Arderea corpurilor eroilor, izvorata din spiritul de sfidare prometeica si de distinctie

fata de ceilalti muritori, a avut ca urmare ca incineraea, chiar de la inceput, trebuia

sa fie privita ca un rit distins si de onoare, devenind, in mod firesc, un privilegiu al
celor bogati, al aristocratilor si al demnitarilor, care doreau sa fie si ei preamariti,
dupa moarte, ca si eroii.

Raspandirea incinerarii si in masele poporului grec se pare ca s-a produs nu din

spiritul de imitare, ci pentru groaza fata de starea sufletelor celor morti, ca umbre
ratacitoare, nefericite, dupa credinta lor.

La romani, au existat, de asemenea, amandoua practicile. Legea celor 12 table (tabla

a X-a) prevede ca cel mort sa nu fie inmormantat sau ars, in oras. Practica
inmormantarii, insa, era mai veche.

La fel se prezinta lucrurile la vechii germani. Incinerarea si inmormantarea se

mentine una alaturi de alta. Intai este practicata pentru regi, principi, eroi, bogati si
nobilime, iar a doua este folosita mai mult de masele largi ale poporului. Odata cu
inceputurile increstinarii acestor popoare, dispare practica arderii mortilor, desi cazuri
de incinerare se mai ivesc pana pe la anul 1300, in Prusia occidentala.

In acelasi timp cu increstinarea diferitelor popoare orientale si europene, dispare

aproape total, incinerarea cadavrelor umane, iar practica inmormantarii devine si
ramane generala la toate popoarele crestine. Odata cu patrunderea civilizatiei
europene, practica inhumarii s-a raspandit si la popoarele necrestine. Astazi, in afara
de practicarea crematiunii, raspandita mai mult sau mai putin in marile orase ale
lumii, aceasta practica este in uz la unele secte religioase din Asia si la unele popoare
se gaseste imbinata cu obiceiuri din cele mai barbare. Ideea de a reintroduce
crematiunea vine odata cu revolutia franceza, ca o emancipare de la practica
inmormantarii, care devenise, rit exclusiv vietii crestinesti. Intr-un raport catre cei
cinci sute de reprezentanti din ianuarie1796, se cerea a se recunoaste dreptul pentru
fiecare cetatean de a dispune sa i se arda cadavrul. Proiectul s-a supus unei comisii
dar nu a fost votat. Doi ani mai tarziu s-a propus Administratiei Departamentului
Senei construirea unui columbariu pe Montmartre proiectare de asemenea
nerealizata.

Odata cu noul spirit revolutionar de pe la mijlocul secolului XIX, ideea

incinerarii va preocupa un numar mai mare de persoane. Aceasta idee o sustine
Iacob Grimm din Germania, la 1849, intr-o comunicare facuta la Academia din Berlin,
in anul 1857 este sustinuta de Coletti in Padua, iar in 1867 e discutata la Congresul
medical international din Florenta, apoi la Congresele de la Milano, Neapole si
Venetia.

O suma de higienisti italieni si mai multe congrese medicale se pronunta imediat

pentru incinerare, in cuptoare anume construite. Neingrijirea cimitirelor, precum si
superficialitatea cu care se facea ingroparea mortilor, in unele tari, a contribuit mult
la succesul propagandei pentru incinerare. Astfel, in anul 1874, se construieste
primul crematoriu in Milano, urmand apoi construirea altor crematorii si in alte orase
ale Italiei. Se infiinteaza o suma de societati in diferite tari, care militeaza activ
pentru raspandirea ideii crematiunii, reusind sa castige, succesiv, aprobarea si
admiterea ei din partea forurilor de conducere in mai multe state, ca: Franta,
Germania, Statele Unite ale Americii etc. In anul 1905 existau in Europa si S.U.A. 93
crematorii, in anul 1909 numai in Europa existau 72 crematorii. Din discutiile purtate
in jurul introducerii incinerarii celor morti, au rezultat o serie de argumente si dovezi
pe care se sprijina sustinatorii celor doua rituri. Si unii si altii isi sustin si-si apara
pozitiile lor pe temeiuri de ordin de igiena, de economie, de justitie, de ordin social,
de ordin psihologic-sentimental si de ordin religios.
Un argument neserios, folosit de sustinatorii incinerarii, este faptul ca prin incinerare
se evita primejdia de a fi ingropat de viu, in caz de moarte aparenta. Prin incinerare
aceasta primejdie e inlocuita cu riscul de a fi ars de viu. Si intr-un caz si in altul,
aceste primejdii pot fi insa evitate cu totul, printr-un examen serios al celui mort
aparent. E de datoria celor in drept sa ia masurile necesare pentru constatarea mortii
adevarate.

Dupa incinerationisti, mormintele si cimitirele ar constitui focare si centre de infectie,

insemnand o perpetua amenintare pentru sanatatea celor vii. Daca in adevar faptul
acesta corespunde realitatii, atunci practica inmormantarii trebuie inlaturata si
inlocuita, fie prin incinerare, fie printr-o alta procedura mai igienica si mai
avantajoasa sanatatii publice. Sanatatea si viata oamenilor sunt bunuri mai
importante decat orice traditie, oricat de inradacinata si de universala, decat orice
interese, oricat de serioase, ale justitiei, decat orice credinte religioase. Toate acestea
nu pot impiedica inlaturarea unor practici, oricat de inradacinate ar fi ele, daca se
dovedesc a fi primejdioase pentru sanatatea poporului.

O traditie, o justitie si o religie, care ar sustine si apara o practica daunatoare si

distrugatoare sanatatii si a vietii, nu pot sa fie nici naturale si nici nu pot fi aprobate
de Dumnezeu, ci trebuie sa fie puse pe seama slabiciunilor omenesti si ca atare ele
nu pot obliga nici constiinta individuala, nici pe cea colectiva.

Dar cercetarile facute pana in prezent, n-au putut dovedi realitatea primejdiei
inmormantarilor pentru sanatatea publica, fireste daca acestea sunt executate
potrivit normelor igienice si sanitare, privitoare la cimitire si la inhumari.

Din punctul de vedere judiciar, insa, inhumarea se recomanda si este preferabila

incinerarii, ba chiar este necesara din acest punct de vedere. Se stie ca in caz de
crima, de omucidere, justitia se adreseaza medicinii legale, atunci cand lipsesc alte
marturii. In astfel de imprejurari cercetarile si constatarile medicilor legali aduc
servicii deosebit de importante justitiei.

Este fapt constatat si nu este pus la indoiala de nimeni, ca in Biserica, de la

inceputurile formarii sale, la Ierusalim, si pana in zilele noastre, singura ingrijire a
trupurilor mortilor a fost practica inmormantarii. Aceasta practica au mostenit-o
crestinii, de la evrei. Dupa marturia Vechiului Testament, mortii trebuiau inhumati
(Fac. II, 7; XV, 15; L, 26; II Sam. XXI, 10; XII, 14; Regi II, 34 etc). In Vechiul Testament
se amintesc si unele cazuri de ardere, dar acestea sunt exceptii de la regula
generala. (Ex. Fac. XXXVIII, 24 ; Lev. XX, 14 etc). Uneori se ardeau trupurile mortilor
ca sa nu fie profanate de dusmani. Asa, citim in I Samuil XXXI, 12, ca prietenii lui Saul
au ars trupul mort al acestuia, ca sa nu fie batjocorit de filisteni. Resturile insa le-au
ingropat. De asemenea, profetul Amos anunta, drept pedeapsa viitoare, arderea celor
morti (Amos VI, 10).

Ingroparea era socotita ca o datorie (II Sam. XXI, 10; Ezech. XXXIX, 14); ca semn al
iubirii (Fac. XXXV, 29) si al pietatii fata de cel mort (II Sam. II, 5).

Crestinii, la inceput, in cea mai mare parte erau proveniti dintre evrei. Se intelege,
asadar, ca ei au urmat practica cunoscuta atunci in Palestina, de a inmormanta
mortii. Se pune intrebarea: practica crestina a ingroparii isi are obarsia numai in
traditia obisnuita a evreilor Vechiulul Testament si in pilda inmormantarii trupului
Domnului nostru Iisus Hristos sau ea se intemeiaza si pe o porunca, speciala
apostolica. In ceea ce priveste vreo oranduire expresa din partea Sfintilor Apostoli, nu
avem nici un document scris. Stim insa ca foarte de timpuriu Biserica a primit in
sanul ei un mare numar de neofiti din lumea greco-romana, care erau obisnuiti cu
crematiunea. Cu toate acestea, nici arheologia crestina si nici istoria nu ne arata
vreun caz de incinerare in comunitatile apostolice si stravechi crestine. Aceasta se
poate explica prin faptul ca trebuie sa fi existat o lege formala sau anumite dispozitii
care prevedeau inhumarea mortilor crestini si nu arderea lor.

Fericitul Augustin aminteste despre o regula bine cunoscuta lui, pe care s-ar baza
universalitatea practicii inhumarii, la crestini. Ne putem gandi la o dispozitie data
chiar de Apostolii Bisericii de la inchegarea ei ca institutie. Crestinii n-au practicat
incinerarea nici in vremuri exceptionale, cum au fost persecutiile, cand ritul
inmormantarii ii descoperea si ii expunea la grele suferinte si la moarte. Prin practica-
rea incinerarii, crestinii, in timpul persecutiilor ar fi scapat atatea trupuri ale mortilor
si atatea morminte crestinesti de batjocurile si profanarile prigonitorilor.

Cateva dovezi patristice despre practica inhumarii:

Aristide filozoful, din sec. II, relateaza ca ori de cate ori unul dintre crestini
moare, ceilalti se ingrijesc de inmormantarea lui. (Apologia C, 15, par. 8, si 11).

Tertulian (160-220) spune ca crestinii se ingrijeau de ingroparea celor lipsiti.

(Apologeticum, c. 29 si De anima, c. 31, in Migne, P. L. I, col. 538).

Minuciu Felix zice ca crestinii dispretuiau gramezile de lemne (rugurile) si osandeau

arderea (Cecilius), socotind ingroparea ca cel mai in cinste, vechi si nobil obicei
(vetus et melior consuetudo).

Origen (+ 254) zice ca trupul, locasul sufletului, trebuie sa se invredniceasca de o

ingropare potrivita demnitatii lui (impotriva lui Cels, Migne, P. G., tom. 11, col. 1561).

Sfantul Ioan Hrisostom (354-407) zice ca este datorie sfanta pentru toate popoarele a
ingropa pe morti. (Despre martiriul lui Vavila, in Migne, P. G., tom. 50, col. 531).

Augustin zice ca ingroparea este o datorie de iubire, grija de ingropare este o

datorie de umanitate. (Migne, P. L., tom. 40, col.598, 600 si 609).

Oricat de mare insemnatate are ritul inmormantarii pentru viata si pietatea crestina,
el nu face parte din dogmele Bisericii si nici nu poate fi socotita ca parte de temelie a
dogmei despre invierea mortilor. Este adevarat ca unii teologi sustin ca inhumarea ar
fi o straveche oranduire dumnezeiasca, care s-ar sprijini pe Citatul biblic din Geneza
III, 19: "Intru sudoarea fetii tale vei manca painea ta, pana cand te vei intoarce in
pamantul din care esti luat, ca pamant esti si in pamant te vei intoarce". Aceasta
dumnezeiasca sentinta, insa nu este o porunca expresa si pozitiva pentru
inmormantare. Prin pamant se intelege aici mai curand elementul material din care e
compus omul, spre deosebire de al doilea element, cel spiritual, sufletul, care, dupa
moartea omului se intoarce la Dumnezeu care l-a dat, asa dupa cum marturiseste
Scriptura (Eccles. XII, 7).

Din citatul biblic de mai sus, reiese ideea ca elementul material din care e compus
omul, se uneste cu materia, dupa moarte. Prin "pamant" aici se intelege, in general,
materia. Dar modul cum trupul omului, dupa moarte, se intoarce in elementul din
care a fost luat, Dumnezeu nu-l porunceste. El nu zice ca aceasta intoarcere, aceasta
descompunere se va face prin putrezire, dar nu zice nici ca se face prin ardere.

Moartea, in acceptia crestina nu este nimicirea totala a omului. Prin moarte

trupul se preface in tarana, adica in elementul material din care a fost luat, dar
sufletul nemuritor nu este atins de moarte. Insusi trupul, care se descompune, este
pastrat pentru inviere.
Hristos prin moartea si invierea Sa, s-a facut parga celor adormiti. Ingropati impreuna
cu El, vom invia din nou, la randul nostru, El fiind primul nascut din morti (Rom. cap.
V si VI; I Cor. XV; Col. I, 1; I Tes. IV). Trupul omului mort este vrednic de cinstire nu
numai pentru ceea ce va fi, dar si pentru ceea ce a fost. Aceste ramasite omenesti,
sfintite prin Botez si prin Sf. Euharistiei si celelalte Sfinte Taine, au fost templul
Duhului Sfant.

Pr. prof. Vl. Prelipcean