Româna nu vine de la romani, ci de la românii daci.

Aspectul acesta este ilustrat şi prin limba armânilor sud-dunăreni,

care după aproximativ 1000 de ani de hegemonie romană, nu are un fond
lexical latin mai bogat decât românii nord-dunăreni, fără a mai aminti
că nu ei se numesc români (ROMANI ?) ci noi, care am stat doar 165 de
ani sub ocupaţia romană, pe un teritoriu infim, în comparaţie cu
Imperiul Roman de Răsărit.

Orice populaţie izolată păstrează forma arhaică a limbii şi

deformările unor sunete sunt inerente, pe parcursul secolelor şi
mileniilor, chiar la nivel de N în R, precum "români" transformat în
"romiri" (la istroromâni), dar fondul lexical ar fi trebuit să fie mai
mare, sufixele romane ar fi trebuit să fie mai evidente, în sudul
Dunării.Ei ar fi trebuit mai curând să-şi spună romani decât noi.

Intre ARMÂNI şi RUMÂNI legătura este clară, atât ca lexic, sunete cât
şi ca semnificaţie.

ARÂU, în armâneşte, înseamnă RÂU.

MAN înseamnă OM, ca şi în limba goţilor, nişte geţi (nomazi), după De
Origine Actibusque Getarum, de Jordanes.
Aceşti goţi au peste 200 cuvinte asemănătoare cu latina Romei şi
aproape 300 asemănătoare cu româna, într-un studiu pe aproximativ 500
de lexeme comparate.
http://en.wiktionary.org/wiki/Appendix:List_of_Proto-Indo-European_roots
AR-MÂN = RÂU-MAN="omul de pe râuri"=RUMÂN.
Demândarea strămoşească a armânilor, ce blesteamă pe ce-i ce-şi
abandonează limba, putea să existe şi înainte de ocupaţia romană şi pe
parcursul ei, pentru a-şi păstra limba lor română, în faţa agresiunii
celei romane.
Există morfemul stem *R = apă, sub diverse forme = strug-UR-e, IAUR-
tul, UR-do-ri, poş-IR-că, piş-OAR-că, AR-ieş, AR-geş.
Există morfeml stem R* = apă, sub diverse forme = RÂU, ROUĂ.
Româna are morfemul stem M*N = OM = hoţo-MAN, capso-MAN, hai-MAN-a,
săr-MAN, MÂN-druţ, ro-MÂN, ar-MÂN.
Graiul românesc dă sensul de ŢĂRAN cuvântului ROMÂN = RUMÂN, conform
DEX 1975.
Doar supoziţia, întemeiată pe o asemănare şi pe coincidenţa unei
scurte ocupaţii romane, îi atribuie lui RUMÂN înţelesul de ROMAN, în
vădit contrast cu noţiunea de cetăţean al Romei, aristocrat, stăpân de
sclavi şi cel de RUMÂN, rob al pământului, şerb, în Ţara Românească.
La capitolul sunete, cuvintele armânilor calcă evident pe tiparul
"Moldovei", extra-limes roman, în care P trece frecvent în C, (Picior-
Chicior).
Acest fenomen lingvistic există la armâni, moldoveni şi mai puţin la
restul românilor.
Aşa zisa colonizare, "masivă", cu VETERANI ai ARMATEI ROMANE, în
DACIA, nu este reflectată prin nimic, nici în limba şi nici în istoria
românilor.
La 200 de ani de la Retragerea Aureliană, nu a mai rămas niciun
vestigiu roman, în tot teritoriul românesc.
Nu că nu s-au romanizat toţi dacii, dar nu a mai rămas nimica roman,
nici în Dacia Traiană.
În ciuda unei ocupaţii de 165 de ani, nu s-a dezvoltat nimica specific
roman, nici măcar aici.
Românii nu au mai construit nimica, precum romanii.
Românii nu au păstrat, tactica, structura şi forma armatelor romane.
Nici numele roman al armelor ori structurilor militare romane nu s-a
păstrat.
Centurion era un termen militar de bază la romani.
El lipseşte la români, ca şi cuvântul roman CENTUM = O SUTĂ.
Românii nu au păstrat organizarea socială romană.
Românii nu au păstrat alfabetul şi scrierea romană.
Românii nu au păstrat niciun termen din administraţia romană, ca şi
cum ar fi uitat complet că au existat vreodată romanii.
Veteranii armatei teutone, saşii, au păstrat numele de BLEUC, blah,
pentru români şi al lor de saxen fără să se amestece în niciun fel cu
băştinşii, dându-le, probabil, 10 etimoane în 800 de ani.
Românii, de nicăiri (nici din nordul nici din sudul Dunării), nu au
nici un termen specific civilizaţiei romane, în limbajul colocvial
rural, deşi românii sunt latinofonii din toată aria cuprinsă între
Galiţia şi Adriatica, Boemia şi Istanbul.
Vestimentaţia românilor nu are nici în clin nici în mânecă, cu
vestimentaţia romană.
Portul românesc este specific şi aidoma celui de pe ceramica din
România, de acum 7000 de ani.
Muzica şi dansurile româneşti nu au nici în clin, nici în mânecă, cu
Roma ori Latium.
Vorbitorii de latină, limitaţi la Roma şi Latium, nu puteau covârşi
numeric în Imperiul Roman, pentru a putea impune latina Romei
celorlalţi.
Româna nu este o copie fidelă a latinei romane.
Nu există decât supoziţia transformării unor cuvinte romane în cuvinte
româneşti.
Nu există nicio certitudine că fenomenul nu putea fi şi invers, ţinând
cont de vechimea arheologică a unor civilizaţii autohtone, din tot
Bazinul Dunării inferioare.

Fondurile "latin" şi "slav" ale limbii române s-ar putea "trage" de la

indo-europenii care au precedat pe romani în teritoriul locuit de
români, cu peste 1000 de ani, constituind NU UN BILINGVISM, ci O LIMBĂ
UNITARĂ ROMÂNĂ, ca şi astăzi, în care fondul "slavon" nu are
particularităţi faţă de cel "latin" şi ocupă doar 10 % din cel
colocvial ancestral, rural.

Nimeni nu pune la îndoială implicarea indo-europenilor în geneza

limbii latine (şi slavone), a căror limbă devine un numitor comun
pentru români şi romani, cu mult înainte de cucerirea Daciei.
Dimensiunea lexicului latin şi asemănarea limbii române cu restul
limbilor romanice, DOVEDESC RUDENIA de sânge, "recentă", a ROMÂNILOR,
cu GINTA LATINĂ a aceste popoare, datorată însă altor factori decât
Imperiului Roman.

Prezenţa cuvintelor latine sub forma lor română, precum APA, APE ori
lexicul incluzând sunetul Â, în Italia, la foştii Mes-APII, i-APII-GII
din MOL-feta, PUGLIA, FOGGIA, APU-GLIA, sugerează, aici, penetrarea în
vremuri străvechi a unor vorbitori de latină orientală, romanizaţi
incomplet, până şi în zilele noastre .
Fondul onomatopeic din limba română, contemporană, cu aproximativ 350
de cuvinte primare, în limbajul colocvial rural, este înţeles numai de
români şi nu poate fi nici de origine recentă, nici de origine romană.
El poate fi considerat absolut specific, ancestral, român.

Unitatea şi omogenitatea limbii vorbite de români, pe o suprafaţă

depăşind dimensiunile Italiei, prin numeroasele sale enclave, îi
conferă calitatea de "LIMBĂ DE ORIGINE", de sorginte AUTOHTONĂ,
aparţinând unei societăţi sedentare, ancestrale, de fermieri
agricultori, infirmând caracterul de "limbă de strânsură" sugerat de
actualul concept, privitor la originea românilor şi privitor la
originea limbii române.
LATINOFONII din Imperiul Bizantin erau ROMÂNII, DACO-GEŢII, cu rare
excepţii şi nu ROMANII.
Nici ROMÂNII VLAHI, nici VALAHII, nu au moştenit nici măcar un singur
cuvânt SPECIFIC ROMAN.
Comparaţi cu francezii şi restul romanicilor.
Ei au CUVINTE ROMANE SPECIFICE, din belşug, precum LEGIUNE, LEGIONAR,
LANCE, a LANSA, LANSETĂ, ARMĂ, ARMAT, ARMATĂ, a CATAPULTA,
CONSTRUCTIE, a CONSTRUI, EDIFICIU, ETAJ, a ETAJA, a EDIFICA,
EDIFICATOR, EDIL, EDILITAR, URBIE, URBAN, URBANISM, MUNICIPIU,
MUNICIPALITATE, CIVIL, CIVILITATE, COLONIE, COLONIST, a COLONIZA,
COLOANĂ, COLUMNĂ, TRIUMF, a TRIUMFA, TRIUMFAL, ARENĂ, GLADIATOR,
SCLAV, SCLAVIE, SCLAVAGISM; CASTRU, a ÎNCASRA, MONEDĂ, MONETAR (de la
romanul neMUNIA), CENTIMA (de la romanul CENTUM), etc.