Professional Documents
Culture Documents
Comicul are un rol important în viata sociala, pentru ca prin rîs se sanctioneaza atît inovatiile anormale si
aberante, cît si atitudinile exagerat retrograde; el este si o categorie estetica, realizata cu mijloace specifice,
în forme de o varietate extraordinara. În fond, satira, ironia, sarcasmul, zeflemeaua, grotescul, umoristicul,
burlescul – si altele – sînt astfel de ipostaze ale comicului, exprimînd fiecare atitudini diferite si realizîndu-se
cu mijloace specifice. În general, comicul presupune o atitudine critica fata de un obiect si, implicit,
superioritatea celui care, constatînd defectele altuia, sanctioneaza.
Izvoarele cele mai frecvente ale comicului sînt contrastele surprinzatoare si surpriza – adica tot ceea ce
exista prin disproportii. Astfel, contrastul dintre esenta si aparenta, dintre fond si forma, dintre realitate si
pretentii, dintre efort si consecinte ori dintre intentii si rezultate, toate acestea sfîrsesc prin a provoca rîsul.
Pe fondul acesta, identitatea personajului comic se realizeaza printr-un proces de simplificare, care cultiva
exagerarea hilara, diformitatile fizice, disproportiile, anormalul grotesc sau îngrosarea caricaturala. Opozitia
dintre ceea ce este mecanic, stereotip si ceea ce este viu se poate baza tocmai pe existenta unor personaje
reduse la o esenta comica, lipsite de complexitate, mai mult sau mai putin artificiale. I.L.Caragiale spunea ca
„personajele nu trebuie prezentate cu detalii multe. Asta omoara imaginea vie. Chipul zugravit trebuie sa
surprinda printr-o singura trasatura caracteristica. Un tip, un nume potrivit sau un un gest valoreaza mai
mult decît o pagina întreaga de descriere” . Iar un teoretician al comicului, precum Henri Bergson, sustine ca
la baza comicului sta automatismul în contrast cu activitatea libera, faptul acesta atragînd dupa sine
substituirea actiunii de catre observatia minutioasa tratata autonom, ca obiect în sine, suficient siesi: „în loc
de a ne concentra atentia asupra actelor, ea o dirijeaza mai curînd asupra gesturilor. Înteleg aci prin gesturi,
atitudinile, miscarile si chiar discursurile prin care o stare sufleteasca se manifesta fara scop, fara profit,
doar prin efectul unei mîncarimi interioare” . Nu întîmplator, în asemenea conditii, s-a vorbit despre un
deficit de descriptibilitate la Creanga, ca si la celalalt mare autor comic al secolului, Caragiale.
Comicul se poate prezenta sub multiple forme, în functie de realitatea la care se refera si chiar de atitudinea
pe care doreste sa o proiecteze. În felul acesta, se poate vorbi de un comic de situatie, de unul de limbaj –
aici putîndu-se include si numele personajelor, dar si al locurilor sau al altor lucruri (la Caragiale, de
exemplu, titlurile ziarelor pe care le citesc personajele, precum „Racnetul Carpatilor”) –, dar exista si un
comic de moravuri sau de caracter.
Situatiile comice sînt provocate de aparitia unor confuzii, încurcaturi, rasturnari de situatii, întîmplari
surprinzatoare. Comicul de limbaj se realizeaza tot prin existenta unor situatii anormale, manifestate însa la
nivelul foneticii, al lexicului, al sintaxei, deformarea pronuntiei corecte îmbinîndu-se cu folosirea gresita a
unor termeni, cu automatismele, cu folosirea abuziva a unor cuvinte, neologisme sau arhaisme, în contrast
fie cu restul lexicului, fie cu identitatea personajului.
Moravurile unui anume moment istoric sau ale unei clase sociale au fost dintotdeauna surse ale comicului,
mai ales ale satirei. Chiar la Creanga, desi el foloseste în general umoristicul, exista un astfel de comic de
moravuri si o usoara tendinta satirica. Abuzurile clerului sau metodele de învatamînt sînt deseori
sanctionate cu o superioritate morala nemascata, desi la Creanga, chiar în astfel de situatii, jovialitatea
deturneaza satira de la sensurile ei dure, de pedepsire. Asupra acestui fapt vom reveni, însa.
În fine, comicul de caracter sanctioneaza, tot prin caricaturizare si exagerare, anumite trasaturi general-
umane, precum zgîrcenia, ipocrizia, parvenitismul, îngîmfarea, semidoctismul etc., dar la Creanga, chiar
atunci cînd un personaj – precum matusa Mariuca din secventa numita conventional „La cirese” – poate fi
considerat tipul zgîrcitului, atmosfera este de bonomie, lucru datorat stilului sau, viziunii umoristice si, nu în
ultimul rînd, perspectivei narative.
Satiricul este una din formele cele mai vechi ale comicului de factura clasica si apare ca ridiculizare
neiertatoare a unor aspecte din viata sociala, a unor trasaturi negative si a unor moravuri, respinse în
numele unor valori superioare. Cel care satirizeaza este convins de superioritatea sa si este, de asemenea,
convins ca lucrurile pot fi îndreptate.
Ironia se bazeaza pe simularea acordului cu un anumit punct de vedere, în asa fel încît sensul comunicat se
opune celui transmis direct. Cum spunea Pierre Fontanier, ironia „consta în a spune printr-o persiflare, fie în
gluma, fie în serios, contrariul a ceea ce gîndesti sau ai vrea sa se gîndeasca” . Pentru recunoasterea ironiei,
tonul exprimarii are o importanta capitala, ca si contextul în care se fac interventiile celui ironic. La Creanga
deseori, si am vazut lucrul acesta chiar în cazul lui Pîcala, dar si în cazul autorului însusi în relatie cu
contemporanii, eroii simuleaza prostia, ignoranta, naivitatea cu scopul de a-l pune în inferioritate pe
interlocutor. Dupa ce i-a dat acestuia impresia inferioritatii, eroul îsi dezvaluie desteptaciunea, asemenea lui
mos Ion Roata în secventa explicarii de catre boieri a semnificatiei unirii. La Creanga, autoironia apare
frecvent, dar si acest lucru va constitui obiectul unei discutii ulterioare mai ample.
Sarcasmul este una din formele cele mai severe ale comicului, urmarindu-se condamnarea totala a
aspectelor vizate, totul îngrosîndu-se în exces. Acelasi lucru îl realizeaza si zeflemeaua, care discrediteaza un
personaj sau o anumita realitate prin persiflare, prin luare în rîs, prin deriziune. Grotescul, în schimb, desi se
bazeaza tot pe exagerarea monstruoasa a unor trasaturi, poate sa se datoreze nu vreunei intentii corective,
ci, ca la Creanga, placerii rîsului si vocatiei spectaculosului.
Basmul desemneaza o specie fundamentala a epicii populare si culte, de obicei �n proza, �n care personajele
�nzestrate cu puteri supranaturale, traseaza �nt�mplari fantastice, fortele binelui �nving�ndu-le pe cele ale
raului pentru afirmarea adevarului si a dreptatii.
Basmul cult se defineste prin prelucrarea structurilor populare ale speciei �n cadrul unor opere originale, �n
care elementele folclorice caracteristice speciei se asociaza celor proprii operei unui scriitor. �n plus, �n basmul
cult se pune mai mult accentul pe atmosfera sau pe dimensiunea interioara a personajelor.
Deoarece la baza basmului cult sta basmul popular, acestea prezinta puncte comune, dar si caracteristici
particulare care sunt specifice fiecarui autor. Asadar prima deosebire este ca basmul cult are un autor cunoscut.
Autorul basmului cult "Povestea lui Harap – Alb " este Ion Creanga. Acesta respecta anumite trasaturi ale
basmului popular, �nsa si pe acestea le particularizeaza prin elemente de originalitate si stil.
Intrarea si iesirea din spatiul fabulos se face prin formula initiala si prin cea finala prezente si �n basmul popular.
Formula initiala la Creanga este mult mai ampla dec�t �n basmele populare, ofera mai multe informatii si de
asemenea avertizeaza conventia dintre narator si cititor, aceea de a se accepta orice fara a cere explicatii : " Amu
cica era odata ". �n formula incipienta se ofera si o explicatie a faptelor ulterioare si se prefigureaza obstacolele
pe care le va trece mezinul, dar si rolul acestuia : " si apoi pe vremile acele, mai toate tarile erau b�ntuite de
razboaie grozave, drumurile pe apa si pe uscat erau putin cunoscute si foarte �ncurcate, si de aceea nu se putea
calatori asa de usor si fara primejdii ca in ziua de astazi". Aici se ofera imaginea unei lumi primitive care asteapta
un erou care sa o coordoneze, acesta fiind rolul eroului. Tot �n incipit naratorul intervine direct, autodefinindu-se
si schit�ndu-si statutul de autor al operei : " Dar ia sa nu ne depanam cu vorba si sa �ncep a depana firul
povestirii".
De asemenea si formula finala este mai ampla dec�t �n basmele populare si subliniaza mai multe aspecte. Sunt
prezentate personajele care participa la nunta: Soarele si luna , care reprezinta simbolurile prin care a fost
binecuv�ntat Harap – Alb, �mpreuna cu tot restul universului, dar si " un pacat de povestariu, fara bani �n
buzunariu", care este un personaj al spatiului real. �n acest final se eternizeaza momentul : " si-a tinut veselia ani
�ntregi, si acum mai tine �nca", la fel ca �n basmele populare, dar spre deosebire de acestea se contureaza
bogatia de natura morala a acestui basm printr-o reflectie asupra realitatii sociale: " Iar pe la noi, cine are bani, bea
si man�nca, iar cine nu, se uita si rabda."
Desi �n esenta basmul cult este diferit de cel popular, acesta respecta structura, fiind prezente majoritatea
functiilor, care corespund momentelor subiectului. Expozitiunea sau situatia initiala este reprezentata de formula
initiala, intriga corespunde dezechilibrarii situatiei care �n basm este constituita de sosirea scrisorii. Desfasurarea
actiunii fiind mai ampla corespunde mai multor functii precum : plecarea eroului, formularea unei interdictii,
�nt�lnirea cu raufacatorului si probele curajului ; este structurata pe mai multe episoade. Punctul culminant este
corespunzator pedepsirii raufacatorului iar deznodam�ntul rasplatirii eroului si nuntii.
Basmul cult este mult mai complex dec�t cel popular datorita faptului ca autorul intervine asupra structurii
basmului cu o proiectie personala. Acesta intervine la nivelul spatiului cu toposuri, locuri care apartin spatiului
real (tara, padure, ostrov, pod) d�nd un aer realist basmului, dar imprima si o doza de generalitate prin repere
spatio-temporale nedeterminate : " Era odata ", " �ntr-o tara ".
Spre deosebire de basmul popular, unde predomina naratiunea, basmul cult presupune �mbinarea naratiunii cu
dialogul : "Creanga nu da naratiunii sale simpla forma a expunerii epice, ci topeste povestirea prin dialog, reface
evenimentele din convorbiri sau introduce �n povestirea faptelor dialogul personajelor" (Tudor Vianu).
Naratiunea este dramatizata prin dialog care �i da un ritm alert. Dialogul are o dubla functie, de a aduce actiunile
�n fata cititorului (ca �n teatru) si de a caracteriza personajele indirect.
Fantasticul este prezent si �n basmul lui Creanga. Acesta se concretizeaza la nivelul personajelor : Sp�nul care
are capacitatea de a-si schimba �nfatisarea, Sf�nta Duminica care se transforma �n aburi, dar si al faptelor :
Calul care zboara si vorbeste, fiica �mparatului Ros care se preface �n pasare. Creanga particularizeaza basmul
prin umanizare si localizare. El porneste de la modelul popular si reactualizeaza teme de circulatie universala.
Nepotrivirea de mentalitate dintre parinti si copii este reprezentat de conflictul dintre crai si fiii sai, iar tensiunea
si invidia tacita dintre frati de relatiile dintre fiii craiului.
Introducerea realismului �n acest basm se face prin prezentarea istoriei lui Harap – Alb. Acest aspect este
prefigurat �nca din titlu, acesta fiind diferit de celelalte titluri de basme ,care subliniaza caracterul fantastic,
fac�nd legatura cu povestirea, istorisirea si avans�nd nota puternic realista. Astfel basmul devine mai complex,
eroul parcurg�nd un drum initiatic si trec�nd mai multe obstacole dec�t eroii din basmele populare. Eroul
respecta un aspect al basmelor populare, el este cel mai mic dintre frati, dar spre deosebire de eroii acestora el nu
are nici o putere supranaturala si nici o calitate specifica unui erou de basm, la �nceput el av�nd un statut de
antierou.
Ca �n orice basm, si �n acest basm eroul are ajutoare, �nsa aici toate personajele adjuvante au un rol important
�n initierea lui Harap – Alb, el neput�nd trece nici o proba fara ajutorul lor: fiinte cu puteri
supranaturale( Sf�nta Duminica, cei cinci monstrii), animale fabuloase(calul nazdravan, craiasa albinelor si a
furnicilor), obiecte miraculoase( aripile craieselor, apa vie, apa moarta, smicelele de mar).
" Fiintele din basm sunt simple masti pentru felurite tipuri de indivizi " (G. Calinescu). Astfel si personajele
acestui basm reprezinta tipologii umane : Sp�nul este tipul impostorului, Sf�nta Duminica reprezinta
�ntelepciunea sateasca data de v�rsta.
Localizarea se face si prin monstre de filozofie taraneasca : "ai sa scapi de toate cu capul teafar ca norocul te
ajuta", credinta �n destin(noroc) si �n Dumnezeu: "nu e dupa cum g�ndeste omul, ci dupa cum vrea Domnul".
Limbajul folosit plaseaza actiunea �ntr-un spatiu geografic, prezent �n majoritatea operelor lui Creanga prin
regionalisme si expresii specifice, si anume teritoriul Moldovei.
O alta particularitate si un element de originalitate al lui Creanga este introducerea comicului �n basm." De la un
capat la altul, cu foarte mici exceptii, opera lui Creanga este un hohot de r�s(...)este r�sul tonic al taranului cu
conceptie optimista de viata."(Zoe Dumitescu Busulenga). Comicul este prezent sub mai multe forme: comicul de
nume( numele celor cinci monstrii sunt realizate prin adaugarea sufixului augmentativ "-ila") , comicul de
situatie:"si cum ajung odata intra buluc �n ograda, tussese, Harap – Alb �nainte si ceilalti �n urma, care de
care mai chipos si mai �mbracat , de sa t�r�iau atele si curgeau oghelele dupa d�nsii, parca erau oastea lui
Papuc Hogea Hogegaru."
"R�sul de lectura al operei lui Creanga izvoraste din doua surse. Una consta in comicul
personajelor(...)�ngros�ndu-le anumite trasaturi specifice.": folosirea diminutivelor cu valoare augmentativa( "
buzisoare "," bauturica "), prin expresii, proverbe si locutiuni form�nd o adevarata cultura paremiologica a
proverbului: "lac sa fie ca broaste sunt destule", "Da-i cu cinstea sa piara rusinea". "Cealalta sursa consta �n
specificul talent de povestitor al lui Creanga, care nareaza �ntr-un anumit fel, plin de umor, particip�nd la
desfasurarea actiunii, mim�nd, coment�nd, fac�nd aluzii la lucruri si traditii": "Dar vorba ceea : La unul fara
suflet, trebuie unul fara de lege. si g�ndesc eu ca din cinci nespalati ,(...) i-a veni unul de hac.(...) Dar iar ma
�ntorc si zic: mai stii cum vine vremea?".(Zoe Dumitrescu Busulenga)
Un alt comic caracteristic operelor lui Creanga este comicul de limbaj: regionalisme:" pocitanie ", " debalazat", "
cr�mpotit ", "a gabui", locutiuni si expresii idiomatice: "Frica pazeste bostanaria", oralitatea . "Exprimarea unor
propozitii subordonate se �mbina cu alte procedee ale oralitatii, cum este repetitia: "La calic slujesti, la calic
ram�i", termenii repetati poarta, de fiecare data accentele fraze, fiind puternic scosi �n evidenta fata de restul
enuntului."(G.I. Tohaneanu)Interjectiile sunt si ele o alta forma a oralitatii, fiind "�ntotdeauna urmate de o pauza
care contribuie la delimitarea lor.": "poate sa-ti iasa �n cale vreun iepure, ceva...si pop�c! M-oi trezi cu tine
acasa", "sp�nul face tranc! capacul pe gura f�nt�nii."
"Repetitia interjectiilor e un procedeu familiar lui Creanga, suger�nd uneori miscari ritmice.": "si odata pornesc
ei teleap, teleap, teleap!". Oralitatea se mai concretizeaza si prin: vocative: "nu ma faceti din cal magar",
exclamatii: "Ma rog, foc de ger era, ce sa va spun mai mult!", interogatii retorice: "Ca alta ce pot sa zic?",
invective eufemistice: "al dracului onanie de om".
"Amestecul de realism si de fabulos este mai batator la ochi si mai neasteptat in "Povestea lui Harap – Alb", �n
care ar trebui sa predomine miraculosul si irealitatea."(G Calinescu)
Bibliografie: "Studii despre Ion Creanga" din colectia Lyceum, Editura Albatros,1971:
Zoe Dumitrescu Busulenga , pag 25
G.I. Tohaneanu, pag 167-169
"Viata si opera lui Ion Creanga", George Calinescu, Editura Minerva,1989,
pag 226
"Estetica basmului", George Calinescu, Editura pentru literatura,1965,pag
9
"Eseul", L. Paicu si M. Lazar, Editura Art,2006
Umorul “Amintirilor” este realizat si prin folosirea unor expresii si cuvinte,zicale si termeni
familiari cu o semnificatie aparte . Expresii ca “benchi boghet”,”ridicam casa in slava”,”de le
mergea colbul”,”pughibale spurcate”,”va croiesc de va merg peticile”,
“stropsitul de Ion” etc. starnesc voia buna,iar zicalele sunt uimitoare fie prin asocierile ce le
realizeaza (“Daca-i copil sa se joace;daca-i cal sa traga;si daca-i popa sa ceteasca”),fie prin rima lor
surprinzatoare (“pielea rea si rapanoasa/ori o bate,ori o lasa”).In aceste situatii comicul este de
limbaj,deoarece hazul provine din cuvintele pe care le folosesc personajele,din modul cum se
exprima ele.
Prin oralitatea stilului,autorul creeaza impresia ca nu isi scrie amintirile,ci le povesteste unui
auditoriu imaginar:”uite cum te trage apa pe furis la adanc…”;”s-apoi chititi ca se mantuia numai cu
atata?’etc do782x1333boof
Uneori,Creanga face unele paranteze in povestire,ca apoi,dandu-si seama,sa revina la firul epic
initial:”Hai mai bine despre copilarie sa povestim…”sau imbina ca in exprimarea populara,vorbirea
directa cu cea indirecta:”…zicand:Cum nu se dioache calcaiul”;”zicand: