Arta Militara - 02 FUNDAMENTELE

General de brigadă (r) prof.univ.dr.
Costică ŢENU
Colonel (r) prof.univ.dr. Lucian STĂNCILĂ
Locotenent colonel lect.univ.drd. Doru ENACHE
FUNDAMENTELE ÎNTREBUINŢĂRII
FORŢELOR TERESTRE
ÎN ACŢIUNILE MILITARE MODERNE
- CURS DE ARTĂ MILITARĂ -
EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE

- Bucureşti, 2005 -
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ŢENU, COSTICĂ
Fundamentele întrebuinţării Forţelor Terestre în
acţiunile militare moderne : curs de artă militară / gen.
de brig. (r) prof. univ. dr. Costică Ţenu, col. (r) prof.
univ. dr. Lucian Stăncilă, lt.col. lect. univ. drd. Doru
Enache. – Bucureşti : Editura Universităţii Naţionale de
Apărare, 2005
Bibliogr.
ISBN 973-663-252-0
I. Stăncilă, Lucian
II. Enache, Doru
355.4(498)
© Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate

Universităţii Naţionale de Apărare
Responsabilitatea privind conţinutul lucrării revine
în totalitate autorilor.
ISBN 973-663-252-0
CUPRINS
1. FORŢELE TERESTRE – LOC, ROL ŞI MISIUNI

LA NIVEL OPERATIV ŞI STRATEGIC ................... 7
1.1. Locul şi destinaţia Forţelor Terestre
în acţiunile militare .................................................. 7
1.2. Organizarea şi misiunile Forţelor Terestre.................... 15
1.3. Tendinţe de reorganizare şi modernizare
a Forţelor Terestre .................................................. 19
2. FUNDAMENTELE ŞI TIPOLOGIA
OPERAŢIILOR FORŢELOR TERESTRE ............. 25
2.1. Fundamentele operaţiilor Forţelor Terestre ............ 25
2.2. Cerinţele pentru succesul operaţiilor
şi disciplina în operaţii............................................ 30
2.3. Tipologia şi nivelul operaţiilor Forţelor Terestre ... 36
3. MANEVRA ÎN OPERAŢIILE
DE NIVEL OPERATIV.............................................. 53
3.1. Probleme generale .................................................. 54
3.1.1. Conceptul de manevră.................................. 55
3.1.2. Manevra – componentă a luptei armate ....... 57
3.1.3. Factorii de succes ai manevrei ..................... 58
3.2. Manevra în operaţia de apărare............................... 60
3.2.1. Forme ale manevrei în operaţia de apărare .. 60
3.2.2. Situaţii şi condiţii favorabile pentru
executarea manevrei în operaţia de apărare . 63
3.3. Manevra în operaţia ofensivă.................................. 65
3.3.1. Forme ale manevrei în operaţia ofensivă ..... 65
3.3.2. Situaţii şi condiţii favorabile executării
manevrei în ofensivă..................................... 68
3.4. Amploarea şi fizionomia manevrei......................... 69
4. ASIGURAREA ACŢIUNILOR
ŞI PROTECŢIA FORŢELOR TERESTRE............. 71
5. OPERAŢIILE INTERMEDIARE
ALE FORŢELOR TERESTRE ................................. 81
5.1. Deplasarea............................................................... 81
5.1.1. Deplasarea prin marş .................................... 82
5.1.2. Deplasarea prin transport.............................. 86
5.1.3. Deplasarea combinată................................... 88
5.1.4. Pregătirea şi executarea deplasării................ 88
5.2. Staţionarea .............................................................. 90
5.3. Regruparea.............................................................. 93
5.4. Înlocuirea ................................................................ 96
5.5. Înaintarea spre contact .......................................... 100
5.5.1. Pregătirea operaţiei ..................................... 100
5.5.2. Desfăşurarea operaţiei ................................ 100
5.5.3. Sprijinul de luptă......................................... 103
5.5.4. Comanda şi controlul.................................. 104
5.5.5. Sprijinul logistic.......................................... 105
5.6. Lupta de întâlnire .................................................. 106
5.6.1. Planificarea şi organizarea.......................... 108
5.7. Joncţiunea forţelor ................................................ 111
5.8. Retragerea ............................................................. 114
5.8.1. Generalităţi ................................................. 114
BIBLIOGRAFIE............................................................ 121
CAPITOLUL 1
FORŢELE TERESTRE – LOC, ROL ŞI MISIUNI

LA NIVEL OPERATIV ŞI STRATEGIC
În perspectiva apărării armate a ţării, creşterea importanţei Forţelor Terestre reprezintă o

necesitate pentru majoritatea armatelor statelor moderne (inclusiv pentru Armata României), fiind impusă
de măsuri şi acţiuni concrete ce privesc structurarea sistemului militar. Sporirea posibilităţilor
acţionale independente, evidenţierea tot mai frecventă a acţiunilor militare întrunite (integrate) la toate
nivelurile artei militare, cât şi obiectivele politico-militare ale apărării armatei se realizează pe deplin
numai cu aportul consistent al Forţelor Terestre. Astfel, acestea reprezintă subsistemul care poate integra
structural celelalte categorii de forţe ale armatei şi forţe armate.
1.1. LOCUL ŞI DESTINAŢIA FORŢELOR TERESTRE

ÎN ACŢIUNILE MILITARE
Forţele Terestre, categorie de forţe ale armatei specializată în ducerea acţiunilor militare în
mediul terestru, reprezintă o grupare cu o structură caracteristică, care îşi desfăşoară activitatea pe baza
unor reguli şi norme izvorâte din specificul vieţii militare şi din cerinţele luptei armate.
Acest specific conferă Forţelor Terestre un mod propriu de acţiune în mediul terestru
independent sau în cooperare cu celelalte categorii de forţe ale armatei.
În ceea ce priveşte locul şi rolul diferitelor categorii de forţe ale armatei într-un posibil
conflict, în literatura militară de specialitate şi în teoria şi practica strategiei militare se constată
două tendinţe diametral opuse. Astfel, una încearcă să evidenţieze exagerat sau chiar să absolutizeze
rolul unei anumite categorii de forţe, atribuindu-i o însemnătate exclusivă în determinarea
caracterului evoluţiei şi deznodământului războiului (de exemplu, rolul aviaţiei în operaţia “Furtună în
deşert”), iar alta, consideră că toate categoriile de forţe ale armatei sunt apreciate ca un ansamblu
funcţional şi numai prin strânsa lor cooperare se poate obţine victoria.
Locul şi rolul Forţelor Terestre, în ansamblul funcţional al organismului militar şi în relaţie
directă cu celelalte categorii de forţe armatei este dat de obiectivele exprimate prin priorităţi
specifice, corespunzător celor patru stări (de pace, criză, război şi starea post conflictuală), concepţia
de întrebuinţare în operaţie/ luptă a forţelor şi mijloacelor, natura agresiunii, amploarea şi structura
acţiunilor inamicului. Din această perspectivă, în Armata României au fost proiectate Forţele
Terestre, ca mijloc de descurajare, coerciţie, distrugere, constrângere, organizare, menţinere-
impunere a păcii, sprijin umanitar etc. Aceste însuşiri operaţionale situează componenta terestră a
strategiei militare în rândul categoriilor de bază ale forţelor noastre armate.
Concluzia justă reieşită din războaiele/conflictele militare desfăşurate a demonstrat falsitatea
concepţiilor unilaterale a absolutizării unei anume categorii de forţe ale armatei demonstrând că numai
prin cooperarea tuturor categoriilor de forţe (arme) şi îndeosebi, prin valorificarea maximă a
resurselor (umane, materiale) poate fi obţinută victoria finală.
Strategia militară şi doctrinele cu caracter general privesc categoriile de forţe ale armatei ca
formând un sistem integrat, fiecare având rolul său specific, ce conferă dimensiunile: ”terestră”,
“aeriană” şi “navală” aşa-numitului “război de al treilea tip - bătălia aeroterestră”. Acestea se
sprijină reciproc şi acţionează întrunit (integrat) în vederea îndeplinirii scopului politico-militar al
războiului.
Locul Forţelor Terestre în ansamblul funcţional al armatei şi în relaţia directă cu celelalte
categorii de forţe ale acesteia este dat de obiectivele exprimate prin priorităţi specifice,
corespunzătoare celor patru stări (de pace, criză, război şi stare post conflictuală), de concepţia de
întrebuinţare în operaţie (luptă) a forţelor şi mijloacelor, de natura agresiunii (tipurile de agresiune),
de amploarea şi structura acţiunilor inamicului.
Deosebit de important este faptul că locul Forţelor Terestre trebuie să se integreze în
strategia militară şi în doctrina militară cu caracter general. Aceasta înseamnă că, în afara rolului şi
misiunilor ce decurg din caracterul general al luptei armate moderne vor apare o serie de elemente
specifice, corespunzătoare strategiei de apărare a ţării, având la bază principiul capacităţii defensive
credibile, asigurată preponderent prin efort naţional.
Forţele Terestre sunt proiectate să realizeze controlul specific al spaţiului terestru pentru
prevenirea şi descurajarea oricărei agresiuni armate, participarea la acţiuni militare altele decât
războiul, realizarea standardelor de integrare în structurile de securitate europene şi euroatlantice
(pe timp de pace), prevenirea şi gestionarea situaţiilor de criză (de natură şi amploare diferite),
intervenţia în situaţii de urgenţe civile şi sprijinul autorităţilor publice (în situaţii de criză), limitarea
efectelor iniţiale ale agresiunii, respingerea acţiunilor militare în forţă ale adversarului, obţinerea
victoriei militare asupra agresorului care acţionează în spaţiul de interes strategic, contribuţia la
apărare colectivă (pe timp de război) având la baza construcţiei lor principiile modularităţii,
urgenţei acţionale şi prevenirii. Din această perspectivă, se apreciază că locul Forţelor Terestre în
cadrul armatei este pus în evidenţă de faptul că acestea reprezintă, o componentă de bază a armatei,
destinată ca, independent sau în cooperare cu celelalte categorii de forţe ale armatei, să desfăşoare
acţiuni militare diverse, în mediul terestru, pe toate direcţiile teritoriului naţional; ele exprimă forţa
întrunită, singura capabilă să realizeze prezenţa, extinderea, continuitatea şi dominaţia în teren şi să
susţină în orice moment toată gama acţiunilor militare1. De asemenea, Forţele Terestre sunt
prezente pe întreg teritoriul naţional deţinând o pondere de peste 64% din totalul efectivelor
repartizate forţelor Armatei României, iar prin elementele de conţinut definitorii (dimen-sionare,
potenţial de luptă, dislocare, misiuni) ele constituie forţa principală din cadrul armatei, exprimând
concepţia strategică de apărare a ţării.
Organizarea, înzestrarea şi dislocarea la pace a Forţelor Terestre sunt proiectate astfel încât
să le permită intervenţia în timp scurt pentru realizarea dispozitivului de acoperire strategică pe
oricare din direcţiile ameninţate, pentru asigurarea condiţiilor de redimensionare a forţelor (prin
completare şi mobilizare) destinate ducerii acţiunilor militare şi de trecere a economiei naţionale la
producţia de război, precum şi realizarea dispozitivului de apărare în vederea respingerii oricărei
agresiuni armate asupra teritoriului naţional pe una sau mai multe direcţii (omnidirecţional).
Pentru evidenţierea locului Forţelor Terestre trebuie să se ţină seama de “tipurile de
agresiune” cele mai caracteristice luate în considerare de strategia militară românească: acţiunile
agresive externe (presiuni militare, blocade, acţiuni terorist - diversioniste desfăşurate de forţe
externe, acţiuni militare ofensive); acţiuni agresive interne (acţiuni separatiste, acţiuni terorist-
diversioniste din exterior, sabotaje, sau blocarea unor obiective civile ori militare, a căilor de
transport şi comunicaţii de importanţă strategică, a sistemului energetic naţional, acţiuni de
destabilizare gravă a ordinii de drept) şi acţiuni agresive combinate considerate a fi tipul cel mai
periculos, fiind organizate şi desfăşurate de forţe militare externe, în conjucţie cu cele interne.
Locul şi implicit rolul pe care această categorie de forţe ale armatei, îl ocupă în ansamblul
războiului de apărare a ţării reiese şi din faptul că deciziile strategice se realizează preponderent
prin acţiunile concrete ale Forţelor Terestre, în folosul cărora îşi concentrează efortul şi celelalte
categorii de forţe ale armatei.
Forţele Terestre, aşa cum le-am definit în acest capitol, dau dimensiunea terestră a
operaţiilor integrate, care au deci în vedere caracterul predominant al mediului terestru în care se
desfăşoară acţiunile militare.
Din această perspectivă, în strategia militară naţională se apreciază că “Forţele Terestre
reprezintă componenta de bază a Armatei şi sunt destinate să execute toată gama acţiunilor militare
cu caracter terestru şi aeromobil în orice zonă şi pe orice direcţie, independent s-au întrunit cu
celelalte forţe ale Armatei să desfăşoare operaţii şi lupte de apărare şi ofensive pentru capturarea ori
nimicirea inamicului pătruns pe teritoriul naţional, atât în compunerea structurilor militare
naţionale, cât şi a celor multinaţionale”.2
1
Doctrina operaţională a Forţelor Terestre, în Revista Trupelor de Uscat nr.3-4 / 1999, Bucureşti, p.13.
2
Strategia militară a României, Editura Militară, Bucureşti, 2000, pp.28 – 29.
Destinaţia Forţelor Terestre se exprimă prin priorităţi specifice corespunzătoare celor trei
stări distincte: pace; criză şi război.
Pentru starea de pace obiectivul prioritar specific Forţelor Terestre, îl constituie participarea
lor la prevenirea şi descurajarea oricărei agresiuni armate împotriva României, printr-o configurare
adecvată gamei largi şi diversificate de pericole.
Un alt obiectiv specific strâns legat de primul îl reprezintă realizarea interoperabilităţii cu
Forţele Terestre ale armatelor membre N.A.T.O., prin extinderea acţiunilor comune într-un
parteneriat intensificat. În acest sens una din direcţiile urgente şi principale de acţiune o reprezintă
compatibilizarea structurilor organizatorice şi interoperabilitatea operaţională, cu accent prioritar în
domeniul echipamentelor şi procedurilor de comandă, control, comunicaţie şi informaţii.
Angajarea activă a Forţelor Terestre în operaţii multi-naţionale de menţinere şi impunere a
păcii, ajutor umanitar, căutare, salvare, evacuare şi protecţie, în structuri militare multinaţionale -
sub comanda O.N.U., O.S.C.E., N.A.T.O. sau U.E. marchează un alt obiectiv specific al stării de
pace, astfel: implicarea în menţinerea şi întărirea stabilităţii securităţii şi păcii pe plan internaţional.
Prin prisma acestui obiectiv Forţele Terestre vor participa, asigurând funcţionarea unor
structuri specializate, la controlul armamentelor convenţionale, a efectivelor şi tehnicii militare, la
prevenirea şi combaterea proliferării armelor de nimicire în masă, a terorismului internaţional,
crimei organizate, traficului de droguri, de armament şi muniţii.
Pentru starea de criză Forţele Terestre au ca obiectiv specific participarea prin mijloace
adecvate la prevenirea şi gestionarea situaţiilor de criză politico - militară internă sau intenţională în
baza mandatului primit de la autorităţile consti-tuţionale şi în virtutea unor proceduri legale
specifice. De asemenea, formaţiuni militare specializate sau nu, pot participa la prevenirea,
limitarea şi înlăturarea urmărilor catastrofelor, cataclismelor şi dezastrelor.
Pentru starea de război obiectivul prioritar specific Forţelor Terestre îl constituie
participarea la victoria militară asupra agresorului şi menţinerea sub control a spaţiului de interes
strategic pentru păstrarea neştirbită a intereselor funda-mentale ale statului român.
În baza obligaţiilor asumate de România prin tratate militare, Forţele Terestre pot participa
şi la acţiuni militare de coaliţie.
În conformitate cu destinaţia lor, Forţele Terestre – acţionând unitar, sub comandă unică
naţională sau în structuri multinaţionale - trebuie să răspundă oricăror ameninţări militare şi
nemilitare, să fie în măsură să desfăşoare acţiuni dinamice şi manevriere într-un ritm rapid, în toate
mediile şi condiţiile impuse de teritoriul naţional.
Condiţionările la care trebuie să răspundă Forţele Terestre sunt determinate de caracteristicile
tipului de acţiune militară. Potrivit tendinţelor actuale acestea pot avea caracter simetric sau
asimetric. Pentru acţiunile ce nu presupun angajarea luptei (situaţii de criză internă, pentru
menţinerea sau impunerea păcii, de căutare - salvare sau umanitare) gama structurilor ce pot fi
angajate este diversificată şi pentru acestea se impun abilităţi speciale şi o înzestrare adecvată.
Este de remarcat faptul că nu se poate vorbi de tipuri “pure” fiecare dintre acestea
regăsindu-se cu prevederi diferite în toate acţiunile. Deci, tipul va fi combinat. În consecinţă,
Forţele Terestre trebuie să posede capabilităţi de acţiune determinate de înzestrarea cu mijloace de
toate tipurile, calităţile profesionale ale personalului şi procedee să fie folosite în concordanţă cu
cerinţele câmpului de luptă.
Aşadar, pentru confruntarea simetrică (armată contra armată), acţiunea (reacţiunea) trebuie
să fie: tridimensională, datorită exploatării intense a celei de-a treia dimensiuni mai ales în imediata
apropiere a solului, de către forţele aeriene, aeromobile şi aeroportuare, mijloacele de cercetare
aeriană cu şi fără pilot, sistemele de detecţie şi lovire total sau parţial autonome; transparentă
datorită unei extinse cunoaşteri a situaţiei şi detecţiei rapide a ţintelor, facilităţi disponibile la toate
nivelele; dinamică şi pulsatorie pentru a putea concentra forţele la momentul potrivit pe poziţii
favorabile executării loviturilor sau pentru sustragerea de sub loviturile adversarului; neliniară,
pentru a putea executa lovituri simultane, atât la contact, cât şi în adâncime şi a contracara loviturile
adversarului; multidirecţională, deoarece cantităţi reduse de forţe vor fi puse în situaţia de a lupta în
fâşii largi, cu intervale mari, cu linii de comunicaţii lungi, în condiţii de izolare, de încercuire sau cu
flancuri descoperite; intens automatizată, trebuind să răspundă acţiunii sistemelor cu inteligenţă
artificială, sistemelor expert şi de simulare, sistemelor de roboţi care vor fi folosite pe scară largă;
digitizată, ca urmare a acoperirii zonei de acţiune cu sisteme de interceptare - lovire digitale,
interoperabile şi comandate prin transmisiuni radio de date; interarme, deoarece acţiunea
adversarului va avea acest caracter pe toată durata confruntării.
Confruntarea asimetrică, se poate identifica pe timpul rezolvării situaţiilor de criză, în
misiunile de menţinere sau impunere a păcii, umanitare şi de căutare - salvare din zona de conflict.
Caracteristic pentru acest tip de confruntare este existenţa unor forte neregulate, dar cu potenţial
militar, intenţii şi acţiuni distructive îndreptate împotriva forţelor regulate şi obiectivelor nemilitare;
implicarea în confruntare a armelor şi tehnologiilor de înaltă performanţă, manevriere şi de gabarit
redus, care le fac greu de dispersat şi contracarat. Aceste acţiuni se desfăşoară în condiţiile unui
intens război radioelectronic şi psihologic, care vizează realizarea dezinformării la toate nivelurile,
induce anarhie în conducere şi creează premise pentru consumul de forţe şi mijloace fără nici o
eficienţă. Totodată, acest tip de confruntare se desfăşoară prin folosirea, cu predilecţie, a
procedeelor de luptă neconvenţionale, tip gherilă, raiduri, ambuscade, atentate cu bombe etc.
Alte caracteristici ale acestui tip de confruntare sunt: aprovizionarea eventualelor grupuri
paramilitare (forţelor neregulate) din anumite zone (enclave) pe calea aerului; eficienţa scăzută a
forţelor regulate, bazate pe structuri tipizate şi înzestrate cu mijloace adecvate loviturilor de forţă;
întrebuinţarea pe scară largă a sabotajelor împotriva forţelor regulate; predominanta acţiunilor
defensive ale forţelor regulate; creşterea semnificativă a rolului mijloacelor şi procedurilor destinate
culegerii de informaţii şi luptei apropiate.
Acţiunile necombatante presupun adoptarea de măsuri şi proceduri speciale pentru:
conducerea forţelor în condiţiile unor relaţii complexe şi amplificate de factorii decizionali in
sectoare nemilitare; obţinerea de informaţii nespecifice domeniului militar; repartiţia forţelor şi
mijloacelor pentru a proiecta structuri rapide, atipice, adecvate caracterului misiunii; adoptarea unor
măsuri speciale pentru a asigura supravieţuirea militarilor proprii, în condiţiile limitării posibilităţilor
de reacţie, determinate de motive umanitare, morale sau de drept internaţional; realizarea legăturilor
multiple cu organismele legale internaţionale şi locale; controlul armamentelor; protejarea şi asigurarea
securităţii populaţiei ameninţate; acordarea ajutorului umanitar direct sau în sprijinul organismelor
specializate; întărirea dispozitivelor forţelor specializate; nimicirea elementelor terorist - diversioniste;
repunerea în stare de funcţionare a unor elemente de infrastructură distruse sau avariate; blocarea sau
deblocarea unor căi de comunicaţii sau obiective etc.
În concluzie, putem afirma că în perspectiva apărării armate a ţării, creşterea importanţei
forţelor terestre reprezintă o necesitate pentru Armata României. Fiind impusă de măsuri şi acţiuni
concrete ce privesc: structurarea sistemelor militare, în mod deosebit, pe cadrul general al Forţelor
Terestre şi sporirea posibilităţilor acţionale independente ale acestora; evidenţierea tot mai frecventă
a acţiunilor militare întrunite (integrate) la toate nivelurile artei militare; obiectivele politico-
militare ale apărării armate care se realizează pe deplin numai cu aportul consistent al Forţelor
Terestre, în orice fază a luptei armate, forţele terestre reprezintă subsistemul care poate integra
structural celelalte categorii de forţe ale armatei şi forţe armate.
1.2. ORGANIZAREA ŞI MISIUNILE

FORŢELOR TERESTRE
Procesul de reorganizare, pe baze noi, a întregului sistem social, a determinat restructurarea

organismului militar, deci şi a Forţelor Terestre ale Armatei României.
Prin aplicarea procesului de restructurare, în perioada 1998 - 1999 au fost reorganizate ori
desfiinţate 60 structuri şi au fost reduse 15.259 de funcţii militare şi civile.
Începând de la 01.04.2000, Statul Major al Forţelor Terestre are în subordine trei corpuri de
armată teritoriale, un comandament operaţional întrunit de valoare corp de armată, trei
comandamente operaţionale de valoare divizie, instituţiile de învăţământ şi bazele de instrucţie
specifice armelor din compunerea Forţelor Terestre. Fiecare dintre aceste structuri se află în faze
diferite de operaţionalizare.
În prezent, Forţele Terestre sunt organizate pe trei tipuri principale de structuri: de
conducere (comandament); de execuţie; învăţământ militar.
Din prima categorie, reprezentativ este Statul Major al Forţelor Terestre, autoritate ierarhică
din cadrul celei mai cuprinzătoare dintre forţele armate.
Statul Major al Forţelor Terestre se subordonează Statului Major General şi este structura
administrativă şi de comandă cu atribuţii şi responsabilităţi în conceperea, administrarea şi
armonizarea măsurilor şi acţiunilor destinate apărării, pentru forţele din subordine. Actuala sa
structură modulară se situează la nivelul standardelor NATO, deci şi al propriului eşalon superior,
asigurând exercitarea funcţiilor de conducere ce-i revin.
Organizarea modulară, pe entităţi structurate de tip "G"-uri care reprezintă fiecare un domeniu
distinct de responsabilitate, asigură mai multă coerenţă şi eficienţă actului managerial permiţând
aplicarea unei concepţii unice printr-o execuţie descentralizată.
Structurile de execuţie sunt constituite din eşaloane cu răspunderi diferite, în funcţie de
destinaţie şi de măsurile pe care le vor îndeplini la pace, în situaţii de criza şi la război: corpurile de
armată teritoriale, corpul de armată operaţional, brigăzile, precum şi unităţi de tip batalion,
respectiv divizion.
Comandamentul operaţional este destinat ca în situaţii de criză sau de război, să conducă
acţiunile militare ale forţelor operaţionale din subordinea nemijlocită, preconizate a se desfăşura
atât pe teritoriul naţional, cât şi în afara acestuia.
Corpul de armată teritorial este o mare unitate operativă cu responsabilitate zonală, destinată
să îndeplinească, de regulă următoarele misiuni: generarea forţelor, mobilizare, completare cu
resurse umane şi materiale la pace şi război, logistică.
Acesta subordonează un număr variabil de mari unităţi de tip brigadă, unităţi de tip regiment
sau batalion, independente, luptătoare, de asigurare, de protecţie sau logistice.
Brigada este o mare unitate tactică în compunerea căreia intră unităţi de tip batalion
(divizion) şi subunităţi de arme şi de specialităţi. În funcţie de tipul, armamentul şi mijloacele de
luptă din înzestrare, brigăzile pot fi: mecanizate, de infanterie (infanterie moto), de tancuri, artilerie,
artilerie antitanc, de artilerie antiaeriană şi de vânători de munte.
Misiunile acestor structuri la pace, se deduc din cele ale corpului de armată, păstrând
proporţiile şi specificul.
Unităţile (tip regiment, batalion, divizion) reprezintă structurile tactice de bază, suple şi
mobile, constituite în sistem modular, care operaţionalizează concepţiile eşaloanelor superioare în
situaţii de criză sau la război.
Pe timp de pace, unităţile desfăşoară pregătirea pentru luptă a trupelor, potrivit ordinelor şi
dispoziţiilor în vigoare, asigurând o înaltă capacitate de luptă şi de instrucţie precum şi educaţia
ostăşească a militarilor.
Bazele de instrucţie asigură instrucţia de bază în sistem centralizat a militarilor în termen din
fiecare armă (specialitate) în scopul formării luptătorului şi a specialistului.
Instituţiile militare de învăţământ (o academie, şase şcoli de aplicaţie ale armelor, o şcoală
militară de subofiţeri şi trei colegii militare) sunt destinate formării, perfecţionării şi specializării
cadrelor militare active şi de rezervă.
Instituţiile militare de învăţământ funcţionează într-un sistem integrat ştiinţific, pe baza
prevederilor ”Legii învăţământului nr. 84/1995”, a ”Legii nr. 80/95 privind statutul cadrelor
militare”, a “Legii privind statutul personalului didactic nr. 128/1997” şi a hotărârilor ordinelor şi
dispoziţiilor care reglementează această activitate pe plan naţional şi în armată.
În funcţie de înzestrarea şi gradul de completare cu efective, marile unităţi şi unităţile din
forţele terestre constituie: Forţele de Supraveghere şi Avertizare Timpurie constituite din unităţi
existente la pace (cu efective peste 90%), Forţele de Acţiune în Situaţii de Criză constituite din mari
unităţi şi unităţi de arme întrunite şi de armă (cu efective complete), Forţele Principale (unităţi cu
efective reduse sau de cadre), Forţele de Rezervă (compuse din mari unităţi şi unităţi ce se
înfiinţează la mobilizare.
Existenţa şi pregătirea forţelor subordonate Statului Major al Forţelor Terestre definită, prin
prisma conceptelor strategice: controlul spaţiului de interes strategic, proiecţia forţelor în scopul
executării reacţiilor pe direcţii, din zonele centrale ale teritoriului naţional (Forţele de Supraveghere
şi Avertizare Timpurie, Forţele de Acţiune în Situaţii de Criză, Forţele Principale şi Forţele de
Rezervă) şi participarea în cadrul forţelor multinaţionale şi interaliate pentru prevenirea şi
soluţionarea conflictelor şi apărarea colectivă în cadrul NATO şi/sau UE vor conferi acestora un
nou spectru de misiuni.
Pentru starea de pace, misiunile Forţelor Terestre vor viza: pregătirea constantă pentru
integrarea în structurile militare europene şi euroatlantice cu accent deosebit pe realizarea
compatibilităţii şi interoperabilităţii structurilor; pregătirea pentru respingerea oricărei agresiuni prin
realizarea unei capacităţi de luptă şi de conducere adecvate; pregătirea pentru participarea la
operaţii multinaţionale altele decât războiul; angajarea în acţiuni de cooperare militară
internaţională, desfăşurate în cadrul bi şi multinaţional.
Pentru gestionarea stării de criză forţe din subordinea Statului Major al Forţelor Terestre pot
participa, în condiţiile stabilite legal de către autorităţile constituţionale, la prevenirea declanşării
unor acţiuni destabilizatoare, creşterea treptată a capacităţii de luptă a forţelor, neutralizarea
elementelor terorist - diversioniste şi a altor formaţiuni înarmate ilegal, zădărnicirea încercărilor de
blocare a unor căi de comunicaţii spre anumite obiective, stoparea traficului cu armament şi muniţii,
interpunerea între grupările aflate în conflict în scopul protejării cetăţenilor, indiferent de
apartenenţa etnică sau religioasă, deblocarea unor obiective politico - administrative sau economico
- sociale controlate ilegal, realizarea siguranţei strategice la frontieră şi în zone şi raioane cu
obiective importante.
La război, misiunile ce vor reveni marilor unităţi şi unităţi subordonate Forţelor Terestre se
stabilesc printr-o evaluare realistă a caracteristicilor câmpului de luptă şi a fizionomiei războiului
modern in care se vor impune structuri militare naţionale definite prin standarde înalte de
modernitate, capabile de acţiuni militare integrate şi prioritar multinaţionale.
Tendinţa este aceea de a se acţiona rapid selectiv “chirur-gical”, într-un amplu spaţiu supus
crizei sau/şi conflictului, asupra unor obiective vitale, cu grupări operaţionale a căror putere de luptă
(conducere, putere de lovire, mobilitate şi protecţie) vor duce la obţiunea de efecte strategice cu
forţe de valoare tactică şi în care ponderea angajării factorilor cantitativi se va diminua continuu în
favoarea celor calitativi. Într-un viitor război de tip escaladat, în care România ar putea fi antrenată,
asigurarea succesului acţiunilor Forţelor Terestre ar putea fi condiţionată de ducerea operaţiilor
(luptelor) pe direcţii şi obiective importante din teren, declanşarea de acţiuni ofensive numeroase din
zonele neatacate de inamic, dezvoltarea acţiunilor ofensive în ritm rapid inclusiv cu pătrunderi pe
teritoriul statului agresor, utilizarea frecventă a manevrei ca expresie principală a caracterului
integrat al acţiunilor militare, contracararea perma-nentă a acţiunilor specifice războiului imagologic,
informaţional, electronic şi psihologic, precum şi a acţiunilor cu folosirea armelor neconvenţionale.
De asemenea, Forţele Terestre trebuie să fie în măsură să neutralizeze sau să respingă
grupările de forţe pătrunse sau care acţionează in spaţiul românesc în toate mediile, în orice zonă şi
pe orice direcţie în cooperare cu celelalte categorii de forţe ale armatei, atât în compunerea
structurilor militare naţionale cât şi a celor multinaţionale şi interaliate (când va fi cazul).
1.3. TENDINŢE DE REORGANIZARE

ŞI MODERNIZARE A FORŢELOR TERESTRE
Sfârşitul acestui secol marchează importante modificări în mediul de securitate european şi

regional, care include ameninţări nonmilitară şi riscuri diverse, ce se pot manifesta în paralel cu
atacul armat.
În ultimii zece ani, mediul de securitate a devenit tot mai fluid şi imprevizibil, riscurile
apariţiei unor conflicte armate majore pe termen scurt s-au redus considerabil, însă tind să crească
tot mai mult riscurile generate de: adâncirea conflictelor interetnice şi interconfesionale, insuccesul
unor încercări de mediere şi soluţionare pe cale politico - diplomatică a acestora, şi de ineficienţa în
plan practic a unor iniţiative emanând de la diferite organizaţii internaţionale.
Aceste provocări, a căror fizionomie este extrem de diversificată, pot evolua rapid către stări
conflictuale, ameninţând direct interesele de securitate fapt ce explică necesitatea ridicării capacităţii
de apărare a României încă din timp de pace.
În acest context, Armata României trebuie să constituie o forţă de descurajare credibilă şi
capabilă să asigure şi să gestioneze apărarea intereselor naţionale şi în acelaşi timp, să genereze
elemente de securitate pentru mediul internaţional. În îndeplinirea scopului fundamental al Forţelor
Armate ale României garantarea suveranităţii, integrităţii şi unităţii statului român, a integrităţii
teritoriale a ţării şi democraţiei constitu-ţionale (prin folosirea mijloacelor militare, ca ultimă
instanţă) un rol important revine forţelor terestre.
Asemeni celorlalte categorii de forţe ale armatei, Forţele Terestre se află într-un amplu
proces de restructurare şi modernizare având ca finalitate realizarea unei puteri terestre, care să
confere întregului sistem militar un caracter descurajator şi credibil Forţele Terestre, atât prin forţele
active existente la pace, cât şi prin cele care se înfiinţează sau completează la mobilizare, trebuie să
corespundă exigenţelor ridicate de îndeplinirea misiunilor strategice ce le sunt încredinţate. Esenţa
procesului de restructurare şi modernizare este adesea consecinţa acestui imperativ şi presupune un
efort susţinut de atingere a nivelelor standardelor moderne şi renunţarea la concepţii, structuri şi
echipamente învechite.
La baza procesului de structurare şi modernizare a marilor unităţi şi unităţi din compunerea
Forţelor Terestre stau următoarele principii: concordanţa dintre structuri şi organizarea forţelor cu
diversitatea şi complexitatea misiunilor pe care acestea trebuie să le îndeplinească; asigurarea stării
de operativitate, necesară unităţilor existente la pace şi a resurselor indispensabile pentru starea de
război; comanda şi controlul unitar al forţelor, în condiţiile acţiunilor întrunite; respectarea
întocmai a restricţiilor cantitative impuse României prin tratate ce privesc limitarea armamentelor şi
forţelor convenţionale; asigurarea condiţiilor necesare diferitelor eşaloane pentru a desfăşura acţiuni
independent sau în cooperarea forţelor multi-naţionale pe teritoriul naţional sau în afara acestuia;
realizarea unor structuri luptătoare, de asigurare a acţiunilor, de protecţie a trupelor şi de logistică,
de tip modular, flexibile şi manevriere, cu capacitate mare de reacţie; interoperabilitatea cu
structurile similare din armatele ţărilor membre ale organismelor de securitate internaţională.
Forţele Terestre vor fi aliniate structural conceptual şi operaţional celor similare din
armatele moderne, dimensionate potrivit misiunilor, concepţiilor de întrebuinţare întrunită şi
fondurilor alocate.
Din această perspectivă, în următorii ani, Forţele Terestre vor deveni o forţă militară robustă
activă şi flexibilă, de dimensiune redusă, dar cu înalţi parametri calitativi, capabilă să asigure
descurajarea şi protecţia, iar în caz de nevoie, o forţă de reacţie amplă.
Caracteristica principală a structurării operaţionale a Forţelor Terestre constă în diferenţierea
lor, corespunzător capacităţii de luptă a unităţilor şi marilor unităţi existente la pace asigurându-se
prin aceasta, eşalonarea realizării stării de operativitate, pentru structurile destinate acţiunii în stare
de criză şi de conflict precum şi dotarea lor treptat cu sisteme de armament performante.
Conform Programului de restructurare şi modernizare a Forţelor Armate ale României
(FARO 2005/2010) şi a Planului Cadru de Acţiune pentru implementarea acestuia Statul Major al
Forţelor Terestre a elaborat “Concepţia de restructurare a Forţelor Terestre”.
Caracteristica determinantă a procesului de restructurare o reprezintă separarea conducerii
operaţionale de domeniul administrativ (generarea forţelor, instrucţie, mobilizare, completare cu resurse
la pace şi război, logistică etc.).
Potrivit Concepţiei de restructurare a Forţelor Terestre începând cu anul 2000, procesul de
restructurare şi modernizare se va desfăşura după definitivarea structurilor de forţe, în două etape:
perioada 2000 – 2003 care a vizat, preponderent, crearea şi operaţionalizarea noilor structuri (în cea
mai mare parte); perioada 2004 – 2007 care are ca obiectiv finalizarea opera-ţionalizării întregii
structuri de forţe şi modernizarea înzestrării acestora.
Structurile de forţe ce vor fi operaţionalizate în anul 2000 reprezintă 20 ÷ 25% din totalul
acestora timp în care celelalte structuri nu vor fi complet neoperative, ci vor avea elemente
(batalioane, companii similare) active.
Procesul de operaţionalizare se va finaliza în anul 2005, când se apreciază că forţele terestre
vor dispune de o structură compactă de forţe, performantă, eficienţa, flexibilă şi necosti-sitoare, aptă
să răspundă imperativelor naţionale şi cerinţelor de interoperabilitate.
Din punct de vedere funcţional, Forţele Terestre vor fi structurate în forţe operaţionale şi
forţe teritoriale, iar din punct de vedere acţional în: forţe de supraveghere şi avertizare timpurie
(unităţi de cercetare, de război electronic şi de apărare antiaeriană); forţe de acţiune în situaţii de
criză (mari unităţi şi unităţi mecanizate, de Tancuri, paraşutişti, artilerie şi artileria anterioară,
mixtă, de elicoptere şi logistice), forţe speciale (unităţi şi subunităţi de misiuni speciale, poliţie
militară şi influenţare psihologică); forţe principale (mari unităţi şi unităţi teritoriale mecanizate, de
infanterie, vânători de munte, tancuri, artilerie, geniu şi de logistică) şi forţe de rezervă - centre de
instrucţie şi mobilizare.
Prin noile proiecţii de structuri se asigură o creştere a puterii de luptă a acestora prin faptul
că batalioanele de tancuri au în dotare 54 de tancuri, unităţile de artilerie au 8 piese în fiecare
baterie de artilerie, şi o mai bună utilizare a personalului profesionalizat prin încadrarea marilor
unităţi şi unităţilor din Forţele de Acţiune în Situaţii de Criză cu militari angajaţi pe bază de contract
în proporţie de 70 - 90%.
Din punct de vedere al înzestrării Forţelor Terestre, obiectivul de bază îl reprezintă
asigurarea, potrivit necesităţilor şi în limita resurselor bugetare alocate, prin achiziţionarea din
producţia internă şi din import, de echipamente adecvate misiunilor marilor unităţi şi unităţilor
interoperabile şi la un nivel de performanţă apropiat sau similar cu cel existent în structurile
similare din armatele moderne.
Concomitent cu achiziţionarea, se va continua acţiunea de modernizare în concepţie proprie
şi prin procurare de licenţe ale actualelor echipamente aflate în dotarea Forţelor Terestre - dacă este
eficientă, precum şi cea de valorificare, pe criterii strict economico - financiare, a celor cu resurse
epuizate moral, sau a căror modernizare nu este rentabilă.
În cadrul acţiunii de modernizare a înzestrării Forţelor Terestre se înscrie şi experimentarea
noului tanc românesc TR - 85 M1, aflat în curs de omologare.
Activităţile de testare desfăşurate în cadrul unei unităţi de tancuri urmăresc, în principal,
îmbunătăţirea armamentului tancului pe baza, observaţiilor celor care îl mânuiesc, astfel încât
modificările constructive ulterioare să ducă la fabricarea unui tanc performant care să facă faţă cu
succes cerinţelor câmpului de luptă modern. Performanţele vizate sunt: creşterea vitezei de ochire;
îmbunătăţirea rezultatelor la executarea tragerilor din mers; introducerea unui nou tip de muniţie -
proiectilul săgeată, care prin forma şi compoziţia sa poate străpunge orice fel de blindaj cunoscut
până în prezent.
Proiectarea viitoarelor structuri ale Forţelor Terestre se realizează potrivit principiului
capacităţii defensivei credibile, având la bază criterii operaţionale, de infrastructură şi
socioprofesionale.
Criteriile operaţionale vor avea în vedere dispunerea judicioasă a Forţelor de Supraveghere
şi Avertizare Timpurie, a Forţelor de Acţiune în Situaţii de Criză în teritoriu pentru executarea
optimă şi eficientă a misiunilor specifice; menţinerea viabilităţii sistemului de mobilizare şi a celui
de apărare, a ordinii constituţionale, a planurilor de intervenţii la dezastre; dispunerea
comandamentelor în teritoriu pentru realizarea unei conduceri eficiente în diferite variante de
acţiune militară; separarea structurilor operaţionale de cele logistice.
În ceea ce priveşte criteriile de infrastructură militară, acestea se referă la: eficientizarea
stării actuale a cazărmilor, a condiţiilor de cazare a personalului, calităţii şi capacităţii spaţiilor de
depozitare a tehnicii şi a materialelor; asigurarea comunicaţiilor feroviare şi rutiere pentru a facilita
deplasarea şi manevra pe teritoriul naţional; existenţa şi gradul de funcţiona-litate a poligoanelor şi
tancodroamelor de instrucţie.
Criteriile profesionale şi sociale vor avea în vedre: profesionalizarea forţelor active ale
Forţelor Terestre; consti-tuirea structurilor de generare a forţelor; asigurarea unor condiţii civilizate
pentru cadrele militare şi familiile acestora (locuinţe, cercuri şi policlinici militare, amenajări
recreative şi sportive); crearea posibilităţilor de reconversie profesională, organizarea cursurilor de
calificare, recalificare, perfecţionare sau a altor forme de pregătire profesională; diminuarea mutării
cadrelor şi familiilor acestora dintr-o garnizoană în alta.
Stadiul atins în domeniul reformei precum şi cel prognozat pentru etapa finală vor avea un
impact deosebit asupra proiecţiei forţei şi operaţionalizării structurilor nou create.
Adevărata problemă a restructurării şi modernizării Forţelor Terestre constă în înţelegea
legilor şi mecanismelor care le guvernează, în valorificarea potenţialului uman, a disponi-bilităţilor
adaptative ale cadrelor militare în procesul coerent şi dinamic al reformei organismului militar.
Forţele Terestre se pregătesc să intre în cel de-al treilea mileniu printr-o restructurare fără
precedent care vizează toate aspectele, de la organizare şi efective la dotare şi doctrină având ca
principal factor de certitudine şi continuitate pentru viitor - atât cât va exista naţiunea română -
dragostea de patrie care a însufleţit şi motivat din totdeauna luptătorul, omul, elementul cel mai
valoros şi cel mai dinamic al acestora.
CAPITOLUL 2
FUNDAMENTELE ŞI TIPOLOGIA OPERAŢIILOR FORŢELOR

TERESTRE
2.1. FUNDAMENTELE OPERAŢIILOR
FORŢELOR TERESTRE
Operaţiile Forţelor Terestre se execută pe baza şi cu respectarea următoarelor legi ale luptei
armate: concordanţa dintre scopuri, forţe şi mijloace; raportul de forţe; dependenţa doctrinei,
operaţiilor, tacticilor, tehnicilor şi procedurilor de nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii de
luptă; unitatea acţiunilor; amploarea crescândă a operaţiilor specifice luptei armate; necesitatea
ofensivei pentru obţinerea victoriei finale.
Principiile operaţiilor Forţelor Terestre reprezintă un ghid general pentru desfăşurarea
acestora, la toate nivelurile. Utilizarea şi aplicarea cu pricepere a principiilor operaţiilor, constituie o
premisă fundamentală a succesului, indiferent de tipul lor.
Principiile aplicate în operaţiile Forţelor Terestre sunt: precizarea scopurilor (definirea clară
a obiectivelor); unitatea şi continuitatea operaţiilor; libertatea de acţiune; flexibilitatea; concentrarea
efortului; întrebuinţarea economică a forţelor şi mijloacelor; realizarea surprinderii; evitarea
surprinderii; organi-zarea şi executarea oportună a manevrei; realizarea şi menţinerea rezervei de forţe
şi mijloace; cooperarea; siguranţa şi protecţia; simplitatea planurilor şi a ordinelor; menţinerea unui
moral ridicat; sprijinul logistic.
Precizarea scopurilor (definirea clară a obiectivelor) se exprimă prin orientarea fiecărei
operaţii spre un final bine definit, decisiv şi realist. Scopul (obiectivul) final al războiului este
impunerea voinţei proprii asupra inamicului. Deşi pentru operaţiile de stabilitate şi de sprijin,
definirea obiectivului final este mai dificilă, depinzând mult de tipul acesteia, el trebuie să fie clar
pentru fiecare situaţie în parte. Legătura dintre obiectivele (misiunile) stabilite la fiecare nivel, este de
o importanţă deosebită, întrucât fiecare trebuie să contribuie la realizarea obiectivului strategic final.
În funcţie de misiune, inamic, forţe proprii, teren, condiţii meteo şi timp la dispoziţie,
comandantul stabileşte obiectivele operaţiei. Acestea constituie baza tuturor planurilor de operaţie
ale unităţilor subordonate. Orice acţiune care nu contribuie la realizarea lor trebuie evitată.
Unitatea şi continuitatea operaţiilor presupun plasarea tuturor forţelor şi mijloacelor sub o
comandă unică. Aceasta facilitează masarea efectelor puterii de luptă pentru atingerea obiectivului
comun. Cunoaşterea concepţiei eşalonului superior şi a intenţiei comandantului constituie una din
căile principale de realizare a unităţii şi continuităţii în operaţie. Atunci când realizarea deplină a
unităţii de comandă nu este posibilă – operaţii multinaţionale sau interdepartamentale – aceasta este
compensată prin organizarea judicioasă a cooperării pentru realizarea obiectivelor şi intereselor
comune.
Libertatea de acţiune se realizează, în principal, prin cucerirea, menţinerea şi exploatarea
iniţiativei în desfãşurarea acţiunilor proprii, simultan cu limitarea posibilităţilor de opţiune şi
acţiune ale inamicului şi constituie modalitatea cea mai eficace de a atinge un obiectiv comun,
definit cu claritate. Operaţia cu caracter ofensiv reprezintă modalitatea cea mai eficace pentru
obţinerea şi menţinerea iniţiativei şi asigurarea libertăţii de acţiune în vederea obţinerii unor rezultate
hotărâtoare la toate nivelurile acţionale. Atitudinea generală defensivă se adoptă doar temporar.
Orice acţiune defensivă trebuie să fie caracterizată de un pronunţat spirit ofensiv. Deţinerea
iniţiativei îl determină pe inamic să reacţioneze în loc să acţioneze.
Flexibilitatea impune adaptarea permanentă a planurilor şi a acţiunilor forţelor la
modificările de situaţie neprevăzute ce apar pe câmpul de luptă. Aceasta se realizează prin instruire,
organizare, comunicare, lucru de stat major, prevedere şi prin menţinerea permanentă a unei rezerve
la dispoziţie.
Concentrarea efortului, în locul decisiv şi la momentul potrivit, în principal, se realizează
prin masarea efectelor puterii de luptă a forţelor proprii, în scopul obţinerii superiorităţii faţă de
inamic.
Comandantul coordonează şi sincronizează toate elementele puterii de luptă în locul şi la
momentul realizării unui efect hotărâtor asupra inamicului, într-un timp cât mai scurt. Masarea
efectelor puterii de luptă, chiar fără concentrarea forţelor, uneori face posibilă obţinerea unor rezultate
decisive, cu forţe inferioare numeric, simultan cu limitarea expunerii şi asigurarea protecţiei faţă de
acţiunile inamicului.
Întrebuinţarea economică a forţelor şi mijloacelor presupune folosirea, în cea mai eficientă
modalitate posibilă, a întregii puteri de luptă disponibile. În scopul aplicării principiului economiei,
comandantul utilizează în mod optim, conform posibilităţilor specifice, fiecare element al puterii de
luptă, repartizează şi foloseşte în mod judicios majoritatea forţelor şi mijloacelor pe direcţia
principală de efort a operaţiei, conco-mitent cu masarea efectelor şi alocarea unui minim necesar
pentru celelalte direcţii.
Un rol important în economia de forţe şi mijloace îl are cercetarea care se exprimă în
acţiuni constante, desfăşurate fără întrerupere pentru obţinerea datelor şi informaţiilor despre
inamic, forţele proprii, teren, condiţii meteo şi populaţia civilă din zona de responsabilitate.
La repartiţia forţelor şi mijloacelor, comandantul trebuie să analizeze cu deosebită grijă
necesitatea îndeplinirii şi a altor misiuni, atacuri cu obiectiv limitat, întârziere, inducere în eroare
sau chiar retragere, în vederea menţinerii posibilităţii de masare a efectelor acţiunii acestora în
punctele şi la momentele decisive.
Realizarea surprinderii se face prin operaţii executate în momente, locuri sau modalităţi
pentru care inamicul nu este pregătit.
Factorii principali ai surprinderii sunt: viteza; informaţiile oportune şi exacte; inducerea în
eroare; aplicarea în forme neaşteptate a elementelor puterii de luptă; măsurile de securitate;
schimbarea bruscă a tacticii, procedeelor şi metodelor de acţiune; folosirea avantajelor oferite de
teren şi de condiţiile atmosferice; continuarea acţiunilor şi atunci când acestea par neprielnice.
Domeniile principale în care se poate realiza surprinderea sunt: ritmul operaţiei; valoarea şi
structura forţelor şi mijloacelor; direcţia sau locul efortului principal; locul şi momentul acţiunii. Prin
realizarea surprinderii forţele luptătoare pot obţine rezultate care depăşesc cu mult efortul depus. De
cele mai multe ori, nu este necesar ca inamicul să fie complet luat prin surprindere, ci este suficient
ca el să ia act sau să fie prevenit prea târziu pentru a putea reacţiona în mod eficient.
Evitarea surprinderii se realizează prin măsuri şi acţiuni întreprinse atât pe timpul pregătirii,
cât şi pe timpul desfăşurării sau încheierii operaţiilor şi au drept scop situarea forţelor proprii în
poziţii avantajoase faţă de inamic, zădărnicind astfel încercările acestuia de a realiza surprinderea.
Organizarea şi executarea oportună a manevrei, ca principiu al luptei armate, asigură
punerea inamicului într-o situaţie dezavantajoasă, prin deplasarea forţelor proprii în vederea obţinerii
unui avantaj poziţional faţă de acesta, în scopul aplicării flexibile şi al concentrării efectelor puterii
de luptă. Abordarea manevrieră a operaţiilor asigură comandanţilor exploa-tarea succesului, menţinerea
libertăţii de acţiune, reducerea vulnerabilităţii forţelor proprii şi obţinerea victoriei cu forţe puţine,
în faţa unui inamic superior.
Manevra presupune: rapiditate în gândire, planificare, organizare şi acţiune; stabilirea şi,
dacă e cazul, schimbarea direcţiei principale de efort; aplicarea judicioasă a principiului concentrării
forţelor şi mijloacelor. La nivel operativ, manevra este mijlocul prin care comandantul stabileşte
unde şi când să lupte, prin impunerea condiţiilor proprii, evitarea sau angajarea inamicului, precum
şi prin obţinerea unor avantaje de nivel operativ prin operaţii tactice.
Manevra trebuie să elimine schemele previzibile în ducerea operaţiilor, să aibă continuitate, să
asigure superioritatea de forţe în locul şi la momentul ales şi, folosind forme de acţiune cât mai
variate, să-l inducă în eroare pe inamic şi să-l surprindă, asigurând condiţii forţelor proprii pentru
realizarea obiectivului stabilit .
Realizarea şi menţinerea rezervei de forţe şi mijloace constau în stabilirea şi menţinerea unor
forţe şi mijloace la dispoziţia comandantului pentru întărirea efortului pe unele direcţii sau pentru
sporirea puterii loviturilor în momentele hotărâtoare ale operaţiilor. Rezerva de forţe şi mijloace se
realizează şi prin: reducerea la minim a pierderilor; asigurarea sprijinului logistic şi a timpului de
odihnă; aprovizionarea şi completarea oportună a consumurilor şi a pierderilor; înlocuirea unităţilor
istovite de luptă.
Cooperarea impune integrarea acţiunilor unităţilor, genurilor de armă, categoriilor de forţe,
instituţiilor şi organizaţiilor civile. Se realizează prin spirit de echipă, precum şi prin instruire,
planificare şi acţiuni comune.
Siguranţa şi protecţia constau dintr-un ansamblu de măsuri şi acţiuni desfăşurate continuu pentru
asigurarea condiţiilor de siguranţă acţională, morală şi materială necesare planificării şi desfăşurării
operaţiilor, prevenirii (interzicerii) realizării surprinderii şi obţinerii unui avantaj neaşteptat de către
inamic, precum şi reducerii vulnerabilităţii forţelor proprii în raport cu misiunea, inamicul, timpul,
spaţiul şi capabilităţile de luptă.
Cunoaşterea şi înţelegerea aprofundată a doctrinei, strategiei, artei operative, tacticii, şi a
procedurilor de stat major ale forţelor proprii şi ale inamicului duc la îmbunătăţirea planificării şi
luării celor mai adecvate măsuri de securitate. Comandantul poate să-şi asume riscuri calculate pentru
obţinerea victoriei, simultan cu protejarea forţelor proprii.
Simplitatea planurilor şi a ordinelor presupune elaborarea unor documente de conducere clare,
cu elemente concise, strict necesare, pentru a asigura înţelegerea lor completă şi a evita confuziile
sau interpretările greşite. Simplitatea contribuie la succesul operaţiilor. În condiţii identice este de
preferat planul cel mai simplu. Simplitatea şi concizia au o valoare crescută atunci când executanţii
sunt obosiţi. Simplitatea planurilor de acţiune permite o mai bună înţelegere a misiunilor în întregul
lor, precum şi a modului de acţiune în diferite secvenţe ale operaţiei.
Menţinerea unui moral ridicat. Moralul se reflectă în voinţa de a lupta şi a obţine victoria, fiind
adesea decisiv pentru rezultatul operaţiilor. Moralul ridicat se realizează prin instruire realistă,
solicitantă şi creativă şi se menţine prin exemplul personal al comandanţilor, asigurarea nevoilor
vitale şi crearea spiritului de grup.
Prin actul de conducere a oamenilor din subordine, comandantul îi motivează în momentele
de mare dificultate şi pericol şi îi direcţionează pentru îndeplinirea misiunii. Rezistenţa militarilor în
faţa greutăţilor şi privaţiunilor specifice operaţiilor de orice fel, se realizează prin pregătire fizică şi
mentală adecvată.
Sprijinul logistic este o condiţie vitală pentru succesul oricărei operaţii şi are în vedere
asigurarea resurselor necesare îndeplinirii misiunilor. Acesta trebuie să fie flexibil şi în deplină
concordanţă cu intenţia comandantului şi concepţia operaţiei.
2.2. CERINŢELE PENTRU SUCCESUL OPERAŢIILOR

ŞI DISCIPLINA ÎN OPERAŢII
Cerinţele generale pentru succesul operaţiilor Forţelor Terestre sunt: iniţiativa; agilitatea;
adâncimea; sincronizarea; multi-lateralitatea. Deşi nu pot garanta succesul, absenţa acestora îl
îngreuiază şi-l pot face mai costisitor.
Iniţiativa este o reflectare a legii necesităţii ofensivei pentru obţinerea victoriei finale în
război şi are în vedere atitudini şi acţiuni constant agresive, prin lovirea inamicului cu orice mijloc
aflat la dispoziţie. Ea trebuie îmbinată judicios cu acţiunile de menţinere a capacităţii de efort prin
refacerea (regenerarea) forţei şi prevenirea atitudinii de „non-combat“ în situaţii neprielnice.
Iniţiativa creează capacitatea de a stabili, impune şi vehicula condiţiile de ducere a operaţiilor
şi implică spirit ofensiv în executarea acestora. Manifestând iniţiativă, comandanţii trebuie să
anticipeze evenimentele din zona de responsabilitate, astfel încât acţiunile şi reacţiile proprii să fie
de fiecare dată mai rapide decât cele ale inamicului.
La nivelul cel mai înalt al operaţiilor, iniţiativa solicită un efort constant pentru a realiza
ritmul şi obiectivele operaţionale stabilite de către comandant, menţinând în acelaşi timp libertatea
de acţiune. La nivelul luptătorilor individuali şi al comandanţilor, iniţiativa presupune voinţă şi
capacitate de a acţiona independent în cadrul general oferit de concepţia eşalonului superior.
Manifestarea iniţiativei determină limitarea până la anulare a opţiunilor inamicului,
concomitent cu menţinerea unui număr suficient de opţiuni pentru forţele proprii.
Descentralizarea deciziei la cel mai mic nivel posibil constituie un element caracteristic al
iniţiativei, deşi acest lucru poate crea riscul pierderii sincronizării. Descentralizarea presupune ca
subordonaţii să fie bine instruiţi, iar superiorii să aibă tăria de a-şi asuma riscuri. Având în vedere că
pierderea controlului nemijlocit este preferabilă inacţiunii, comandantul trebuie să evalueze în mod
continuu aceste două riscuri complementare.
În ofensivă, manifestarea iniţiativei presupune împiedicarea neîntreruptă a inamicului de a-şi
reveni din şocul iniţial al atacului. Câştigarea şi menţinerea iniţiativei se obţin prin realizarea
surprinderii privind locul şi momentul atacului şi prin violenţa acestuia. Viteza, hotărârea,
îndrăzneala şi agresivitatea menţin presiunea asupra inamicului.
Trecerea de la atacul propriu-zis la exploatarea succesului şi urmărire (şi invers) trebuie
realizate cu promptitudine. În unele situaţii, menţinerea iniţiativei impune schimbarea direcţiei
principale de efort, în special pe timpul dezvoltării ofensivei în adâncime.
Fluiditatea neîntreruptă a acţiunilor proprii duce la pierderea coerenţei apărării inamicului. În
acest scop, comandantul, asumându-şi riscurile posibile, impulsionează lupta cu tenacitate şi
incisivitate şi foloseşte la maximum rezistenţa şi posibilităţile personalului, armamentului şi tehnicii
din dotare, pe toată durata operaţiei.
Menţinerea iniţiativei în timp impune atât prevederea şi planificarea operaţiilor ulterioare, cât
şi anticiparea evenimentelor decisive din zona de responsabilitate, cu ore, zile şi săptămâni în avans.
În apărare, manifestarea iniţiativei presupune schimbarea cât mai rapidă a situaţiei, prin
anularea avantajelor iniţiale ale atacatorului. Pentru aceasta, se impune obţinerea informaţiilor
necesare avertizării din timp a forţelor proprii şi anticipării acţiunilor (reacţiilor) probabile ale
inamicului.
Comandantul forţelor aflate în apărare urmăreşte să influenţeze ritmul operaţiilor şi să
limiteze cât mai mult opţiunile inamicului. Odată ce inamicul a ales un anumit curs al operaţiei,
apărătorul caută să dezorganizeze acţiunile acestuia prin orice mijloace şi să prevadă orice
modificare sau adaptare efectuată de către atacator, iar ulterior, să preia iniţiativa.
În operaţiile de stabilitate şi de sprijin, iniţiativa presupune asigurarea controlului asupra
mediului de desfăşurare a acţiunilor, astfel încât să fie eliminată influenţa negativă a acestuia asupra
evenimentelor.
Agilitatea se exprimă în capacitatea forţelor proprii de a acţiona mai rapid decât inamicul,
fiind o calitate atât fizică cât şi mentală, dar şi o precondiţie a preluării şi menţinerii iniţiativei.
Acţionând cu agilitate, forţele proprii îşi concentrează elementele tari împotriva punctelor slabe ale
inamicului, pot evita sau contracara acţiunile acestuia, prin măsuri şi acţiuni preventive care îl
devansează şi pun pe inamic în faţa faptului împlinit.
Agilitatea comandanţilor, a comandamentelor (statelor majore), exprimată în capacitatea
acestora de a realiza concen-trarea rapidă şi repetată a forţelor proprii în locuri unde inamicul nu se
aşteaptă şi (sau) este mai slab, permite unor forţe mai mici să dezorienteze şi să fragmenteze, să
provoace reacţii întârziate, necoordonate şi incomplete şi să înfrângă forţe superioare.
Un efect devastator asupra agilităţii unităţii îl au divergenţele (contradicţiile) scăpate de sub
control. Deşi eliminarea completă a acestora este greu de realizat, comandantul poate acţiona pentru
reducerea acestora prin cunoaşterea permanentă şi temeinică a situaţiei, luarea deciziilor la timp şi
în cunoştinţă de cauză şi prin acţiune hotărâtă în orice împrejurare.
Pentru creşterea agilităţii forţelor din subordine, coman-dantul trebuie să ia din timp măsuri
pentru cunoaşterea situaţiei forţelor proprii şi ale inamicului, anticiparea schimbărilor din mediul de
acţiune şi pentru perceperea şi surprinderea celor mai mici modificări intervenite. El combină toate
aceste măsuri cu flexibilitatea şi capacitatea întregului personal din subordine de a reacţiona cu
rapiditate, în limitele concepţiei eşalonului superior, la orice schimbare de situaţie.
Adâncimea presupune extinderea operaţiilor în timp şi spaţiu, în întreaga zonă de
responsabilitate, inclusiv sub aspectul resurselor utilizate şi a scopului urmărit. Extinderea
operaţiilor variază în funcţie de eşalon şi de limitările (restricţiile) impuse comandanţilor. Adâncimea
permite comandanţilor să menţină ritmul operaţiilor şi să exploateze cu eficienţă toate resursele
disponibile.
Pentru realizarea adâncimii operaţiei, comandantul trebuie să prevadă şi să anticipeze cursul
acesteia, astfel încât inamicul să poată fi angajat cu succes, simultan pe întreaga adâncime a
spaţiului de luptă.
În scopul realizării adâncimii operaţiei, comandantul execută următoarele activităţi: îşi
procură informaţiile necesare în vederea influenţării operaţiilor în toată zona sa de responsabilitate;
ia în calcul influenţa spaţiului asupra operaţiei, stabilind până unde se poate extinde aceasta şi care
va fi lungimea liniilor de comunicaţie (aprovizionare) proprii şi ale inamicului; are în vedere efectul
adâncimii asupra densităţii forţelor pe toată lungimea şi lărgimea zonei de responsabilitate;
determină raza eficace a cercetării, sprijinului de foc, logisticii şi apărării aeriene cu baza la sol
proprii; urmăreşte mişcările şi activităţile inamicului şi ia măsuri pentru protejarea forţelor proprii
în zona de responsabilitate, folosind toate forţele şi mijloacele la dispoziţie; foloseşte manevra,
focul şi forţele speciale pentru ca, în cooperare cu unităţile din compunerea Forţelor Aeriene şi a
Forţelor Navale participante la operaţie, să atace inamicul în cele mai neaşteptate momente, locuri şi
modalităţi.
Succesul extinderii operaţiilor în toată zona de responsa-bilitate determină menţinerea unui
ritm înalt al ofensivei şi asigură mobilitatea apărării, impunând inamicului să lupte în termenii
stabiliţi de către comandantul forţelor proprii.
Prin angajarea inamicului pe toată adâncimea dispozi-tivului, folosind focul şi executarea de
atacuri asupra flancurilor şi spatelui acestuia, comandantul îi limitează libertatea de acţiune,
determinând scăderea flexibilităţii şi rezistenţei acestuia, îi dezorganizează comanda şi, ceea ce este
cel mai important, previne impactul pe care operaţiile inamicului îl pot avea asupra forţelor proprii.
Comandantul trebuie să adapteze continuu efortul principal, pentru a exploata situaţiile
favorabile şi a muta operaţia în adâncimea dispozitivului inamicului, menţinând în permanenţă
rezerva pregătită pentru a interveni în situaţiile neprevăzute.
În operaţiile de stabilitate şi de sprijin, comandantul utilizează toate resursele pentru a
extinde operaţiile în timp şi spaţiu, în toată zona de responsabilitate, în vederea asigurării
controlului mediului de acţiune şi a condiţiilor în care se rezolvă problemele specifice.
Comandantul trebuie să aibă o viziune largă asupra operaţiilor simultane şi a etapelor succesive ale
acestora, care conduc către rezultate pe termen lung şi să înţeleagă că atingerea obiectivelor
imediate nu este întotdeauna relevantă pentru realizarea obiectivului final. El trebuie să anticipeze
situaţiile viitoare şi să ia decizii privind modul de coordonare a acelor operaţii în adâncime care
conduc spre îndeplinirea misiunii.
Sincronizarea reprezintă încadrarea operaţiilor în timp şi spaţiu, în vederea concentrării
eforturilor în punctele importante şi are ca rezultat masarea efectelor combinate ale puterii de luptă
în momentele şi locurile decisive.
Comandantul urmăreşte ca, prin sincronizarea acţiunilor proprii, să-şi asigure o putere de
luptă superioară în punctul şi momentul în care vrea să obţină un avantaj decisiv asupra inamicului.
Unele activităţi pe care comandantul le sincronizează în cadrul operaţiilor (bruierea emisiilor
electronice, neutralizarea apărării aeriene cu baza la sol a inamicului şi lovirea rezervelor acestuia)
pot avea loc înainte de momentul decisiv, în puncte situate la mari distanţe unul faţă de altul. Deşi
separate în timp şi spaţiu, aceste operaţii trebuie sincronizate astfel încât efectele lor combinate să
fie resimţite în momentele şi locurile decisive.
Sincronizarea impune o coordonare precisă a forţelor, mijloacelor şi activităţilor în cadrul
unei operaţii, simultan cu vizualizarea consecinţelor acţiunilor şi a succesiunii necesare a acestora,
pentru a amplifica la maxim efectele favorabile urmărite.
Sincronizarea presupune o exprimare clară a intenţiei comandantului la toate eşaloanele,
realizându-se mai întâi la nivelul mental al comandantului şi apoi în planificarea şi coordonarea
propriu-zisă a deplasărilor, focului şi altor operaţii de sprijin. În acest scop, comandamentul trebuie
să înţeleagă întocmai intenţia comandantului, pentru a fi în măsură să o pună în practică, sub aspectul
sincronizării tuturor acţiunilor presupuse de aceasta.
Multilateralitatea reflectă abilitatea unităţilor de a face faţă celor mai diverse cerinţe ale
misiuni. Multilateralitatea presupune capacitatea de a opera în toată gama operaţiilor la nivel
strategic, operativ şi tactic; de a executa o diversitate de operaţii, simultan sau succesiv; de a
schimba, la nevoie, direcţia principală de efort; de a adapta structura forţelor şi a trece cu rapiditate
şi eficienţă de la o misiune la alta de la misiuni specifice luptei armate la operaţii de stabilitate şi de
sprijin şi invers. Garanţia multilateralităţii o constituie disciplina unităţilor, un înalt nivel de instruire a
acestora, conducerea adecvată, echiparea şi dotarea forţelor, la cele mai înalte standarde, precum şi
o înaltă competenţă într-o varietate de misiuni şi capacităţi (deprinderi, priceperi etc.).
Disciplina constituie un factor determinant al puterii de luptă a Forţelor Terestre. Rigorile
războiului cer militarilor rezistenţă fizică şi mentală, executarea fără ezitare a misiunilor şi ordinelor
şi un puternic spirit de echipă. Condiţiile dificile în care acţionează militarii pe câmpul de luptă
(anxietatea, oboseala, frigul sau căldura în exces, umezeala, noroiul, lipsa condiţiilor minime de
igienă) nu trebuie să ducă la scăderea disciplinei şi diminuarea hotărârii fiecărui luptător de a-şi
îndeplini misiunea.
Pe timpul desfăşurării operaţiilor, disciplina cere coman-danţilor şi trupei să evite
distrugerile inutile, să respecte regulile de angajare şi legile naţionale şi internaţionale din domeniul
dreptului umanitar, al dreptului războiului şi al protecţiei mediului.
Pregătirea, exemplul personal, comportamentul, grija şi loialitatea comandantului faţă de
subordonaţi contribuie semni-ficativ la obţinerea victoriei pe câmpul de luptă.
Înţelegerea corectă, de către comandanţi, a misiunii unităţii şi a intenţiei eşalonului superior
determină luarea oportună a celor mai adecvate măsuri pentru protejarea forţelor proprii şi
contribuie în mod semnificativ la diminuarea pierderilor.
2.3. TIPOLOGIA ŞI NIVELUL OPERAŢIILOR

FORŢELOR TERESTRE
Forţele Terestre desfăşoară o gamă largă de operaţii, în concordanţă cu rolul lor

constituţional, misiunile încredinţate şi posibilităţile multiple date de diversitatea forţelor şi
mijloacelor ce le compun.
După natura şi conţinutul lor, Forţele Terestre execută sau participă la următoarele tipuri de
operaţii: operaţii specifice luptei armate (sub cele două forme de bază – ofensiva şi apărarea);
operaţii de stabilitate şi de sprijin; operaţii intermediare.
Din punct de vedere al scopului, acestea, la rândul lor pot fi: decisive (determină în mod
hotărâtor rezultatul final al pentru executarea operaţiilor decisive, în spaţiul de luptă/acţiune); de sprijin
(asigură libertatea de acţiune şi menţinerea ritmului operaţiei).
Lupta armată reprezintă angajarea violentă a Forţelor Terestre, cu utilizarea armamentului şi
tehnicii militare, pentru impunerea voinţei proprii asupra inamicului prin producerea de pierderi
umane şi materiale, nimicirea sau capturarea acestuia.
Ofensiva constituie forma principală şi decisivă de acţiune specifică luptei armate, prin care
Forţele Terestre realizează capturarea, izgonirea sau nimicirea inamicului, participând la
îndeplinirea scopului final al războiului.
Apărarea este forma de luptă armată, de regulă, impusă şi adoptată temporar, prin care
Forţele Terestre realizează respingerea, oprirea sau întârzierea acţiunilor inamicului aflat în ofensivă.
Operaţiile de stabilitate şi de sprijin sunt acţiuni şi misiuni desfăşurate în scopul descurajării,
prevenirii conflictelor, restabilirii, menţinerii, impunerii şi edificării păcii, păstrării (restabilirii) ordinii
constituţionale, acordării ajutorului umanitar; se execută, de regulă, prin alte mijloace decât lupta
armată.
Operaţiile intermediare sunt măsuri, activităţi şi acţiuni premergătoare sau consecutive, prin
care unităţile din compunerea Forţelor Terestre sunt pregătite sau aduse în starea din care să poată
desfăşura operaţia următoare sau să înceteze misiunea.
După forţele participante, operaţiile executate sau la care participă Forţele Terestre pot fi
întrunite, multinaţionale, interdepartamentale şi independente (interarme).
Operaţiile întrunite reprezintă acţiunile executate în cadrul unei grupări de forţe din care fac
parte, pe lângă unităţile Forţelor Terestre, unităţi din cel puţin o altă categorie de forţe ale armatei.
Operaţiile multinaţionale reprezintă acţiunile executate de o grupare de forţe în care, pe
lângă unităţile din compunerea Forţelor Terestre ale Armatei României, participă unităţi din
armatele altor state.
Operaţiile interdepartamentale reprezintă acţiunile executate de grupări de forţe din care fac
parte, pe lângă Forţele Terestre şi unităţi (elemente) din compunerea altor ministere şi departamente
ale statului român sau statului gazdă, în operaţiile desfăşurate pe teritoriul altui stat, precum şi
organizaţii şi agenţii locale sau internaţionale.
Operaţiile independente ale Forţelor Terestre reprezintă acţiunile executate exclusiv de către
unităţi din compunerea acestei categorii de forţe ale armatei.
Operaţiile Forţelor Terestre se desfăşoară în una din următoarele perioade (stări) distincte:
pace; criză; război; post-conflict. De regulă, operaţiile desfăşurate pe timp de pace, în situaţii de
criză şi în perioada postconflict fac parte din gama operaţiilor de stabilitate şi de sprijin, iar pe timp
de război se desfăşoară operaţii specifice luptei armate.
În anumite situaţii, se pot desfăşura simultan atât operaţii specifice luptei armate, cât şi
operaţii de stabilitate şi de sprijin.
Forţele Terestre desfăşoară operaţii de nivel strategic, operativ şi tactic. Nivelul unei operaţii
executate de către Forţele Terestre este dat, în principal, de consecinţele militare şi (sau) politice ale
îndeplinirii obiectivelor militare stabilite acestei categorii de forţe. Nivelul conducerii, forţele şi
resursele angajate, precum şi spaţiul în care se desfăşoară operaţia nu sunt, întotdeauna, determinante
în stabilirea nivelului operaţiei.
Operaţiile de nivel strategic ale Forţelor Terestre vizează obiectivele militare naţionale sau
ale alianţei (coaliţiei) în operaţiile multinaţionale.
Obiectivele militare strategice, pentru Forţele Terestre, sunt stabilite de către Statul Major
General, Comandamentul Militar Strategic sau comandamentul multinaţional de nivel strategic.
Pentru îndeplinirea obiectivelor militare strategice, Forţele Terestre desfăşoară operaţii de tip
campanie (operaţie de nivel strategic).
Operaţiile de nivel operativ ale Forţelor Terestre vizează îndeplinirea obiectivelor militare
stabilite pentru o anumită zonă de operaţii, care conduc nemijlocit la atingerea obiectivelor
strategice. Pentru îndeplinirea obiectivelor de nivel operativ, Forţele Terestre desfăşoară operaţii de
tip bătălie (operaţie de nivel operativ).
Pe baza artei operative, la nivelul zonei de operaţii, se stabilesc: principiile de utilizare a
forţelor disponibile în zona de operaţii; locul şi momentul acţiunii; algoritmul utilizării forţelor
(dislocarea, angajarea, retragerea); algoritmul bătăliilor (operaţiilor de nivel operativ); modul de
realizare a cooperării (interarme, intercategorii de forţe, interdepartamentale, multi-naţionale etc.).
Operaţiile de nivel tactic ale Forţelor Terestre vizează, în principal, planificarea şi
executarea manevrei şi focului unităţilor pentru atingerea acelor obiective militare a căror însumare
duce la îndeplinirea obiectivelor militare operative. Pentru îndeplinirea obiectivelor tactice, unităţile
din compunerea Forţelor Terestre desfăşoară operaţii de tip lupte şi ciocniri (operaţii de nivel tactic).
Elementele principale ale structurii operaţiilor Forţelor Terestre sunt: dispozitivul acţional;
sistemul de lovire; amenajarea genistică.
Dispozitivul acţional, de regulă, cuprinde sistemul de comandă, gruparea de angajare,
rezerva şi sistemul logistic.
Sistemul de comandă al operaţiei se realizează astfel încât să asigure continuitatea exercitării
actului de comandă şi menţinerea unei legături sigure şi permanente cu eşalonul superior, forţele
subordonate, vecinii, cu cei cu care se cooperează şi cu organele militare teritoriale din zona de
responsabilitate şi se compune din structuri de decizie, operaţionale, informaţionale, de securitate şi de
sprijin logistic.
Gruparea de angajare este destinată pentru îndeplinirea scopului operaţiei şi se compune
din forţele de angajare imediată (unităţi din forţele luptătoare întărite cu unităţi de sprijin şi
logistice), forţele de angajare ulterioară (unităţi din forţele luptătoare, de regulă, fără întăriri),
forţele de sprijin (unităţi din forţele de sprijin de luptă).
Rezerva este destinată rezolvării unor situaţii critice neprevăzute, care pot să apară pe timpul
desfăşurării operaţiei şi se compune din unităţi ale forţelor luptătoare, de regulă, fără întăriri.
Sistemul logistic este constituit din structurile de comandă, structurile de execuţie proprii şi
cele ale eşaloanelor subordonate, elementele de infrastructură sau cele cu care se cooperează
(colaborează), precum şi din relaţiile funcţionale dintre acestea.
Sistemul de lovire se organizează potrivit concepţiei operaţiei şi cuprinde acţiunile tuturor
sistemelor de armament şi ale altor mijloace de lovire, executate în scopul producerii de pierderi,
diminuării puterii de luptă şi anihilării inamicului. Sistemul de lovire integrează şi efectele
barajelor, obstacolelor şi distrugerilor, precum şi ale operaţiilor de influenţare psiho-logică, de
război informaţional şi electronic. Baza sistemului de lovire o constituie loviturile executate cu
aviaţia şi rachetele antiaeriene, precum şi focul artileriei terestre şi antiaeriene şi al armamentului
greu de infanterie.
Amenajarea genistică reprezintă un complex de activităţi care urmăresc atenuarea sau
accentuarea caracteristicilor terenului şi a detaliilor de planimetrie, în vederea favorizării acţiunilor
proprii şi dezavantajării inamicului. Ea asigură: stabilitatea şi fermitatea dispozitivului; protecţia
personalului, tehnicii şi a unor obiective împotriva efectelor loviturilor inamicului; întrebuin-ţarea
eficace a armamentului şi mijloacelor proprii; executarea manevrei de forţe şi mijloace; inducerea
în eroare a inamicului asupra dispozitivului şi operaţiilor forţelor proprii.
Amenajarea genistică a zonei de responsabilitate cuprinde totalitatea misiunilor genistice ce se
execută de toate armele în cadrul protecţiei genistice şi de forţele de geniu în cadrul sprijinului
genistic, potrivit concepţiei acţiunilor, în strânsă legătură cu dispozitivul de luptă şi sistemul de
lovire. Ea cuprinde, în principal, executarea fortificaţiilor de campanie, barajelor genistice şi a
distrugerilor; deminarea terenului şi a obiectivelor; executarea culoarelor prin barajele explozive
proprii şi ale inamicului; asigurarea viabilităţii drumurilor de luptă; amenajarea şi deservirea
trecerilor peste obstacole; lucrări de mascare specifice armei executate prioritar pe direcţiile de
acţiune, precum şi pentru apărarea localităţilor şi a obiectivelor.
În cadrul amenajării genistice, se adaptează şi se pun în stare de operativitate lucrările
genistice speciale executate în timp de pace, precum şi alte lucrări de infrastructură adecvate pentru
apărare.
Integrarea operaţiilor Forţelor Terestre trebuie să fie completă şi să vizeze forţele,
echipamentul şi acţiunile militare propriu-zise (tipurile, nivelurile şi fazele acestora), atât în ce
priveşte scopul, timpul de desfăşurare şi locul în spaţiul de luptă, cât şi sub aspectul asigurării şi
utilizării resurselor. Ca rezultat al integrării, efectul operaţiei este mai mare decât suma efectelor
individuale ale acţiunii factorilor implicaţi.
Integrarea constituie caracteristica de bază a operaţiilor Forţelor Terestre. Ea solicită o
instruire în comun anterioară şi temeinică şi presupune utilizarea coordonată a forţelor, printr-o
planificare detaliată şi o execuţie hotărâtă, pentru îndeplinirea obiectivului final al operaţiei.
Puterea de luptă maximă a Forţelor Terestre în operaţie se realizează prin integrarea tuturor
tipurilor de forţe din compunere, într-un tot unitar, în cadrul unor grupări interarme, intercategorii
de forţe sau multinaţionale.
Forţele Terestre cuprind următoarele tipuri de forţe: forţe luptătoare, din care fac parte
unităţile blindate (mecanizate, de tancuri, de vânători de munte), unităţile fără blindate (de infanterie,
de vânători de munte, de paraşutişti (aeropurtate) şi de forţe speciale; forţe de sprijin de luptă
(unităţi de artilerie; de artilerie şi rachete antiblindate; de artilerie şi rachete antiaeriene; de geniu; de
război electronic; de apărare nucleară, biologică şi chimică – NBC; de cercetare; de comunicaţii şi
informatică; de poliţie militară); forţe de sprijin logistic (unităţi de aprovizionare şi transport; de
mentenanţă; medicale; sanitar veterinare; de comenduire şi îndrumare a circulaţiei; bancare de
campanie).
Misiunile generale ale forţelor sunt stabilite în strânsă concordanţă cu posibilităţile tehnico-
tactice ale armamentului, tehnicii şi echipamentului pe care îl au în dotare. În funcţie de tipul şi
forma operaţiei, precum şi de condiţiile concrete ale acesteia, comandantul trebuie să cunoască şi să
exploateze la maximum posibilităţile diferitelor tipuri de unităţi din subordine. De regulă, în scopul
integrării şi întrebuinţării adecvate a unităţilor din compunerea forţelor luptătoare, comandantul le
întăreşte sau nu, după caz, cu unităţi din forţele de sprijin de luptă şi din cele logistice şi le
grupează, în funcţie de eşalon şi condiţiile concrete, în gruparea de angajare sau în rezervă. Fiecare
din aceste grupări de forţe are principial, o destinaţie şi misiuni generale bine delimitate, de care
comandantul trebuie să ţină cont la stabilirea misiunilor concrete ale unităţilor luptătoare din
subordine.
Atunci când comanda grupării intercategorii de forţe (multinaţionale) se exercită de către
comandanţi (comanda-mente) din structura Forţelor Terestre, aceştia trebuie să realizeze integrarea
tuturor categoriilor de forţe aflate sub comanda (controlul) lor.
Forţele Terestre îşi sporesc şi perfecţionează continuu puterea de luptă prin integrarea în
operaţie a echipamentului şi tehnicii moderne nou introduse şi prin utilizarea eficientă şi
exploatarea la maximum a posibilităţilor echipamentului şi tehnicii aflate deja în dotare.
Schimbările în domeniul echipa-mentului şi tehnicii trebuie să se reflecte cu promptitudine în
procedeele (modalităţile) de instruire a unităţilor şi de pregătire şi desfăşurare a operaţiilor.
Integrarea tipurilor, nivelurilor şi fazelor operaţiilor Forţelor Terestre sub aspectul
scopului, timpului, locului, precum şi al asigurării şi utilizării resurselor, trebuie realizată în cadrul
teatrului de operaţii, zonei de operaţii (de acţiune3) şi al spaţiului (câmpului) de luptă.
3
Teatrul de operaţii corespunde nivelului strategic, zona de operaţii – nivelului operativ şi celui tactic; în continuare, în
prezenta doctrină vom folosi expresia zonă de responsabilitate cu sensul general de spaţiu de desfăşurare a opera-ţiilor de
orice nivel, mai puţin atunci când se face referire expresă la un anumit nivel al acestora.
Teatrul de operaţii cuprinde una sau mai multe zone de operaţii delimitate geografic,
precum şi zona interioară (când operaţiile se desfăşoară pe teritoriul naţional), incluzând şi spaţiul
aerian de deasupra acestora.
În cadrul zonei de operaţii de nivel operativ, comandantul acesteia poate stabili, în funcţie de
situaţie, un număr de zone de operaţii de nivel tactic. Zona de operaţii trebuie să aibă o mărime şi o
formă adecvate, astfel încât aceasta să permită comandantului îndeplinirea misiunii, asigurarea
protecţiei forţelor şi integrarea acţiunilor forţelor şi mijloacelor la posibilităţile lor maxime.
Comandantul învestit cu responsabilitatea operaţiilor, atât în cadrul teatrului, cât şi în cel al zonei de
operaţii, are autoritatea deplină privind integrarea, controlul şi sincronizarea în timp şi spaţiu a
priorităţilor şi efectelor urmărite prin acţiunile forţelor din subordine, în concordanţă cu intenţia şi
concepţia comandantului eşalonului superior.
Zona interioară (de administrare militară temporară) este gestionată de o structură de
conducere de sine-stătătoare din compunerea comandamentului care planifică şi conduce operaţiile
militare în cadrul teatrului şi care subordonează, în temeiul legii, structuri militare teritoriale, de
pază şi ordine publică, informative, instituţii publice şi private cu atribuţii şi obligaţii la campanie,
în scopul autogenerării progresive şi oportune a capacităţii operaţionale, asigurării protecţiei
forţelor, folosirii elementelor de infrastructură, asigurării funcţionalităţii instituţiilor publice
constituţionale şi (sau) administrării militare temporare a unor spaţii.
Spaţiul de luptă este volumul fizic în care acţionează (reacţionează) cu mijloace specifice
(violente) două forţe opuse. Dimensiunile spaţiului de luptă depind de posibilităţile forţelor şi
mijloacelor aflate la dispoziţia comandantului de a descoperi şi angaja inamicul.
Spaţiul de luptă conţine zona de responsabilitate a forţelor proprii care sunt sau pot fi
angajate împotriva inamicului (inclusiv a celorlalte categorii de forţe armate şi a forţelor
multinaţionale implicate sau cu care se cooperează), dar nu se limitează la aceasta. El nu este
repartizat de către eşalonul superior şi se poate extinde până dincolo de zona de responsabilitate a
unităţii.
Percepţia adecvată a spaţiului de luptă îl ajută pe comandant să-şi formeze o viziune clară
asupra modului de dominare a inamicului şi să-şi protejeze forţele proprii prin înţelegerea
aspectului tridimensional al câmpului de luptă şi a dimensiunilor operative ale timpului, ritmului,
adâncimii şi sincronizării în operaţiile militare.
Cu cât eşalonul este mai mare, cu atât creşte complexitatea şi varietatea spaţiului de luptă. La
eşaloanele tactice, spaţiul de luptă este determinat de bătaia armamentului din dotare şi de terenul în
care se desfăşoară operaţiile. Comandanţii eşaloanelor strategice (operative) îşi extind viziunea asupra
spaţiilor de luptă însumate ale marilor unităţi din subordine, cu sistemele aeriene şi terestre de
cercetare-lovire, sistemele navale şi alte mijloace repartizate sau care acţionează în folosul lor.
Unitatea efortului este esenţială pentru integrarea şi succesul operaţiilor într-un anumit
spaţiu de luptă. Utilizarea efectelor mijloacelor de luptă este mult mai importantă decât apartenenţa
acestora la o structură organizaţională sau alta. În acest sens, spaţiul de luptă a două unităţi vecine
se poate suprapune atunci când comandanţii acestora găsesc o modalitate de folosire a mijloacelor
proprii în avantajul reciproc.
Spaţiul de luptă conţine o zonă de influenţă şi o zonă de interes. Zona de influenţă reprezintă
spaţiul geografic în care comandantul poate interveni în mod direct în desfăşurarea operaţiei prin
utilizarea forţelor luptătoare sau a sprijinului de foc aflate, în mod normal, la dispoziţia sa. Ea
include zona de operaţii a unităţii. Zona de interes reprezintă zona aflată în atenţia comandantului,
incluzând zona de influenţă şi spaţiul adiacent acesteia, care conţine elemente ce pot afecta
desfăşurarea operaţiei şi îndeplinirea misiunii.
În cadrul unui teatru de operaţii pot avea loc simultan mai multe operaţii (terestre, aeriene,
navale şi în domeniul informaţional), a căror integrare este realizată prin planul operaţiei de nivel
strategic. În cadrul aceleiaşi operaţii majore cu caracter integrat, o mare unitate poate fi în ofensivă
şi alta în apărare, iar celelalte protejează căile de comunicaţie sau sosesc în teatru.
În scopul integrării tuturor operaţiilor din spaţiul de luptă, comandantul (comandantul
forţei întrunite) trebuie să realizeze o vizualizare completă a acestuia, pentru a determina relaţia
dintre forţele proprii, pe de o parte şi dintre acestea şi inamic, pe de altă parte, raportate la factorul
timp şi resurse, având în vedere obiectivul final al operaţiei.
După stabilirea scopului (obiectivului final) şi a relaţiilor dintre activităţi în spaţiul de luptă,
comandantul decide cum să desfăşoare operaţiile (de front, în adâncime, în spaţiul aerian şi
informaţional aferente zonei sale de responsabilitate) pentru a realiza concordanţa cu estimările sale
asupra factorilor MIFT-TC (misiune; inamic; forţe proprii, inclusiv forţele de sprijin disponibile;
teren, inclusiv starea vremii; timpul la dispoziţie; consideraţii privind populaţia civilă din zonă).
Operaţiile terestre duse într-un anumit spaţiu de luptă sunt percepute ca o acţiune integrată
şi unitară şi se structurează după locul în care se desfăşoară, astfel: operaţii la contact, operaţii în
adâncime şi operaţii în spate. Integrarea şi sincronizarea operaţiilor în adâncime, la contact şi în spate
este o activitate complexă, ce presupune o înţelegere clară a intenţiei coman-dantului şi stimularea
iniţiativei, atât din partea comandamentului cât şi a subordonaţilor. Succesul integrării şi sincronizării
opera-ţiilor în adâncime, la contact şi în spate are un rol determinant în atingerea obiectivului final
stabilit.
Operaţiile la contact cuprind acţiunile desfăşurate de către forţele ce se confruntă nemijlocit
cu inamicul şi includ atât lupta acestor forţe, cât şi cea a rezervelor tactice aflate la dispoziţia
comandanţilor respectivi.
Scopul operaţiilor la contact este diminuarea puterii de luptă a inamicului prin anihilare
fizică sau capturare. Operaţiile la contact asigură obţinerea victoriei şi au de regulă, rolul decisiv în
finalizarea misiunii. Operaţiile la contact, de regulă, cuprind: lupta nemijlocită; mascarea; manevra;
sprijinul de luptă şi sprijinul logistic pentru forţele aflate în contact cu inamicul. Operaţiile la
contact ale eşalonului superior includ operaţiile în adâncime, la contact şi în spate ale unităţilor
subordonate.
În operaţiile la contact, acţiunile rapide, violente şi simultane au şanse mult mai mari de
succes decât cele secvenţiale sau staţionare. În această situaţie comandantul trebuie să aibă în
vedere menţinerea unei rezerve puternice pentru: exploatarea succesului neprevăzut; revenirea
dintr-o situaţie grea creată pe neaşteptate; fixarea adecvată a inamicului prin operaţii în adâncime.
Forţele Terestre reprezintă singura categorie de forţe ale armatei care poate realiza
dominaţia asupra terenului prin operaţii la contact, utilizând efectele de durată ale acestora în
câmpul de luptă.
În operaţiile la contact, comandantul trebuie să aibă în vedere riscul foarte ridicat al acestora
pentru forţele proprii. În acest scop, se impune alegerea corectă a timpului şi locului de acţiune,
precum şi concentrarea forţelor numai când este absolută nevoie şi pentru rezultate decisive,
utilizându-se cu prioritate concentrarea efectelor.
Operaţiile în adâncime sunt duse împotriva inamicului dispus dincolo de zona operaţiilor la
contact. Ele se execută la toate eşaloanele prin comandă, trageri şi manevră şi, în timp, extind
spaţiul de luptă până la limita maximă a posibilităţilor proprii. Executarea acestora cu succes
facilitează obţinerea victoriei şi contribuie la protecţia forţei.
Operaţiile în adâncime urmăresc anihilarea puterii de foc a inamicului, dezorganizarea
conducerii, împiedicarea aprovizionării şi slăbirea moralului acestuia. Atacul forţelor inamicului în
adâncime îl întârzie, îi divizează forţele, îi diminuează puterea de luptă şi-i grăbeşte înfrângerea.
Afectând forţele propriu-zise ale inamicului, libertatea de acţiune, coerenţa şi ritmul acţiunilor
acestuia, operaţiile în adâncime asigură forţelor proprii posibilitatea de a alege locul, timpul şi
modalitatea de desfăşurare cu succes a operaţiilor la contact.
Puterea de lovire are un rol esenţial în executarea operaţiilor în adâncime, în special dacă
este aplicată sincronizat cu manevra. Unităţile de paraşutişti, aeromobile şi cele blindate asigură
Forţelor Terestre capacitatea de a pătrunde în adâncimea câmpului de luptă pentru a cuceri anumite
obiective şi a distruge acele componente de bază ale puterii de luptă a inamicului a căror angajare
cu alte mijloace ar fi prea costisitoare.
Manevra în adâncime organizată de către eşalonul superior se finalizează de regulă, cu
operaţii la contact pentru eşalonul care o execută nemijlocit.
În operaţiile întrunite (multinaţionale), succesul manevrei în adâncime impune sincronizarea
mijloacelor de sprijin organice ale Forţelor Terestre cu cele ale celorlalte categorii de forţe ale
armatei sau ale forţelor aliate.
Operaţiile în spate extind dimensiunile spaţiale ale acţiunilor unei unităţi (mari unităţi) şi
asigură resursele necesare ţinerii sub control a ritmului acestora, având drept scop principal asigurarea
libertăţii de acţiune a grupărilor angajate la contact, prin protecţia şi susţinerea acestora, precum şi
posibilitatea executării manevrei de către forţele neangajate în operaţie (având în vedere intenţia şi
concepţia comandantului pentru operaţiile la contact şi a celor în adâncime în curs de desfăşurare şi
viitoare).
Prin operaţiile în spate, comandantul asigură controlul deplin al întăririlor şi înlocuirilor, al
rotirii, reconstituirii şi regenerării forţelor. La nivel tactic, operaţiile în spate sporesc posibilităţile
comandantului de a influenţa ritmul acţiunilor, ajutându-l să exploateze, fără întârziere, orice situaţie
favorabilă. La celelalte eşaloane, comandantul trebuie să aibă în vedere faptul că, atât protecţia
forţelor şi a celorlalte elemente dispuse în spate, cât şi susţinerea grupărilor luptătoare aflate în
contact cu inamicul sunt influenţate de distanţele mari existente între cele două zone.
Principalele acţiuni desfăşurate în cadrul operaţiilor în spate sunt: primirea, concentrarea,
deplasarea şi asigurarea securităţii forţelor nou sosite în zona de responsabilitate; redislocarea
forţelor aflate în afara contactului cu inamicul; stabilirea şi protejarea bazelor de aprovizionare-
evacuare; stabilirea, întreţinerea şi protejarea căilor de comunicaţie; sprijinirea şi protejarea
populaţiei şi a instalaţiilor (obiectivelor) civile aflate în zona de responsabilitate.
Comandantul trebuie să aibă permanent în vedere faptul că forţele şi mijloacele dispuse în
spate constituie obiective pentru operaţiile în adâncime ale inamicului. Pentru protecţia acestora, el
trebuie să folosească atât mijloacele active, cât şi pe cele pasive. Comandantul instruieşte şi asigură
unităţile ce duc operaţii în spate, pentru a fi în măsură să se apere împotriva celor mai importante
ameninţări. Aceste forţe sunt prevenite despre pericolul atacului inamicului asupra zonei operaţiilor
în spate, fiind gata, atât psihologic cât şi fizic, pentru a face faţă oricărei situaţii. Comandantul ia
măsuri pentru a respinge acţiunile de acest gen ale inamicului, fără a afecta semnificativ operaţiile
la contact.
Sistemele de operare (funcţiunile de luptă) reprezintă instrumentele principale aflate la
dispoziţia comandantului, pe care acesta le integrează şi coordonează în operaţie, pentru
sincronizarea efectelor acestora în timp, spaţiu şi scop. Acestea sunt: informaţiile; manevra;
sprijinul de foc; apărarea aeriană cu baza la sol; mobilitatea şi protecţia; logistica; comanda şi
controlul. Sincronizarea forţelor şi a efectelor acţiunii lor în întreaga zonă de responsabilitate impune,
din partea coman-danţilor, analiza operaţiilor prin prisma funcţiunilor de luptă existente la fiecare
nivel al acestora.
Informaţiile au rol decisiv în asigurarea securităţii şi protecţiei forţelor, pentru realizarea
unei planificări temeinice a operaţiei şi inducerea în eroare a inamicului. Prin acţiuni specifice
fiecărui eşalon, comandanţii obţin şi analizează datele şi informaţiile privind inamicul şi mediul de
desfăşurare a operaţiei. Procurarea, prelucrarea şi sintetizarea informaţiilor asupra câmpului de
luptă, înainte de începerea operaţiei, este vitală pentru succesul acesteia. Realizarea unei imagini
exacte a câmpului de luptă impune conducerea centralizată a procesului de procurare a
informaţiilor, desfăşurarea simultană a acestuia la toate eşaloanele şi difuzarea oportună a datelor
prin sistemul informaţional.
Acţiunile pentru procurarea de informaţii impun utilizarea tuturor forţelor şi mijloacelor aflate
la dispoziţia comandantului. Aceste forţe şi mijloace includ: unităţile (subunităţile) aflate în contact
nemijlocit cu inamicul; unităţile şi subunităţile specializate (de la forţele luptătoare şi din cele de
sprijin); patrulele şi grupurile de cercetare; ofiţerii de legătură repartizaţi la alte unităţi; cercetarea
aeriană; cercetarea navală (în zonele maritime şi fluviale).
În operaţiile militare, sistemul informaţional al Forţelor Terestre beneficiază de sprijinul
specific asigurat de eşalonul superior, în special înainte de dislocarea forţelor în zona de
responsabilitate, dar şi după aceea. Populaţia locală şi organizaţiile guvernamentale (neguvernamentale)
constituie o sursă importantă de informaţii.
Sistemul informaţional asigură comandantului informaţiile necesare utilizării eficiente a
forţelor disponibile şi furnizează comandamentului date de specialitate pentru a fundamenta şi pune
în aplicare concepţia operaţiei. Informaţiile furnizate coman-dantului, în scopul facilitării procesului
luării deciziei, trebuie să fie clare, concise, relevante şi oportune. Sistemul informa-ţional trebuie să
maximizeze şi sincronizeze sprijinul oferit comandantului şi, în acelaşi timp, să rezolve cât mai
multe din cerinţele puse în faţa acestuia. Comandantul direcţionează efortul informaţional prin
stabilirea clară a cerinţelor prioritare de informaţii, exploatând la maxim posibilităţile forţelor şi
mijloacelor la dispoziţie.
Manevra, ca sistem de operare, este folosită pentru crearea condiţiilor necesare succesului
operaţiei, prin deplasarea forţelor în raport cu inamicul, astfel încât să-l pună pe acesta într-o poziţie
nefavorabilă. În procesul de transpunere a deciziei în planul de operaţie, comandantul stabileşte
priorităţile şi interdependenţele dintre manevră şi celelalte funcţiuni de luptă.
Sprijinul cu foc este un element decisiv în obţinerea succesului în lupta armată şi constă în
acţiunea simultană şi coordonată a mijloacelor de lovire terestre, navale , aeriene şi a celor de război
electronic, pentru a susţine operaţiile, atât la eşaloanele de nivel strategic şi operativ, cât şi la cele
de nivel tactic. El se realizează prin integrarea şi sincronizarea tragerilor şi efectelor acestora pentru
a întârzia, dezorganiza sau nimici forţele şi mijloacele, sistemele de operare şi instalaţiile inamicului
în procesul de îndeplinire a obiectivelor strategice, operative şi tactice. Comandantul asigură şi
răspunde de: stabilirea priorităţilor; coordonarea, utilizarea eficientă şi integrarea completă a
mijloacelor de foc subordonate, primite în sprijin (ca întărire) de la eşalonul superior (vecini);
descoperirea şi determinarea elementelor de dispozitiv ale inamicului; repartizarea mijloacelor de
tragere; lovirea obiectivelor; evaluarea efectelor focului şi realizarea concordanţei acestuia cu concepţia
operaţiei.
Apărarea aeriană cu baza la sol în cadrul zonei de responsabilitate, asigură protecţia
forţelor şi mijloacelor proprii faţă de atacul aerian al inamicului, şi cuprinde totalitatea acţiunilor şi
măsurilor active şi pasive executate în vederea anihilării/respingerii sau reducerii eficienţei
acţiunilor aero-navelor, rachetelor şi mijloacelor aeriene fără pilot ale acestuia.
Apărarea aeriană cu baza la sol desfăşurată de către Forţele Terestre reprezintă o parte a
apărării aeriene a teatrului de operaţii şi sunt executate, în principal, de către unităţile specializate
(artileria şi rachetele antiaeriene), dar şi de celelalte categorii de forţe din structura unităţilor
interarme.
Comandantul grupării intercategorii de forţe, prin comandantul (şeful) apărării aeriene,
integrează posibilităţile de apărare aeriană ale tuturor categoriilor de forţe participante la operaţie şi
stabileşte, pe baza cererilor acestora, regulile de angajare şi procedurile4 de control al spaţiului
aerian pentru întregul teatru. Controlul operativ (OPCON) al acţiunilor de apărare aeriană cu baza la
sol se execută în sistem întrunit, din Centrul de Operaţii Aeriene, organizat în cadrul
Comandamentului Operaţional Aerian Principal, iar controlul tactic (TACON) se exercită din
centrele de control şi raportare organizate la nivelul teatrului de operaţii.
Mobilitatea şi protecţia forţelor contribuie la realizarea libertăţii de manevră şi apărarea
forţelor proprii faţă de efectele acţiunilor armamentului inamicului şi (sau) faţă de adversităţile
naturii. Obţinerea mobilităţii presupune trecerea obstacolelor realizate de inamic, deplasarea în
câmpul tactic, asigurarea viabilităţii drumurilor de luptă, asigurarea trecerii forţelor şi mijloacelor
peste cursurile de apă şi obstacolele existente, precum şi identificarea itinerarelor de ocolire a zonelor
contaminate.
Pentru realizarea contramobilităţii5 unităţile din compu-nerea Forţelor Terestre nimicesc prin
trageri forţele şi mijloacele inamicului, folosesc mascarea cu aerosoli, instalează baraje genistice
(explozive, neexplozive şi mixte), execută lucrări de distrugeri şi beneficiază de acţiunile similare
executate de către Forţele Speciale, Forţele Aeriene şi Forţele Navale.
Acţiunile active de protecţie se realizează prin apărarea aeriană cu baza la sol, siguranţa
nemijlocită şi apărarea apropiată a elementelor de dispozitiv şi a instalaţiilor, combinate cu baraje
genistice (explozive şi mixte) şi lucrări de distrugeri, iar cele pasive se referă la: inducerea în eroare,
protecţia informaţiilor, dispersarea forţelor şi mijloacelor, întrebuinţarea barajelor genistice neexplozive
şi fortificaţiilor de campanie, apărarea NBC.
Logistica Forţelor Terestre încorporează o varietate de specialităţi tehnice şi activităţi
funcţionale incluzând sprijinul şi susţinerea logistică, precum şi folosirea infrastructurii disponibile din
4
Totalitatea măsurilor şi activităţilor specifice executate succesiv pentru a ajunge la o decizie (pentru a îndeplini o
decizie).
5
Măsuri şi acţiuni de interzicere şi limitare a mobilităţii inamicului.
zona de responsabilitate. Prin sprijinul logistic, forţele sunt asigurate din punct de vedere material şi
al asistenţei, urmând fluxul surse de aprovizionare – militarii aflaţi în contact cu inamicul, în
vederea desfăşurării cu succes a operaţiei. În procesul de planificare şi conducere, comandantul ţine
cont de cerinţele logisticii, având în vedere că importanţa acesteia creşte odată cu nivelul operaţiei.
Comanda şi controlul reprezintă arta conducerii şi luării deciziei prin exercitarea autorităţii
militare a comandantului pentru planificarea, conducerea, coordonarea şi controlul forţelor participante
la operaţie şi include: deţinerea neîntreruptă a controlului operaţiei; vizualizarea situaţiei curente şi
de perspectivă, în vederea formulării concepţiei pentru trecerea de la operaţia curentă la cea
viitoare, cu pierderi cât mai mici; stabilirea misiunilor forţelor subordonate; stabilirea priorităţilor şi
repartiţia forţelor, mijloacelor şi resurselor; alegerea locurilor şi momentelor optime pentru acţiune;
motivarea subordonaţilor înainte şi pe timpul desfăşurării operaţiei; stabilirea modalităţii şi a
momentului modificării planurilor pe timpul operaţiei.
Comandantul influenţează hotărâtor obţinerea victoriei în operaţiile militare, în principal
prin: repartizarea misiunilor; alocarea resurselor; evaluarea şi asumarea riscurilor; revederea
planurilor pe timpul desfăşurării operaţiei; angajarea rezervelor; cunoaşterea şi înţelegerea nevoilor
subordonaţilor, precum şi dirijarea şi motivarea acestora pentru scopul urmărit.
Comandantul este în permanenţă împreună cu subordo-naţii, împărtăşeşte cu ei greutăţile,
bucuriile şi necazurile, gândeşte şi acţionează fără întrerupere pentru îndeplinirea misiunii în timp
scurt, cu minimum de pierderi. Fiind mai mult artă decât ştiinţă, comanda operaţiei este direcţionată
frecvent de intuiţie şi de experienţa dobândită prin practică şi studiu.
Flexibilitatea actului de comandă asigură libertatea de acţiune necesară pentru îndeplinirea
misiunii proprii fără sau cu minimum de orientare şi control din partea eşalonului superior, în
special atunci când comandantul nu poate comunica cu comandantul său nemijlocit. Pentru
comandantul unităţii angajate nemijlocit în operaţie, nevoia de flexibilitate a actului de comandă este
mai mare, întrucât acesta nu dispune permanent de o coordonare continuă din partea eşalonului
imediat superior şi nu poate asigura propriului comandament (structurilor subordonate) îndrumarea
detaliată necesară.
Pentru realizarea flexibilităţii actului de comandă, atât comandantul unităţii cât şi subordonaţii
săi trebuie să-şi însuşească concepţia comandantului (şefului) nemijlocit şi să cunoască intenţia
eşaloanelor superioare cu două trepte mai sus.
CAPITOLUL 3
MANEVRA ÎN OPERAŢIILE
DE NIVEL OPERATIV
În îndelungata istorie a existenţei umane, dincolo de marile transformări şi realizări în toate

domeniile, au existat conflicte armate al căror scop, amploare, intensitate şi fizionomie au csos în
evidenţă concluzii şi învăţăminte valorificate în cea mai mare parte de oameni politici, filozofi,
sociologi, specialişti militari şi în general de toţi cei interesaţi de fenomenul război. Astfel, s-a
apreciat că obţinerea victoriei într-o confruntare militară, de cele mai multe ori, a fost condiţionată de
capacitatea şi priceperea comandanţilor şi statelor majore de a-şi constitui cele mai favorabile
grupări de forţe, utilizate în locul şi la timpul potrivit, în condiţii de superioritate globală, zonală sau
temporală folosind forme şi procedee de acvţiune perfect adaptate la situaţia creată în câmpul de
luptă.
Cele mai diverse şi compexe situaţii de regulă sunt create atunci când există un dezechilibru
evident între părţile beligerante atât din punct de vedere numeric, al structurilor militare, al nivelului
înzestrării acestora, concepţiei de întrebuinţare a forţelor dar şi al scopului politico-militar al
războiului.
Evitarea sau diminuarea urmărilor acestor situaţii complexe a stat permanent în atenţia
comandanţilor mai ales atunci când confruntarea a avut loc cu un inamic superior. De aici a apărut
preocuparea de a găsă noi forme şi procedee de acţiune care să suplinească în mare măsură
inferioritatea în forţe şi mijloace.
În cadrul acestei preocupări un loc aparte l-a avut şi îl are manevra – care asigură ,,realizarea
superiorităţii pe un punct şi într-un moment din dinamica acţiunulor la nivel tactic, operativ şi
strategic adică, ceea ce am numi superioritatea de situaţie.
În analiza situaţiei şi în mod mdeosebit pe timpul analizei raportului de forţe ideea
,,echilibrului zonal” ce poate fi realizat datorită utilizării tuturor formelor de manevră, este şi va fi
de mare actualitate, deoarece conduce la câştigarea iniţiativei şi libertăţii de acţiune, cu implicaţii
majore în desfăşurarea cu succes a acţiunilor de luptă.
Mutaţiile produse de structurile armatelor, inclusiv în armata română, au declanşat un amplu
proces de redefinire a unor concepte între care şi cel referitor la manevră. În acest context se înscrie
şi efortul nostru de agăsi elemente noi cu privire la formele, situaţiile şi conduţiile favorabile
manevrei, precum şi amploarea şi fizionomia acestora.
3.1. PROBLEME GENERALE
Obiectivul principal al războiului de apărare a ţării, privit nemijlocit în perspectiva luptei

armate îl reprezintă înfrângerea şi izgonirea oricărui agresor, printr-o angajare violentă, la potenţialul
maxim al tuturor componentelor sistemului naţional de apărare.
În condiţiile ţării noastre, războiul de apărare apare ca un act îndreptăţit şi just din punct de
vedere politic, în cadrul acestuia, putându-se confrunta sisteme strategice agresoare şi forţele şi
mijloacele sistemului naţional de apărare sau nîntreaga naţiune. Deci, pot fi situaţii când războiul
presupune angajarea forţelor destinate apărării şi situaţii când datorită înclinării balanţei de forţe în
favoarea agresorului să fie necesară angajarea întregului potenţial uman al ţării. O mare importanţă în
acest sens o au modalităţile specifice de declanşare a acţiunii militare, intensitatea ei şi desigur,
starea în care se află sistemul naţional de apărare.
3.1.1. Conceptul de manevră
Concluziile şi învăţămintele desprinse în urma desfăşurării unor conflicte militare de mai mare
sau mai mică intensitate şi arie de cuprindere, au condus la noi evaluări şi aprecieri cu privire la
modalităţile acţionale, la ponderea unor forme şi procedee de luptă precum şi la utilizarea manevrei
în toate mediile de confruntare.
Specialiştii militari, şi nu numai aceştia, acordă spaţii mari în literatura de specialitate,
analizând şi reanalizând manevra, ca un ansamblu de acţiuni şicombinaţii, care conduc la
eficientizarea luptei, cât şi ca modalitate de suplinire a unei inferiorităţi temporale şi zonale în
confruntarea cu un agresor superior în forţe şi mijloace atât calitativ cât şi cantitativ.
Astfel, manevra este definită ca fiind ,,un ansamblu de acţiuni şi combinaţii prin care se
realizează gruparea oportună şi avantajoasă a forţelor şi mijloacelor, în scopul executării unor
lovituriputernice aupra inamicului sau respingerii loviturilor acestuia”BT...6 sau „deplasarea
organizată şi rapidă a unor unităţi militare, pentru a lovi pe adversar sau pentru a respinge lovitura
lui”7.
Există autori care apreciază că manevra constă în ,,realizarea celei mai corespunzătoare
grupări de forţe şi mijloace în compunerea căreia intră trupe aparţinând forţelor armate/.../ deplasarea
organizată, rapidă şi în ascuns a acesteia şi punerea sa într-o situaţie favorabilă pentru a executa
lovituri hotărâtoare asupra inamicului sau pentru a face faţă loviturilor sale”8.
Considerând că manevra este un principiu al luptei, aceasta a fost definită ca „un ansamblu
complex de acţiuni prin care se realizează cea mai corespunzătoare grupare de forţe şi mijloace /.../
în locul şi la timpul stabilit şi punerea ei într-o situaţie favorabilă faţă de inamic, în scopul
executării unei lovituri hotărâtoare asupra agresorului, nimicirii forţelor sale sau respingerii
acţiunilor acestuia, cât şi sustragerii forţelor noastre de sub loviturile lui”9.
Din analiza altor definiţii, reiese clar ideea creării „situaţiei favorabile” prin adoptarea
diferitelor forme de manevră. Astfel unii autori au definit manevra ca „... totalitatea combi-naţiilor şi
dispoziţiunilor luate de comandantul superior pentru totalitatea armatei sau părţi importante, în aşa
condiţiuni, încât bătălia ce se va angaja să aibe şanse de reuşită pentru noi“10.
Din analiza acestor definiţii, cât şi a altora existente în literatura de specialitate rezultă că
manevra cuprinde un ansamblu complex de acţiuni ce se execută pentru crearea unor condiţii
favorabile realizării scopurilor operaţiilor, bătăliilor şi luptelor.
Manevra constă în „deplasarea forţelor şi mijloacelor în scopul aplicării favorabile a puterii
de luptă a acestora în timp şi spaţiu pentru a obţine un avantaj în raport cu inamicul”11.
Manevra este un principiu al luptei armate, alături de libertatea de acţiune, definirea clară a
obiectivului (misiunii), economia de forţă (forţe şi mijloace), concentrarea efortului la locul decisiv
şi la momentul potrivit, unitatea comenzii, surprin-derea inamicului, securitatea acţiunilor şi trupelor,
simplitatea planurilor şi a ordinelor. Între aceste principii există o strânsă corelaţie, fiecare dintre ele
având o pondere însemnată în desfăşurarea cu succes a luptei armate deci şi a operaţiilor.
Privită sub acest aspect, s-ar putea crea unele confuzii în ceea ce priveşte manifestarea
manevrei în câmpul tactic, operativ şi strategic. Prin urmare vom face unele precizării cu privire la
locul manevrei în cadrul confruntărilor militare violente, adică a luptei armate.
3.1.2. Manevra – componentă a luptei armate
Nu ne propunem să realizăm o analiză detaliată a ceea ce înseamnă lupta armată în toată

complexitatea sa. Vom încerca însă să subliniem ideea că ea reprezintă o confruntare în care îşi face
apariţia violenţa dusă la valorile ei extreme, în care sunt valorificate toate componentele care decid
deznodă-mântul angajării directe a structurilor de tip militar, adică a acelor grupări care aplică legi
şi principii, forme şi procedee specifice pentru nimicirea şi distrugerea inamicului.
Violenţa în cadrul unei confruntări directe poate fi diferită în funcţie de perioada de
desfăşurare a războiului, de situaţiile şi condiţiile concrete în care are loc, de potenţialele egale,
sensibil egale, sau disproporţionate ale părţilor beligerante, de mediile de desfăşurare şi scopurile
6
Dicţionar militar, Editura Saka, Chişinău, 1994, p.215.
7
Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p.520.
8
Anghel I., Manevra în luptă, Editura Militară, Bucureşti, 1977, p.17.
9
Arsenie V., Principii ale luptei armate în războiul întregului popor, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p.211.
10
Tenescu Florea, Cunoştinţe generale asupra războiului întregului popor, Editura Militară, Bucureşti, 1921, p.210.
11
Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti, 1996, art. 81.
propuse etc. Ea decide, în ultimă instanţă fizionomia luptei armate, şi va conduce în mod sigur la
măsuri şi acţiuni de eficientizare a ripostei care nu pot fi concepute şi aplicate fără o manevră
judicios concepută, planificată şi executată în timp şi spaţiu, în toate mediile confruntării militare.
Prin urmare, manevra nu poate şi nici nu trebuie situată în afara acesteia, ea se regăseşte în
ansamblul elementelor de bază ale puterii de luptă a oricărei grupări operaţionale. Condu-cerea,
puterea de lovire, manevra şi protecţia sunt elemente de bază ale puterii armate, care adaptate,
combinate, aplicate şi susţinute potrivit situaţiilor concrete, creează „capacitatea şi priceperea de a
lupta şi decid deznodământul campaniilor, operaţiilor şi luptelor”12.
Într-una din lucrările sale –Manevra strategică. Bătălia – maiorul Ioan Cernăianu sublinia ideea
unui „echilibru comparativ datorită factorului manevră. Realizarea acestuia va permite obţinerea
superiorităţii pe un anumit punct şi într-un anumit moment, prin jocul masei de manevră“13.
Manevra este deci una din modalităţile acţionale prin care comandantul impune unde, când
şi în ce condiţii se va desfăşura lupta. Ea subliniază gradul înalt al mobilităţii în concepţie şi
acţiune, ritmul şi dinamismul acţiunii militare.
Concepută şi desfăşurată după un plan realist, cu o analiză temeinică a factorilor care o
condiţionează, poate duce la obţinerea surprinderii, dezorganizarea echilibrului în favoarea trupelor
proprii, amplificarea succesului şi a protecţiei eficiente a forţelor proprii.
3.1.3. Factorii de succes ai manevrei
Pregătirea şi executarea manevrei, indiferent de nivelurile luptei armate, necesită prevedere,

decizie, iniţiativă şi asumarea riscului necesar calculat în ce priveşte punctele de efort, obiectivele,
structura grupărilor de forţe şi sprijinul logistic14. Acestea impun ca o necesitate vitală cunoaşterea
factorilor de succes ai manevrei cum ar fi: pregătirea şi executarea manevrei într-o concepţie
unitară; rapiditatea în execuţie; operativitatea declanşării ei; disponibilitatea manevrieră a trupelor;
executarea ei în secret.
Pregătirea şi executarea manevrei într-o concepţie unitară presupun includerea acesteia în
planul de acţiune, elaborarea în cadrul misiunilor şi a elementelor specifice privind executarea
manevrei, organizarea şi menţinerea cooperării având la bază ideea de manevră şi nu în ultimul
rând, subsumarea efortului forţelor şi mijloacelor participante pentru realizarea scopurilor propuse.
Rapiditatea în execuţie presupune o înaltă capacitate de deplasare a forţelor şi mijloacelor, a
focului şi a barajelor şi chiar a resurselor (economice, informaţionale, financiare, umane etc.). Acest
factor conduce la realizarea surprinderii, apărând în faţa agresorului o componentă acţională mereu
potenţată, capabilă să deturneze evoluţia situaţiei de la parametrii anterior calculaţi în cadrul
comandamentelor forţelor agresoare. Asumarea riscului în sporirea ritmului de execuţie a manevrei,
menţinut desigur în limite rezonabile, poate pune inamicul în imposibili-tatea ripostei sau diminuarea
evidentă a acesteia.
Oportunitatea manevrei constă în executarea acesteia la momentul potrivit, adică atunci când
analiza factorilor situaţiei conduce la ideea reuşitei depline a acţiunii preconizate. Acest factor este
legat desigur de timp, care poate fi anticipat prin măsurile şi acţiunile anterior proiectate, sau poate
fi şi rodul unei schimbări bruşte a situaţiei. (Un dezechilibru al unui sistem vital al inamicului, poate
crea situaţia devansării momentului executării manevrei).
Disponibilitatea manevrieră a trupelor este dată de capacitatea de manevra a trupelor a cărei
valoare se asigură din timp prin măsuri şi acţiuni organizatorice şi de pregătire multilaterală a
trupelor pentru a răspunde la solicitările maxime ale câmpului de luptă. Capacitatea de manevră
exprimă "gradul de mobilitate a trupelor pe câmpul de luptă, posibilităţile lor de a întreprinde
acţiuni manevriere, rapide şi ingenioase"15. Ea depinde de înzestrarea trupelor cu mijloace de
deplasare moderne, cu armament şi tehnică de luptă performante, de starea tehnică a acestora, de
gradul de antrenament şi de nivelul pregătirii coman-danţilor, statelor majore şi trupelor, de condiţiile de
12
Ibidem, art.73.
13
Cernăianu Ion, Manevra strategică. Bătălia, Tipografia Husveth Hoffer, Lugoj, 1989, p.27.
14
Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti, 1996, art.81.
15
Dicţionar militar, Editura Saka, Chişinău, 1994, p.80.
timp, anotimp şi stare a vremii.
0 ridicată capacitate de manevră presupune o logistică asigurată în limitele maxim - necesare
atât în pregătirea manevrei cât şi pe timpul executării acesteia.
Executarea manevrei în secret presupune protecţia tuturor datelor şi informaţiilor cu privire la
pregătirea şi executarea manevrei. Aceasta va fi posibilă prin angajarea tuturor factorilor, cu
răspunderi directe în executarea manevrei în proiectarea şi aplicarea unui ansamblu de măsuri şi
acţiuni organizatorice, informaţionale şi tehnice care să nu permită inamicului să descopere forma de
manevră, gruparea destinată pentru executarea acesteia, locul şi timpul de desfăşurare, scopul
(obiectivul) urmărit, sprijinul altor forţe acordat grupării de manevră etc.
Există desigur şi alţi factori care influenţează manevra. Ne-am oprit însă la cei mai
reprezentativi, considerând că analiza lor ar putea permite accesul rapid la evidenţierea altora, cu
implicaţii mai mult sau mai puţin semnificative în pregătirea şi executarea manevrei.
3.2. MANEVRA IN OPERAŢIA DE APĂRARE
Pornind de la scopurile operaţiei de apărare, care constau în ,,anihilarea capacităţii ofensive a

forţelor agresorului sau a grupării principale de forţe a acestuia ce acţionează într-una sau mai multe
zone (direcţii), interzicerea pătrunderii lui pe teritoriul naţiona1, menţinerea aliniamentelor şi
raioanelor de importanţă strategică (operativă), întârzierea acţiunilor ofensive ale inamicului în vederea
creării condiţiilor pentru câştigarea supremaţiei"16, putem afirma că acestea nu vor putea fi
îndeplinite decât prin adoptarea unor manevre de foc, forţe şi mijloace, executate oportun pe
întreaga durata a operaţiei.
3.2.1. Forme ale manevrei în operaţia de apărare
Armata de arme întrunite concepe,organizează, pregăteşte şi execută în operaţia de apărare de

regulă forme specifice de manevră pentru:
- lovirea inamicului în faţa limitei dinainte;
- mutarea efortului de pe o direcţie pe alta, dinspre front spre adâncime precum şi din
adâncime spre front;
- executarea riposte lor ofensive.
Lovirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării, ca formă de manevră ar putea fi
definită ca un ansamblu complex de acţiuni ce se execută de către marile unităţi şi unităţile armatei de
arme întrunite în cooperare cu celelalte categorii de forţe ale armatei având ca scop slăbirea grupării
principale de forţe şi mijloace a inamicului, zădărnicirea ofensivei acestuia, pentru continuarea cu
succes a apărării sau chiar pentru a trece la ofensivă.
Această formă de manevră va fi aplicată după declanşarea agresiunii armate în spaţii situate pe
teritoriul inamicului sau pe teritoriul naţional, atât în perioada riposte graduale cât şi în perioada
ripostei maxime.
Manevra de lovire a inamicului, concomitent cu declanşarea agresiunii de către acesta, impune
ca răspuns din partea forţelor proprii, ,,planificarea acţiunilor militare nu numai pentru ocupare
aliniamentelor de apărare ordonate, ci şi continuarea acestora dincolo de frontieră cu grupări mobile
de forţe, pe direcţiile apropiate celor pe care s-au declanşat acţiunile agresive ale atacatorului”17.
Adoptarea acestei forme de manevră presupune următoarele etape: alegerea raionului (
obiectivului) în care se va executa atacul; precizarea obiectivului care trebuie cucerit (nimicit)
stabilirea grupării de forţe şi pregătirea ei în secret; executarea loviturii (atacul) şi replierea trupelor
în dispozitivul propriu sau consolidarea aliniamentului cucerit în cazul în care acesta va fi inclus în
sistemul a parării.
Mutarea efortului de pe o direcţie pe alta, dinspre front spre adâncime precum şi din
16
Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti, 1996, art.121.
17
Cf. Gândirea militară românească nr.6/1993, p.21.
adâncime spre front, ar putea fi considerată ca o expresie a aplicării principiului concentrării
efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit precum şi a economiei de forţe.
Prin această manevră se urmăreşte:
- scoaterea forţelor de pe direcţiile neatacate sau slab atacate şi întărirea apărării pe direcţiile
puternic ameninţate ;
- schimbarea configuraţiei frontului şi a eforturilor apărării;
- închiderea breşelor realizate de inamic în dispozitivul armatei;
- înlocuirea unor forţe care şi-au pierdut capacitatea de luptă;
- limitarea sau oprirea ofensivei inamicului în faţa unui aliniament favorabil din adâncime şi
crearea condiţiilor pentru executarea unor puternice riposte ofensive;
- atragerea inamicului pe direcţii nefavorabile desfăşurării ofensivei în ritm înalt;
- retragerea grupărilor de forţe de sub loviturile puternice ale inamicului;
- reorganizarea apărării pe un aliniament din adâncime;
- producerea de pierderi însemnate şi reducerea ritmului de ofensivă prin hărţuirea permanentă
şi uzarea forţelor agresorului;
Adoptarea acestei forme de manevră ce presupune numeroase acţiuni şi combinaţii,
deplasări şi regrupări, va fi destul de frecventă în războiul de apărare a ţării atât în perioada ripostei
graduale cât şi a ripostei maxime.
Manevra pentru executarea ripostelor ofensive ale parării are drept scop pe lângă constituirea
grupării (grupărilor) destinate executării contraatacului (contraloviturii), punerea acestora într-o
situaţie favorabilă desfăşurării acţiunilor pentru nimicirea, forţelor inamicului. Această manevră
trebuie înţeleasă ca o combinaţie de forme de manevră specifice apărării care se execută nu numai
cu gruparea (grupările) de contraatac (contra-lovitură), ci şi cu alte forţe a căror acţiuni şi activităţi
contribuie la angajarea luptei pe timpul ripostei ofensive.
La această manevră participă mari unităţi din forţele de angajare ulterioară şi rezervă şi chiar
din forţe aflate la contact, unde acţiunile ofensive ale inamicului nu au avut succes sau nu s-au
produs.
3.2.2. Situaţii şi condiţii favorabile

pentru executarea manevrei
în operaţia de apărare
Lupta modernă se caracterizează printre altele prin apariţia unor situaţii, din cele mai diverse,
cu elemente caracteristice.
O situaţie în general reprezintă ,,totalitatea împrejurărilor care determină la un moment dat
condiţiile de existenţă şi dezvoltare ale unei activităţi"18, iar condiţia este " împrejurarea de care
depinde apariţia unui fenomen sau care influenţează desfăşurarea unei acţiuni, putând-o frâna sau
stimula"19.
În terminologia militară, o situaţie tactica (şi operativă n.n.) ,,defineşte ansamblul de condiţii
referitoare la spaţiu, timp, misiuni, forţe şi mijloace în care se pregătesc şi se desfăşoară acţiunile de
luptă tactic”20(şi operative n.n.)
Elementele unei situaţii sunt date de inamic, trupe proprii, starea terenului, timp şi anotimp.
Analizând datele despre inamic şi trupe proprii trebuie avut în vedere, forţele, mijloacele, gruparea
acestora în spaţiu, acţiunile întreprinse şi rezultatul lor, capacitatea de luptă, starea morală a
trupelor şi populaţiei etc.
Situaţiile favorabile pot fi prognozate, prefigurate şi chiar unele dintre ele programate în timp
18
Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R., 1984, p.868.
19
Ibidem, 182.
20
Lexicon militar, Editura Saka, Chişinău, 1994, p.299.
şi spaţiu. Ele sunt urmarea firească a aplicării legilor şi principiilor luptei armate.
Aşa de exemplu, atragerea inamicului pe direcţii favorabile nimicirii acestuia prin contraatac
sau contralovitură poate fi proiectată încă din perioada pregătirii operaţiei, iar măsurile şi acţiunile
pentru realizarea "favorabilului” constituie o permanenţă în actul conducerii marilor unităţi şi
unităţilor.
Pornind de la aceste considerente, putem aprecia că principalele elemente care definesc
situaţiile şi condiţiile favorabile executării manevrei în operaţia de apărare sunt;
- inamicul nu şi-a realizat în totalitate obiectivele propuse prin executarea primei operaţii
aeriene;
- principalele grupări angajate în operaţia ofensivă au înregistrat pierderi mari, pătrunderile
acestuia nu sunt semnifi-cative, iar ritmul de înaintare a fost redus treptat ca urmare a ripostelor
primite în toate mediile;
- dispersarea forţelor şi mijloacelor agresorului ca urmare a organizării luptei în încercuire în
raioane şi obiective aflate în teritoriul ocupat de inamic;
- realizarea unei anumite configuraţii a frontului care permite executarea de către apărător a
unor puternice riposte ofensive pe direcţii concentrice;
- pierderea iniţiativei de către inamic şi trecerea acesteia de partea trupelor proprii;
- apariţia unei "situaţii de echilibru" ce poate fi fructi-ficată de trupele aflate în apărare;
- dezorganizarea treptată şi sistematică a sistemului de conducere şi logistic al agresorului;
- îndeplinirea cu succes a unei manevre ce poate crea condiţii favorabile altei forme,
(mutarea efortului pe direcţii ameninţate, poate conduce la oprirea înaintării inamicului şi crearea
condiţiilor pentru executarea contraloviturii sau contra-atacului);
- condiţii legate de timp, anotimp şi stare a vremii etc.
Situaţiile şi condiţiile favorabile executării manevrei în operaţia de a parare a armatei nu pot fi
decât rezultatul îndeplinirii scopurilor pentru care se angajează marile unităţi şi unităţile acesteia, în
deplină legătură cu condiţiile de teren, timp, anotimp şi stare a vremii.
Orice situaţie favorabilă creată trebuie amplificată prin măsuri şi acţiuni menite a agrava
"situaţia de criză" a inami-cului. În acest fel, orice manevră poate fi executată cu succes, iar
rezultatele ei se pot încadra în parametrii eficienţei proiectate.
3.3. MANEVRA ÎN OPERAŢIA OFENSIVĂ
Obţinerea succesului în operaţia ofensivă „impune exe-cutarea frecventă şi oportună a

manevrei de foc, forţe şi mijloace pentru a realiza izolarea grupării de forţe vizate, a menţine şi
amplifica 1ibertatea de acţiune, superioritatea, ritmul şi surprinderea inamicului, precum şi
concentrarea e fortului pe direcţiile decisive şi la momentele potrivite”21.
Adoptarea formelor de manevră specifice ofensivei va permite angajarea rapidă şi cu multă
eficacitate a inamicului pătruns pe teritoriul naţional, nimicirea şi încercuirea principalelor grupări de
forţe ale acestuia.
În operaţia ofensivă forma de manevră va fi stabilită în funcţie de: valoarea şi compunerea de
luptă a grupării de ofensivă; amploarea operaţiei, îndeosebi lărgimea fâşiei de ofensivă şi adâncimea
misiuni lor stabilite; caracterul şi tăria apărării inamicului; configuraţia frontului; particularităţile
geoclimatice ale zonei; valoarea forţelor care duc lupta în dispozitivul agresorului şi numărul şi
dispunerea obiectivelor importante aflate în fâşia de ofensivă; posibilităţile folosirii de către inamic
a armelor de nimicire în masă, a mijloacelor incendiare şi a armamentului de înaltă precizie.
3.3.1. Forme ale manevrei în operaţia ofensivă
Regulamentele militare în vigoare, precum şi unele publicaţii de specialitate prezintă manevra
21
Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti, 1996, art. 148.
în ofensivă sub urmă-toarele forme: „învăluire, întoarcere, lovitura frontală, lovitura în adâncime şi
lovitura pe direcţii convergente”22.
Învăluirea este forma de manevră frecvent utilizată în operaţia ofensivă deoarece este
considerată deosebit de eficientă în confruntarea cu un agresor puternic. Ea va fi adoptată mai ales
atunci când dispozitivul inamicului prezintă goluri mari, flancuri descoperite sau insuficient
supravegheate.
Manevra de învăluire rezultă din combinarea acţiunilor frontale ale forţelor noastre cu ce le
executate asupra unuia sau ambelor flancuri ale dispozitivului inamicului.
Întoarcerea ca formă specifică ofensivei, are numeroase elemente comune cu învăluirea, dar
şi suficiente elemente care o particularizează.
Astfel, întoarcerea a fost definită ,,ca formă de manevră ce se execută în situaţii când
apărarea inamicului oferă un gol în dispozitiv pe o adâncime mai mare. Ea constă în angajarea şi
fixarea inamicului de front, cu o parte din forţe, în timp ce gruparea principală de forţe acţionează în
flancul şi spatele dispozitivului acestuia, interceptându-i comunicaţiile, silindu-1 să ducă acţiuni de
luptă cu frontul răsturnat. Între gruparea care acţionează de front şi cea care execută întoarcerea nu
există uneori legătura de foc pe toată durata acţiunii ci numai legătură de cooperare”23.
Manevra de întoarcere va fi executată pe mare adâncime de către grupări puternice de forţe
vizând nimicirea întregii grupări a inamicului.
Lovitura frontală
Existenţa unor condiţii neprielnice pentru adoptarea formelor de manevră prezentate mai sus
au dus la menţinerea în continuare a acestei forme de manevră deşi regulamentele militare şi
literatura de specialitate o consideră o formă de manevră mai greu de executat acordând priorităţi
învăluirii şi întoarcerii.
Lovitura frontală urmăreşte ruperea frontului inamicului, străpungerea apărării acestuia prin
concentrarea forţelor şi mijloacelor pe fronturi înguste (în sectoare de rupere) şi dezvol-tarea
ulterioară a succesului prin introducerea în operaţie sau bătălie a forţelor de angajare ulterioară în
scopul lovirii trupelor inamicului în flanc şi spate, încercuirii şi nimicirii principalelor grupări de
forţe ale acestuia, cuceririi unor raioane importante din adâncimea apărării şi interceptarea căilor de
retragere.
Lovirea inamicului pe direcţii convergente reprezintă executarea simultană sau succesivă
din raioane şi pe direcţii aflate la distanţe relativ mari care converg spre adâncimea operativă sau
strategică a apărării inamicului. Adoptarea acestei forme de manevră poate fi ca urmare a evoluţiei
configuraţiei frontului care capătă forme concave, acţiunile anterioare desfăşurându-se de către
inamic necontrolat şi neuniform.
Această formă de manevră, aplicată în spiritul conceptelor "integrat - interarme" şi
"intercategorii de forţe ale armatei", poate constitui o modalitate acţională de mare eficienţă. putându-se
angaja mari grupări de forţe ale inamicului, pe spaţii largi şi chiar poate conduce la încercuirea
acestora.
Lovitura în adâncime este după unii autori o soluţie modernă pentru ducerea ofensivei în
ritmuri înalte, având în vedere următorii factori: creşterea puterii şi preciziei focului; creşterea
capacitaţii de acţiune a armelor ofensive; creşterea eficienţei folosirii spaţiului aerian ca o a treia
dimensiune a luptei; tendinţa de realizare a unor structuri destinate luptei, uşor de condus cu mare
mobilitate şi cu mare capacitate de acţiune relativ independentă, tendinţa de adoptare a acestei
soluţii de către armatele dintr-o serie de state, chiar dacă această tendinţă se manifestă mai mult în
plan teoretic, ca o soluţie de viitor24.
Această formă de manevră urmăreşte neutralizarea simultană a defensivei inamicului pe
întreaga adâncime, ruperea apărării tactice, concomitent cu angajarea rezervelor tactice şi operative
acţionând terestru şi aerian într-o concepţie unitara. Ea constă într-o întrebuinţare a forţelor terestre
şi aeriene, urmărind o acţiune puternică şi eficienta, simultană şi de mare amploare, executată prin
foc şi de către grupări de trupe, cu mobilitate ridicată asupra celor mai importante şi vulnerabile
obiective din dispozitivul inamicului pe toată adâncimea acestuia.
22
Cf. T.U.-1, Regulamentul acţiunilor trupelor de uscat în campanie, Bucureşti, 1995, art.89.
23
Cerinţe doctrinare ale perfecţionării tacticii, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p.193.
24
Cf. Haralambie Georgescu, Lovitura în adâncime - esenţa ofensivei moderne, Editura Militară, Bucureşti, 1996.
Oricare ar fi formele de manevră adoptate în operaţia ofensivă, ele trebuie să fie caracterizate
prin dinamism, eficienţă, amploare temporală şi spaţială, pentru a se putea realiza scopurile propuse
prin planul operativ.
3.3.2. Situaţii şi condiţii favorabile executării

manevrei în ofensivă
Pornind de la analiza ipotezelor probabile de declanşare a agresiunii asupra ţarii noastre, a

condiţiilor specifice de desfăşurare a războiului şi în mod deosebit de la situaţiile şi condiţiile în
care se pregăteşte şi se duce operaţia ofensivă, putem aprecia că manevra ca o componentă esenţială
a acesteia va fi adoptată ca o necesitate vitală pentru asigurarea succesului.
Asigurarea "favorabilului" în executarea manevrei în operaţia ofensivă, cel puţin la începutul
acesteia, este atributul apărării. În partea finală a apărării se conturează coordonatele de bază ale
concepţiei operaţiei ofensive, deci şi formele de manevră care se utilizează în cadrul acesteia. La
fe1 de adevărat este însă şi faptul că pe timpul ducerii operaţiei ofensive, o formă de manevră
reuşită poate crea situaţii şi condiţii favorabile adoptării alteia. 0 lovitură frontală bine executată
poate conduce la exploatarea succesului şi utilizarea manevrei de învăluire şi întoarcere. 0 lovitură
în adâncime coordonată cu acţiunile grupărilor care duc lupta în încercuire în teritoriul ocupat de
agresor poate favoriza aplicarea loviturii frontale asupra grupării principale a inamicului.
Referindu-ne la elementule care definesc situaţii şi condiţii favorabile executării manevrei,
parte din ele sunt comune cu cele pentru apărare la care se pot adăuga:
- o configuraţie a frontului realizată prin manevre anterioare;
- existenţa golurilor şi intervalelor în dispozitivul inami-cului, precum şi a unor flancuri
descoperite;
- distanţe mari între raioanele unde apărătorul îşi concen-trează eforturile;
- scăderea în intensitate a acţiunilor aviaţiei şi artileriei antiaeriene a inamicului;
- dezorganizarea accentuată a sistemului de cercetare, a celui de conducere şi logistic ca
urmare a acţiunilor desfăşurate de trupele proprii;
- prezenţa în dispozitivul inamicului a unor grupări de forţe proprii care au reuşit să ducă lupta
de apărare în încercuire;
- creşterea treptată a capacitaţii de luptă a grupării aflată în ofensivă;
- realizarea unor pătrunderi adânci în dispozitivul inamicului şi cucerirea unor aliniamente
(obiective) importante care deschid perspectiva unor noi forme de manevră;
- succesul acţiunilor, marilor unităţi vecine;
- existenţa unei rezerve ce poate fi întrebuinţată în "situaţii de criză" etc.
Desigur, pe baza analizei acestor elemente, pot fi imaginate multe situaţii favorabile executării
manevrei în operaţia ofensivă în condiţii, care să permită întrebuinţarea la capacitatea maximă a
grupărilor de forţe şi mijloace destinate acestui scop.
3.4. AMPLOAREA ŞI FIZIONOMIA MANEVREI
Având în vedere cele prezentate anterior cu privire la adoptarea formelor de manevră în

operaţii, putem afirma că oricare dintre acestea este caracterizată printr-o anumită amploare şi
fizionomie, desigur analizate prin prisma relaţiei scop spaţiu-timp-mod de desfăşurare.
Amploarea manevrei este determinată de următorii indicatori: timpul necesar executării
deplasărilor (regrupărilor şi înlocuirilor), dezvoltarea frontală a aliniamentelor, sectoarelor de
rupere, adâncimea pe care se execută, ritmul mediu al acţiunilor, durata manevrei şi bineînţeles
cantitatea de forţe şi mijloace angajate pentru rea1izarea scopului (scopuri lor) acesteia.
Planificarea judicioasă a operaţiilor creează condiţii favo-rabile pentru a se trece de la forme
simple, la forme de manevră complexe, de la cele de amploare mai redusă la cele care domină pe
ansamblu acţiunile în cadrul operaţiei.
Fizionomia fiecărei manevre comportă elemente particulare generate de:
- situaţiile în care se adoptă şi scopul urmărit;
- cantitatea de forţe şi mijloace destinată executării manevrei şi contribuţia celorlalte forţe la
reuşita acesteia ;
- gradul de pregătire a marilor unităţi şi unităţilor;
- eficienţa măsurilor de protecţie;
- mobilitatea trupelor destinate pentru executarea manevrei;
- operativitatea circulaţiei informaţiilor între eşaloane atât pe timpul pregătirii manevrei cât şi
al executării acesteia;
- gradul de adaptabilitate a misiunilor pe timpul desfăşurării acţiunilor;
- posibilităţile reale de a impune încă de la început o înaltă libertate de acţiune;
- capacitatea de contracarare a acţiunilor inamicului menite să interzică executarea manevrei;
- ritmicitatea realizării treptate a scopurilor;
- crearea posibilităţilor de a trece de la o formă de manevră la alta etc.
Apreciem în concluzie că indiferent de forma de manevră adoptată, ea trebuie să constituie o
modalitate de a învinge inamicul, de a crea starea de superioritate şi condiţii favorabile în vederea
câştigării şi menţinerii iniţiativei.
Arta de a manevra este cea mai efectivă rezerva a comandamentului, dar aplicarea ei cere o
deosebită măiestrie, o mare capacitate organizatorică şi fermitate pe timpul conducerii.
Comandanţii care au reuşit să stabilească scopuri şi obiective clare în diferite acţiuni
militare, şi forme de manevră adecvate au fost în acelaşi timp şi foarte buni teoreticieni ai artei
militare.
CAPITOLUL 4
ASIGURAREA ACŢIUNILOR
ŞI PROTECŢIA FORŢELOR TERESTRE
Unităţile, în funcţie de natura şi valoarea acestora, condiţiile în care acţionează, forţele şi

mijloacele la dispoziţie, trebuie protejate, iar operaţiile pe care le desfăşoară, asigurate. Condu-cerea
protecţiei forţelor şi asigurării operaţiilor este atributul comandantului.
Pregătirea şi desfăşurarea măsurilor şi acţiunilor de asigurare şi protecţie se execută la toate
eşaloanele, în orice situaţie şi tip de operaţie, pe baza directivei (ordinului) de operaţie a (al)
eşalonului superior, deciziei comandantului, forţelor şi mijloacelor avute la dispoziţie şi
posibilităţilor acestora, precum şi a condiţiilor de climă şi relief din fâşia (zona, raionul) de
desfăşurare a operaţiei, de către comandament prin comparti-mentul de specialitate.
Protecţia forţelor şi asigurarea acţiunilor se execută în scopul: procurării datelor şi
informaţiilor despre inamic; desfă-şurării şi continuării activităţilor la nivelul de securitate stabilit;
diminuării riscului creat de inamic şi îndreptat împotriva acţiunilor, dispozitivelor, personalului,
tehnicii de luptă şi echipamentelor, pentru a permite conducerea şi desfăşurarea operaţiilor confrom
planificării; menţinerii unei stări de securitate şi de încredere în cadrul forţelor proprii; creării
condiţiilor favorabile realizării în securitate a dispozitivului şi intrării în acţiune a forţelor la timp şi
în mod organizat; desfăşurării cu succes a operaţiei în orice situaţie.
Corespunzător fiecărei arme (serviciu, specialităţi), protecţia forţelor şi asigurarea operaţiei se
realizează prin: siguranţă; protecţie electronică; contracararea efectelor operaţiilor psiho-logice ale
inamicului; mascare; protecţie genistică; protecţie aeriană cu baza la sol; apărare NBC; protecţie
împotriva sistemelor incendiare; protecţia informaţiilor; protecţie medicală şi sanitar veterinară;
protecţia mediului; protecţia muncii; activităţi de informare şi relaţii publice; asigurare topogeodezică;
asigurare hidro-meteorologică; asigurare cu resurse umane; evitarea fratricidului; asistenţă juridică şi
religioasă.
Siguranţa presupune măsuri de supraveghere şi avertizare, pază şi apărare nemijlocită şi
generală a întregului dispozitiv, cât şi a fiecărui element al acestuia, în toate tipurile de operaţii, în
scopul zădărnicirii obţinerii de informaţii de către inamic, prevenirii surprinderii şi pentru
asigurarea condiţiilor favorabile intrării în acţiune în mod organizat şi la timp a tuturor forţelor şi
mijloacelor.
Unitatea (gruparea de forţe) îşi realizează siguranţa în toate situaţiile şi tipurile de operaţii,
astfel: în marş prin siguranţa de marş; în staţionare prin siguranţa de staţionare; în apărare prin
detaşamente înaintate (care acţionează în fâşia de asigurare) şi prin forţele de pe poziţia înaintată
(din siguranţa de luptă); în ofensivă şi celelalte tipuri de operaţii prin siguranţa flancurilor
(intervalelor, joncţiunilor) descoperite, siguranţa nemijlocită, paza şi apărarea punctelor de
comandă, centrelor de comunicaţii şi informatică şi a altor obiective.
Protecţia electronică se asigură prin măsuri şi acţiuni active şi pasive, pregătite şi executate
într-o concepţie unitară în toate tipurile de operaţii, în scopul protejării personalului, instalaţiilor şi
platformelor de luptă (sisteme, blindate, aeronave) împotriva efectelor acţiunilor de război electronic ale
inamicului, concomitent cu asigurarea compatibilităţii electromagnetice a mijloacelor şi sistemelor
electronice proprii.
Protecţia electronică cuprinde: mascarea şi dezinformarea electronică; asigurarea capabilităţii
electromagnetice a mijloacelor (sistemelor) electronice proprii; protecţia împotriva bruiajului şi a
focului inamicului; descoperirea (neutralizarea, distrugerea) şi interdicţia utilizării mijloacelor
electronice ale acestuia.
Contracararea efectelor acţiunilor psihologice ale inami-cului reprezintă totalitatea măsurilor
şi activităţilor destinate să menţină sau să modifice percepţiile, atitudinile şi comportamentele
individuale sau ale grupărilor umane în vederea îndeplinirii obiec-tivelor propuse, precum şi de
prevenire a folosirii acestui gen de acţiuni de către inamic. Aceasta presupune măsuri, tehnici şi
procedee iniţiate şi aplicate într-o concepţie unitară, cu scopul de a proteja forţele proprii şi
populaţia din zona de desfăşurare a operaţiei împotriva mesajelor ostile sau de a reduce impactul
acestora.
Misiunile contracarării efectelor operaţiilor psihologice ale inamicului sunt: menţinerea
stabilităţii opiniilor, sentimentelor, atitudinilor şi comportamentelor personalului militar şi populaţiei
civile, pentru a nu fi afectată îndeplinirea obiectivelor stabilite; respingerea şi neutralizarea
propagandei inamicului şi menţinerea unui caracter predominant ofensiv-preventiv al activităţii proprii
de contrapropagandă; consolidarea moralului, a încrederii perso-nalului militar şi opiniei publice în
capacitatea forţelor proprii de a învinge; subminarea imaginii favorabile, reale sau fictive, promovate
de propaganda inamicului despre propriul potenţial. Acestea se îndeplinesc prin acţiuni
pregătitoare, preventive şi contra acţiunii.
Contracararea efectelor acţiunilor psihologice ale inamicului se realizează prin pregătirea psihică a
efectivelor, protejarea împotriva influenţelor acţiunilor psihologice ale inamicului; influenţarea
psihologică a acestuia; asigurarea suportului psiho-logic al operaţiilor de stabilitate şi de sprijin.
Mascarea se pregăteşte şi se desfăşoară într-o concepţie unitară şi în mod continuu, la toate
eşaloanele, atât în perioada de pregătire cât şi pe timpul desfăşurării operaţiei, pe baza misiunii
ordonate (deduse), în scopul: ascunderii dispozitivului forţelor proprii, precum şi a pregătirii şi
desfăşurării operaţiei, faţă de cercetarea inamicului; limitării şi înlăturării efectelor loviturilor
inamicului; inducerii în eroare a inamicului asupra situaţiei, intenţiilor, acţiunilor şi posibilităţilor în
timp şi spaţiu ale forţelor proprii; asigurării secretului în executarea manevrei.
Unităţile realizează mascarea prin: pregătirea în ascuns a operaţiei şi păstrarea secretului
asupra concepţiei celor preconizate; dispunerea dispersată a forţelor şi mijloacelor; schimbarea
periodică a raioanelor; ascunderea dispozitivelor, tehnicii militare, lucrărilor de amenajare genistică,
barajelor şi depozitelor; executarea în ascuns a manevrei de forţe şi mijloace; folosirea proprietăţilor
de mascare ale terenului, a condiţiilor de vizibilitate redusă, a mijloacelor de camuflare din
înzestrare şi a celor confecţionate pe plan local; contracararea posibilităţilor aparaturii de vedere pe
timp de noapte a inamicului de a descoperi forţele şi mijloacele proprii; vopsirea tehnicii militare în
culori adecvate mediului înconjurător; măsuri de mascare radio, radioreleu şi antiradiolocaţie;
camuflarea surselor de lumină şi reducerea zgomotelor; crearea şi folosirea termoimitatorilor,
capcanelor termice şi a imitatorilor de ţinte mobile; amenajarea de lucrări false şi activarea acestora;
executarea unor acţiuni şi deplasări de efective şi mijloace în scopul mascării altora; folosirea
sistemelor de mascare cu aerosoli.
Lucrările false şi desfăşurarea de acţiuni în scopul înşelării inamicului se execută numai la
ordin sau după ce au fost aprobate de eşalonul superior. Măsurile, acţiunile şi lucrările de mascare
simple se execută permanent de către toate unităţile, iar cele mai complexe se realizează de către
forţe specializate.
Protecţia genistică se organizează pentru: crearea condiţiilor necesare pregătirii şi desfăşurării
operaţiei; protecţia şi mascarea personalului şi tehnicii militare împotriva loviturilor de orice fel ale
inamicului; îngreuierea şi întârzierea acţiunilor inamicului în toate tipurile de operaţii. Protecţia
genistică constă în totalitatea măsurilor şi lucrărilor genistice planificate şi executate în folosul
propriu, de către toate forţele participante la desfăşurarea operaţiei.
Protecţia genistică se realizează prin executarea lucrărilor simple de fortificaţii de campanie,
lucrărilor de baraje, lucrărilor de mascare şi inducere în eroare, lucrărilor simple de menţinere a
viabilităţii drumurilor de luptă, participarea la executarea culoarelor prin barajele genistice, refacerea
unor lucrări genistice. Lucrările complexe şi care necesită pregătire specială se execută de către
forţe specializate.
Apărarea aeriană pasivă se organizează şi desfăşoară în scopul supravegherii, avertizării şi
limitării efectelor acţiunilor de cercetare şi lovire ale inamicului aerian, precum şi al menţinerii
puterii de luptă a grupării principale de forţe şi a celorlalte elemente de dispozitiv.
Apărarea aeriană pasivă cuprinde: cercetarea spaţiului aerian; avertizarea şi alarmarea forţelor;
dispersarea, regruparea, mascarea şi adăpostirea forţelor şi mijloacelor; măsurile specifice de război
electronic; lichidarea urmărilor atacurilor din aer. Măsurile şi acţiunile de apărare aeriană pasivă
includ într-un sistem unitar şi acţiunile desfăşurate de celelalte forţe ale sistemului naţional de
apărare pentru evitarea şi limitarea efectelor loviturilor din aer executate de către inamic.
Reducerea eficienţei acţiunilor aeriene ale inamicului necesită pregătiri intense încă din timp
de pace. Mijloacele pentru îndeplinirea acestui deziderat includ: realizarea şi asigurarea sistemelor
de alarmare şi înştiinţare; asigurarea mobilităţii trupelor şi obiectivelor, ori de câte ori este posibil;
asigurarea posibilităţilor de adăpostire a forţelor şi mijloacelor şi de protecţie a echipamentelor, inclusiv
protecţia împotriva emisiilor electromagnetice; asigurarea de mijloace eficiente, pentru a permite
redundanţa sistemelor şi echipamentelor; realizarea şi asigurarea de mijloace pentru camuflajul şi
mascarea în spectrul de radiolocaţie, infraroşu şi vizual; asigurarea echipamentelor de imitare a unor
forţe şi mijloace; asigurarea facilităţilor şi echipamentelor de protecţie NBC.
Apărarea NBC constă în metodele, planurile şi procedurile implicate în stabilirea şi executarea
măsurilor de apărare împotriva atacului cu ADMNBC, a accidentelor (incidentelor) NBC la
obiectivele cu risc de amplasament şi a acţiunilor teroriste. Aceste măsuri presupun prevenirea
(evitarea) contaminării RBC, protecţia NBC şi decontaminarea.
Apărarea NBC se planifică, organizează şi se desfăşoară pentru a permite forţelor să
acţioneze eficient în condiţii (medii) NBC prin îndeplinirea cerinţelor de supravieţuire şi operaţionale
de bază şi de a reduce efectele atacurilor cu ADMNBC şi producerii evenimentelor emisii altele decât
atacul (EADA). Apărarea NBC se execută de către unităţile de toate armele, folosind forţele şi
mijloacele proprii, prin: coordonarea şi conducerea activităţilor (acţiunilor) de apărare NBC;
prevenirea NBC; protecţia NBC; decontaminarea radioactivă, biologică şi chimică; mascarea cu
aerosoli. Misiunile de amploare şi complexitate ridicată care necesită un grad mai mare de pregătire
şi specializare, se execută de către unităţile de apărare NBC.
Protecţia împotriva sistemelor incendiare se organizează în scopul: apărării forţelor şi
dispozitivelor împotriva efectelor armelor şi muniţiilor incendiare; evitării, evaluării, controlului,
limitării şi înlăturării efectelor incendiilor în dispozitivul forţelor proprii; ieşirii din raioanele în care
se produc incendii de mari proporţii.
Pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor de protecţie împotriva sistemelor incendiare constau în:
descoperirea pregătirii inamicului pentru întrebuinţarea sistemelor incendiare; prevenirea forţelor
proprii despre pericolul întrebuinţării de către inamic a sistemelor incendiare; protecţia nemijlocită a
forţelor şi elementelor de dispozitiv împotriva efectelor întrebuinţării sistemelor incendiare; stabilirea
caracterului şi volumului lucrărilor de limitare şi înlăturare a urmărilor atacului cu arme şi muniţii
incendiare, în funcţie de natura incendiilor, precum şi de forţele şi mijloacele avute la dispoziţie;
limitarea şi înlăturarea urmărilor atacului cu sistemele incendiare.
Protecţia informaţiilor se realizează prin măsuri şi acţiuni organizatorice, informaţionale şi
tehnice executate în scopul: respectării regulilor de lucru în elaborarea şi exploatarea documentelor de
conducere şi informare, a documentelor şi materialelor de conducere în secret; păstrării secretului
asupra operaţiilor ce se pregătesc sau sunt în curs de desfăşurare, prin accesul limitat, autorizat şi
ierarhizat la date şi informaţii; ţinerii sub control a informaţiilor destinate publicului; protecţiei
fizice şi criptografice a informaţiilor ce se transmit; disimulării infor-aţionale împotriva cercetării
inamicului; penetrării documentelor, aterialelor, cifrurilor şi codurilor inamicului.
Cerinţele pentru protecţia informaţiilor sunt: întocmirea unui volum cât mai mic de
documente având informaţii clasificate; accesul să fie limitat conform principiului „need to know“ şi
autorizat (personal autorizat şi instruit); lucrul cu documentele clasificate să se facă numai în locuri
sigure, bine păzite şi protejate cu sisteme care să excludă accesul neautorizat; păstrarea
documentelor de conducere în secret, a sistemelor de cifru, a cheilor şi codurilor, să se facă în locuri
sigure; asigurarea mijloacelor necesare evacuării de urgenţă sau distrugerii documentelor în situaţii de
pericol iminent care poate duce la capturarea sau copierea acestora de către inamic.
Protecţia medicală şi sanitar-veterinară se pregăteşte şi desfăşoară în scopul păstrării
sănătăţii personalului şi animalelor, prevenirii apariţiei şi răspândirii bolilor, acordării ajutorului
medical, evacuării, spitalizării, tratamentului şi recuperării răniţilor şi bolnavilor, precum şi pentru
protecţia personalului şi animalelor împotriva efectelor atacurilor NBC şi ale EADA.
Protecţia mediului în zona de responsabilitate se realizează pentru păstrarea (conservarea)
echilibrului ecologic, prevenirea, limitarea şi combaterea riscurilor şi ameninţărilor la adresa mediului
înconjurător şi reconstrucţia factorilor de mediu afectaţi. Protecţia mediului este organizată prin
luarea în considerare a factorilor de risc şi de ameninţare la adresa mediului, din zona de
responsabilitate şi se execută de către întregul personal, sub conducerea comandanţilor şi a persoanei
investite cu atribuţii în acest domeniu.
Protecţia mediului cuprinde: protejarea vegetaţiei sălbatice (flori, puieţi, vegetaţie lemnoasă)
de acţiunea distructivă a personalului şi tehnicii; recuperarea în totalitate a deşeurilor; protejarea
apelor; protejarea solului; protejarea atmosferei.
Protecţia muncii în operaţie se realizează pentru asigurarea integrităţii fizice a personalului
participant la aceasta, prin diminuarea riscurilor de accidentare şi îmbolnăviri profesionale.
Protecţia muncii se asigură întregului personal sub conducerea comandanţilor şi a persoanelor
investite cu atribuţii în acest domeniu şi este organizată prin luarea în considerare a factorilor de
risc, de accidentare şi (sau) îmbolnăvire profesională care decurg din elementele sistemului de
acţiune, proprii fiecărei componente a acestuia (executant – sarcină de muncă – echipamente
tehnice – mediu de activitate).
Măsurile de protecţie a muncii în operaţie includ: evaluarea riscurilor pentru evitarea riscurilor
inutile; utilizarea echipa-mentului adecvat; întocmirea documentelor necesare pe această linie; elaborarea
procedurilor de operare permanente (standard) în domeniu.
Activitatea de informare şi relaţii publice se desfăşoară continuu şi sistematic, pentru
asigurarea şi menţinerea unor raporturi favorabile în interiorul structurii militare cât şi între aceasta
şi administraţia (serviciile) publice, în folosul operaţiei, precum şi informarea personalului asupra
acestora prin: crearea şi menţinerea unei imagini favorabile forţelor proprii; informarea corectă asupra
misiunilor unităţilor, deciziilor politice şi administrative referitoare la armată şi cu problemele de
interes privind acţiunile ce se desfăşoară; creşterea responsabilităţii pentru îndeplinirea misiunilor;
formarea şi dezvoltarea conştiinţei civice; realizarea unei comunicări biunivoce permanente şi
reciproc avantajoase între armată şi societatea civilă.
Asigurarea topogeodezică constă în totalitatea măsurilor şi acţiunilor ce se planifică şi
execută pentru obţinerea, producerea şi distribuirea în timp de pace, în situaţii de criză şi la război a
produselor şi informaţiilor geografice actualizate şi precise necesare pregătirii şi desfăşurării
acţiunilor militare. Asigurarea geografică este o responsabilitate a statelor majore de la toate
eşaloanele şi se realizează cu forţe şi mijloace specializate pentru culegerea permanentă a datelor
şi infor-maţiilor despre teren, precum şi pentru actualizarea materialelor cartografice şi stabilirea
efectelor detaliilor de planimetrie şi de relief asupra acţiunilor militare.
Asigurarea hidrometeorologică se realizează pentru: obţinerea, determinarea şi analiza datelor
şi informaţiilor privind situaţia hidrologică şi meteorologică, prognoza hidrometeo-rologică,
fenomenele periculoase sau cu caracter calamitar, precum şi a celor referitoare la influenţa fenomenelor
hidrometeorologice asupra operaţiei; realizarea măsurilor de protecţie a unităţilor necesare
planificării şi desfăşurării operaţiei.
Datele şi informaţiile despre starea vremii sunt furnizate de eşalonul superior, forţele şi
mijloacele specializate din cadrul unităţilor proprii sau ale celorlalte categorii de forţe ale armatei,
precum şi de către organele civile specializate. Datele hidro-meteorologice sunt procurate de elementele
de cercetare, inclusiv de la organele locale şi se analizează în concordanţă cu caracte-risticile
geografice şi topografice ale zonei de responsabilitate. În condiţiile folosirii de către inamic a
ADMNBC, mijloacelor incendiare şi a unor mijloace specifice războiului geofizic, frecvenţa
furnizării datelor şi informaţiilor creşte, în raport cu nevoile comandantului şi ale comandamentului
de a decide şi a planifica operaţia.
Asigurarea cu resurse umane se desfăşoară pentru completarea necesarului de personal, ca
urmare a pierderilor suferite în timpul operaţiilor desfăşurate sau a deficitelor apărute din alte cauze
(înfiinţarea de noi unităţi, treceri în rezervă, acţiuni de investigare psihomorală a personalului, etc.).
Asigurarea cu resurse umane presupune urmărirea, centralizarea şi analiza datelor privind pierderile
şi nivelul încadrării cu personal, elaborarea şi transmiterea cererilor de completare, primirea, repartiţia
şi încadrarea personalului destinat pentru completări, legătura permanentă cu organele militare
teritoriale.
Asigurarea financiar-contabilă se realizează pe baza legislaţiei, principiilor şi regulilor
specifice domeniului finanţelor publice. Asigurarea financiar-contabilă se execută de structurile
specializate, în scopul stabilirii, solicitării, utilizării şi justificării resurselor financiare, a evidenţei
patrimoniului aflat în administrarea unităţilor militare, precum şi în scopul asigurării plăţii drepturilor
băneşti cuvenite personalului.
Asistenţa juridică se desfăşoară în scopul respectării în operaţie, a cerinţelor legilor ţării, a
prevederilor regulamentelor militare şi ale dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate.
Aceasta trebuie să realizeze concordanţa dintre cerinţele militare şi restricţiile impuse, îndeplinirea
misiunilor fără încălcarea normelor de drept, limitarea pierderilor colaterale în raport cu aşteptările,
discriminarea în selectarea obiectivelor şi proporţionalitatea între mijloacele şi metodele folosite în
raport cu necesităţile militare. Prin asistenţa juridică se amplifică demnitatea, onoarea şi prestigiul
moral al forţelor proprii şi implicit, victoria acestora, prin eliminarea crimelor, distrugerilor şi
suferinţelor inutile.
Asistenţa religioasă se execută în scopul cultivării valorilor religios-morale, patriotice, etice şi
civice, în vederea realizării şi menţinerii unui nivel ridicat al moralului personalului. Asistenţa
religioasă se realizează prin pastoraţie individuală adecvată, predică şi slujbe religioase, în vederea
îmbărbătării militarilor, fortificării voinţei, curajului şi sentimentului patriotic şi întăririi credinţei
acestora. Pe timpul operaţiei, asistenţa religioasă se asigură şi pentru prizonierii de război, uneori
şi pentru populaţia din zona de responsabilitate, în conformitate cu preceptele religioase ale acestora.
CAPITOLUL 5
OPERAŢIILE INTERMEDIARE
ALE FORŢELOR TERESTRE
Operaţiile intermediare reprezintă acţiunile desfăşurate de forţele proprii înainte, pe timpul

executării şi după încheierea operaţiilor specifice luptei armate sau operaţiilor de stabilitate şi de
sprijin şi cuprind următoarele tipuri: deplasarea; staţionarea; regruparea; înlocuirea; înaintarea spre
contact; lupta de întâlnire; joncţiunea forţelor; retragerea.
5.1. DEPLASAREA
Deplasarea unităţilor se execută pe timp de pace, în situaţii de criză, la război şi în perioada

postconflict în scopul: dislocării dintr-un raion în altul; intervenţiei pe anumite aliniamente
(raioane); desfăşurării forţelor în vederea realizării dispozitivelor stabilite; introducerii în operaţie;
realizării unor manevre rapide; constituirii unor noi grupări de forţe sau scoaterii lor de sub
loviturile inamicului; întăririi apărării sau trecerii la apărare pe un nou aliniament; schimbării
raioanelor de dispunere; constituirii rezervelor; refacerii capacităţii opera-ţionale. În funcţie de
situaţie, misiunea primită sau acţiunile ce urmează să se desfăşoare, deplasarea se execută spre
frontieră (pe timpul acoperirii), spre front, de-a lungul frontului şi dinspre front.
Deplasarea se execută prin marş (pe autovehicule sau pe jos); transport (pe mijloace rutiere,
feroviare, navale sau aeriene); combinat (prin marş şi transport). Procedeul de deplasare se adoptă
în funcţie de situaţia creată, de scopul, distanţa şi timpul afectat deplasării, de starea căilor de comu-
nicaţie, de cantitatea şi capacitatea mijloacelor de transport la dispoziţie. Marile unităţi de regulă
execută deplasări combinate.
Unităţile constituie dispozitive de deplasare, în funcţie de probabilitatea întâlnirii cu
inamicul, de misiunea primită, de compunerea şi puterea de luptă a forţelor, de numărul şi starea
căilor de comunicaţie, de existenţa mijloacelor de deplasare, de felul şi valoarea obstacolelor
naturale şi a trecerilor peste acestea.
5.1.1. Deplasarea prin marş
În funcţie de situaţia creată, efortul pe care trebuie să-l depună personalul şi viteza necesară
de deplasare, marşul poate fi normal sau forţat.
Marşul normal se execută cu viteze medii de deplasare, când unitatea se află la depărtare
mare de linia frontului şi nu se prevede întâlnirea cu forţe importante ale inamicului. Coloanele se
constituie pe unităţi şi categorii de tehnică cu aceeaşi viteză de deplasare şi capacitate de trecere.
Marşul forţat se adoptă când unităţile urmează să treacă în timp scurt la îndeplinirea unei
misiunii. De regulă, el se execută pe distanţe mai mici, cu vitezele maxime admise de tehnică, teren,
condiţiile de timp, anotimp şi stare a vremii şi implică organizarea rapidă a forţelor participante, în
funcţie de concepţia operaţiei viitoare.
Pentru executarea marşului, marilor unităţi li se stabilesc fâşii şi itinerare de marş, iar
unităţilor, itinerare de marş.
Fâşia de marş trebuie să cuprindă un număr suficient de drumuri şi să asigure condiţii de
protecţie forţelor pe timpul deplasării şi, în mod deosebit, la trecerea pe la punctele obligatorii,
precum şi posibilităţi de varientare a porţiunilor de drumuri distruse, obstacolelor sau raioanelor
(porţiunilor, zonelor) contaminate.
Itinerarele de marş ocolesc, de regulă, localităţile mari, nodurile de comunicaţii şi
informatică importante şi punctele obligatorii de trecere şi pot fi de bază, de rezervă şi de rocadă.
De regulă, marii unităţi îi sunt necesare 2-3 itinerare de bază, iar unităţii 1-2 itinerare de bază. La
ordinul comandantului se pregătesc şi se folosesc la nevoie, itinerare de rezervă şi de rocadă.
Protecţia forţelor şi mijloacelor pe timpul executării marşului impune: luarea măsurilor de
mascare a elementelor dispozitivului de marş; executarea acestuia, pe cât posibil, în timpul nopţii
sau în alte condiţii cu vizibilitate redusă; dispersarea coloanelor, de front (prin stabilirea unui număr
mai mare de itinerare) şi în adâncime (prin mărirea distanţelor între coloanele de marş şi între
subunităţile din compunerea aceleiaşi coloane).
Deplasarea prin marş pe distanţe mari se planifică şi organizează pe etape de marş1.
Mărimea etapei şi viteza de marş se stabilesc în funcţie de: caracteristicile geoclimatice ale fâşiei;
numărul, capacitatea şi practicabilitatea itinerarelor; existenţa obstacolelor; forma operaţiei ce
urmează să fie desfăşurată după deplasare; pregătirea forţelor şi caracteristicile tehnico-tactice ale
mijloacelor de deplasare.
Viteza de marş reprezintă media vitezelor ce se realizează pe diferite porţiuni de itinerar şi
se exprimă în kilometri pe oră.
Pentru odihna forţelor, verificarea stării tehnice a auto-vehiculelor, ajustarea echipamentului
şi materialelor, executarea mentenanţei, se stabilesc halte mici şi halte mari. Dacă marşul se execută
pe distanţe mari (în mai multe etape), la sfârşitul fiecărei etape se execută odihna de zi (noapte).
Pe timpul staţionării în haltele mici, coloanele rămân orientate pe direcţia de deplasare fără
să se disperseze şi se menţin distanţele între unităţi şi subunităţi. Autovehiculele se dispun pe partea
dreaptă a itinerarului, în afara părţii carosabile. Haltele mari se stabilesc la începutul celei de-a doua
jumătăţi a fiecărei etape de marş. Dacă marşul se execută pe o distanţă mai mică de o etapă, noaptea
şi iarna pe geruri puternice, de regulă, nu se fixează halte mari. Odihna de zi (noapte) se fixează
după fiecare etapă de marş.
Haltele mari şi odihna de zi (noapte) se stabilesc în raioane situate în afara itinerarelor de
marş şi în apropierea acestora, care oferă condiţii favorabile de asigurare şi protecţie, surse de
aprovizionare cu apă şi posibilităţi de aprovizionare şi mentenanţă. Pe timpul haltelor mari şi a odihnei
de zi (noapte) se execută următoarele activităţi: servitul mesei; mentenanţa şi completarea
plinurilor; odihna personalului; stabilirea măsurilor de asigurare a operaţiei şi de protecţie a forţelor.
Pentru recunoaşterea raioanelor haltelor mari şi odihnei de zi (noapte) precum şi a
itinerarelor de deplasare, se trimit grupuri de recunoaştere care, în funcţie de situaţie, se deplasează
cu forţele de siguranţă sau de asigurare a marşului. Când situaţia impune şi există resursa alocată,
recunoaşterea se poate executa şi din elicopter.
În scopul coordonării deplasării coloanelor, pentru fiecare fâşie (itinerar) de marş se fixează
un aliniament (punct) iniţial şi aliniamente de coordonare. Aliniamentul (punctul) iniţial şi
aliniamentele de coordonare nu se stabilesc pe cursuri de apă şi la punctele obligatorii de trecere.
Pentru fiecare aliniament se precizează timpul la care capul şi coada coloanelor trec pe la acesta.
Dispozitivul de marş reprezintă gruparea forţelor şi mijloacelor unităţii pentru executarea
deplasării. Constituirea dispozitivului de marş se face în aşa fel încât acesta să asigure: conducerea
neîntreruptă şi deplasarea forţelor în timpul stabilit şi cu întreaga putere de luptă; trecerea rapidă,
dacă situaţia impune, în dispozitivul premergător de luptă şi de luptă, precum şi angajarea luptei cu
inamicul în condiţii favorabile; vulnerabilitate redusă faţă de loviturile inamicului executate cu
aviaţia, rachetele şi sistemele de cercetare-lovire de înaltă precizie sau cu ADMNBC; deplasarea cu
viteza stabilită pentru fiecare porţiune de itinerar.
Dispozitivul de marş cuprinde, de regulă: elemente de cercetare; elemente de siguranţă şi de
asigurare a deplasării; coloanele (coloana) forţelor principale; unităţile de sprijin logistic.
Elementele de cercetare cuprind detaşamentele de cercetare şi patrulele de cercetare
independente.
Elementele de siguranţă sunt: avangărzile, flancgărzile, ariergărzile; pichetele mobile de cap,
de spate sau flanc; pichetele fixe de flanc. Aceste elemente se întăresc în funcţie de posibilităţi şi de
importanţa misiunii şi asigură: deplasarea neîntreruptă a coloanelor forţelor principale; prevenirea unui
atac prin surprindere asupra acestora; zădărnicirea acţiunilor cercetării inamicului; crearea condiţiilor
favorabile pentru intrarea în operaţie a forţelor principale. Compunerea şi distanţa la care se trimit
elementele de siguranţă depind de: situaţia şi condiţiile în care se execută marşul; caracterul
acţiunilor inamicului; misiunea de luptă a forţelor care execută marşul; dispozitivul adoptat;
caracteristicile terenului; numărul şi importanţa itinerarelor de deplasare. Atunci când este posibil, se
1
Distanţa parcursă în 24 de ore.
realizează siguranţa din aer prin patrule de elicoptere care acţionează pe direcţia de marş a forţelor
principale.
Elementele de asigurare a deplasării sunt constituite din detaşamente de asigurare a
mişcării, în scopul creării condiţiilor necesare executării marşului fără întreruperi, cu viteza stabilită
şi în ritm constant. Detaşamentele de asigurare a mişcării acţionează pe fiecare itinerar de deplasare,
având în compunere subunităţi de geniu şi de cercetare NBC dotate cu mijloacele tehnice necesare
şi, de regulă, se dispun înapoia siguranţei de marş, fiind însoţite de grupe de evacuare-reparare.
Forţele principale se deplasează, de regulă, pe coloane de unităţi.
Unităţile de sprijin logistic se deplasează în cadrul coloanei eşalonului căruia îi aparţin.
Forţele de sprijin logistic ale marii unităţi se deplasează înapoia unităţilor luptătoare şi de sprijin iar
cele medicale în coloana principală şi către centrul acesteia.
În situaţia atacului din aer al inamicului, se măresc distanţele dintre maşini şi dintre subunităţi
şi se continuă deplasarea, iar mijloacele de apărare aeriană cu baza la sol deschid focul, din mişcare
sau cu scurte opriri. Asupra grupurilor de cercetare-diversiune sau elementelor teroriste care
acţionează împotriva coloanelor aflate în deplasare, se intervine cu elementele de siguranţă a
marşului sau cu forţe destinate din timp pentru astfel de misiuni, iar forţele principale continuă
deplasarea. În astfel de situaţii se cooperează şi cu celelalte forţe aparţinând sistemului naţional de
apărare (alianţei, coaliţiei), precum şi cu elemente favorabile (prietene) din ţara gazdă – când este
cazul.
Când inamicul întrebuinţează ADMNBC, se iau măsuri de cercetare adecvate pe itinerarele
de deplasare şi în raioanele (zonele, porţiunile) contaminate, concomitent cu deplasarea pe
itinerarele de rezervă (dacă este cazul), luându-se măsuri de salvare-evacuare, de stingere a unor
incendii şi de executare a decontaminării.
Când se prevede întâlnirea cu inamicul, marşul se execută pe coloane, constituite în funcţie
de concepţia de angajare şi desfăşurare a luptei de întâlnire.
Pentru devansarea inamicului, este eficientă trimiterea unui detaşament înaintat, în scopul
cuceririi unor aliniamente (obiective, raioane) importante de pe direcţia de acţiune.
5.1.2. Deplasarea prin transport
Transportul forţelor, tehnicii şi materialelor se execută cu mijloace rutiere, feroviare,

aeriene sau navale. Pentru executarea transportului, unităţii i se destină raioane pentru aşteptare
(îmbarcare, debarcare) şi de adunare, staţii de cale ferată, porturi maritime (fluviale), aerodromuri
(aeroporturi, terenuri de aterizare) de bază şi de rezervă.
Raioanele se aleg în funcţie de teren şi posibilităţile de mascare, la o distanţă optimă faţă de
elementele de infrastructură utilizate. Acestea trebuie să ofere drumuri şi condiţii favorabile de
ieşire rapidă, de protecţie şi ascundere a forţelor. Dispunerea forţelor în raioanele de aşteptare (de
adunare) se face pe eşaloane de transport, în ordinea în care se va executa deplasarea lor pentru
îmbarcare (debarcare).
Comandamentele (comenzile), personalul, tehnica şi materialele unei structuri tip unitate se
îmbarcă, de regulă, întrunit, evitându-se fracţionarea acestora pe trenuri şi convoaie diferite.
Îmbarcarea şi debarcarea se execută în timp scurt, în ordine, disciplinat, luându-se măsuri
pentru evitarea accidentelor şi deteriorarea tehnicii.
Transportul pe mijloacele rutiere din parcul public se organizează şi se execută pentru
eşaloanele ale căror mijloace auto din dotare au fost avariate şi nu satisfac nevoile de deplasare a
personalului, tehnicii militare şi materialelor.
Transportul pe mijloace feroviare constituie principalul procedeu de deplasare a forţelor pe
distanţe mari, dar poate fi folosit şi pentru deplasarea pe distanţe mici atunci când căile de
comunicaţie rutieră sunt impracticabile, când se impune econo-misirea motoresurselor sau
menajarea stării operative a tehnicii. Marea unitate (unitatea) se transportă pe calea ferată în întregime
sau parţial, de regulă, pe o singură direcţie de cale ferată. Uneori, în funcţie de timpul la dispoziţie
şi capacitatea de transport a direcţiei, marea unitate (unitatea) poate fi transportată pe două direcţii de
cale ferată.
Pentru îmbarcare (debarcare), în funcţie de situaţia concretă, marea unitate şi unitatea au nevoie
de un număr variabil de staţii de cale ferată. Staţiile care au capacitatea rampelor redusă pot fi
asigurate cu rampe mobile, îndeosebi pentru tehnica blindată pe şenile. Când, datorită unor
distrugeri sau din alte motive, deplasarea pe calea ferată s-a întrerupt şi nu poate fi reluată în timp
scurt sau să fie varientată pe alte direcţii, se face transbordarea pe alte mijloace sau se continuă
deplasarea prin marş.
Transportul pe mijloace aeriene se execută în următoarele situaţii: când celelalte căi de
comunicaţie sunt insuficient dezvoltate, au suferit distrugeri sau au fost contaminate, devenind
impracti-cabile; când se impun deplasări urgente de forţe şi mijloace pentru executarea unor
manevre; pentru evacuarea răniţilor; pentru aprovizionarea urgentă cu muniţii, alimente şi carburanţi;
pentru transportul unor ofiţeri de legătură sau curieri. Transportul pe mijloace aeriene se execută cu
aeronave de transport. De regulă, la destinaţie, personalul şi tehnica sunt debarcate.
În anumite situaţii, unele materiale se paraşutează sau delestează de la mică înălţime în
locurile stabilite şi marcate de forţele ce le vor utiliza. În ambele situaţii se iau măsuri pentru
strângerea, paza şi transportul materialelor direct la unităţile cărora le sunt destinate.
Transportul pe mijloace navale se execută pe mare şi pe cursuri (canale) de apă navigabile,
cu nave de transport singulare sau în sistem convoi de nave, în vederea desantării şi ducerii
operaţiilor pe litoral, fluviu sau în deltă ori pentru constituirea unor grupări de forţe în aceste zone.
Organizarea transportului pe nave maritime sau fluviale (îmbarcarea, constituirea
convoiului, asigurarea acestuia) se face de către comandantul (comandamentul) unităţii navale, iar
în perioada de la îmbarcare până la debarcare, forţele ce se transportă se subordonează
comandanţilor de nave. De regulă, pe o navă se îmbarcă o unitate sau subunitate cu întregul efectiv
şi cu dotarea de care dispune.
5.1.3. Deplasarea combinată
Deplasarea combinată este utilizată de către unităţile din compunerea Forţelor Terestre, de
regulă, pentru dislocarea dintr-un raion în altul, adoptând concomitent sau succesiv, atât marşul
cât şi transportul. În situaţia executării concomitente a marşului şi transportului, planificarea
deplasării trebuie să fie astfel întocmită încât forţele şi mijloacele să ajungă în raionul stabilit, pe cât
posibil, în acelaşi timp. La acest tip de operaţie se recurge cel mai frecvent, atunci când unitatea
execută deplasarea pe distanţe mari şi nu se prevede întâlnirea cu forţe importante ale inamicului.
5.1.4. Pregătirea şi executarea deplasării
Pregătirea deplasării cuprinde: stabilirea, cercetarea şi recunoaşterea itinerarelor de

deplasare; recunoaşterea raioanelor de îmbarcare (debarcare, transbordare), a celor de plecare şi de
adunare; pregătirea forţelor pentru marş (transport); stabilirea măsurilor de creştere a capacităţii de
trecere în punctele obligatorii; luarea deciziei; planificarea marşului şi transmiterea misiunilor la
subordonaţi; organizarea conducerii; organizarea asigurării operaţiilor şi protecţiei forţelor (cu
accent deosebit pe protecţia aeriană); organizarea serviciului de comenduire şi îndrumare a
circulaţiei; realizarea logisticii.
Serviciul de comenduire şi îndrumare a circulaţiei se organizează de comandamentul unităţii
atât pe itinerarele de deplasare, cât şi în raioanele haltelor mari şi ale odihnei de zi (noapte), în
raioanele de îmbarcare (debarcare), staţii, porturi, aeroporturi şi pe căile rutiere de comunicaţie ce
duc spre acestea.
Planificarea deplasării forţelor ţine seama de: misiunea şi concepţia comandantului
eşalonului superior; timpul disponibil şi distanţa pe care se face deplasarea; compunerea dispozitivului
de marş; regulile privind îndrumarea circulaţiei şi măsurile de control necesare; misiunile ulterioare;
situaţia inamicului (terestru şi aerian), inclusiv pericolul NBC; gradele relative de mobilitate;
disponibilitatea fâşiilor, numărul şi capacitatea itinerarelor disponibile; condiţiile de teren şi de
vreme; alte deplasări, inclusiv traficul populaţiei civile; capacitatea de a întreţine şi repara drumurile
şi alte căi de comunicaţie.
Conducerea pe timpul deplasării se asigură din punctul de comandă care se deplasează pe
itinerarul (direcţia, traiectul) şi în coloana (eşalonul, convoiul) stabilite de comandant, de regulă, în
cadrul forţelor principale. Atunci când deplasarea se execută pe mai multe direcţii, pe una din
acestea se poate organiza un punct de comandă ajutător.
Pentru conducerea forţelor pe timpul deplasării, comandamentul organizează (din perioada
când acestea se află în raioanele de concentrare, adunare, îmbarcare sau debarcare) un sistem de
comunicaţii şi informatică bazat pe reţeaua de sprijin. La nevoie, se pot folosi mijloace de
comunicaţii şi informatică cu fir (în primul rând, cele din sistemul de telecomunicaţii teritorial),
mijloace mobile şi radioreleu, iar în cadrul subunităţilor şi prin mijloace de semnalizare. Folosirea
mijloacelor de comunicaţii şi informatică, indiferent de tip, are loc la ordin şi cu respectarea
regimului impus de regulile de trafic. Sistemul de comunicaţii şi informatică trebuie să asigure
conducerea forţelor atât pe timpul marşului cât şi la ajungerea în noul raion (pe timpul trecerii la
îndeplinirea misiunii).
Păstrarea secretului asupra scopului şi destinaţiei deplasării unităţilor se asigură prin limitarea
numărului de persoane care au acces la informaţii şi care participă la pregătirea acesteia.
5.2. STAŢIONAREA
Forţele se pot găsi în staţionare înainte sau după executarea unor operaţii ori pe timpul opririlor
de durată mai mare pentru odihna personalului, în urma deplasării acestora prin marş pe distanţe
mari. Staţionarea are ca scop asigurarea condiţiilor necesare forţelor pentru pregătirea în vederea
îndeplinirii unei noi misiuni, refacerea puterii de luptă, reluarea sau executarea marşului.
Staţionarea marilor unităţi operative se poate executa într-un raion unitar sau în raioane
disparate pe mari unităţi (unităţi). În funcţie de situaţie, unitatea poate staţiona în raioane de
mobilizare, de concentrare, de dispunere, de regrupare, de plecare şi al odihnei de zi. Acestea pot fi
de bază şi de rezervă.
Raionul de staţionare trebuie să asigure, după caz: posibilitatea ieşirii rapide şi în mod
organizat a unităţii din raion; dispunerea dispersată şi în ascuns a forţelor; protecţia forţelor
împotriva loviturilor inamicului, drumuri de acces pentru mijloacele de transport; posibilitatea
adunării rapide a forţelor în caz de pericol şi deplasarea acestora pe direcţiile ameninţate; condiţii de
odihnă şi adăpostire; o stare sanitară epidemiologică corespunzătoare; surse locale de aprovizionare
cu diferite materiale şi în special, cu apă potabilă; terenuri de aterizare pentru elicoptere; posibilităţi
de mentenanţă a tehnicii şi de asistenţă medicală; folosirea sistemului de telecomunicaţii teritorial.
După stabilirea raioanelor de staţionare, comandantul asigură cercetarea şi recunoaşterea
acestora, precum şi legătura cu organele administraţiei publice locale, iar intrarea forţelor este
precedată de instalarea elementelor de conducere, comen-duire şi îndrumare a circulaţiei, cercetare,
siguranţă terestră şi aeriană.
Dispozitivul de staţionare se compune din: elementele de cercetare; elementele de siguranţă;
forţele principale; sistemul de conducere; sistemul logistic.
Elementele de cercetare descoperă forţele inamicului care au posibilitatea executării unor
atacuri prin surprindere, descoperă (capturează, nimicesc) grupurile de cercetare-diversiune, precum şi
elementele teroriste ale acestuia, observă permanent drumurile de intrare (ieşire) în (din) raion,
determină porţiunile de drum distruse sau contaminate şi posibilităţile de varientare, determină
starea elementelor sistemului teritorial de comunicaţii şi informatică şi descoperă noi surse de apă.
Elementele de cercetare se constituie într-un sistem alcătuit din posturile de observare şi patrulele de
cercetare independente care acţionează în faţa elementelor de siguranţă, pe direcţiile cele mai
probabile de acţiune ale inamicului.
Elementele de siguranţă au rolul de a preveni forţele principale împotriva unor atacuri prin
surprindere ale inamicului, de a întârzia operaţiile acestuia, a asigura intrarea organizată în operaţie
a forţelor şi mijloacelor destinate nimicirii inamicului care atacă şi de a împiedica pătrunderea unor
elemente de cercetare, cercetare-diversiune şi teroriste, precum şi a unor persoane civile
neautorizate spre raionul de staţionare al forţelor principale. Elementele de siguranţă sunt:
detaşamentul de pază; pichetul de pază independent; patrula, pânda; postul de pază (observare).
Valoarea elementelor de siguranţă, distanţa la care se trimit, precum şi fâşia (sectorul) în care
acţionează depind de: distanţa dintre raioanele de staţionare şi aliniamentul pe care se duc operaţii;
specificul misiunii forţelor aflate în staţionare; importanţa direcţiilor pe care se execută siguranţa;
caracteristicile terenului.
Forţele principale se dispun în raionul de staţionare într-o anumită ordine, în aşa fel încât
ieşirea din propriul raion să se facă rapid pentru constituirea oportună a grupărilor de forţe şi
mijloace în cadrul dispozitivului ordonat.
Sistemul de conducere, de regulă, se instalează către centrul raionului de staţionare al
unităţilor şi dacă situaţia permite, în localităţi sau păduri, cu respectarea strictă a regulilor de
mascare. În interiorul raionului de staţionare şi pe principalele căi de acces, precum şi pe căile de
deplasare spre raionul de staţionare de rezervă, se organizează serviciul de comenduire şi îndrumare
a circulaţiei.
Sistemul logistic se organizează ţinându-se seama de specificul operaţiei. Unităţile de sprijin
logistic se dispun în apropierea căilor de aprovizionare şi evacuare către latura raionului opusă
direcţiei celor mai puternice acţiuni probabile ale inamicului, în raioane de dispunere care să asigure
condiţii de dispersare, de dispunere mascată şi de pază a diferitelor elemente de sprijin logistic,
precum şi accesul mijloacelor de transport.
Raioanele de staţionare se ocupă, pe cât posibil, în condiţii de vizibilitate redusă, iar
activităţile şi acţiunile desfăşurate pe timpul staţionării sunt determinate de: situaţia în care are loc
staţionarea; scopul şi durata acesteia; nivelul puterii de luptă a forţelor; gradul de completare cu
personal, tehnică şi materiale; specificul activităţilor ce vor urma. Forţele care staţionează,
desfăşoară un complex de activităţi care vizează, în esenţă, pregătirea operaţiilor preconizate,
completarea cu resurse umane şi materiale şi mentenanţa tehnicii militare. Activităţile ce au loc pe
timpul staţionării se desfăşoară cu respectarea strictă a cerinţelor şi normelor de mascare.
Schimbarea raioanelor de staţionare se execută cu aprobarea eşalonului superior, iar în situaţii
de urgenţă, din proprie iniţiativă, raportându-se despre aceasta. Deplasarea personalului şi a tehnicii
de regulă se execută pe timp de noapte sau în condiţii de vizibilitate redusă. Când forţele se găsesc
în raionul odihnei de zi (noapte), pe timpul deplasării prin marş, transporturile logistice se fac
numai pentru completarea cu resursele materiale absolut necesare, pentru refacerea plinurilor de
carburanţi-lubrifianţi, asigurarea hrănirii efectivelor şi executarea asistenţei medicale de urgenţă.
Dacă staţionarea forţelor este mai îndelungată, unităţile organizează şi desfăşoară instrucţia,
respectând măsurile de mascare şi de protecţie.
Amenajarea genistică a raionului de staţionare, de regulă, începe imediat ce acesta a fost
ocupat. Când este posibil, unele lucrări de reparare şi amenajare a drumurilor se execută înaintea
intrării în raion, cu participarea populaţiei civile din zonă.
În zone împădurite, forţele staţionează în apropierea drumurilor şi culoarelor, pentru a
asigura ieşirea rapidă pe direcţiile principale probabile de atac ale inamicului, precum şi
desfăşurarea oportună în vederea respingerii acestuia. În teren muntos, unitatea se dispune în locuri
care asigură mascarea şi ieşirea pe itinerarele de deplasare. Nu este permisă dispunerea în locuri
unde sunt pericole de prăbuşire a unor pietre şi stânci, avalanşe sau inundaţii. În localităţi şi zone
(platforme) industriale, staţionarea se organizează pe cartiere, iar ocuparea acestora se face după
repartizarea lor pe unităţi. Pe timp de iarnă, de regulă, se aleg localităţile sau construcţiile în care
forţele să fie ferite de frig, luându-se măsuri pentru prevenirea degerăturilor în rândul personalului.
Pe timpul staţionării se asigură conlucrarea cu organele administraţiei locale pentru a pune
la dispoziţie unele forţe ale sistemului naţional de apărare în vederea participării la realizarea unor
măsuri de siguranţă, executarea lucrărilor genistice şi la organizarea serviciului de comenduire şi
îndrumare a circulaţiei, precum şi pentru folosirea unor resurse din zonă.
5.3. REGRUPAREA
Prin regrupare forţele îşi schimbă locul de dispunere sau acţiune (manevra de forţe şi
mijloace) în vederea constituirii unui nou dispozitiv adecvat situaţiei existente în acel moment,
având ca scop: restructurarea dispozitivului de operaţie; crearea unei grupări de forţe pe o altă
direcţie; întărirea unor grupări de forţe care au suferit pierderi mari; suplimentarea efortului pe
anumite direcţii; schimbarea formei de luptă; deplasarea forţelor şi mijloacelor în vederea scoaterii
lor de sub loviturile inamicului; schimbarea raionului de dispunere a unităţii.
Regruparea trebuie să fie simplă şi realistă, pregătită minuţios, să se desfăşoare rapid şi în
secret, pe timp de noapte sau în condiţii de vizibilitate redusă şi să se execute pe baza unei bune
cunoaşteri a situaţiei. În anumite condiţii, regruparea se poate executa şi pe timp de zi.
Pentru pregătirea şi desfăşurarea regrupării, comandantul are în vedere: natura dispunerii
viitoare (dintr-un raion în alt raion, dintr-un dispozitiv de operaţie în altul, dintr-un raion în
dispozitiv de operaţie); finalitatea regrupării (cu sau fără înlocuirea forţelor); natura deplasării
(marş, transport, deplasare combinată); scopul; forma de luptă în curs de desfăşurare (viitoare);
acţiunile inamicului; terenul.
Regruparea forţelor se execută prin următoarele procedee: din adâncime spre front; de-a lungul
frontului; dinspre front spre spate; combinat.
Regruparea din adâncime spre front se execută prin deplasarea parţială sau în totalitate a
forţelor de angajare ulterioară, a forţelor de sprijin şi a altor forţe pentru realizarea noului dispozitiv
în alte raioane de acţiune sau întărirea apărării pe direcţiile ameninţate.
Regruparea de-a lungul frontului presupune deplasarea parţială sau totală a forţelor de
angajare ulterioară, forţelor de sprijin şi a altor forţe, dintr-un sector al frontului într-altul, în scopul
mutării efortului de pe o direcţie pe alta sau pentru restructurarea dispozitivului.
Regruparea dinspre front spre spate se execută prin scoaterea unor forţe din compunerea
grupării de angajare sau prin deplasarea forţelor de angajare ulterioară (rezervelor) şi a celor de
sprijin în raioane sau pe aliniamente mai în spate, în scopul refacerii puterii de luptă sau pentru
constituirea unei noi grupări de forţe necesare îndeplinirii altor misiuni.
Marea unitate, de regulă, execută regrupări prin procedeul combinat. Pe timpul regrupării,
forţele trebuie să-şi menţină puterea de luptă la un nivel care să-i permită trecerea la îndeplinirea
oricărei misiuni.
Regruparea unităţii din forţele de angajare imediată, de regulă, este precedată, de înlocuirea
ei şi se execută în vederea constituirii unui nou dispozitiv sau când aceasta şi-a pierdut puterea de
luptă.
Pentru unităţile care se regrupează, se stabilesc raioane de adunare care, în principiu, sunt
dispuse între forţele de angajare imediată şi forţele de angajare ulterioară ale eşalonului superior,
avându-se în vedere existenţa drumurilor de acces, posibilitatea deplasării în ascuns, mascarea
activităţilor şi elementelor de dispozitiv şi posibilitatea dispunerii dispersate a forţelor. Regrupările
din fâşia (raionul, sectorul) unităţii se execută potrivit concepţiei comandantului acesteia, iar cele
care se desfăşoară prin fâşiile vecinilor sau în zona de spate a eşalonului superior se organizează pe baza
ordinului comandantului acestuia.
Pentru pregătirea regrupării se desfăşoară următoarele activităţi: studierea şi elaborarea
cursurilor operaţiei; transmiterea ordinelor preliminare către subordonaţi; elaborarea documentelor
necesare ieşirii din raioanele (aliniamentele) ocupate, constituirii dispozitivului de deplasare şi
desfăşurării operaţiei în zona finală; transmiterea ordinului de operaţie, pe măsura elaborării şi pe
urgenţe; organizarea recunoaşterilor de-a lungul itinerarelor de deplasare şi în raionul (pe
aliniamentul) final; organizarea operaţiei şi a cooperării; stabilirea şi aplicarea măsurilor de
asigurare a operaţiei şi protecţiei forţelor pe timpul executării regrupării.
Studierea şi elaborarea cursurilor operaţiei au la bază analiza situaţiei şi estimările
compartimentelor din comandament, ale ofiţerilor de armă şi (sau) ale comandanţilor unităţilor de
sprijin şi presupun: stabilirea celor mai favorabile itinerare de deplasare pentru ieşirea din
dispozitivul de operaţie şi ocuparea noilor aliniamente de către unităţile organice şi cele primite ca
întărire; executarea recunoaşterilor; culegerea şi verificarea ultimelor informaţii despre: situaţia
inamicului şi caracterul acţiunilor sale, atât pe aliniamentul iniţial şi de-a lungul itine-rarelor de
deplasare cât şi pe aliniamentul final; amenajarea genistică a terenului şi existenţa posibilităţilor de
varientare a punctelor obligatorii de trecere; liniile de comunicaţii fir construite, starea acestora,
capacitatea şi posibilităţile lor de lucru; caracteristicile itinerarelor de deplasare (lungimea,
capacitatea şi starea lor).
Regruparea se consideră încheiată atunci când comandantul unităţii raportează eşalonului
superior că toate forţele de care dispune sunt în raionul sau dispozitivul ordonat.
5.4. ÎNLOCUIREA
Înlocuirea constă în predarea (primirea), la ordin, de către (către) unităţi a fâşiilor

(raioanelor, aliniamentelor) ce le deţin (le vor deţine), în vederea îndeplinirii unor noi misiuni de
către fiecare în parte. Înlocuirea poate avea loc simultan în întreaga fâşie sau pe etape. Înlocuirea se
desfăşoară în ascuns şi, de regulă, precede acţiunea de regrupare. Înlocuirea are ca scop creşterea
eficienţei operaţiilor viitoare prin: restructurarea dispozi-tivului; întărirea unor unităţi care au suferit
pierderi mari; suplimentarea efortului pe anumite direcţii; schimbarea formei (procedeului) de luptă
armată; transferul responsabilităţii pentru o misiune. Indiferent de forma de luptă, înlocuirea trebuie
să se facă în timp scurt, de regulă, în aceeaşi noapte.
În ofensivă, înlocuirea se execută în următoarele situaţii: când forţele care atacă sunt aduse
din adâncime şi ocupă baza de plecare, preluând raioanele (sectoarele) forţelor din contact; când
forţele din contact îşi restructurează dispozitivul în vederea trecerii la ofensivă; când o parte din
unităţi şi-au pierdut puterea de luptă pe timpul desfăşurării ofensivei.
În apărare, înlocuirea unei unităţi poate avea loc când: şi-a pierdut puterea de luptă sau este
trecută în forţele de angajare ulterioară; trece la îndeplinirea unei noi misiuni pe o altă direcţie;
eşalonul superior îşi reconstituie forţa de angajare ulterioară (rezerva) consumată.
Operaţiile desfăşurate pentru realizarea înlocuirii trebuie să îndeplinească următoarele
cerinţe: reducerea timpului de înlocuire prin optimizarea relaţiei posibilităţi-necesităţi; devansarea şi
surprinderea inamicului prin eficientizarea activităţilor de cercetare, păstrarea secretului şi mascarea
acţiunilor; elaborarea unei concepţii simple şi realiste; exercitarea unei conduceri continue, suple şi
active.
Misiunea este determinată de intenţia comandantul, tipurile de operaţii în care forţa respectivă a
fost angajată, cursul operaţiilor probabile ale inamicului şi natura forţelor care o execută.
Pe timpul înlocuirii, comandantul are în vedere contra-cararea următorilor factori de risc:
concentrarea forţelor într-un spaţiu restrâns; posibilitatea apariţiei confuziei (datorită funcţionării
simultane a două sisteme de comandă într-o singură zonă); prezenţa simultană a forţelor care
înlocuiesc şi a celor înlocuite în acelaşi spaţiu.
Înlocuirea forţelor se execută prin: înlocuirea forţelor dintr-un raion cu alte forţe; trecerea
către înainte prin dispozi-tivul forţelor aflate la contact în vederea desfăşurării operaţiei ofensive;
trecerea către înapoi prin dispozitivul forţelor care ocupă o fâşie (raion, poziţie) de apărare.
Pentru pregătirea şi desfăşurarea operaţiei de înlocuire comandantul trebuie să aibă în
vedere: siguranţa şi protecţia forţelor; stabilirea din timp a legăturii; executarea cercetării pentru
stabilirea posibilităţilor de acţiune ale inamicului în fâşia (raionul, poziţia) preluată; realizarea unui
schimb detaliat de informaţii referitoare la situaţia operativă actuală; ordinele şi planurile de
operaţie în vigoare; delimitarea fâşiei, dispunerea elementelor de dispozitiv şi existenţa căilor de
comunicaţie; stabilirea itinerarelor de deplasare; stabilirea fâşiilor (raioanelor, aliniamentelor)
unităţilor subordonate (inclusiv cele de concentrare şi de desfăşurare); sincronizarea; sprijinul de foc
executat de către unităţile aflate în dispozitiv în folosul celor care se deplasează; organizarea
serviciului de comenduire şi îndrumare a circulaţiei; succesiunea şi termenele de înlocuire;
misiunile, itinerarele şi procedeele de deplasare; ora trecerii pe la punctele (aliniamentele) iniţiale şi
cele de coordonare; reducerea vulne-rabilităţii prin deplasarea pe timp de noapte sau în condiţii de
vizibilitate redusă.
Când înlocuirea se execută prin trecerea către înainte prin dispozitivul de operaţie al forţelor
aflate la contact în plus se stabilesc: aliniamente şi zone de coordonare şi control; momentul
începerii atacului; durata şi perioada în care forţele aflate la contact asigură sprijinul atacului;
cerinţe specifice de cercetare; relaţiile de comandă. Când înlocuirea se execută prin trecerea către
înapoi prin dispozitivul forţelor care se apără în spate, se mai stabilesc: măsuri pentru asigurarea
trecerii din timp a elementelor neimplicate în acţiunile în curs de desfăşurare, pentru reducerea
densităţii forţelor din raion; itinerarii pentru deplasare; aliniamentul de predare a luptei; raionul în
care se deplasează (adună) sau se desfăşoară forţele care se înlocuiesc (care înlocuiesc).
Pentru unităţile care se înlocuiesc, se stabilesc raioane de adunare, iar pentru cele care
înlocuiesc, raioane de plecare. În funcţie de situaţia existentă şi posibilităţile armamentului de
artilerie al inamicului, la stabilirea raioanelor se are în vedere scoaterea forţelor din raza de acţiune
a acestuia, precum şi existenţa drumurilor de acces care trebuie să asigure desfăşurarea operaţiilor în
ascuns şi dispersarea forţelor. Înlocuirea trebuie să se execute astfel încât unităţile înlocuite să
ajungă până în zori în raioanele de adunare.
În unele situaţii, forţele care înlocuiesc pot ocupa baza de plecare, fără a mai intra în raioane
de plecare, iar cele înlocuite, după începerea ofensivei, îşi constituie din mişcare coloanele de marş
şi se deplasează direct către raioanele viitoarelor acţiuni, fără a mai ocupa raioane de adunare.
Unităţile care fac parte din forţele de sprijin, a căror pregătire în vederea desfăşurării
operaţiei necesită un timp mai mare, sunt înlocuite şi părăsesc dispozitivul numai după ce unităţile
care le înlocuiesc au ocupat raioanele şi poziţiile stabilite şi sunt gata de luptă. Dispozitivul artileriei
care soseşte în fâşie se stabileşte şi se ocupă astfel încât să nu mai fie nevoie de o nouă schimbare a
acestuia. Unităţile de geniu execută misiuni privind: realizarea şi menţinerea protecţiei forţelor;
preluarea planului de baraje existent; deschiderea şi menţinerea căilor de comunicaţie, inclusiv
trecerea unor obstacole; operaţii de contramobilitate; crearea culoarelor prin barajele unităţilor
aflate în fâşie. Unităţile de rachete şi artilerie antiaeriană pot solicita modificarea stării de pregătire
a apărării aeriene cu baza la sol. Subunităţile de război electronic sprijină planul de inducere în
eroare şi continuă să asigure informaţii despre dispunerea inamicului. Unităţile de apărare NBC
ocupă anumite raioane, fiind în măsură ca la ordin, să intervină oportun în sprijinul unităţilor din
care fac parte. Unităţile de pe poziţia înaintată sau cele din siguranţa de luptă se înlocuiesc primele.
Unităţile de sprijin logistic se trimit către înapoi în prima etapă a înlocuirii. Materialele
prepoziţionate folosite în operaţia de apărare se preiau de către unitatea care înlocuieşte.
Comandantul unităţii înlocuite este responsabil pentru apărarea fâşiei (raionului, sectorului)
ordonat până la predarea comenzii operaţiei. Înlocuirea se consideră încheiată atunci când
comandantul unităţii care înlocuieşte raportează eşalonului superior despre terminarea activităţii.
Când înlocuirea are loc între forţe cu subordonări diferite, aceasta este organizată şi condusă de
eşalonul superior. Predarea-primirea fâşiei (raionului, sectorului) se consemnează într-un document
întocmit între cei doi comandanţi.
Conducerea operaţiei de înlocuire se execută de la punctul de comandă al unităţii care se
înlocuieşte, unde trebuie să se dispună şi comandantul unităţii care înlocuieşte, împreună cu grupa
sa specială. Dacă pe timpul înlocuirii inamicul trece la ofensivă, conducerea forţelor se realizează de
către comandantul unităţii care se înlocuieşte, luând în subordine şi forţele unităţii care înlocuieşte.
Păstrarea secretului se realizează prin interzicerea lucrului în emisie al mijloacelor radio şi
folosirea numai a mijloacelor de comunicaţii prin fir şi a ofiţerilor de legătură. În caz de atac prin
surprindere, se folosesc şi mijloacele de comunicaţii radio.
5.5. ÎNAINTAREA SPRE CONTACT
Prin înaintarea spre contact forţele caută să realizeze sau să restabilească legătura cu
inamicul. Înaintarea spre contact se deosebeşte de lupta de întâlnire, unde contactul este realizat în
mod neprevăzut.
5.5.1. Pregătirea operaţiei
Prin deplasarea spre inamic, forţele încearcă să realizeze sau să restabilească contactul cu
inamicul în condiţiile cele mai favorabile pentru forţele principale. Cercetarea are un rol deosebit
pentru a câştiga şi menţine iniţiativa. Elementele de siguranţă ale inamicului sunt nimicite sau
neutralizate, astfel încât să nu fie împiedicată deplasarea forţelor principale. Se iau măsuri pentru
siguranţa flancurilor.
Deplasarea spre inamic se execută întotdeauna înaintea începerii operaţiei următoare şi se
încheie când forţele principale sunt dispuse în conformitate cu planul comandantului. Acţiunile
următoare vor fi determinate de misiunea încredinţată forţelor principale care poate decurge din
situaţia forţelor principale în momentul realizării contactului.
Deplasarea spre contact cuprinde nimicirea sau determi-narea retragerii elementelor minore
ale inamicului şi cucerirea terenului de importanţă tactică.
5.5.2. Desfăşurarea operaţiei
Pe timpul deplasării, ritmul de înaintare se schimbă în conformitate cu situaţia concretă.

Acţiunea rapidă, îndrăzneaţă, trebuie combinată cu menţinerea echilibrului şi controlului, astfel încât
reacţia inamicului şi schimbările din teren să poată fi depăşite fără probleme. Comandanţii
subordonaţi trebuie să fie pregătiţi să acţioneze curajos conform intenţiei comandantului şi misiunii
lor, pentru a surprinde inamicul, a-l dezorganiza şi a exploata succesul. Deplasarea spre contact ia
sfârşit atunci când misiunea planificată este îndeplinită sau când acţiunea inamicului cere desfăşurarea
şi concentrarea efortului forţelor principale.
O forţă care execută deplasarea spre inamic va include următoarele elemente: forţa de
acoperire, avangarda, siguranţa de flanc şi ariergarda, precum şi forţele principale.
Forţa de acoperire are misiunea de a obţine informaţii despre inamic şi a preveni acţiunile
care ar putea întârzia forţa principală. Componenţa, mărimea şi acţiunile forţei de acoperire pot
influenţa întregul curs al luptei. Ea trebuie să aibă o mobilitate ridicată să fie echilibrată, capabilă să
atace sau să nimicească elementele de cercetare inamice să înlăture obstacolele şi să descopere căi
ocolitoare, sigure, să apere poziţiile dominante şi să nimicească unităţile inamice înaintate.
Elicopterele de atac şi trupele blindate asigură mobilitatea şi flexibilitatea necesare, precum şi
cercetarea oportună pe timpul deplasării.
Avangarda, ca element conducător al forţei principale, este folosită pentru a mări viteza de
deplasare, a menţine legătura cu forţa de acoperire şi a asigura siguranţa în faţa forţei principale.
Siguranţa de flanc şi ariergarda protejează forţele principale de observarea terestră şi
atacurile prin surprindere. Ele trebuie să fie suficient de puternice pentru a înfrânge forţe inamice
mici sau pentru a întârzia atacurile puternice până când forţa principală poate fi desfăşurată.
Forţele principale constituie puterea principală de luptă a forţei. Unităţile acesteia sunt
organizate în elemente de arme întrunite şi sunt dispuse în coloană, astfel încât să permită folosirea
manevrabilităţii maxime în timpul deplasării sau când contactul cu inamicul a fost realizat.
Dispunerea forţelor principale faţă de forţa de acoperire şi avangardă constituie un element foarte
important al deciziei comandantului. Observarea, supravegherea şi strânsa coordonare cu cercetarea
aeriană contribuie la securitatea forţelor principale.
Planificarea trebuie făcută prin cea mai bună utilizare a informaţiilor din toate sursele,
incluzând recunoaşterea aeriană care va fi de o importanţă deosebită. Atunci când situaţia permite,
deplasarea se execută pe mai multe coloane. Acesta dă posibilitatea forţelor luptătoare să se
desfăşoare cu rapiditate şi măreşte libertatea de acţiune pe orice direcţie. Elementele de siguranţă au
o importanţă deosebită, deoarece forţa este vulne-rabilă pe toate direcţiile. Condiţiile de vizibilitate
redusă asigură o anumită protecţie faţă de observarea inamicului şi atacul aerian, dar pot crea
dificultăţi în stabilirea legăturii, în coordonare şi orientare. Aceste neajunsuri sporesc necesitatea
folosirii mij-loacelor de supraveghere şi cercetare în situaţii de vizibilitate redusă.
Executarea deplasării se face sub conducerea forţei de acoperire care include întotdeauna
elemente de cercetare, ale cărei misiuni pot fi: să descopere şi să stabilească tăria poziţiilor
inamicului; să descopere şi să exploateze orice intervale, astfel încât să asigure informaţii despre
posibile căi pentru învăluire sau ocolire cu avangarda şi forţa principală; să obţină informaţii despre
căile de comunicaţii, obstacole şi condiţiile de teren care afectează deplasarea şi să înlăture
obstacolele, dacă este necesar; să realizeze pătrunderi adânci sau să dezorganizeze sistemele de
comunicaţii şi informatică ale inamicului şi activităţile de sprijin logistic sau, dacă este posibil, să
ocupe puncte obligatorii de trecere (poduri, defilee etc).
Întrebuinţarea în luptă a avangărzii şi a forţei principale depinde de numărul de comunicaţii
accesibile.
Ritmul de înaintare este diferit de-a lungul frontului în funcţie de teren, descoperirea din
timp a dispunerii şi valorii poziţiilor inamicului corelată cu posibilitatea ocolirii acestora.
Dispunerea elementelor din compunerea forţelor principale trebuie să fie suficient de
flexibilă pentru a permite acesteia: să preia misiunea avangărzii; să schimbe direcţia sau itinerarul
oricăruia din elementele forţei principale fie pentru a ocoli poziţiile inamice, fie pentru a folosi căi
de comunicaţii mai avantajoase; să acţioneze împotriva inamicului care a fost ocolit sau care
stânjeneşte forţele principale.
Desfăşurarea siguranţei de flanc şi ariergărzii se bazează pe evaluarea acţiunilor inamicului.
În unele situaţii, protecţia flancului poate fi asigurată de către o formaţiune de flanc. Unităţile blindate
de cercetare sunt destinate să protejeze flancurile forţei de înaintare prin deplasarea pe o
comunicaţie paralelă cu direcţia principală sau prin pichetarea căilor de apropiere. Este puţin
probabil ca ele să lupte împotriva unei forţe inamice puternice, de aceea vor realiza înştiinţarea din
timp despre apropierea inamicului, care apoi poate fi respins de către rezerve.
La realizarea contactului, viteza, manevra şi iniţiativa sunt condiţii care pot învinge inamicul
înainte ca el să poată acţiona. Succesiunea acţiunilor la contact poate fi următoarea: acţiunea
executată de forţa de acoperire pentru a nimici sau a fixa inamicul în timp ce el este ocolit; manevra
imediată şi de amploare pentru a verifica rezistenţa inamicului şi a găsi intervale sau puncte slabe.
Menţinerea unui ritm înalt de înaintare este extrem de importantă. Comandantul poate ordona
ca rezistenţele inamicului să fie fixate de către forţele care iau contactul cu acestea şi ocolite de către
forţele principale, urmând ca nimicirea lor să fie realizată de către forţele eşalonului doi.
5.5.3. Sprijinul de luptă
Artileria asigură sprijinul cu foc imediat pentru angajarea inamicului şi menţine libertatea de
acţiune pentru a ocoli sau pentru a ataca forţele acestuia. Focul intens reduce nevoia de a desfăşura
trupele la realizarea contactului cu inamicul. Deoarece apropierea de inamic este o deplasare susţinută
aceasta cere o deosebită coordonare a sprijinului de foc. Artileria, aruncătoarele şi navele care asigură
focul artileriei navale trebuie să acţioneze în aşa fel încât în orice moment, să fie asigurat sprijinul
maxim. Observatorii de artilerie trebuie să însoţească elementele înaintate şi unităţile de pe
flancurile expuse pericolului.
Sprijinul aerian tactic este destinat pentru: a ajuta la protejarea unităţilor înainte de atacul
aerian al inamicului; a asigura date şi informaţii despre inamic; a asigura sprijin aerian nemijlocit
pentru a completa focul artileriei, în special, atunci când nu este posibil ca aceasta să-şi concentreze
focul; a interzice unităţilor inamice să se retragă sau să fie întărite; reaprovizionarea şi evacuarea
aero-medicală.
Elicopterele de luptă sunt folosite, în special pentru următoarele misiuni: cercetare şi
supraveghere; angajarea în luptă a tancurilor inamice; exercitarea controlului şi comenzii; cucerirea
punctelor şi obiectivelor importante din teren.
Apărarea aeriană cu baza la sol trebuie să urmărească neîntrerupt înaintarea forţelor. Pentru
a realiza aceasta, mijloacele terestre de apărare aeriană cu baza la sol trebuie să aibă prioritate de
deplasare între avangardă şi forţele principale. Misiunile probabile includ acoperirea punctelor
vulnerabile în timpul deplasării pe căile de acces, precum şi în cazul unor acţiuni importante cum ar
fi un atac, traversarea unui râu sau ruperea apărării.
Unităţile (marile unităţi) de geniu au un rol important în deschiderea şi menţinerea căilor de
comunicaţie prin folosirea tehnicii de geniu. De asemenea, ele au ca misiuni să sprijine trupele din
avangardă, să treacă peste obstacole, să execute acţiuni de deminare şi să sprijine apărarea
flancurilor. Geniştii şi echipamentul lor greu trebuie să fie astfel dispus încât să se poată desfăşura
rapid când este necesar. Un element de cercetare genistică trebuie să se deplaseze cu capul colonei,
iar mijloacele genistice pot fi dispuse spre partea din faţă a acesteia.
Unităţile de război electronic pun accentul pe utilizarea mijloacelor de război electronic
pasiv (interceptare şi difuzarea informaţiilor obţinute) pentru a descoperi şi a stabili dispunerea
inamicului.
5.5.4. Comanda şi controlul
Comandanţii trebuie să se dispună cât mai înaintat cu putinţă, astfel încât să poată intra în
luptă imediat şi să poată folosi cu maximum de eficienţă posibilităţile ivite. Relaţiile de comandă
stabilite sunt influenţate de distanţe şi deplasarea rapidă şi trebuie să fie stabilite dinainte. Punctele
de comandă sunt în mişcare, în special la nivelurile inferioare. Deoarece forţa principală se
deplasează, de obicei, fără legături radio, problema menţinerii coordonării de lungul căilor de
comunicaţii va cere pregătiri speciale şi poate cauza o limitare a utilizării mijloacelor de apărare
aeriană. În vederea asigurării de legături radioreleu, se pot cere măsuri speciale de asigurare. Se
folosesc intens ofiţerii de legătură.
Coordonarea cu Forţele Aeriene de sprijin presupune rezolvarea unor aspecte specifice.
Responsabilităţile de comandă pentru fiecare comunicaţie şi pentru controlul circulaţiei trebuie
să fie stabilite cu claritate, de la început. Sistemul de control al circulaţiei trebuie să fie apt să:
schimbe cu uşurinţă ordinea de marş pe comunicaţiile alocate; îmbunătăţească măsurile pentru a
menţine comunicaţiile deschise; ajute la fluidizarea circulaţiei pentru a sprijini unităţile să ajungă la
destinaţie în timp util.
5.5.5. Sprijinul logistic
Sprijinul logistic trebuie planificat atât pentru cerinţele deplasării cât şi pentru cerinţele
preconizate ale oricărei misiuni următoare. Problema sprijinului în deplasare este aceea a lungimii
liniilor de aprovizionare determinate de continua deplasare a forţelor. Deoarece, în astfel de situaţii,
mijloacele de transport sunt rareori suficiente, trebuie făcut un calcul atent al cerinţelor preconizate
şi stabilite priorităţile.
La începutul acţiunii, unităţile trebuie să aibă plinurile realizate şi să fie pregătite pentru a fi
în măsură să execute reaprovizionaea cu combustibil pe timpul deplasării. Depozitele de materiale
de geniu pentru repararea drumurilor şi podurilor pot fi constituite prin misiuni de transport la scară
mare. Este important ca mijloacele de întreţinere şi reparaţii să fie astfel dispuse pentru a menţine
deschise comunicaţiile şi a ajuta unităţile.
Unităţile medicale trebuie să se deplaseze împreună cu forţa şi să fie apte pentru a asigura
tratament imediat, în timpul deplasării. Când contactul cu inamicul este realizat, ele trebuie să
stabilească cu rapiditate al doilea aliniament al formaţiunilor medicale rapide. Elicopterele trebuie
să fie folosite pentru evacuarea cazurilor urgente pe măsură ce liniile de comunicaţie se extind.
5.6. LUPTA DE ÎNTÂLNIRE
Lupta de întâlnire are loc atunci când forţele inamicului şi cele proprii se află în mişcare, în
sensuri contrare şi pe aceeaşi direcţie, iar fiecare urmăreşte să-şi realizeze scopurile stabilite, prin
operaţii ofensive. Lupta de întâlnire presupune executarea unui atac din mişcare, atunci când forţele
proprii au reuşit devansarea în desfăşurare a inamicului.
În situaţia în care inamicul a reuşit devansarea în desfăşurare, forţele proprii trec iniţial la
apărare, urmând ca îndeplinirea scopului final să se realizeze prin ofensivă din contact.
Atunci când forţele şi mijloacele la dispoziţie nu permit angajarea decisivă a inamicului cu
şanse de succes şi nu există posibilitatea primirii oportune de întăriri, comandantul poate decide să
evite contactul cu inamicul, sau să rupă lupta după ciocnirea iniţială.
Abilitatea comandantului de a prevedea lupta de întâlnire şi de a utiliza eficient întreaga putere
de luptă aflată la dispo-ziţia sa, constituie baza succesului operaţiei.
Comandantul menţine permanent libertatea de acţiune necesară păstrării iniţiativei,
câştigând timp prin folosirea informaţiilor oportune şi a posibilităţilor de manevră, precum şi prin
organizarea în timp scurt a cooperării şi conducerii, acordând atenţie protecţiei flancurilor şi
intervalelor.
De regulă, lupta de întâlnire se produce în timpul deplasării spre inamic şi se finalizează,
într-un atac rapid. În operaţiile ofensive, de apărare sau de întârziere lupta de întâlnire poate marca un
moment de tranziţie în care se poate decide natura acţiunilor viitoare. Chiar atunci când forţele
principale sunt în apărare, atacă sau întârzie, elemente singulare ale acestora, se pot găsi în situaţii
care au caracteristicile luptei de întâlnire. Deşi forţele de nivel divizie sau mai mari, care au
suficient spaţiu de manevră, pot fi implicate în mod ocazional ca un întreg în lupta de întâlnire,
aceasta este, de regulă, întâlnită la nivel brigadă şi mai jos.
Situaţiile în care se poate produce lupta de întâlnire sunt următoarele: când o forţă care se
deplasează, fie tactic, fie în coloană de marş, ia contact cu inamicul despre care forţele proprii nu au
sau au foarte puţine informaţii; întâmplător sau când cercetarea nu a dat rezultate; când ambele părţi
sunt conştiente una faţă de cealaltă şi decid să atace fără întârziere în încercarea de a obţine avantaj
de poziţie, a câştiga teren de importanţă tactică, a menţine ritmul ofensivei sau a determina
supremaţia asupra inamicului; în momentul în care o forţă se desfăşoară rapid pentru apărare, în
timp ce alta se pregăteşte să-l împiedice.
Câştigarea şi menţinerea iniţiativei este principiul de bază în lupta de întâlnire. Aceasta dă
comandantului libertatea de acţiune de care el are nevoie, fie pentru îndeplinirea misiunii iniţiale,
fie pentru o nouă misiune dacă acesta hotărăşte astfel. Lupta de întâlnire obligă comandantul să
reanalizeze şi, adesea, să-şi adapteze planul iniţial. Succesul depinde în mare măsură de viteza de
reacţie a comandantului şi a forţelor acestuia, iar decizia are în vedere una din cele trei tipuri majore
de acţiuni (apărare, atac sau întârziere) pe care o consideră cea mai potrivită în situaţia dată.
Caracteristicile luptei de întâlnire sunt date de lipsa informaţiilor despre inamic şi de timpul
scurt de care comandantul dispune pentru a analiza cât mai rapid posibil situaţia. Succesul se
bazează, în primul rând, pe abilitatea comandantului de a prevedea lupta de întâlnire şi de a
desfăşura rapid şi în totalitate puterea de luptă aflată la dispoziţia sa. Acţiunea energică, curajoasă a
comandanţilor subordonaţi este adesea cheia succesului. Preluarea cu promptitudine a controlului
asupra situaţiei reduce rapid şansele inamicului de a-şi realiza planurile şi poate ajuta la menţinerea
libertăţii de acţiune.
Lupta de întâlnire împotriva unui inamic superior impune ca forţa de avangardă să-l
angajeze în luptă pe inamic cu întreaga capacitate de luptă disponibilă pentru a-l împiedica să-şi
desfăşoare forţele şi să folosească terenul favorabil. Chiar dacă inamicul este mult mai puternic sau
dacă acesta dispune de o capacitate de luptă superioară, este necesar să se asigure timpul necesar
punerii în aplicare a hotărârii luate de către eşalonul superior, în funcţie de situaţia concretă
5.6.1. Planificarea şi organizarea
Planificarea şi organizarea trebuie să aibă în vedere dificultatea prevederii detaliilor. Totuşi,

o forţă care a fost desfăşurată în conformitate cu principiile tactice este în măsură să reacţioneze
adecvat în majoritatea situaţiilor. Estimarea de informaţii trebuie actualizată fără întrerupere pe timpul
procesului de planificare, concomitent cu realizarea unor variante de plan general, nu foarte detaliate.
Se acordă o atenţie deosebită terenului, stării vremii şi hărţii pentru a prevedea cât mai exact zona în
care ar putea avea loc lupta de întâlnire. În plus, se au în vedere, cu prioritate, cele mai recente
rapoarte de cercetare.
Executarea operaţiei este determinată în mare măsură de decizia comandantului ale cărui
forţe realizează contactul cu inamicul, în privinţa modului de abordare a luptei, decizie în care el nu
trebuie să piardă din vedere misiunea iniţială. Dacă este obligat să se abată de la aceasta, atunci va
trebui să rămână, cel puţin, în cadrul general al intenţiei şi concepţiei coman-dantului eşalonului
superior. Pe de altă parte, el nu trebuie să evite responsabilitatea sa de a acţiona independent.
Indiferent ce hotărâre ia, aceasta trebuie să fie raportată imediat la comandantul superior.
Una dintre primele misiuni ale comandantului în lupta de întâlnire este să stabilească
dispunerea şi organizarea inamicului. El trebuie să aprecieze în special situaţia la flancurile acestuia.
În timp ce caută să identifice punctele slabe ale inamicului, comandantul trebuie să se asigure că
propriile flancuri sunt în siguranţă. Adeseori nu este posibilă utilizarea imediată a tuturor forţelor pe
care comandatul doreşte să le desfăşoare în lupta de întâlnire. În acest caz, el trebuie să stabilească
din timp o ordine de prioritate pentru desfăşurare. Pe tot parcursul acţiunii, el trebuie să aibă o
imagine clară a dispunerii şi situaţiei tuturor elementelor forţei sale.
Hotărârea comandantului referitoare la continuarea luptei de întâlnire trebuie, oricând este
posibil, să se bazeze pe analiza personală a situaţiei din teren. Cu toate acestea, el nu trebuie să
piardă prea mult timp pentru obţinerea unor informaţii detaliate. El trebuie să realizeze că se află într-
o competiţie de timp şi spaţiu, cu comandantul inamic. De aceea, este foarte important ca, înainte de
declanşarea acţiunii, comandantul să analizeze posibilele căi de comunicaţie pentru deplasare şi să
stabilească orice zonă din teren care poate fi folositoare; aceste lucruri trebuie să fie foarte clare pe
toată durata deplasării. Viteza de reacţie şi puterea de foc considerabilă a elicopterelor de luptă le
permite să fie angajate foarte rapid împotriva inamicului, în lupta de întâlnire.
Artileria trebuie să asigure disponibilitatea permanentă a sprijinului de foc pentru susţinerea

elementelor înaintate ale forţei aflate în mişcare. Valoarea sprijinului de foc iniţial la dispoziţia
forţelor implicate în lupta de întâlnire depinde de organizarea deplasării stabilită de către
comandant. Observatorii înaintaţi de artilerie trebuie să fie repartizaţi la elementele înaintate ale
forţei luptătoare. Utilizarea minelor antiinfanterie distribuite cu artileria este tipică luptei de
întâlnire pentru a limita libertatea de manevră a inamicului.
Apărarea aeriană cu baza la sol trebuie să asigure acoperirea forţelor care se deplasează,
scop în care sistemele de apărare aeriană cu baza la sol sunt dispuse de-a lungul căilor aeriene de
acces ale inamicului. Se are în vedere şi faptul că forţele terestre inamice sunt adesea sprijinite de
elicoptere de luptă şi se pot apropia sub acoperire aeriană sau transportate aerian.
Unităţile (marile unităţi) de geniu trebuie să fie uşor de repartizat pentru misiuni de
mobilitate şi contramobilitate. Rapida desfăşurare a geniştilor care beneficiază de vehicule blindate de
geniu poate fi crucială în etapele intermediare ale luptei. Utilizarea rapidă şi corespunzătoare a
echipamentului de geniu poate asigura libertatea de manevră a trupelor proprii şi interzice pe cea a
inamicului.
Unităţile de război electronic asigură în permanenţă informaţii suplimentare despre inamic
prin utilizarea mijloacelor de război electronic (interceptarea şi difuzarea informaţiilor obţinute) iar
în cursul luptei, bruiajul legăturilor de comandă şi control precum şi de sprijin cu foc ale inamicului.
Lupta de întâlnire prezintă o serie de particularităţi ale comenzii şi controlului, determinate,

în special, de faptul că forţele se află în deplasare. Iniţial, comandantul are puţine informaţii
referitoare la compunerea, dispunerea şi intenţiile inamicului şi este posibil să fie necesar să ceară
confirmarea privind dispunerea forţelor proprii. Rapoartele imediate privind situaţia reală de la
comandanţii subordonaţi sunt esenţiale pentru a-şi fundamenta planul de acţiune. Fiind în mişcare,
statul major poate avea o eficacitate redusă în executarea activităţilor specifice de planificare şi
organizare a luptei. În plus, statul major poate fi dispersat sau comandantul poate fi separat de
acesta. Unităţile se deplasează fără a folosi traficul radio şi au nevoie de timp mai mare pentru
stabilirea legăturilor reciproce.
Când probabilitatea întâlnirii cu inamicul este mare, comandanţii trebuie să fie dispuşi cât
mai în faţă pentru a putea comunica între ei, chiar dacă statele lor majore nu o pot face, temporar.
Sprijinul logistic al luptei trebuie să dea posibilitatea comandantului să câştige şi să menţină

iniţiativa şi să fie capabil să răspundă prompt la rapidele schimbări care pot apare în câmpul de
luptă. Deoarece informaţiile disponibile sunt limitate, comandanţii care asigură sprijinul logistic al
luptei trebuie să fie pregătiţi pentru situaţii neprevăzute. Acest lucru este posibil prin menţinerea la
cota maximă a nivelului de asigurare cu materiale. Planificarea sprijinului logistic este focalizată pe
sprijinul rapidităţii de reacţie a forţelor proprii, viteza fiind un criteriu major al succesului.
La eşalonul superior celui care este în contact, sprijinul logistic al luptei trebuie orientat
prioritar spre formaţiunea sau unitatea implicată în luptă atât pe timpul luptei cât şi după aceasta.
Acesta poate include: aprovizionarea cu muniţie pentru luptă, dacă există timp sau după regrupare;
realimentarea după regrupare; deplasarea înaintată a sprijinului medical şi elaborarea planului de
evacuare a răniţilor şi bolnavilor; asigurarea unei disponibilităţi maxime a tehnicii atât în cursul
luptei de întâlnire cât şi în pregătirea acţiunilor ulterioare; planificarea pentru recuperarea tehnicii.
5.7. JONCŢIUNEA FORŢELOR
Operaţia de joncţiune are loc atunci când forţele proprii urmează să se întâlnească în
teritoriul controlat de inamic. Joncţiunea constă în stabilirea contactului dintre două sau mai multe
unităţi proprii, care pot avea aceleaşi misiuni sau misiuni diferite. În operaţia de joncţiune, poate fi
necesară nimicirea inamicului dintre aceste forţe înainte de stabilirea contactului.
Misiunea de realizare a operaţiei de joncţiune va fi dată întotdeauna, în contextul unei alte
misiuni pentru forţele implicate. De regulă, aceasta presupune stabilirea locului sau a căii de
comunicaţie pe care urmează să aibă loc joncţiunea. Foarte adesea se stabileşte şi un reper de timp
pentru aceasta.
Situaţiile în care se realizează joncţiunea pot fi urmă-toarele: joncţiunea cu forţele încercuite
sau cu cele izolate (poate avea loc în interiorul poziţiilor de apărare ale acelor forţe sau, atunci când
joncţiunea este combinată cu acţiunea de ieşire din încercuire, într-un alt loc dinainte stabilit);
joncţiunea cu forţele transportate pe calea aerului sau infiltrate (poate avea loc în interiorul
poziţiilor lor de apărare, în acest caz, joncţiunea este urmată de obicei, de trecerea prin dispozitivele
de luptă sau de înlocuirea forţelor implicate); joncţiunea între forţele angajate în atacuri
convergente (poate avea loc când fiecare forţă cucereşte obiective învecinate repartizate).
Joncţiunea forţelor este, de regulă, o acţiune cu un caracter ofensiv. Mărimea şi componenţa

forţei este determinată atât de condiţiile concrete ale joncţiunii cât şi de cele ale misiuni următoare.
Necesitatea realizării joncţiunii poate fi o parte a concepţiei operaţiei. De asemenea, joncţiunea
poate deveni necesară în cursul operaţiei şi trebuie să fie planificată pe timpul desfăşurării acesteia.
În orice împrejurare detaliile planurilor trebuie să fie transmise tuturor celor interesaţi în timp
optim, fără periclitarea operaţiei.
În procesul de planificare a joncţiunii se acordă atenţie deosebită următoarelor aspecte:
coordonarea manevrei forţelor implicate; stabilirea relaţiilor de comandă; realizarea şi menţinerea
legăturilor; stabilirea şi aplicarea măsurilor de control.
Executarea joncţiunii are loc sub imperativul vitezei de acţiune, necesare pentru reducerea
posiblităţilor de reacţie ale inamicului şi micşorării perioadei de vulnerabilitate. Pentru deplasarea
forţei de joncţiune, acţiunea poate necesita atacuri planificate sau, dacă împrejurările permit,
executarea marşului cu viteză maximă pentru luarea contactului. În ultima etapă a joncţiunii, viteza
de înaintare a forţelor trebuie să fie atent controlată iar elementele de cercetare trebuie să stabilească
contactul cu alte forţe în cel mai scurt timp posibil, pentru obţinerea de informaţii suplimentare,
pentru a confirma/adapta planurile iniţiale. Acţiunile ulterioare trebuie să fie lansate cât mai rapid,
pentru a putea exploata succesul realizat prin joncţiune.
Sprijinul de foc prin trageri din poziţii acoperite şi prin trageri directe trebuie ţinut sub un
control foarte atent pentru a evita pierderile determinate de tragerile proprii. Forţele de joncţiune
vor folosi măsurile normale de control al focului, totuşi, trebuie stabilită o coordonare specifică
pentru fiecare etapă, atunci când focul unei forţe poate afecta acţiunile altei forţe.
Sprijinul aerian ofensiv este focalizat pe zona dintre forţele care realizează joncţiunea, cu
accent pe măsurile de evitare a fratricidului.
Sprijinul genistic acordă atenţie deosebită realizării mobilităţii forţelor. Curăţarea itinerarelor
şi îndepărtarea obsta-colelor inamicului este esenţială pentru îndeplinirea la timp a misiunii.
Sprijinul electronic trebuie să fie coordonat cu mare atenţie pentru a evita interferenţa
reciprocă şi dublarea misiunilor.
Comanda forţelor care execută joncţiunea în momentul contactului în zona de joncţiune

poate prezenta probleme specifice, care necesită numirea unui singur comandant în raion. La fel se
procedează, de regulă, şi când există diferenţe semnificative privind mărimea celor două forţe, care
iau parte la acţiune. Comandantul unic trebuie stabilit dinainte, astfel încât să existe timpul necesar
planificării acţiunilor concertate ale forţelor. Momentul şi condiţiile preluării comenzii unice trebuie
stabilite cu claritate.
Măsurile de control care se iau pun accentul pe: direcţiile de înaintare sau liniile de
despărţire pentru joncţiune; obiectivele care trebuie să fie menţinute şi/sau cucerite de către fiecare
forţă participantă; punctele în care va fi stabilit contactul între cele două forţe; sincronizarea
acţiunilor forţelor implicate; aliniamentele de încetare a focului şi aliniamentele de coordonare a
sprijinului cu foc.
Menţinerea legăturii dintre forţele participante şi comandant este foarte importantă. De regulă,
se menţin, numai comuni-caţiile radio. Majoritatea detaliilor referitoare la sistemele de comunicaţii
şi informatică sunt prevăzute în planul general al comandantului. Dacă acest lucru nu este posibil,
problema este lăsată în modul cel mai judicios cu putinţă la latitudinea comandanţilor forţelor ce
execută joncţiunea.
Măsurile pe linie de comunicaţii şi informatică includ: echipe de legătură; parole şi însemne
de identificare vizuală; aliniamente de raportare şi puncte de referinţă; frecvenţele de comunicare,
procedee şi coduri de identificare radio.
Consideraţiile privind sprijinul logistic sunt, în principiu, aceleaşi ca pentru operaţia ofensivă,
cu particularitatea că, pe lângă luarea în calcul a necesităţilor referitoare la acţiunea de joncţiune a
propriei forţe, comandantul operaţiei trebuie să ia în calcul necesitatea susţinerii logistice a forţei cu
care urmează să realizeze joncţiunea.
5.8. RETRAGEREA
5.8.1. Generalităţi
Retragerea intervine când o forţă se desprinde de inamic, ca urmare a hotărârii comandantului.

Aceasta presupune ruperea contactului cu inamicul, ceea ce nu înseamnă că cercetarea şi/sau
elementele de siguranţă nu continuă să supravegheze inamicul. Ordinul de retragere se dă, de
regulă, numai în cazul când există acordul sau recomandarea comandantului eşalonului superior în
acest sens.
Retragerea poate fi executată pentru unul din următoarele motive: dacă obiectivele acţiunii nu
au fost realizate şi forţa este ameninţată să fie înfrântă sau dacă obiectivul misiunii a fost îndeplinit
şi nu se mai justifică menţinerea contactului; pentru a evita lupta în condiţii tactice nefavorabile;
pentru a atrage inamicul într-o situaţie nefavorabilă cum ar fi extinderea liniilor sale de comunicaţii;
pentru a se coordona cu deplasarea forţelor proprii învecinate; pentru a crea condiţiile necesare
utilizării forţei sau a unei părţi din aceasta în altă parte; din motive de sprijin logistic.
Retragerea se execută în aşa fel încât acţiunile ofensive ale inamicului să o afecteze cât mai
puţin. Pentru realizarea acestui deziderat se pune un accent deosebit pe cercetare, surprindere şi
viteză. Întrucât, întotdeauna trebuie să se presupună că inamicul poate reacţiona, se iau măsuri de
siguranţă pentru securitatea forţei care se retrage. Se stabilesc elemente de siguranţă şi li se ordonă
misiuni în conformitate cu posibi-lităţile inamicului.
Având în vedere dificultăţile inerente acestui tip de acţiune, comandantul trebuie să aibă
flexibilitatea de a o schimba cu orice alt tip de acţiune, dacă situaţia o cere (de exemplu, întârziere,
apărare sau atac).
Misiunea comandantului este de a-şi dezangaja forţele. În cazul în care se acţionează la
intenţia deliberată a coman-dantului superior misiunea va fi inclusă într-un ordin de luptă complet.
În alte situaţii dacă hotărârea a fost luată de comandant în condiţii nefavorabile care l-au forţat să o
adopte, ordinul de retragere nu trebuie să conţină mai mult decât permisiunea de retragere şi să dea
indicaţiile minime necesare declanşării acţiunii.
Condiţiile în care are loc retragerea sunt adesea nefavo-rabile. Inamicul deţine iniţiativa, iar
forţa care se retrage este vulnerabilă la atacurile terestre ale acestuia, pe timpul deplasării spre
înapoi, fiind uneori nevoită să se redesfăşoare pentru propria protecţie. În plus, situaţia aeriană
poate fi nefavorabilă. În acest caz, acţiunea ar trebui declanşată pe întuneric sau în condiţii de
vizibilitate redusă.
Pentru organizarea forţei care se retrage, comandantul trebuie să ia în considerare:

elementele de siguranţă care acoperă retragerea; forţa principală autoprotejată de avangardă,
ariergardă şi flancgărzi.Misiunea ulterioară a forţei care se retrage va influenţa organizarea şi
succesiunea retragerii. Forţele care nu sunt implicate în acţiuni imediate, cum ar fi elementele ale
sprijinului logistic şi răniţii trebuie să fie dislocate din timp pentru a menţine libere itinerariile
pentru retragere.
Pentru planificare, în cadrul analizei situaţiei, comandantul ţine cont de următorii factori:
distanţa care va fi parcursă; condiţiile de teren/vreme, precum şi gradul şi durata întunericului –
pentru a menţine secretul, a realiza surprinderea şi a reduce pierderile rezultate în urma unor atacuri
aeriene, retragerile sunt în general desfăşurate mai bine pe timp de noapte, deşi împotriva unui
inamic cu o capacitate bună de supraveghere, întunericul nu va ascunde deplasarea; condiţiile de
vreme rea, cum ar fi ploaia abundentă sau ceaţa pot face posibil ca retragerea să se desfăşoare
eficient în timpul zilei; condiţiile dificile ale terenului pot determina retragerea în timpul zilei, care
poate fi practic, singura cale de a evita pierderea controlului; posibilităţile de a micşora mobilitatea
inamicului – în special prin baraje; tăria inamicului terestru; situaţia ambelor flancuri; mobilitatea
forţei; situaţia aeriană; sprijinul logistic al luptei.
Planul trebuie să acopere întreaga acţiune, şi să acorde o atenţie deosebită următoarelor
aspecte: planul trebuie să fie simplu petru a permite flexibilitate; gruparea pentru retragere rămâne
aceeaşi, dacă e posibil, pe toată durata acţiunii; surprinderea şi inducerea în eroare să includă, pe cât
posibil, atenuarea zgomotului prin folosirea artileriei; utilizarea maximă a mijloacelor de mascare şi
camuflare pentru realizarea ascunderii; stabilirea itinerarelor şi a unui sistem corespunzător de control
al circulaţiei.
Pregătirea distrugerilor şi a altor obstacole situate de-a lungul comunicaţiilor de retragere
trebuie realizate cât mai din timp posibil. Aceasta prezintă importanţă mai ales pentru distru-gerile
preliminare, care trebuie să fie atent coordonate cu planul de retragere a forţelor. Pregătirea măsurilor
de interdicţie trebuie îndeplinită cât mai curând posibil şi executarea lor atent coordonată cu planul
de retragere a forţelor.
Pe liniile de despărţire, pregătirea măsurilor de interdicţie trebuie coordonată de către
comandantul eşalonului superior. Executarea lor trebuie realizată în conformitate cu planul de
retragere a forţei. Decizia finală de executare a oricăror misiuni de interdicţie este adoptată de către
cel mai mare comandant după consultarea cu comandanţii vecini.
Executarea acţiunii începe cu dezangajarea forţelor principale. Aceasta poate fi executată fie
prin ascundere şi mascare, fie după o angajare victorioasă.
Misiunea forţei de siguranţă este de a împiedica inamicul să angajeze forţele principale.
Imediat ce acestea au rupt lupta şi au ajuns la o distanţă de siguranţă, elementele de acoperire încep
şi ele ruperea luptei, deşi acestea pot rămâne în poziţiile lor iniţiale în timp ce inamicul atacă în
forţă, astfel încât să realizeze la maxim inducerea în eroare şi întârzierea. Dacă inamicul lansează un
atac puternic asupra lor, acestea vor continua misiunea lor de siguranţă prin acţiuni de întârziere.
Dacă distanţa pe care urmează să se execute deplasarea este mare şi se preconizează ca inamicul să
acţioneze rapid, o parte a forţei de siguranţă poate ocupa un număr de poziţii intermediare de
apărare în spatele poziţiei pe care încep să o părăsească înainte de retragerea forţei principale.
Flexibilitatea şi raza mare de acţiune a mijloacelor de foc de pe elicoptere, le fac potrivite, în
special, pentru a sprijini acţiunile elementelor de siguranţă.
Dacă elementele de siguranţă nu sunt capabile să rupă lupta sau să împiedice inamicul să se
apropie de forţa principală, ele trebuie să fie întărite cu elementele din cadrul forţei principale, sau,
dacă este cazul, sunt angajate forţele principale în întregime sau majoritatea lor. În acest caz
retragerea este întreruptă şi este reluată în cel mai scurt timp posibil. Dacă elementele de siguranţă
au reuşit să rupă lupta ele vor urma forţa principală şi vor continua să realizeze siguranţa. În orice
caz, ele continuă supravegherea inamicului până la ordinul de rupere a luptei, sau până când această
misiune este preluată de către altă forţă.
Retragerea este încheiată în momentul în care forţele retrase sunt gata să-şi asume misiunea
următoare.
Artileria trebuie să fie organizată şi desfăşurată astfel încât ea să poată acoperi întreaga
acţiune. Artileria cu bătaie mare este retrasă din timp şi dispusă cât mai în spate, astfel încât aceasta
să poată acoperi retragerea. Elementele de artilerie care rămân cu elementele de siguranţă menţin
sprijinul de foc asigurat anterior pe o perioadă cât mai lungă de timp.
Sprijinul aerian ofensiv poate juca un rol important în hărţuirea inamicului trecut la urmărire
sau care încearcă să ocolească sau să depăşească forţele care se retrag. Sprijinul aerian nemijlocit va
fi util în special acolo unde retragerea artileriei cauzează o reducere sau întreruperea a sprijinului de
foc indirect. Ofiţerii de la punctele înaintate de dirijare ale aviaţiei tactice vor fi întrebuinţaţi alături
de elementele de siguranţă.
Elicopterele de transport pot intensifica viteza de executare a retragerii. De asemenea,
elicopterele pot fi utilizate la evacuarea forţelor rămase în spatele inamicului.
Apărarea aeriană cu baza la sol asigură protecţia împotriva unui atac executat la sol de către
mijloacele de atac aerian ale inamicului. Fiind puţin probabil să existe suficiente resurse de apărare
aeriană cu baza la sol capabile să asigure o acoperire amplă a întregii zone de operaţii, este necesar
să se stabilească prioritatea misiunilor. Planul de dispunere al unităţilor de apărare aeriană cu baza
la sol trebuie să asigure eficacitate în perioadele importante pentru a acoperi raioanele unde forţele
care se retrag ar putea deveni vulnerabile, sau zone pe care inamicul le poate alege ca locuri de
aterizare pentru forţele transportate pe calea aerului.
Unităţile (marile unităţi) de geniu sunt întrebuinţate în retragere pentru: pregătirea
distrugerilor şi a obstacolelor precum şi asigurarea sau menţinerea căilor de comunicaţie pentru
retragere; sprijinul elementelor de siguranţă cu misiuni de reducere a vulnerabilităţii; sprijinul
deplasării forţei principale şi a elementelor eşalonului din spate prin acţiuni de sprijin în trecerea
obstacolelor neprevăzute în timpul retragerii (acţiuni de forţare, de trecere peste obstacole).
Unităţile de război electronic sunt folosite, în special, pentru executarea planului de inducere
în eroare a inamicului precum şi în acţiuni de dezorganizare a sistemelor de comunicaţii şi informatică.
Măsurile de control de o importanţă deosebită în operaţia de retragere sunt: elementele de

legătură; itinerare/direcţii de deplasare; aliniamente de coordonare; măsurile de control al
circulaţiei; punctele de control; aliniamentul de coordonare a focului de sprijin şi măsurile pentru
reglajul tragerii; sincroni-zarea acţiunilor pentru etapele importante.
Pentru moralul trupelor, trebuie să fie înţeles scopul acţiunii de către întregul personal al
forţei. În timpul retragerii trebuie valorificat orice moment favorabil pentru ridicarea moralului.
Funcţionarea sistemelor de comunicaţii şi informatică este esenţială. Metodele de
transmitere prin radio şi nefolosirea mijloacelor de radio trebuie să fie stabilite cu claritate.
Mijloacele de legătură, metodele de exploatare şi intensitatea traficului trebuie să rămână
neschimbate cât mai mult timp posibil pentru a evita divulgarea către inamic a intenţiei de a rupe
lupta. Realizarea traficului radio de către forţele care rămân în contact contribuie la inducerea în
eroare în totalitate a inamicului. Elementele care rup lupta nu folosesc, de obicei, mijloacele radio.
Planul sprijinului logistic trebuie să asigure satisfacerea nevoilor de sprijin ale forţei care se
retrage şi prevenirea capturării materialelor, în special a combustibilului de către inamic. Evacuarea
stocurilor poate lua un timp considerabil. Trebuie să fie avută în vedere asigurarea aprovizionării cu
muniţie a elementelor de siguranţă şi a artileriei.
Inamicul trebuie să fie împiedicat să folosească tehnica şi materialele trupelor proprii cu
excepţia echipamentului şi materialelor medicale. Întreţinerea este bine să fie concentrată pe
pregătirea materialelor solicitate pentru executarea acţiunii. Mijloacele de adunare şi evacuare a
tehnicii deteriorate trebuie să fie dirijate în punctele cheie pentru a menţine sistemele de comunicaţii
şi informatică deschise şi a recupera toate materialele, dacă este posibil.
Înainte de a începe deplasarea spre spate, stocurile înaintate sunt reduse prin încetarea
aprovizionării şi, când este posibil, prin evacuarea stocurilor înaintate care nu sunt necesare. Trebuie
stabilite puncte mobile de distribuire pentru a satisface necesităţile urgente şi schimbările în planul de
acţiune. Pierderile de echipament pot depăşi procentele normale de uzură şi trebuie să fie făcute
planuri speciale pentru înlocuirea acestora.
O atenţie specială trebuie dată evacuării răniţilor. Dovada vizibilă că evacuarea răniţilor este
eficientă, va ajuta la menţinerea moralului forţelor.
Distrugerea echipamentului şi stocurilor trebuie să fie coordonată cu elementele de timp
folosite în planul operativ, astfel încât să nu fie prejudiciată siguranţa tactică. Planul trebuie să
prevadă distrugerea tehnicii sau depozitelor care nu pot fi evacuate.
Controlul traficului are un rol important pentru asigurarea deplasării spre înapoi a trupelor. În
acest scop, elementele de îndrumare a circulaţiei sunt dispuse în intersecţiile critice şi în alte zone
apreciate ca atare.
BIBLIOGRAFIE
xxx Carta Albă a Securităţii şi apărării naţionale, Bucureşti, 2004.

xxx Strategia de securitate naţională a României, 2001.
xxx Strategia militară a României (proiect), 2004.
xxx Doctrina pentru operaţii întrunite ale forţelor armate, Bucureşti, 2003.
xxx Doctrina pentru operaţii operaţii întrunite multi-naţionale, Bucureşti, 2001.
xxx Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2004.
xxx Lexicon militar, Editura Saka, 1994.
xxx Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1998.
*
* *
Arsenie V. Principii ale luptei armate, Editura Militară, Bucureşti, 1987.
Arsenie V., Sîrbu C. Surprinderea în lupta armată, Editura Militară, Bucureşti, 1993.
Arsenie V., ş.a. Eseu despre strategia şi tactica militară, Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucureşti, 1995.
Georgescu H. Lovitura în adâncime – esenţa ofensivei moderne, Editura Militară,
Bucureşti, 1996.
Grozea Tr. Corelaţia spaţiu-luptă armată, Editura Militară, Bucureşti, 1969.
Kiriţescu C. Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol.I şi II, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
Logofătu Gh. ş.a. Elemente de strategie militară, Editura Militară, Bucureşti, 1973.
Marin Gh. Manevra strategică, Editura Militară, Bucureşti, 1982.
Mureşan M., Războiul viitorului, viitorul războiului,
Văduva Gh. Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004.
Onişor C. Contraofensiva (eseu de artă militară), Editura Militară, Bucureşti, 1995.
Sichitiu I., Ioaniţiu Al. Elemente de strategie, Atelierele Cartea Românească, Bucureşti, 1936.
Sichitiu I. ş.a. Conducerea trupelor, călăuza tactică pentru ofiţerii de toate armele şi de
toate gradele, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1935.
Toma Gh., Arta operativă între contrarii, Editura
Ţenu C., Academiei de Înalte Studii Militare,
Stăncilă L. Bucureşti, 2001.
Stăncilă L., Legile şi principiile luptei armate moderne, Editura Academiei de Înalte
Studii Militare, Bucureşti, 2001.
Stăncilă L. Operaţiile ofensive în apărarea armată a ţării, Editura Sylvi, Bucureşti, 2002.
Vartolomei V. Operaţiile de apărare a unei grupări operaţionale de nivel operativ, Editura
AISM, Bucureşti, 2000.
Colectiv Studii de strategie militară, Editura Militară, Bucureşti, 1987.
Colectiv Lupta armată, Editura Militară, Bucureşti, 1978.
Colectiv Istoria militară a poporului român, vol. IV, V şi VI, Editura Militară,
Bucureşti, 1987, 1988, 1989.
Colectiv Tratat de ştiinţă militară, vol. I şi II Editura Militară, Bucureşti, 2001
Colectiv Tratat de ştiinţă militară, vol. III Editura Universităţii Naţionale de Apărare,
Bucureşti, 2004
Colectiv Lecţii învăţate din participarea la misiuni multinaţionale 2004 – 2005,
Editura Centrul Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005
*
* *
Beaufre A. Strategie pentru viitor, Editura Militară, Bucureşti, 1991

Beaufre A. Introducere în strategie. Strategia acţiunii, Editura Militară, Bucureşti, 1974
Clausewitz C. von Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982
Eisenhower D.D. Cruciadă în Europa, Editura Politică, Bucureşti, 1982
Sun Tzî Arta războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1976
Toffler A. şi H. Război şi antirăzboi, supravieţuirea în zorii secolului XXI, Editura Antet
2000, Bucureşti, 1995
*
* *
Habian L., Stăncilă L. Trăsături de bază ale operaţiei ofensive a armatei de arme întrunite potrivit
structurilor organizatorice noi, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
Bucureşti, 1996.
Stăncilă L., Popescu R. Reorientări privind fizionomia operaţiei ofensive a armatei de arme întrunite în
funcţie de tendinţele actuale de evoluţie a artei militare, Editura Academiei
de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1996.
Stăncilă L. Structuri de comandament şi metodologii de planificare a operaţiilor în
armatele moderne, Editura Academiei de Înalte Militare, Bucureşti, 1996.
Stăncilă L. Tendinţele actuale de evoluţie a luptei armate. Influenţa acestora asupra artei
militare în războiul de apărare a ţării, Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucureşti, 1997.
Stăncilă L. Operaţiile ofensive în războiul modern, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare, Bucureşti, 2003.
Stăncilă L., Ţenu C. Activitatea comandamentului marii unităţi cu rol operativ pentru pregătirea
şi desfăşurarea operaţiilor, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
Bucureşti, 1999.
Stăncilă L., Ţenu C. Comandamentul marii unităţi cu rol operativ din trupele de uscat, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999.
Stăncilă L., Ţenu C. Organizarea de stat major şi planificarea
Popescu C la nivel operativ, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004.
*
* *
xxx Publicistică militară începând cu anul 1995.

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE
Bun de tipar: 19.08.2005

Hârtie copiator: A3 Format: A5
Coli tipar: 7,875 Coli editură: 3,937
Lucrarea conţine 126 de pagini.

TIPOGRAFIA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE
Şoseaua Panduri, nr. 68-72, sector 5, Bucureşti
e-mail: editura@unap.ro
Tel.: 319.48.80 / 215; 307
Fax: 319.59.69
B. 141/05/1473 C. 321/05

Arta Militara - 02 FUNDAMENTELE

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Arta Militara - 02 FUNDAMENTELE

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

General de brigadă (r) prof.univ.dr.

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE

© Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate

1. FORŢELE TERESTRE – LOC, ROL ŞI MISIUNI

FORŢELE TERESTRE – LOC, ROL ŞI MISIUNI

În perspectiva apărării armate a ţării, creşterea importanţei Forţelor Terestre reprezintă o

1.1. LOCUL ŞI DESTINAŢIA FORŢELOR TERESTRE

1.2. ORGANIZAREA ŞI MISIUNILE

Procesul de reorganizare, pe baze noi, a întregului sistem social, a determinat restructurarea

1.3. TENDINŢE DE REORGANIZARE

Sfârşitul acestui secol marchează importante modificări în mediul de securitate european şi

FUNDAMENTELE ŞI TIPOLOGIA OPERAŢIILOR FORŢELOR

2.2. CERINŢELE PENTRU SUCCESUL OPERAŢIILOR

2.3. TIPOLOGIA ŞI NIVELUL OPERAŢIILOR

Forţele Terestre desfăşoară o gamă largă de operaţii, în concordanţă cu rolul lor

În îndelungata istorie a existenţei umane, dincolo de marile transformări şi realizări în toate

3.1. PROBLEME GENERALE

Obiectivul principal al războiului de apărare a ţării, privit nemijlocit în perspectiva luptei

3.1.1. Conceptul de manevră

Nu ne propunem să realizăm o analiză detaliată a ceea ce înseamnă lupta armată în toată

3.1.3. Factorii de succes ai manevrei

Pregătirea şi executarea manevrei, indiferent de nivelurile luptei armate, necesită prevedere,

3.2. MANEVRA IN OPERAŢIA DE APĂRARE

Pornind de la scopurile operaţiei de apărare, care constau în ,,anihilarea capacităţii ofensive a

3.2.1. Forme ale manevrei în operaţia de apărare

Armata de arme întrunite concepe,organizează, pregăteşte şi execută în operaţia de apărare de

3.2.2. Situaţii şi condiţii favorabile

3.3. MANEVRA ÎN OPERAŢIA OFENSIVĂ

Obţinerea succesului în operaţia ofensivă „impune exe-cutarea frecventă şi oportună a

3.3.1. Forme ale manevrei în operaţia ofensivă

Regulamentele militare în vigoare, precum şi unele publicaţii de specialitate prezintă manevra

3.3.2. Situaţii şi condiţii favorabile executării

Pornind de la analiza ipotezelor probabile de declanşare a agresiunii asupra ţarii noastre, a

3.4. AMPLOAREA ŞI FIZIONOMIA MANEVREI

Având în vedere cele prezentate anterior cu privire la adoptarea formelor de manevră în

Unităţile, în funcţie de natura şi valoarea acestora, condiţiile în care acţionează, forţele şi

Operaţiile intermediare reprezintă acţiunile desfăşurate de forţele proprii înainte, pe timpul

Deplasarea unităţilor se execută pe timp de pace, în situaţii de criză, la război şi în perioada

5.1.1. Deplasarea prin marş

5.1.2. Deplasarea prin transport

Transportul forţelor, tehnicii şi materialelor se execută cu mijloace rutiere, feroviare,

5.1.3. Deplasarea combinată

5.1.4. Pregătirea şi executarea deplasării

Pregătirea deplasării cuprinde: stabilirea, cercetarea şi recunoaşterea itinerarelor de

Înlocuirea constă în predarea (primirea), la ordin, de către (către) unităţi a fâşiilor

5.5.1. Pregătirea operaţiei

5.5.2. Desfăşurarea operaţiei

Pe timpul deplasării, ritmul de înaintare se schimbă în conformitate cu situaţia concretă.

5.5.3. Sprijinul de luptă

5.5.4. Comanda şi controlul

5.5.5. Sprijinul logistic

5.6.1. Planificarea şi organizarea

Planificarea şi organizarea trebuie să aibă în vedere dificultatea prevederii detaliilor. Totuşi,

5.6.2. Desfăşurarea operaţiei

5.6.3. Sprijinul de luptă

Artileria trebuie să asigure disponibilitatea permanentă a sprijinului de foc pentru susţinerea

5.6.4. Comanda şi controlul

Lupta de întâlnire prezintă o serie de particularităţi ale comenzii şi controlului, determinate,

5.6.5. Sprijinul logistic

Sprijinul logistic al luptei trebuie să dea posibilitatea comandantului să câştige şi să menţină

5.7. JONCŢIUNEA FORŢELOR

5.7.1. Desfăşurarea operaţiei

Joncţiunea forţelor este, de regulă, o acţiune cu un caracter ofensiv. Mărimea şi componenţa