Eşecurile agenţiilor de rating în evaluarea produselor financiare sintetice şi opacitatea în

creştere a pieţelor financiare mi-au amintit de o faimoasă dezbatere. Disputa calculaţiei a

avut loc în perioada interbelică între mai mulţi economişti de marcă. Dintr-o tabără
făceau parte Ludwig von Mises şi Friederich von Hayek, care au susţinut că pieţele libere
şi existenţa unor drepturi de proprietate clar definite sînt esenţiale pentru calcularea
costurilor şi beneficiilor şi pentru dezvoltarea economică. Hayek a subliniat larga
răspîndire a informaţiei în societate şi, în acest context, rolul antreprenoriatului (cum a
făcut şi Joseph Schumpeter) pentru progresul tehnic. Cealaltă tabără a folosit armele
intelectuale ale lui Oskar Lange. Acesta a recunoscut importanţa pieţelor în dezvoltarea
economică, dar a încercat să construiască un mecanism al "socialismului de piaţă".
Modelul lui Lange avea însă defecte. Unul privea evaluarea inadecvată a capitalului, care
subminează acumularea ca sursă de creştere economică. Mai mult, antreprenoriatul nu
putea să se dezvolte unde capitalul şi asumarea riscului nu sînt recompensate adecvat.
Colapsul sistemului comunist, la fel ca şi reformele economice din China şi, mai tîrziu,
din Vietnam, au dovedit într-un mod spectaculos care tabără a gîndirii economice a
cîştigat dezbaterea.

A existat un grup de economişti în fosta URSS – printre care Leonid Kantorovich şi V.V.
Novojilov – ce a crezut că modelele cantitative pot reproduce pieţele şi oferi evaluări
(preţuri) capitalului, muncii şi pămîntului. Ei au încercat să elaboreze modele de echilibru
general (input-output) şi "preţuri umbră" ca substitut al preţurilor de piaţă. Dar modelele
nu au fost nici pe departe capabile să ajute sistemul de comandă, deoarece nimic nu poate
înlocui pieţele reale şi o definiţie clară a drepturilor de proprietate ca fundamente ale unei
economii eficiente. Mai mult, antreprenoriatul nu poate fi simulat şi nici stimulat prin
decret; el trebuie să fie rezultatul stimulentelor din piaţă şi al libertăţii economice. Că este
nevoie de un sector public (care să furnizeze bunuri publice) într-o economie modernă şi
că pieţele au propriile defecte ce trebuie corectate reprezintă un alt subiect serios de
discuţie care necesită un răspuns din partea politicii publice.

Un sistem financiar care s-a bazat din ce în ce mai mult pe pieţele de capital (titrizare) a
adus în prim-plan chestiunile de transparenţă şi de evaluare corespunzătoare. În mod
ironic, acestea sînt exact unele dintre trăsăturile principale care au dus la colapsul
sistemului de comandă. Modele utilizate de bănci de investiţii de vîrf şi de agenţiile de
rating în evaluarea riscurilor şi notarea atribuită noilor produse financiare (sintetice) s-au
dovedit a fi eronate. De asemenea, un anumit tip de titrizare, care i-a distanţat pe
împrumutători de consecinţele acţiunilor lor într-un mod mai mult decît periculos, a dus
la creşterea gradului de opacitate a pieţelor. Criza creditului nu putea fi evitată din cauza
enormei lipse de transparenţă şi de încredere.

Cauzele actualei crize financiare ar trebui să îi facă pe mulţi să îşi amintească lecţiile
faimoasei dezbateri privind calculaţia. În acelaşi timp însă, transparenţa şi buna
funcţionare a pieţelor au nevoie să fie susţinute de norme şi monitorizări adecvate,
deoarece pieţele nu se pot proteja singure de slăbiciuni inerente. Binele public are nevoie
uneori
de intervenţia unei mîini vizibile.
 Stânga în postcomunism – câteva gânduri

Daniel Dăianu

Revista Observator cultural a initiat o dezbatere privind miscarea de idei de stinga si

articularea lor politica in Romania post-comunista. Suita de eseuri a fost deschisa de
Gáspár Miklós Tamás1, care, cu ani in urma, a provocat rumoare printr-un articol publicat
in Dilema2; el a facut atunci observatia ca multi intelectuali romani par sa nu inteleaga ca
stinga face parte dintr-o democratie.

Unele reactii la observatia lui Tamás au fost virulente, potrivit intolerantei, logicii binare
(alb vs negru, fara nuante), oportunismului care domina, din pacate, mult din spatiul
public al dezbaterilor la noi – in opinia mea, aceasta atitudine fiind numai partial
explicabila prin stalinismul tirziu romanesc si mai degraba o expresie a imaturitatii vietii
publice, a democratiei noastre. Mai jos, exprim citeva ginduri privitoare la Marx si stinga
postcomunista, postcomunism vs postcapitalism, dialogul dintre dreapta si stinga in
Romania3. Abordarea este, prin excelenta, dintr-o perspectiva economica; nu ma ocup de
problematica internationala decit tangential, desi globalizarea este mentionata adesea.

Stinga si modelul economic

Cunoscutul politolog Michael Sandel, profesor la Harvard, apare in mult comentata carte
a editorialistului de la New York Times, Thomas Friedman, Pamintul este plat (The World
Is Flat, 2005), cu sublinierea ca „aplatizarea“ ce se observa ca urmare a noului val de
globalizare nu ar fi ceva nou in istorie; Karl Marx ar fi fost primul care a evidentiat
expansiunea capitalismului, in mod implacabil, catre o piata globala, ce doboara bariere
si creeaza lanturi de productie si consum la nivel mondial. Friedman remarca incisivitatea
analizei lui Marx in Manifestul Comunist, din care citeaza pasaje legate de forta de
expansiune a capitalului4. Dar Marx nu a avut aceeasi clarviziune in descifrarea
metabolismului sistemului comunist pentru care a pledat.

Gindirea si prescriptiile lui Karl Marx pun stinga in fata unei mari probleme din punct de
vedere normativ – mai cu seama in lumina experientei „socialismului real“. intrucit una
este sa fii interesat, fie si din ratiuni pragmatice, de atenuarea unor inegalitati sociale si
economice si altceva sa construiesti ceva nou. Umanizarea capitalismului s-a facut prin
politici publice, fortat sau voit, inclusiv sub influenta ideilor de factura socialista/social-
democrata. Acest proces a inceput cu – printre altii – cancelarul Bismarck in Prusia
secolului XIX, a continuat cu premierul Lloyd George in Marea Britanie, presedintele
F.D. Roosvelt in SUA (politica New Deal) in secolul al XX-lea, cu dezvoltarea sistemelor
asistentiale etc. Acestea din urma sint necesare pentru sustinerea contractului social dintre
stat si cetatean intr-o democratie matura. Ca sistemele asistentiale se afla in criza in
societatile postindustriale este o alta poveste.
Analiza sociala a lui Marx a fost si este (poate fi) utilizata de nemarxisti. John Maynard
Keynes o cunostea, iar lucrarea sa de capatii, The General Theory of Unemployment,
Interest and Money (1936), propune o politica – consacrata in secolul trecut sub
denumirea de keynesism – de evitare a unei depresiuni economice, care ar putea aduce
tulburari sociale. Si Joseph Schumpeter l-a avut pe Marx in minte cind a scris Capitalism,
Socialism and Democracy (1943). Dar prescriptiile economice marxiste de organizare a
sistemului economic colectivist au fost invalidate de istorie.

in fapt, scrierile lui Marx, dincolo de incisivitate si putere analitica, contin radacinile
sistemului comunist, totalitar (Manifestul Comunist imagineaza organizarea economica a
societatii aidoma unei fabrici – vezi si V.I. Lenin in Statul si Revolutia). Si recomand
celor care au inclinatie spre analiza sa studieze celebra disputa privind „calculatia
economica“, din anii ’30 ai secolului trecut, care i-a contrapus, in principal, pe Oskar
Lange lui Friedrich von Hayek si Ludwig von Mises. in timp ce Oskar Lange
argumenteaza ca se poate constitui o „economie socialista de piata“ (socialist market
economy), von Hayek aduce in dezbatere, inter alia, chestiunea proprietatii, acumularea
capitalului ca sursa de crestere economica, spiritul intreprinzator.

Lange si un alt economist polonez eminent, Michal Kalecki, au empatizat cu miscarea de

stinga, au acceptat sa se intoarca in tara. Aminteam ca Lange a incercat sa schiteze, in
mod analitic, functionarea unei economii de piata care sa nu se bizuie pe proprietatea
privata. Si Branko Horvath a incercat ceva similar pentru functionarea sistemului
economic in Iugoslavia lui Tito, centrindu-se pe „firma cu auto-conducere“ (self-
managed firm)5; Eduard Kardelj, unul dintre ideologii de virf iugoslavi, vorbea despre un
„sistem bazat pe proprietate sociala“. Dar lupta ideilor si, mai ales, viata au aratat ca
spiritul intreprinzator, calculatia economica si acumularea au nevoie, esentialmente, de
miscare libera de preturi si clarificarea drepturilor de proprietate, de proprietate privata –
ceea ce nu exclude un sector public si reglementari pe piata. Esecul economic al
„socialismului real“ ca economie de comanda aici isi gaseste originea. Ceea ce au
incercat un Kantorovici si Novojilov in fosta Uniune Sovietica, prin calcularea de preturi
umbra (care sa estimeze preturi reale/libere) nu face decit sa intareasca aceasta idee. Ca
societatea moderna presupune o combinatie intre sectoarele public si privat este o alta
discutie, care conduce la examinarea resorturilor eficacitatii economice, a productiei de
bunuri publice, fara de care insusi sectorul privat nu functioneaza eficient.

Colegii mai tineri care se simt atrasi de gindirea lui Marx (ca este vorba de manuscrisele
din tinerete sau altele) se cuvine sa puna in conexiune radacinile economice ale
sistemului de comanda (comunist)6 cu cele politice. ii indemn sa-i citeasca pe Milovan
Djilas, Rudolf Bahro sau Roger Garaudy (mai ales scrisorile catre Waldeck Rochet7,
dupa interventia trupelor Tratatului de la Varsovia in Cehoslovacia) in analiza dinauntru a
partidelor/sistemelor comuniste. As aminti aici de Raymond Aron, Jean-François Revel,
sau Isaiah Berlin – ca observatori externi ai sistemului totalitar comunist; ii indemn sa
caute sa inteleaga de ce a aparut eurocomunismul lui Berlinguer8, Giorgio Amendola,
Giorgio Napolitano, de ce partide comuniste s-au transformat in alte formatiuni, fie ele de
stinga (cazul Italiei9). Pe de alta parte, asa cum observa Vladimir Tismaneanu, un
Derrida, Badiou sau Balibar nu se insala cind gasesc teme de reflectie in ideile lui Marx,
mai cu seama cele legate de alienarea birocratic etatista.10 Marx ramine o sursa de
inspiratie importanta pentru ginditorii de stinga.
Nu pot insa sa nu remarc ca utopia socialista (a nu fi identificata cu Marx) nu poate fi
distrusa. Persistenta utopiei este determinata si de propriile insuficiente ale
capitalismului. Wlodziemrz Brus sau Kazimierz Laski (cunoscuti economisti polonezi
disidenti) au criticat stalinismul din Polonia, insa au ramas cu vederi pronuntat de stinga
traind in exil – primul in Marea Britanie, al doilea in Austria. Nici Oskar Lange si Michal
Kalecki nu si-au dezavuat orientarea de stinga, desi au trait ani de comunism la fata
locului si au avut mari dezamagiri. Exemple gasim si in Ungaria, Cehia, etc. insusi
Miklos Tamás arata ca ramine atasat gindirii marxiste, el vorbind despre postcapitalism.
Iar scrieri ale unor economisti marxisti, precum Piero Sraffa (reprezentant de frunte al
Scolii de la Cambridge) sau Stephen Margulin, atrag in continuare. Aici gasim poate una
dintre ratiunile pentru care partide comuniste reformate reusesc sa participe la viata
politica din foste tari comuniste, adunind un numar de voturi semnificativ (in Cehia, de
pilda); esential este insa ca ele sa accepte jocul democratic si sa fi invatat din lectiile
istoriei.

Idei de stinga, nu neaparat de obirsie marxista, sint favorizate de minusuri ale

globalizarii, de inegalitati flagrante de venituri. America Latina este un fief traditional al
ideilor de stinga in medii academice si chiar in viata politica. Retorica revolutionara,
radicalismul unui Chavez si al altor lideri de stinga pot fi puse in relatie cu teze marxiste.
De altfel, curentul structuralist in gindirea economica contemporana s-a dezvoltat pe
temeiul conditiilor de adincime ce perpetueaza subdezvoltarea, inegalitatea abisala de
venituri, o societate de statu quo, imobila, care nu ofera sanse egale celor mai multi. in
America Latina apare si o problema etnica majora, care opune indienii localnici, multi si
saraci, urmasilor colonizatorilor care controleaza mult din avutia tarilor respective (si in
Asia de Sud-Est apare acest fenomen, dar mult mai palid; in unele tari, etnici chinezi, fara
a fi urmasi ai unor „conquistadori“, domina viata economica in disproportie mare cu
numarul lor).

intr-un fel, asa cum capitalismul din epoca victoriana a condus la masuri de protectie
sociala, tot astfel, azi, demantelarea sistemelor de asistenta sociala este de neimaginat in
democratiile avansate, desi se pune acut problema reformarii acestor sisteme. Politica
sanselor egale, coeziunea sociala nu sint concepte lipsite de noima in capitalismul
avansat, in democratiile liberale.

Postcomunism vs Postcapitalism
Cind discutam despre vigoarea/vitalitatea unui sistem economic, avem in vedere nu
numai problema alocarii resurselor, de care depinde calculatia costurilor, a rezultatelor
(alocarea determinind preturile de piata – market-clearing, care egalizeaza cererea si
oferta) si miscarea preturilor, a cistigurilor, care aduc fericire unora si necazuri altora.
Spiritul intreprinzator si acumularea capitalului, ca trasaturi endogene ale unui sistem
economic, dau masura progresului actual si potential intr-o societate. Nu orice manager,
fie el destoinic, este si un vizionar, capabil sa identifice oportunitati majore. Joseph
Schumpeter, cu faimoasa sa Teorie a Dezvoltarii, scoala austriaca (neoaustriaca), in
general, au contribuit decisiv la explicarea rolului intreprinzatorului in dinamica
economiei. Fara cei care realizeaza strapungeri, care scot mersul lucrurilor din canoane si
rutina, ritmul progresului ar fi mult incetinit. Istoria ultimelor decenii arata intreprinzatori
exemplari; este suficient sa ne gindim la Bill Gates, care a format ceea ce a devenit
Microsoft, sau la echipa care a facut din Nokia un lider mondial in aparatura de
telecomunicatii. Tot astfel, acumularea intensa de capital, ca proces investitional, asigura
cresterea economica durabila. Noile tehnologii informationale si comunicationale
accentueaza rolul spiritului intreprinzator, al cunoasterii (bazate pe educatie superioara)
in cresterea economica.

Dar lumea nu trebuie sa fie judecata cu o logica binara, supersimplificatoare: capitalism

versus socialism. De aici ar rezulta o inferenta cvasiautomata. Tot ce tine de capitalism,
bun si rau, este de acceptat fara discutie. Sint citeva probleme cu aceasta logica. Astfel,
ceea ce numim capitalism (care inseamna coabitare de sector public cu sector privat –
ceea ce numim economie mixta) fiinteaza intr-o varietate semnificativa. Se poate astfel
distinge o varianta latino-americana rau famata (cu oligarhie, polarizare extrema de
venituri, cvasi-razboaie civile si, adesea, simulacru de democratie) de ceea ce s-a conturat
dupa al Doilea Razboi Mondial in Europa occidentala si in SUA (chiar daca exista
diferente notabile intre modelul anglo-saxon si cel „continental“) sau de varianta asiatica,
caracterizata de autoritarism si corporatism industrial. A doua problema este de intelegere
a functionarii pietelor.

Teoria economica moderna se ocupa de alocarea resurselor din perspectiva inter-

generationala (pentru resursele epuizabile), de fortele motrice ale progresului tehnologic
(„endogenitatea“ cresterii economice), de „esecuri de coordonare“ pe piete (vezi mai ales
ce se intimpla pe pietele financiare – nevoia de sisteme prudentiale), de aglomerarea de
factori de productie, de randamente crescatoare, de expectatii si rolul lor, de rolul
bunurilor publice, de sisteme de asistenta sociala care sa garanteze functionarea
contractului social etc. De aici rezulta constatari ce s-au impus in politica publica. Ma
refer la nevoia de bunuri publice (avem nevoie de un sector public), la nevoia de a
reglementa pietele pentru a preveni abuzul de pozitie dominanta si altele. in fine, este
problema dinamicii capitalismului, in sensul intelegerii legaturii intre rationalitate, alias
capacitatea de a invata, si viata organizationala, politicile economice. De pilda, in pofida
criticilor, unele justificate, legislatia Sarbanes-Oxley in SUA a fost ceruta nu numai de
opinia publica, dar si de lipsa unor reglementari eficace pe pietele financiare si ale
energiei si de proliferarea conflictelor de interese (si Marea Depresiune, dintre anii 1929-
1933, a cerut asa ceva, sub forma legislatiei Glass-Steagal Act, dar se vede ca multe lectii
au fost uitate… sau s-a renuntat la ele sub presiunea unor grupuri de interese puternice).
Sarbanes-Oxley s-ar putea modifica, deoarece competitia globala obliga la ajustari care sa
mentina sistemul flexibil, dar esenta legislatiei nu trebuie distrusa.

Ar mai fi ceva de spus referitor la dinamica capitalismului. Imediat dupa 1989 s-a vorbit
in mod simplificator, poate metaforic, despre „sfirsitul istoriei“ (Francis Fukuyama, The
End of History, 1990), despre victoria ubicua a ceea ce politologul Fareed Zakaria a
numit „democratie liberala“. S-a subestimat considerabil evolutia launtrica, ciclica, a
societatilor capitaliste mature – care pot revela anchilozari institutionale (Douglas North,
Mancur, Olson etc.) si declin de performanta; s-a subestimat totodata persistenta varietatii
capitalismului, vigoarea unui capitalism in ascensiune, dar bazat pe structuri politice
autoritariste si economice corporatiste, ca in Asia (China poate fi incadrata in aceasta
categorie). in plus, globalizarea tensioneaza relatii sociale in tari capitaliste avansate ca
urmare a inegalitatilor de venituri in crestere si a „excluziunii sociale“. De aceea,
problema coeziunii sociale, a efectelor imigratiei sint in centrul agendei de politica
publica. Cind guvernatori de banci centrale ajung sa deplinga adincirea inegalitatilor
sociale11, ar trebui ciulite urechile.

Nu intimplator neoliberalismul, in opinia mea, se afla in defensiva in ultimul deceniu; in

acest spirit trebuie interpretata si dezbaterea privind criza globalismului (ca filozofie
politica si economica a globalizarii), „criza capitalismului global“, pe fondul unor
contradictii si efecte perverse generate de globalizare, resurectia protectionismului in tari
capitaliste dezvoltate (ce intra in conflict cu logica globalizarii). Dar tarile occidentale par
sa fie prinse pe picior gresit, din perspectiva istorica, de ascensiunea economica
formidabila a Asiei. Ele se afla sub presiunea sociala a grupurilor marginalizate, ale caror
rinduri sint ingrosate de membri ai clasei de mijloc. Larry Summers, fost secretar la
Trezorerie in SUA, vorbeste despre teama clasei mijlocii din tarile bogate12, care isi vede
periclitate veniturile in conditiile in care, pe piata muncii globale, oferta aproape s-a
dublat in ultimele doua decenii. Unii explica inegalitatile de venituri, in crestere in tarile
avansate industrial, prin noile tehnologii, care ar favoriza lucratorii cu pregatire
superioara (high skill)13, globalizarea fiind pusa pe plan secundar. Dar aceasta teza nu
lamureste de ce slujbe high skill pleaca in numar tot mai mare indeosebi catre Asia. in
plus, nu se clarifica de ce este posibil sa ai o crestere economica durabila (de-a lungul
deceniilor) intr-un spatiu global cu presiuni competitive tot mai mari. Pot SUA si tarile
UE sa-si transfere resurse umane catre zonele de high skill cu o viteza corespunzatoare
pentru a mentine marje de competitivitate? Aceasta imi pare a fi intrebarea cheie pentru
intelegerea perspectivelor jocului economic mondial.

Tamás vorbeste despre postcapitalism in articolul din Observator cultural. Sincer sa fiu,
nu inteleg ce are in vedere, in mod concret. Este evident ca el nu este pe aceeasi lungime
de unda cu Anthony Giddens, cel care a pornit dezbaterea despre „a treia cale“ (The Third
Way)14 intre partide social-democrate din Europa – mai ales ca Tamás ramine un ginditor
marxist. Pentru cel care gindeste politica publica, ideile lui Tamás, asa cum sint
exprimate in decalogul enuntat, prezinta interes. Afirm aceasta intrucit nu trebuie sa fii
neaparat de stinga pentru a imbratisa din tezele sale (ex: grija fata de mediul ambiental,
combaterea efectelor perverse ale globalizarii, nevoia de a reglementa piete pe care se
manifesta abuzuri de pozitie dominanta etc). Dar decalogul amintit ofera, in opinia mea,
prea putin pentru o politica concreta. De altfel, si tezele lui Giddens se confrunta cu
provocari rezultate din posibilitatea de a fi operationalizate, in contextul presiunilor
globalizarii. Dezbaterea intensa privind viitorul „modelului social european“ poate fi
plasata in contextul determinat de dinamica demografica, accentele de scleroza
institutionala, presiunile globalizarii.

Economia are nevoie de spirit etic Sint de acord ca stinga are ce sa spuna in dezbaterea
publica si trebuie sa fie ascultata de cei de alta orientare ideologica. Nu cred insa ca
putem sa operationalizam o politica publica, cum incearca sa sugereze Tamás, in termeni
de postcapitalism. Iar a ne duce cu gindul la Insula Artistilor, asa cum era descrisa de
André Maurois, ca un fel de Pays de Cocagne (unde curge laptele si mierea), nu are sens.
Asa ceva au visat, probabil, Marx si Engels, in utopia lor comunista, si stim ce s-a
intimplat. Nici daca androizii ar lucra pentru oameni, tot nu s-ar solutiona chestiunea
economica; tot am fi preocupati de productivitate, de distributie, chiar daca grija fata de
natura ar domina agenda publica si individuala.

Miscarea ecologista nu a reusit sa scoata societatea umana din logica impusa de

dimensiunea economica. Aceasta inseamna alocare de resurse limitate pe nevoi
concurente. Sint de acord insa ca incalzirea globala, care readuce in actualitate mesaje ale
raportului Clubului de la Roma (Limits to growth, 1972), trebuie sa modifice optica
politicilor publice in materie de externalitati locale si globale. Aici intervin, masiv, alaturi
de calculatie si eficienta economica, o problema de etica si una de echitate intre
generatii.

Economia, peste tot, are nevoie de spirit etic pentru a multumi cit mai multi indivizi.
Cautarea profitului impune logica sa implacabila si fara eficienta nu se poate progresa.
Dar a fi dispus sa vinzi si sa cumperi aproape orice, inclusiv sufletul, nu ajuta binele; cind
tot mai multi indivizi fac asa ceva, cind sentimentele de rusine si vinovatie ies din
matricea comportamentului in societate, fata hidoasa a capitalismului isi arata coltii,
capitalismul isi pierde sufletul.
O politica publica lucida, responsabila, inseamna sa te ocupi de parti mai putin bune ale
functionarii pietelor: lacomie fara margini, lipsa de onestitate, cinism, egoism etc. – toate
acestea incalca legea, lovesc in interesul public, in interesele altor cetateni. Amintesc ca
Adam Smith a scris nu numai Avutia Natiunilor, ci si Teoria Sentimentelor Morale (el a
fost, de altfel, profesor de stiinte morale la Universitatea din Glasgow), ca Max Weber a
pus in relatie capitalismul cu etica protestanta. Eu, unul, prefer capitalismul lui Bill Gates
celui reprezentat de un Ivan Boesky, Michael Milken, sau Kenneth Lay (Mr. Enron).

Prin urmare, ce tip de postcomunism/ capitalism dorim in Romania – aceasta este

intrebarea legitima pentru dezbaterea stinga vs dreapta. Intrarea in UE nu da un raspuns
automat la aceasta intrebare. Am intrat in Uniune cu mari sperante. Exista initiative
economice bune, sint zone care se europenizeaza economic iute, exista tineri cu scoala
buna. Unii dintre ei sint motivati si doresc sa sprijine progresul tarii odata cu realizarea
lor profesionala. Dar avem fenomene rele, care sugereaza dezintegrare, amplificarea
anomiilor. Cele mai multe dintre strategiile postaderare (schitate de partidele politice) au
metehne serioase, sint chiar naive; ele nu surprind relatii de cauzalitate, nu evalueaza
prioritati in raport cu constringeri ce rezulta din contextul european si global. Sintem
amenintati de „postdezintegrare“ daca nu ne trezim (Alina Mungiu-Pippidi, Romania
libera, 21 ianuarie a.c.).

Nu este normal sa fim impasibili la ceea ce vedem ca este certat flagrant cu legea si
impotriva unei functionari decente a pietelor. Romania nu trebuie sa fie o jungla a
afacerilor. A cumpara energie de la stat si a o revinde unor entitati de stat, extragind o
renta necuvenita, a truca licitatii, a folosi in mod abuziv pozitii dominante pe piata, a
cumpara judecatori si a influenta pe cai necinstite voturi parlamentare si decizii
guvernamentale, toate acestea sint practici care nu aduc respectabilitate societatii si
lovesc in interesele cetatenilor.
Au dreptate cei ce critica birocratia extinsa si ineficienta din sectorul public autohton,
clientelele politice, capusarea unor intreprinderi din sectorul public. Dar vreau sa-i vad tot
atit de fermi in a critica practicile rele mentionate mai sus, nonsalanta cu care s-a decis
instrainarea rezervelor de petrol si gaz natural ale Romaniei (aceasta, in conditiile in care
era evident ca preturile internationale merg, in pofida unor fluctuatii, in sus, ca renta de
raritate – ca diferenta intre pretul de vinzare si costul extractiei – creste iute. Privatizarea
aduce, cel mai adesea, disciplina financiara, management mai bun si tehnologie noua. Dar
nu orice privatizare este buna. Iar in domeniul utilitatilor publice, a privatiza totul, sau a
nu avea clauze contractuale care sa protejeze consumatorul, este o prostie. Tamás are
dreptate din acest punct de vedere. Nu mai subliniez importanta unor considerente de
siguranta nationala (mai ales in domeniul energiei).

Romania are nevoie de un sistem performant, economic si social. Pentru aceasta avem
nevoie de o politica publica inteligenta, care sa produca bunuri publice esentiale
societatii, care sa impuna reguli clare ale jocului pe piete; de un stat de drept autentic si
puternic (care sa-i pedepseasca fara menajamente pe cei care fac rau), de firme care sa-si
inteleaga responsabilitatea sociala/civica. Iar media are rolul ei important in realizarea
unui asemenea capitalism, cu suflet.

Politica publica trebuie sa raspunda la tendinte/procese, iar acest lucru nu este unul facil.
in domeniul social: dizlocari cauzate de migratie in numeroase comunitati locale;
inegalitati de venituri in crestere, care afecteaza coeziunea sociala si maresc anomiile;
deteriorarea procesului educational si abandonul scolar; coruptia, neincrederea in
institutiile de stat, ale democratiei (in justitie). Pe plan economic: cum sa punem de acord
nevoia de a continua dezinflatia (scaderea inflatiei) cu exigentele unor cheltuieli publice
substantial marite pentru a creste productia de bunuri publice esentiale; tensiuni induse de
erodarea competitivitatii multor firme autohtone – care cu greutate stavilesc presiunea
spre cresterea salariilor si absorb cu dificultate noi tehnologii; consum excesiv, pe credit,
ce contine originea unor posibile reversuri de stari, acum euforice15; prezenta capitalului
strain, tot mai puternica, are beneficii, dar si dezavantaje daca politica publica nu
„echilibreaza“ asimetrii flagrante, daca nu are in vedere concilierea logicii maximizarii si
repatrierii profitului cu nevoia de coeziune sociala si aspectele identitare. Cine ignora
problemele identitare nu face decit sa alimenteze extremismul politic – intr-o Europa in
care asistam la resurectia nationalismului economic.

Dialogul politic in Romania

Procesul politic in Romania ilustreaza incapacitatea dreptei si stingii de a dialoga; am in
vedere accentul pe idei, programe de politica publica, privirea spre viitor. „Prapastia“ nu
este de data recenta. Dupa 1989, stinga a fost catalogata, aproape in bloc, ca fiind
criptocomunista – ca si cum partidele, mai mult sau mai putin de dreapta, nu ar fi avut
numerosi fosti membri ai PCR. in acelasi timp, militanti de stinga au vazut in gindirea de
dreapta una de import, nepotrivita situatiei autohtone. Avem doctrine confuze, sau
infirmate de conduita efectiva a unor lideri de un oportunism fatis. Nu putini cetateni sint
nauciti de gilceava politica, de personalizarea conflictelor; sint dezamagiti de cinism,
imoralitate, limbaj dublu etc. Unii dintre ei cad prada demagogiei, populismului,
justitiarismului galagios, extremismului. Discursuri publice inundate de maniheism, care
impart societatea in buni si rai, excomunicari si intoleranta – practicate si de oameni
cultivati — nu ajuta procesul politic intern sa fie sanatos. Toate acestea subrezesc
democratia noastra tinara, chiar daca Romania a ajuns in UE.

Ultimii doi ani sint, din pacate, in opinia mea, o involutie – ma refer la clarificarea
doctrinara si la acceptarea mutuala. Ce poate fi mai elocvent in aceasta privinta decit o
opinie potrivit careia nici nu ar fi nevoie de un partid de stinga important pentru
democratia romaneasca (Catalin Avramescu). Sau, poti sa nu fii de acord cu Dragos
Bucurenci si altii ca el, care sint de stinga sau foarte la stinga (eventual marxisti), dar nu
este firesc sa-i pui la zid. in democratiile liberale, stinga, in varietatea ei, este foarte
prezenta. Iar Marx, repet, este studiat in mari universitati, fiind considerat un ginditor
important. Marxisti declarati sint Eric Hobsbawm si Immanuel Wallerstein, virfuri ale
intelectualitatii in lume. Avem dreptul oare sa-i excomunicam pentru presupozitii
ideologice pe care le impartasesc? Trecutul „ideologic“ al unor oameni nu este un
argument in favoarea proscrierii. Altminteri, ar insemna sa li se fi interzis lui Giorgio
Napolitano sa candideze la functia de presedinte al Italiei, lui José Manuel Barroso (care
a simpatizat cu maoismul in tinerete) sa acceada la presedintia Comisiei Europene, lui
Joscka Fischer sa fi devenit ministru de externe in Germania sau lui Lionel Jospin
(trotkist in tinerete) sa fi ajuns premier in Franta – si lista este lunga… Pe de alta parte,
„revolutionarii“ de stinga au de inteles ca oamenii nu se pot hrani cu utopii, ca nu exista
sistem infailibil; aforismul lui Winston Churchil privind democratia, cu virtutiile si
imperfectiunile ei, imi vine aici in minte.

Stinga are ce sa-si reproseze in Romania, inclusiv favorizarea capitalismului de cumetrie

(crony capitalism) ca si conduita de partid-stat a PSD, la guvernare fiind. Dar exista
propensiuni extremiste pe partea dreapta a discursului politic. Democratia nu poate fi mai
solida prin eliminarea din viata politica a unor persoane prin „liste“, responsabilizari
colective. La mai bine de 17 ani de la caderea lui Ceausescu, dupa intrarea in Uniune,
asemenea practici sint greu de inteles, de admis – intr-un stat democratic, fie el si tinar.
intr-o tara unde atitudinile de curaj impotriva regimului ceausist pot fi numarate pe
degetele de la citeva miini, stridenta si radicalitatea unor voci, acum, sint curioase,
contraproductive. Cind Adam Michnik ajunge sa denunte intr-un articol publicat in presa
internationala16 extremismele guvernarii de dreapta din Polonia, se cuvine sa luam
seama. Iar Michnik nu este o voce singulara. Lui i-a urmat o alta voce proeminenta a
societatii civile si politice din Polonia, Bronislaw Geremek.

Si mai este ceva: comunismul, care a esuat politic si economic, nu poate fi facut
responsabil de insuficientele capitalismului; condamnarea trecutului nu solutioneaza
problemele prezentului. Dezbaterea capitalism vs (cripto)comunism este un nonsens
pentru societatea romaneasca de azi; intrebarea legitima este ce postcomunism/capitalism
se plamadeste in Romania, sub presiunile globalizarii, imbatrinirii demografice si
migratiei masive, ale noilor tehnologii informationale si comunicationale. Pe aceasta
platforma trebuie sa se intilneasca minti lucide si echilibrate care cred in democratie,
chiar daca nu impartasesc aceeasi viziune privind rolul statului in economie, relatia intre
individ si comunitate etc. Iar cei care afirma ca neajunsurile mentionate mai sus
demonstreaza ca nu avem suficient capitalism, sint fie naivi, fie fundamentalisti.

Pentru ca sperantele romanilor, ca societate, sa se implineasca este nevoie de mai multa

politica publica cu substanta; aceasta reclama limpezirea apelor politice prin prisma
interesului public. Daca stinga si dreapta democrate nu vor intra intr-un dialog autentic,
fructuos, tara va avea de pierdut, se va incuraja ascensiunea curentelor nondemocrate –
pe ambele culoare.

–––––––––––––––––
1. M.G. Tamás, „Un decalog pentru stinga moderna“, Observator cultural, nr. 111, 19-25
aprilie 2007
2. M.G. Tamás, „Scrisoare catre prietenii mei romani“, Dilema, nr. 416.
3. intr-o forma extrem de comprimata, unele ginduri le-am exprimat in Jurnalul National
(„Dreapta vs Stinga in Romania“), 25 aprilie, 2007.
4. Thomas Friedman, Pamintul este plat, Iasi, Polirom, 2007, p.236
5. in anii ’60 si ’70 ai secolului trecut a avut loc o intreaga dezbatere privind „firma cu
auto-conducere“, ca intruchipare a „socialismului de piata“. Jaroslav Vanek si Benjamin
Ward au studii interesante in acest sens.
6. Si in economia de piata se poate recurge la o mobilizare extrema a resurselor care se
aseamana cu logica sistemului de comanda – asa-numita Kriegswirtschaft.
7. Waldeck Rochet era, la vremea aceea, secretar general al Partidului Comunist Francez.
8. Ma refer la Enrico Berlinguer, fost secretar general al Partidului Comunist Italian.
9. Desi in Italia intilnim un nou partid comunist, dar de orientare clasica, derivat din
nucleul ultradur al fostului partid comunist.
10. Vladimir Tismaneanu, „Stinga democratica si responsabilitatea intelectualilor“,
Observator cultural, nr.111, p.8. 2007.
11. Ma refer la Ben Bernanke, seful FED-ului (Banca Centrala din SUA) si Jean-Claude
Trichet, seful Bancii Central Europene.
12. Larry Summers, „The global middle cries for reassurance“, Financial Times, 30
October, 2006.
13. Ben Bernanke, presedinte al FED (Banca Centrala a SUA) imbratiseaza aceasta teza
(vezi si „The New Luddites“, Financial Times, 8 February, 2007).
14. Trebuie spus ca, in timpul Primaverii de la Praga (in 1968), Zdenek Mlynar, unul
dintre liderii reformisti, a vorbit despre o „a treia cale“. El se referea la ceea ce in Italia si
Spania s-a numit eurocomunism (trebuie spus, insa, ca eurocomunismul lui Santiago
Carillo era rudimentar fata de cel promovat de italieni).
15. Adam Michnik, „Waiting for freedom, messing it up“, International Herald Tribune,
26 martie, 2007.