Liliacul i cele dou nevstuici

De Jean de la Fontaine

Un Liliac, zburtcind ca un nuc,

Era s dea-ntr-o sear de bucluc,
Cci nimeri, pe-o ferestruic,
ntr-un culcu de nevstuic.
Cum nu era cu neamul guzganilor n pace,
Ea i sri la dnsul s-l nface.
- Cutezi s vii aici, cnd neamul tu
A cutat, cum tii, s-mi fac ru?
Cci ce mai tot ncolo i ncoace,
Eti oarece i pace!
(Sau nu-s, eu, Nevstuic!)
- Am fost zvrlit, aici, ca o fiuic,
De-o pleasn mai puternic de vnt,
Dar oarece n-am fost i nici nu sunt,
C n-am nimic comun cu roztoarele.
Privii-m: eu sunt cu aripi, Doamn,
i aripile pasre nsamn...
Jos oarecii! Triasc Zburtoarele!...
Cum i vorbise bine, ca din carte,
Ea l-a lsat s plece mai departe.
Dar poate c blestemele pcatelor
L-or fi mnat cu joaca lor pozna
La alt Nevstuic, - o vrjma
A tuturor naripatelor i ea, cu gndul la obrie,
Voia ca pasre s-l sfie.
- Eu pasre?!... Sunt mai de vi!
N-am pene, ca s m feresc.
Nu vezi c-s oarece, Domni?
Triasc neamul oricesc!
tiind s-o schimbe i s-o dreag,
Scp din nou cu pielea-ntreag.