OCTAVIAN GOGA

Volumul “Poezii” din 1905, care se deschide cu poezia “Rugaciune”, este o evocare lirica a
satului transilvanean. Satul lui O. Goga, robit de veacuri, tanjeste dupa libertate sociala si
demnitate nationala. Poetul da glas patimirii unui neam imbatranit intr-o experienta dureroasa,
ravasit de doruri si razvratiri neimplinite, vestind credinta in alte vremuri, de infricosata izbavire.
o7m15mn
Poezia “Rugaciune” motiveaza crezul poetic ce strabate intreaga opera a lui O. Goga. Ea este un
manifest literar, ilustrand punctul de vedere al poetului despre ceea ce ar trebui sa fie poezia,
despre mesajul acesteia.
Titlul poeziei, cuvantul “rugaciune”, implica sensul de implorare, de ruga fierbinte, staruitoare,
izvorata dintr-un suflet rascolit de durere, dintr-o deznadejde care cere liniste.
Poezia e, de fapt, o invocatie retorica, un monolog. Poetul se confeseaza divinitatii si o implora
sa-i arate drumul pe care trebuie sa-l urmeze in arta astfel incat glasul poetului sa fie in consens
cu cel al celor umiliti. Poetul devine in acest context purtatorul de cuvant al neamului. El nu cere
divinitatii nimic pentru sine, ci solicita o imbunatatire a drumului artistic pentru a dobandi
capacitatea de a reflecta cu emotie la toate durerile si necazurile unui neam. Goga considera ca
adevarata sa menire pe pamant este de a se patrunde de dorurile si patimile poporului pentru a
putea sa le redea cu partinenta.
In prima strofa poetul ne apare dezorientat, tulburat, fapt ce motiveaza ruga. Adresarea se face
prin verbe la imperativ, apar pronume ca: “eu”, “mi”, “tine” (persoana I si a II-a):
“Ratacitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stapane,
In fata stralucirii tale.
In drum mi se desfac prapastii,
Si-n negura se-mbraca zarea.
Eu in genunchi spre tine caut:
Parinte, - oranduie-mi cararea!”
Metaforele “mi se desfac prapastii”, “Si-n negura se-mbraca zarea” sugereaza dezorientarea
poetului.
Ultimul vers al acestei strofe poate fi o concluzie la prima strofa, dar si prima treapta de acces
spre marea arta.
In a doua strofa ne apare imaginea poetului zbucimat de doruri:
“In pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapa,
Cum vor sa-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapa.”
Poetul simte “ispitele cum sapa”, aceasta fiind o metafora care ne vorbeste aici de propriile
doruri, ispite, patimi. Dorinta poetului e, ca prin arta, sa-si izbaveasca propriul popor, prin opera
sa el doreste sa faca sa renasca acest popor. Ultimul vers: “Tu, Doamne, vazul meu indreapta”
constituie o noua treapta in atingerea adevaratei creatii.
Cea de-a treia strofa sugereaza ca actul poetic e o transfigurare a nazuintelor nationale si sociale,
a vietii intregii colectivitati:
“Dezleaga mintii mele taina
Si legea farmecelor firii,
Sadeste-n bratul meu de-a pururi
Taria urii si-a iubirii.
Da-mi cantecul si da-mi lumina
Si zvonul firii-ndragostite,
Da-i raza soarelui de vara
Pleoapei mele ostenite.”
Poetul sugereaza si faptul ca adevarata arta este numai aceea pusa in slujba binelui poporului.
Adevaratul poet e acela care patrunde adanc in viata sociala a tarii si care intelege “taina” si
“legea farmecelor firii”.
Strofa a patra continua idee obtinuta cu o strofa mai inainte si se sugereaza si aici ca nu
individualul este important ci ceea ce conteaza este suferinta colectiva:
“Alunga patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frange,
Si durerea altor inimi
Invata-ma pe mine-a plange.”
Poetul devine exponentul acestei lumi si pentru a implini acest ideal el trebuie sa-si depaseasca
eul singular si sa tinda spre generalitate, spre sentimentele si suferintele pe care le simte intregul
neam de oropsiti: “Nu rostul meu de-a pururi prada/ Ursitei mastere si rele,/ Ci jalea unei lumi,
parinte,/ Sa plnaga-n lacrimile mele.”. Poetul isi arata adeziunea la arta militanta considerand ca
orice poet trebuie sa aiba si un rol social.
Strofa a cincea este dimanica, clocotitoare, parca poetul isi contesta soarta si ar cere un alt destin:
“Da-mi tot amarul, toata truda
Atator doruri fara leacuri,
Da-mi viforul in care urla
Si gem robiile de veacuri.”
Strofa contine versuri ce definesc conditia celor umiliti si aici e sugerata intreaga istorie
rascolitoare a poporului pe care Goga isi propune sa o transforme in arta, in cantec nemuritor.
In strofa a sasea gradatia ascedenta atinge cote maxime. Poetul isi exprima dorinta de a fi glasul
care se detaseaza dintre cei multi, ca un glas al unui apostol:
“In suflet seamana-mi furtuna,
Sa-l simt in matca-i cum se zbate.
Cum tot amarul se revarsa
Pe strunele infiorate;
Si cum sub bolta lui aprinsa,
In smalt de fulgere albastre
Incheaga-si glasul de arama:
Cantarea patimirii noastre.”
Pentru Goga poezia si poetul au un rol fundamental in societate, prin ei totul prinde un alt contur
aproape de adevar, realitate, fericire. Poetul trebuie sa devina “Glasul de arama”, el trebuie sa
redea “Cantarea patimirii noastre”.
Tonul poetului se caracterizeaza prin grandoare, el atingand chiar sublimul.
Legatura stransa cu neamul este idealul unui poet, este misiunea sa adevarata. Poetul este un
cantaret, un evocator si o “portavoce” a poporului. In cazul lui Goga misiunea este deosebit de
grea pentru ca suferinta Ardealului este profunda si complexa.
Speranta in mai bine a lui Goga a facut sa poezia sa aiba si un accent mesianic. Suferinta poate fi
depasita daca exista credinta in Dumnezeu si incredere in propriile forte.
Poezia are sase strofe alcatuite din opt versuri fiecare, ritmul este iambic, iar rima imperecheata
daca ar fi versurile mai lungi, dar acestea au masura de 9 silabe.
Lexicul este evocator, deprins parca din tezaurul cartilor batranesti, intr-un context voit popular,
cu termeni biblici, usor arhaici. Se folosesc cuvinte care fac parte din aceeasi arie semantica:
“lacrimi”, “durere”, “suferinta”. Se folosesc, de asemenea, si regionalisme si toate acestea
reliefeaza vechimea si permanenta poporului roman pe aceste meleaguri.
Poezia e in acelasi timp o elegie si o meditatie, autorul asezand in antiteza eul poetului cu
colectivitatea. Poetul dorea sa filtreze durerile neamului si sa se transforme el insusi intr-o
trambita de alarma.