Professional Documents
Culture Documents
M. Eminescu
1
(guraliv şi de nimic), în timp ce portretul astrului e construit prin metaforă (răsare din liniştea
uitării), mit, simbol. Dialogul celor doi evidenţiază dorinţa pajului de a o cuceri pe Cătălina
printr-un ritual erotic şi ezitările ei. Întâi dorul arzător de luceafăr o determină să-l alunge pe
frumosul paj. Dar, treptat, ea înţelege că iubirea ei pentru Luceafăr este un vis irealizabil,
dureros, sfâşietor („Luceşte c-un amor nespus / Durerea să-mi alunge, / Dar se înalţă tot mai
sus, / Ca să nu-l pot ajunge”). Absenţa astrului de pe boltă generează uitarea şi Cătălina caută
împlinirea în iubire în braţele unei fiinţe de aceeaşi condiţie cu ea. Acesta este sensul numelui
pe care îl dobândeşte ea începând cu acest tablou.
Tabloul III ilustrează zborul luceafărului prin lumi siderale şi dialogul său cu Demiurgul.
Hyperion (înseamnă „cel care pluteşte deasupra”) îi cere Demiurgului să-l dezlege de condiţia
lui nemuritoare: „Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în
schimb / O oră de iubire...”. Acesta îl refuză întrucât cei doi sunt consubstanţiali. Moartea lui
Hyperion ar fi însemnat autoanularea Demiurgului iar absenţa acestuia din inima lumilor ar fi
adus cu sine destrămarea cosmosului: „-Hyperion ce din genuni / Răsai c-o-ntreagă lume, /
Nu cere semne şi minuni / Care n-au chip şi nume;”
Replica Demiurgului conţine şi o gravă meditaţie asupra condiţiei umane. În antiteză cu
viaţa eternă a geniului, existenţa pământenilor e ameninţată de perspectiva sfârşitului, reglată
de rotaţia astrelor, dominată de forţa implacabilă a destinului, limitată în timp şi spaţiu: „Ei
doar au stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / Şi nu
cunoaştem moarte.”
Începutul ultimului tabloul surprinde revenirea Luceafărului pe bolta cerului. Refugiul
îndrăgostiţilor Cătălin-Cătălina în spaţiul protector, izolat, al codrului, cufundat în noapte,
luminat de raze lunare, îmbălsămat de mireasma florilor de tei reconstituie atmosfera din
idilele eminesciene şi reînvie imaginea cuplului primordial Adam-Eva rătăcind fericiţi prin
paradis.
Cătălina îl cheamă ultima oară pe Luceafăr în lumea ei dar acesta refuză să coboare în
cercul strâmt al muritorilor. Nu numai pentru că este dezamăgit de infidelitatea ei, dar şi
pentru că a atins revelaţia condiţiei sale de geniu nemuritor legat indisolubil de eternitatea
rece. Finalul poemului, de o dureroasă şi mândră resemnare, reprezintă o constatare rece,
obiectivă a diferenţelor fundamentale între două lumi antinomice: una care trăieşte starea pură
a contemplaţiei, iar cealaltă, starea instinctualităţii oarbe, într-un cerc strâmt al norocului, al
şansei de a se împlini sau al neşansei: „ –Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? //
Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor
şi rece”.
Eminescu însuşi mărturisea că poemul este o alegorie a geniului nefericit, condamnat
la solitudine absolută: „...dacă geniul nu cunoaşte nici moarte, şi numele lui scapă de noaptea
uitării, pe de altă parte aici pe pământ, nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi
fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Muzicalitatea elegiacă a versurilor este realizată prin rima încrucişată, ritmul iambic,
măsura versurilor (şapte-opt silabe), efectele eufonice ale cuvintelor, rima interioară, prezenţa
refrenului.
Cele mai frecvente figuri de stil sunt epitetele cromatice (corăbii negre, umbra negrului
castel, păr de aur, umbra feţei străvezii, rumene văpăi, negre-i viţele de păr, negru giulgi,
greul negrei veşnicii), care nuanţează portrete, particularizează spaţiul, metafora
(mişcătoarele cărări, ochiul tău mă-ngheaţă, privirea ta mă arde, a haosului văi, fulger
nentrerupt, gând purtat de dor, sete care-l soarbe, greul negrei veşnicii, al nemuririi nimb)
ilustrează antiteza muritor-nemuritor, construieşte imagini ale genezei sau conferă adâncime
şi intensitate sentimentelor, comparaţiile (Cum e Feciora între sfinţi / Şi luna între stele, un
adânc asemene / Uitării celei oarbe) singularizează frumuseţea muritoarei, pune accent pe
intensitatea sentimentelor Luceafărului.
2
Temele (condiţia geniului, cosmogonia, condiţia umană, iubirea, natura), motivele
(luna, noaptea, castelul, codrul, marea, visul, oglinda, magia, singurătatea, dorul), antitezele
(muritor-nemuritor, înger-demon, teluric-cosmic, finit-infinit), valorificarea folclorului
(basmele româneşti şi mitul zburătorului din care creşte fiinţa Luceafărului), ipostazele eului
liric (femeia-înger, geniul, Demiurgul, muritorul) reflectă imaginarul romantic.