Professional Documents
Culture Documents
1.1. Generalităţi
Este cunoscut faptul că mediul înconjurător şi societatea umană suportă adesea
acţiunea unor fenomene extreme periculoase cu origine diferită, naturală sau antropică, ce
pot produce dereglări distructive şi brutale în anumite sisteme sau situaţii prestabilite.
Aceste evenimente (cutremure, erupţii vulcanice, tsunami, alunecări de teren,
furtuni, inundaţii, secete, incendii, accidente tehnologice, situaţii conflictuale etc.) se
produc de regulă pe neaşteptate şi pot provoca numeroase victime în rândul oamenilor şi
animalelor, un volum mare de pagube materiale, dezechilibre ecologice şi chiar grave
tulburări ale stării psihice şi morale a populaţiei ce intră sub incidenţa fenomenului
respectiv.
Numai în ultimii ani lumea a fost supusă unei mari diversităţi de evenimente
dezastruoase: cutremure majore în SUA, Japonia, Armenia, Iran, Egipt, Turcia, Salvador
şi India, cicloni tropicali în regiunea Caraibelor şi furtuni violente pe coasta atlantică a
Europei, inundaţii mari în Bangladesh, Pakistan şi regiunea Mississippi din SUA,
manifestări vulcanice în perimetrul Pacificului (Filipine) şi Mării Mediterane (Sicilia),
dezastre tehnologice precum exploziile din canalizarea orăşenească din Guadalajara
(Mexic) şi incendiile dintr-o serie de localuri publice din Filipine, dispute politice şi
sociale în Kuwait, Kurdistan, Somalia, Mozambic, fosta Iugoslavie ş.a.
La nivel global, în ultimii 35 de ani, numărul marilor catastrofe a crescut
necontenit, cu o accelerare netă la sfârşitul anilor ’80, cu repetarea evenimentelor
extreme, atât naturale cât şi tehnologice.
Datele statistice arată că în ultimele trei decenii, la nivel planetar, diferitele
dezastre au determinat moartea a peste 8 milioane de persoane, boli şi suferinţe pentru
mai mult de 1 miliard de oameni, pierderi şi distrugeri de bunuri materiale de sute de
miliarde de dolari. În medie, anual, dezastrele reprezintă cauza a 25 000 de morţi şi a
circa 3 miliarde dolari distrugeri economice.
Statisticile indică, de asemenea, excluzând marile accidente legate de transporturi,
că în lume se produc în fiecare an, ca număr (sau frecvenţă), circa 180 catastrofe, în timp
ce la începutul anilor 70, numărul lor era mai mic de 100.
Repartiţia pe mari categorii a evenimentelor catastrofice în lume, în ultimii 35 de
ani, indică predominarea celor naturale (66%), restul (34%) fiind de natură antropică. În
privinţa numărului de victime, cele mai ucigătoare sunt seismele (cu circa 41% din
victime), urmate de inundaţii (30%), cicloni tropicali şi furtuni (14%), vulcanism (2%),
restul, de 13% din numărul victimelor fiind datorate evenimentelor catastrofice de natură
antropică.
Creşterea efectivă a frecvenţei evenimentelor naturale catastrofice care se constată
în prezent, cât şi a costurilor lor globale, poate fi pusă pe seama mai multor factori:
-episoade ciclice care guvernează diferitele hazarde naturale
- creşterea globală a populaţiei, concentrarea sa în mari aglomeraţii
-creşterea vulnerabilităţii comunităţilor umane
-neglijenţă privind previziunea, măsuri şi activităţi insuficiente de prevenire
-creşterea sensibilizării populaţiei şi a cererilor venite din partea unui public din
ce în ce mai preocupat de atingerile aduse siguranţei şi securităţii sale
Principalul factor responsabil de recrudescenţa riscurilor este, în opinia noastră,
creşterea vulnerabilităţii comunităţilor umane. Alături de caracteristicile naturale care
determină gradul de vulnerabilitate, omul crează sau agravează vulnerabilitatea prin
nenumărate modalităţi:
-instalarea, din raţiuni economice, în zone vulnerabile, urbanizarea şi
industrializarea accentuată în siturile expuse riscurilor
-densitatea de ocupare şi de frecventare a teritoriilor de risc, forma şi tipul de
utilizare a spaţiului;
-natura şi calitatea construcţiilor;
-dependenţa, din ce în ce mai crescută, a urbanului de diferitele reţele tehnice,
care sunt susceptibles de a fi perturbate, fie în mod natural fie antropic (precum
distrugerea conductelor de apă, de încălzire, a cablurilor electrice sau de telecomunicaţii
etc.);
-mobilizarea crescândă a spaţiului subteran în serviciul urbanizării (linii de metro,
tuneluri, parkinguri subterane etc.) lărgeşte în manieră îngrijorătoare spectrul
vulnerabilităţii;
-multiplicarea cazurilor de comportament subversiv, a actelor de delincvenţă etc.
(care ţin deci de social) adaugă o dimensiune suplimentară vulnerabilităţii
1.2. Terminologie
1.2.1. Hazard, dezastru, catastrofă
În literatura de specialitate s-a făcut uz de o diversitate de termeni (fenomene
extreme, fenomene periculoase, hazard, risc, calamitate, dezastru, catastrofă, cataclism
etc.) pentru a dimensiona şi cuantifica amploarea unor evenimente naturale sau
antropogene deosebite şi pagubele materiale produse.
Numeroşi oameni de ştiinţă străini (Pech 1988, Crozier 1988, Chardon 1990,
Valla 1990, Davy 1991, Béthemont 1991, Degg 1992, Rosenfeld 1994, Seliverstov
1994), dar şi români (Bălteanu 1992, Bogdan 1992, 1996, Bogdan, Niculescu 1992, Jelev
1992, Ianos 1993, 1994, Zăvoianu, Dragomirescu 1994, Ciulache, Ionac 1995, Grecu
1997, Diaconu şi colab. 1997, Bălteanu, Alexe 2000 ş.a.) s-au preocupat de complexa
problematică a riscurilor reprezentate de aceste evenimente şi a definirii şi utilizării
termenilor cei mai potriviţi, definiţia multora dintre noţiunile frecvent vehiculate fiind
fixată între parametri cantitativi: pagubele materiale şi victimele omeneşti.
În aceste condiţii s-a impus ca o necesitate preocuparea pentru elaborarea unor
norme în vederea utilizării unei terminologii unitare pe plan internaţional pentru
cercetarea unor asemenea evenimente. O contribuţie importantă în acest sens a avut-o
editarea de către ONU şi Secretariatul IDNDR, în 1992, a unui dicţionar de termeni,
“Internationally agreed glossary of basic terms related to disaster management”, privind
principalii termeni folosiţi în studiile dezastrelor.
Caracterul aleatoriu al acestor fenomene de mare anvergură, imprevizibile,
constituind de multe ori adevărate salturi calitative, praguri în evoluţia unui sistem, care
eliberează energii imense şi determină dezordine, dezechilibre pe scara de evoluţie
normală a mediului înconjurător, este cel mai bine exprimat prin sintagma “hazard”.
Conform dicţionarului amintit, hazardul reprezintă “un eveniment ameninţător sau
probabilitatea de apariţie, într-o anumită perioadă, a unui fenomen cu potenţial
distructiv”. Într-o definiţie mai cuprinzătoare, putem conchide că hazardul reprezintă
un fenomen extrem, natural sau antropic, cu probabilitate mare de manifestare
într-un anumit teritoriu şi într-o perioadă dată, cu grave consecinţe pentru mediul
înconjurător şi societatea umană, depăşind măsurile de siguranţă pe care aceasta şi
le impune.
Dimensiunea hazardelor poate fi apreciată în funcţie de efectele pe care le induc
asupra structurii interne şi funcţionalităţii unui sistem şi deci, în funcţie de rezistenţa la
schimbare a sistemului respectiv.
Unele hazarde realizează un risc de importanţă redusă pentru ansamblul
sistemului, apărând ca banale accidente în evoluţia acestuia, ca fluctuaţii, oscilaţii în jurul
traiectoriei normale de evoluţie (incendii, furtuni, alunecări superficiale de teren).
Alte hazarde afectează sistemele într-o mai mare măsură, constituind adevărate
rupturi funcţionale, cu producerea unor importante pagube materiale şi victime omeneşti,
dar fără a determina o schimbare totală a sensului de evoluţie (inundaţii, cutremure,
epidemii, explozii sau incendii de proporţii ş.a.). În acest caz sistemul respectiv are, de
regulă, capacitatea de a reveni la normal.
Când manifestarea unor hazarde introduce o ruptură profundă, care determină
schimbarea totală a sensului de evoluţie a sistemului faţă de traiectoria iniţială, se poate
vorbi de dezastru, catastrofă ori cataclism (explozii vulcanice, cutremure catastrofale,
coliziunea cu Pământul a unor obiecte cosmice precum meteoriţii de mari dimensiuni sau
asteroizii ş.a.). Asemenea evenimente depăşesc capacitatea de rezistenţă a sistemului,
conducând la integrarea acestuia în mediul său, respectiv moartea sistemului. Este de la
sine înţeles că în acest caz funcţionarea societăţii umane suferă grave întreruperi, pe care
nu le poate depăşi prin mijloace proprii.
Există variate nuanţe în definirea termenilor de dezastru ori catastrofă. În
literatura de limbă franceză termenul mai mult folosit este cel de catastrofă, considerat
sinonim cu dezastru (Zăvoianu, Dragomirescu, 1994). Catastrofele ori cataclismele
exprimă două contrarii ale aceleaşi unităţi (faţă-revers): un aspect fizic, material, obiectiv,
cognoscibil şi cuantificabil prin consecinţele produse, şi un aspect imaterial, subiectiv,
incognoscibil, care rămâne în sfera probabilităţii şi care reflectă gradul de percepţie, de
cunoaştere, de civilizaţie al societăţii care le suportă. Catastrofele/cataclismele sunt
specifice doar pentru regiunile locuite, care sunt cele mai vulnerabile.
În literatura de limbă engleză apare mai mult termenul de dezastru. După Degg
(1992), dezastrul rezultă din “interacţiunea spaţială dintre un fenomen extrem al mediului
şi o populaţie care este sensiblă la aceste procese şi probabil la pierderile tangibile şi
intangibile”. În dicţionarul IDNDR dezastrul este definit drept “o gravă întrerupere a
funcţionării unei societăţi, care cauzează pierderi umane, materiale şi de mediu, pe care
societatea afectată nu le poate depăşi cu resursele proprii”.
Apare evident deci că se poate vorbi de un dezastru numai în cazul în care un
fenomen extrem afectează populaţia sau rezultatele activităţii sale, provocând pagube
mari. În acest sens, Degg (1992) consideră că un hazard nu presupune întotdeauna un
dezastru. El nu este malefic pentru om dacă nu există o interferenţă spaţială între aria de
extindere a fenomenului respectiv şi aria unei populaţii vulnerabile la acest proces
(Fig.1). Dacă cele două areale interferează, în funcţie de gradul de vulnerabilitate, este
posibil ca un hazard (cauza) să provoace un dezastru (care este efectul).
Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte dezastrul ca fiind orice eveniment care
cauzează pagube, distrugeri ecologice, pierderi de vieţi omeneşti şi deteriorarea sănătăţii
şi a serviciilor în ceea ce priveşte sănătatea, la o scară suficient de puternică, astfel încât
să justifice un extraordinar răspuns sau intervenţie din afara comunităţii afectate.
Ministerul Sănătăţii şi Bunăstării din Suedia a definit dezastrele drept situaţii în
care se crează un dezechilibru între nevoile acute şi resursele locale disponibile.
De asemenea, în literatura de specialitate se menţionează că un hazard poate fi
considerat un dezastru atunci când pagubele produse depăşesc anumite praguri. După
Sheehan şi Hewitt (1969), citaţi de Degg (1992), un dezastru este atunci când un hazard
provoacă cel puţin 100 de morţi sau rănirea a cel puţin 100 persoane sau pagube de cel
puţin 1 milion dolari SUA. Compania Swiss Re din Zurich consideră că se poate vorbi de
un dezastru atunci când sunt inventariaţi cel puţin 20 de morţi iar pagubele sunt de cel
puţin 16,2 milioane dolari SUA.
O secţiune a ONU defineşte ca “dezastru semnificativ” pierderile de cel puţin 100
vieţi umane şi de 1% din produsul intern brut. Un raport pregătitor pentru Conferinţa
mondială asupra climatului (Roma, 1995) evalua preţul vieţii umane la 1,5 milioane
dolari într-o ţară “bogată” şi la 100 000 dolari într-o ţară “săracă”. Această parte a
raportului a trebuit să fie înlăturată, într-atât de şocant a apărut faptul de a atribui o
valoare statistică persoanei umane, care are valoare universală.
1.2.2. Vulnerabilitatea
Vulnerabilitatea este definită de dicţionarul IDNDR drept “gradul de pierderi (de
la 1% la 100%) rezultate din potenţialitatea unui fenomen de a produce victime şi pagube
materiale”.
Ea pune în evidenţă cât de mult este expus omul şi bunurile sale în faţa diferitelor
hazarde, indicând nivelul pagubelor pe care poate să le producă un anumit fenomen.
Gradul de vulnerabilitate depinde de un ansamblu complex, reprezentat de
populaţie, construcţii, infrastructură, activitatea economică, organizarea socială şi
eventualele programe de expansiune şi de creştere a potenţialului unui anumit teritoriu.
Continua deteriorare a mediului şi creşterea aglomerărilor urbane contribuie la
accentuarea gradului de vulnerablitate la diferitele dezastre. Un seism, o furtună sau o
inundaţie de o anumită amploare pot aduce atingeri nesemnificative unei zone foarte slab
populate, pe când, în cazul unei zone puternic urbanizate, un eveniment chiar de o mai
slabă amploare poate provoca distrugeri considerabile.
De asemenea, efectul general al unui dezastru dintr-o ţară sau o regiune dată
depinde în mare măsură de nivelul economic al acesteia. Un eveniment care afectează un
anumit număr de persoane şi cauzează anumite pagube, poate avea un efect dezastruos
asupra unei ţări cu o economie slabă, în timp ce un dezastru cu o magnitudine similară,
într-o ţară cu o economie puternică, poate fi trecut cu vederea. Aşa cum am menţionat, un
incident considerat minor într-o ţară dezvoltată, poate reprezenta o urgenţă majoră, cu
valoare de dezastru, într-o ţară cu posibilităţi reduse de răspuns (de intervenţie) în astfel
de situaţii.
Un grad mare de vulnerabilitate la eventualele hazarde se întâlneşte în ţările cu o
creştere explozivă a populaţiei şi o urbanizare accelerată, cu standarde foarte scăzute ale
construcţiilor, fără o planificare şi o asigurare tehnică suficiente, iar populaţia are un
nivel de educaţie redus şi facilităţi medicale necorespunzătoare. De altfel, repartiţia pe
Glob a acestor dezastre, evidenţiază faptul că 68% dintre acestea s-au produs în regiunile
lumii a treia, plus Japonia şi Australia. Aici s-au înregistrat, în medie, circa 2066
victime/dezastru, în timp ce în SUA şi Canada valorile au fost de 19 morţi/dezastru, iar în
Europa vestică, de 99 morţi/dezastru.
Într-un studiu UNDRO, din 1990, privind evaluarea impactului evenimentelor
dezastruoase asupra economiilor în ultimii 20 de ani, se arată că primele zece locuri în
privinţa predispoziţiei la dezastre (cu alte cuvinte, cele mai vulnerabile) sunt ocupate de
următorele ţări: Montserrat, Vanuatu, Nicaragua, Burkina, Rep. Dominicană, Insulele
Cook, Ciad, Bolivia, St. Lucia şi Yemen. Unele ţări au un indicator relativ ridicat, doar pe
baza unui singur eveniment dezastruos produs în perioada respectivă, gradul în care
acestea au fost afectate fiind neaşteptat de mare. Tot la fel, alte ţări, supuse unei lungi
serii de dezastre serioase de diferite tipuri, s-au dovedit a avea economii destul de
puternice pentru a suporta cu bine efectele acestora.
1.2.3. Riscul
Dintotdeauna societatea umană a fost nevoită să-şi asume anumite riscuri ca sa
poată exista şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă. Necesitatea identificării de noi resurse
materiale şi energetice, ca şi nevoia lărgirii spaţiului de locuit, îl determină pe om să rişte,
chiar dacă nu poate aprecia în întregime efectele ulterioare ale unor decizii.
În fapt, riscurile sunt definibile atunci când, în sistemul fizic, unul sau mai multe
elemente ating un nivel al forţei, intensităţii sau cantităţii, ieşite din comun. Aceste forţe
ieşite din comun pot antrena deranjamente în ecosisteme, până la nivelul geosistemului şi,
mai ales, pot produce dezordine în aşezările umane. Numai acestea din urmă fac obiectul
evaluărilor, în termeni umani mai întâi (atingeri posibile aduse persoanelor) şi apoi în
termeni materiali (atingeri aduse bunurilor).
Geomorfologul francez J. Tricart, într-un articol privind pericolele şi riscurile
naturale şi tehnologice (1992), face distincţie între termenii pericol şi risc. El defineşte
pericolul drept un fapt brut, neavând în mod necesar consecinţe. Pericolul devine un risc
doar atunci când ameninţă o fiinţă sau un obiect. Când acest risc s-a realizat şi a reuşit să
provoace importante distrugeri, se poate vorbi de o catastrofă.
Noţiunea de risc, care o integrează pe cea de evaluare, nu poate fi deci aplicată
valabil dacă omul nu este implicat, dacă nu este vorba de implantarea, organizarea
grupurilor umane în spaţiu. El este dat de interferenţa dintre diferite fenomene şi
vulnerabilitatea aşezărilor umane. În acest sens, se poate spune că “orice geografie a
riscurilor nu poate fi decât o geografie umană”. De asemenea, vulnerabilitatea oamenilor
şi a bunurilor create nu poate fi evaluată decât în funcţie de localizarea acestora.
Riscul este dat de caracterul aleatoriu al unor fenomene, de faptul că ”nici data şi
nici locul viitorului caz, eveniment, nu pot fi determinate doar pe baza cunoaşterii stărilor
anterioare”. El constă esenţialmente într-o judecată de valoare (cantitativă), legată de
pagubele susceptibile de a fi produse de către diferiţi agenţii naturali sau antropici.
După dicţionarul IDNDR, riscul reprezintă “numărul posibil de pierderi umane,
persoane rănite, pagube asupra proprietăţilor şi întreruperi de activităţi economice în
timpul unei perioade de referinţă şi într-o regiune dată, pentru un fenomen natural
particular şi prin urmare este produsul dintre riscul specific şi elementele de risc”.
În accepţiunea noastră riscul reprezintă probabilitatea reală de expunere a
mediului înconjurător şi a societăţii umane la acţiunea unui hazard de o anumită
mărime, cu grave consecinţe, previzibil într-o anumită măsură. El presupune două
laturi: pe de o parte, fenomenul fizic aşa cum este el şi posibilitatea de repetare a lui la
scări şi cu efecte mult mai mari, iar pe de alta, potenţialul acestuia de a produce dezastre
de diferite grade unor grupuri de oameni aflate într-un anumit stadiu de percepţie, de
cunoaştere.
Sistemele geografice puternic umanizate sunt ameninţate de cele mai diverse şi
frecvente riscuri, întrucât aici intervenţiile externe şi dinamica schimbărilor interne au
efecte neaşteptate. Unele riscuri sunt asumate de societate, altele sunt pasive, putând fi
reactivate în orice moment, iar cea de-a treia categorie este reprezentată de cele
necunoscute încă.
Riscul poate fi exprimat matematic, ca produsul dintre hazard (H), elementele
expuse la risc (E) şi vulnerabilitate (V):
R = H⋅ E ⋅ V
Prin urmare, riscul există în funcţie de mărimea hazardului (cutremur, alunecare
de teren, inundaţie etc.), de elementele expuse la risc (populaţie, bunuri materiale,
activităţi economice etc.) şi de vulnerabilitatea lor (adică de gradul de expunere a omului
şi bunurilor sale în faţa hazardelor, de nivelul pagubelor pe care poate să le producă un
anumit fenomen)(Bălteanu, Alexe, 2000).
Deşi societatea şi-a creat şi perfecţionat sisteme de control ale riscului, eficienţa
lor este relativă având în vedere complexitatea problematicii riscului, implicarea a
numeroase necunoscute în cunoaşterea acestuia. De aceea, cu toate că riscul ar putea fi
apreciat între anumite limite, realizarea sa rămâne, de regulă, întâmplătoare, respectiv nu
se ştie când, unde, cât şi sub ce formă va apărea evenimentul “anticipat” (Ianoş, 1994).
II. HAZARDELE ŞI EVALUAREA RISCULUI
3.2.3. Riscul reprezentat de vulcani este foarte mare pentru om, ţinându-se cont
de faptul că la poalele acestora sunt deseori create mari concentrări de populaţie atrasă de
solurile fertile de pe versanţii conurilor, de prezenţa unor izvoare fierbinţi şi a emanaţiilor
de gaze favorabile dezvoltării staţiunilor balneare, de oportunităţile pentru turism etc.
Principalele efecte ale erupţiilor vulcanice, constuindu-se în tot atâtea elemente de
risc pentru om, sunt:
- exploziile vulcanice, ale căror suflu provoacă mari distrugeri localităţilor, căilor
de comunicaţie, pădurilor şi determină numeroase pierderi de vieţi omeneşti pe areale
largi în jurul craterului;
- curgerile de lavă pot acoperi suprafeţe întinse de terenuri (de ordinul sutelor de
km2), afectând localităţile situate în imediata apropiere a craterului sau a crăpăturii prin
care lava apare la suprafaţă şi provocând mari distrugeri obiectivelor construite şi
terenurilor agricole;
- curgerile de piroclastite (amestecuri de lave, cenuşi vulcanice, fragmente de
rocă, vapori şi gaze cu temperaturi de 600-1000ºC) constituie cauza principală a
producerii de victime omeneşti; ele se desfăşoară sub forma unor avalanşe sau a unor nori
arzători care se deplasează cu mare viteză pe pantele conului vulcanic, cu efecte
devastatoare ;
- căderile de cenuşi vulcanice afectează teritorii largi în jurul vulcanilor, ducând la
distrugerea vegetaţiei, a culturilor agricole, moartea animalelor, prăbuşirea clădirilor
(când grosimea şi greutatea stratului de cenuşă este considerabilă) ş.a.
- gazele emise de vulcani sunt în unele cazuri toxice (în general au un puternic
miros de sulf); foarte periculos este dioxidul de carbon care se poate acumula în zonele
depresionare, provocând victime prin asfixiere;
- cutremurele de pământ însoţesc adesea erupţiile vulcanice, ca fenomene
precursoare şi ca indicii, ca elemente de prognoză a acestora;
- lahar-urile sau curgerile noroioase constituie o categorie de efecte secundare ale
fenomenelor vulcanice, însă deosebit de periculoase; ele se produc prin amestecul
materialelor vulcanice, în special a cenuşii, cu apa provenită din ploi, topirea zăpezii şi a
gheţii ori din deversarea unor lacuri situate în crater şi deplasarea cu viteză mare pe
versanţii conului, având un potenţial distructiv deosebit (cazul vulcanului Nevado del
Ruiz din Mexic, 1985, când un torent de noroi a distrus 4500 de case şi a ucis 25 000 de
persoane);
- alunecările de teren pot, de asemenea, constitui efecte secundare ale
fenomenelor vulcanice, producându-se în urma ruperii unor părţi din conul vulcanului
datorită presiunilor uriaşe generate de lava în ascensiune şi de gazele supraîncălzite.
Erupţiilor vulcanice le sunt atribuite circa 350 000 victime începând cu zorii
civilizaţiei umane. Aceasta cifră nu reprezintă decât jumătate din decesele cauzate de
cutremurele de pământ dintr-un singur an, 1976, cel mai ucigător fără îndoială din câte se
cunosc până în prezent.
Numărul vulcanilor susceptibili de a se activa este de două-trei ori mai mare decât
numărul celor consideraţi deja activi. Patru cincimi din aceştia aparţin “centurii de foc” a
Pacificului şi sunt cei mai periculoşi, din cauza vâscozităţii lavelor şi a stilului eruptiv
exploziv.
Doar cu câteva excepţii, chiar şi vulcanii cei mai activi dormitează în cea mai
mare parte a timpului. Perioadele de repaos sunt în mod tipic de 10 până la 100 de ori mai
lungi decât perioadele de erupţie. Acestea din urmă sunt anunţate de o serie de semne
precursoare. Croindu-şi drumul spre suprafaţă, magma provoacă cutremure, bombarea
edificiului vulcanic, fumarole. Cu toate acestea chiar şi pentru un vulcan a cărui istorie
eruptivă este cunoscută, este imposibil să se prevadă data erupţiei şi tipul acesteia.
Situaţia eruptivă şi scenariile de evoluţie trebuiesc evaluate de la o zi la alta.
O noţiune pertinentă este frecvenţa unui tip de eveniment: conform unei legi
foarte generale, probabilitatea producerii unui fenomen este o funcţie exponenţială
descrescătoare din energia acestuia. Erupţiile cele mai violente sunt cele mai rare şi, deci,
cele mai slab cunoscute, în timp ce erupţiile mici se produc aproape tot timpul.
Se pune întrebarea dacă există şi alte tipuri de manifestări vulcanice violente,
înafara celor recent cunoscute. În acest caz este posibil să avem de-a face cu evenimente
cataclismice (cum sunt cele răspunzătoare de ejectarea celor 10 000 kilometri cubi de
lave în Yellostone (SUA) acum două milioane de ani). Aceste curgeri gigantice revelează
evenimente care se produc la scara a o sută de mii de ani.
Erupţii de tip Krakatau sau Tambora se repetă la scara sutelor sau miilor de ani şi
se vor reproduce într-un viitor destul de apropiat. Din cauza densităţilor ridicate de
populaţie, regiunile care prezintă numeroşi vulcani, precum Asia de Sud-Est, sunt foarte
vulnerabile. Datorită creşterii demografice şi economice, pierderile umane şi materiale
vor fi mai importante astăzi decât în trecut. Căderile de cenuşă şi valurile tsunami
devastatoare induse de marile prăbuşiri continuă să rămână inevitabile în proximitatea
vulcanilor respectivi. Regiuni vaste vor resimţi efectele pulberilor şi aerosolilor chiar pe
parcursul mai multor ani. Incidenţa asupra sănătăţii publice, transporturilor aeriene şi a
altor activităţi economice va fi cu atât mai semnificativă cu cât nici o măsură de prevenţie
nu se întrevede deocamdată.
4.2.2. Avalanşele reprezintă deplasări bruşte şi rapide ale maselor de zăpadă din
munţi, pe versanţii cu înclinare accentuată, în lungul unor culoare preexistente sau pe alte
suprafeţe înclinate, nefragmentate.
Condiţiile şi factorii cei mai importanţi cu rol în declaşarea avalanşelor sunt:
trăsăturile stratului de zăpadă, conformaţia versantului, starea timpului, perturbarea
echilibrului zăpezii prin diferite activităţi.
Zăpada suferă o metaforfoză continuă în funcţie de temperatură, vânt şi de
particularităţile substratului, ea poate avea structuri diferite, poate fi uscată sau umedă,
poate conţine plăci sau bulgări de gheaţă etc.
Datorită ninsorilor succesive zăpada se prezintă startificat, fiecare strat având
propriile sale trăsături. De obicei, la contactul cu solul este un strat mai vechi şi mai dens,
în partea mijlocie se găseşte un strat mai uşor cu o coeziune redusă, iar la suprafaţă, un
strat cu zăpadă nouă, afânată. Declanşarea avalanşelor se produce, în cele mai multe
situaţii, în stratul mijlociu, cu o coeziune redusă.
În funcţie de particularităţile stratului de zăpadă, avalanşele sunt de mai multe
tipuri:
- avalanşe uscate, produse la temperaturi sub 5ºC, în zăpadă afânată şi cu aspect
prăfos-grăunţos; sectorul de desprindere are forma inversă a literei V, iar zăpada se
deplasează cu viteze mari, uneori atingând peste 200 km/h; în amestec cu aerul ea
formează aerosoli foarte periculoşi pentru oameni, aceştia murind sufocaţi;
- avalanşe umede, produse în stratele de zăpadă umedă şi grea; antrenează în
deplasare cantităţi mari de zăpadă în lungul culoarelor de avalanşă şi exercită presiuni
mari (5-50 t/m2) asupra obiectelor întâlnite în cale, distrugându-le;
- avalanşe în plăci, produse prin desprinderea, de pe suprafaţa stratului bazal de
zăpadă, a stratelor superficial îngheţat şi a celui mijlociu;
Atunci când avalanşele deplasează numai zăpadă ele sunt considerate “curate”, iar
dacă antrenează în mişcare şi fragmente de rocă şi copaci atunci ele sunt “murdare”.
Conformaţia versantului are un rol important în declanşarea şi diferenţierea
avalanşelor. Acestea se pot forma pe versanţi cu diferenţe de nivel foarte variate, cuprinse
între 50-2000 m. Pantele cele mai favorabile pentru declanşarea avalanşelor sunt cele
cuprinse între 30-50º (pe pantele mai mari zăpada neputând să se acumuleze în strate prea
groase, iar pe pante mai reduse forţele de frecare sunt suficient de mari pentru a-i asigura
o relativă stabilitate).
Sectoarele convexe ale stratului de zăpadă favorizează apariţia crăpăturilor şi a
cornişelor de zăpadă, determinând la rândul lor declanşarea avalanşelor.
Starea timpului intervine în declanşarea avalanşelor prin modificarea coeziunii
stratului de zăpadă. Acest lucru se poate produce fie prin schimbări rapide de
temperatură, cu topirea bruscă a zăpezii, fie prin căderea ploilor, contribuind la îmbibarea
cu apă a stratului de zăpadă (anotimpul de primăvară fiind cel mai favorabil declanşării
avalanşelor).
De asemenea, căderile abundente de zăpadă, vânturile puternice şi viscolele
determină acumularea zăpezii în strate foarte groase (pe versanţii adăpostiţi stratul de
zăpadă poate fi de câteva ori mai gros decât pe cei expuşi vântului), contribuind astfel la
creşterea riscului declanşării avalanşelor.
Perturbarea stării de echilibru a zăpezii se poate produce fie pe cale naturală
(trepidaţii produse de cutremurele de pământ sau de zgomotul puternic al tunetelor din
timpul furtunilor), fie antropică (modificarea conformaţiei versanţilor prin amplasarea de
construcţii şi căi de comunicaţie, tăierea pădurii, tăierea şi arderea jnepenişurilor,
traversarea versanţilor înzăpeziţi de către schiori, zgomote şi trepidaţii produse de diferite
activităţi etc.).
Riscul pe care avalanşele îl reprezintă pentru populaţia montană din numeroase
ţări ale lumii încadrează aceste fenomene printre cele mai dramatice evenimente ale
muntelui. Extinderea activităţilor turistice şi practicarea sporturilor de iarnă determină o
creştere a riscului impactului avalanşelor asupra societăţii.
Ţările alpine din Europa (Elveţia, Austria, Franţa, Italia) sunt printre cele mai
afectate de avalanşe şi au cele mai vechi înregistrări sistematice ale acestor fenomene (de
ex., în Austria şi Elveţia avalanşele produc în medie anual circa 20-25 de victime, dar în
unii ani numărul acestora a depăşit 100). De asemenea, unele ţări nordice (Norvegia,
Suedia, Canada, partea de nord a Rusiei) şi andine (Peru) sunt puternic afectate de
avalanşe. În România, acestea produc anual victime şi pagube materiale, în special în
Munţii Bucegi şi Făgăraş, unde activităţile turistice sunt cele mai dezvoltate. Cel mai
recent astfel de eveniment s-a produs în data de 19 ianuarie 2004, când o avalanşă
produsă în Bucegi, la Gura Dihamului (pe Valea Morarului), a provocat moartea a 5
morţi schiori, participanţi la un concurs de schi).
7.4. Fenomenul El Niño sau Oscilaţia Sudică este unul dintre cele mai
complexe fenomene globale de interacţiune între două învelişuri fluide ale Terrei:
atmosfera şi hidrosfera. El se produce în zona tropicală a Oceanului Pacific şi se
manifestă prin două efecte majore:
- încălzirea la suprafaţă a apelor oceanului şi deplasarea acestora dinspre partea
vestică spre partea estică, sub impulsul unor mase de aer care se deplasează în aceeaşi
direcţie, având tendinţa de a perturba şi de a înlocui alizeele;
- modificări anormale ale climei pe întreaga planetă, în special în zonele tropicale,
unde se înregistrează secete şi furtuni violente însoţite de inundaţii şi cicloni;
În esenţă, fenomenul El Niño (însemnând “Copilul Domnului” în spaniolă,
denumire utilizată de pescarii din Peru şi Ecuador) reprezintă curentul marin cald care
apare câteodată, în preajma Crăciunului, în lungul coastelor pacifice sud-americane, la
sud de Ecuator, înlocuind curentul Humboldt (adică curentul rece normal care vine din
sud). Fenomenul se produce în plină vară australă, temperatura apei oceanului crescând
cu cel puţin 0,5ºC, iar încălzirea durând cel puţin 6 luni. Cauzele modificării temperaturii
apelor oceanice nu sunt pe deplin lămurite, însă este evident faptul că aceasta conduce la
modificarea temperaturii şi presiunii aerului şi la schimbarea circulaţiei generale a
maselor de aer.
Modificările climatice legate de El Niño sunt cele mai pronunţate în zona
intertropicală. În unele regiuni (Marea Caraibelor, America Centrală, sud-vestul Americii
de Nord ş.a.) acestea se manifestă printr-o intensificare a perturbaţiilor atmosferice
însoţite de cicloni, tornade şi ploi abundente. În alte regiuni, cum sunt cele musonice din
Asia, în special în Indonezia, dar şi în Australia şi în regiunile semideşertice din Africa,
este evidentă tendinţa de intensificare a secetelor, pe alocuri combinate cu extinderea
deşerturilor. Se pare că deşertificarea din Sahel şi din Rajahstan (India) este strâns legată
de creşterea frecvenţei fenomenului El Niño după 1960 şi de intensifcarea lui în anii
1982-83. În plus, în perioadele de manifestare a acestuia producţia de peşte din lungul
coastelor pacifice ale Americii de Sud scade foarte mult, ţărmurile sunt afectate de furtuni
puternice, cu precipitaţii abundente, iar păsările care produc guano sunt lipsite de hrană.
Cu toate acestea, relativa raritate a fenomenului El Niño, cu o frecvenţă elastică
care variază între 4 şi 7 ani, nu pune în chestiune starea medie a climatului litoral de la
sud de Ecuator şi din nordul Perului, a cărui ariditate este întreţinută de curentul
Humboldt, iar ploile foarte abundente care îl însoţesc pe câmpiile litorale şi marginile
muntoase se înscriu în ritmul convenit al ploilor de vară din climatele andine vecine.
În secolul XX, se pare că doar El Niño din anii 1982-83 se evidenţiază ca o
veritabilă dereglare, întrucât curentul cald cât şi ploile diluviene s-au manifestat până în
iulie 1983, antrenând un cumul record de precipitaţii anuale (circa 4500 mm, la
Guayaquil). Cu excepţia acestui caz aparte, anomalia constă de fapt în percepţia
fenomenului de către oameni, mai ales când ploile torenţiale se abat asupra versanţilor
special amenajaţi pentru a reţine şi cea mai mică cantitate de apă, deci pentru a atenua
seceta, producând curgeri torenţiale devastatoare.
VIII. HAZARDELE BIOLOGICE ŞI RISCURILE INDUSE
8.1. Epidemiile - cauzele declanşării lor
Epidemiile, ca hazarde biologice, comportă riscul de îmbolnăvire în masă a
populaţiei datorită unor agenţi patogeni, precum viruşii, rickettsiile, bacteriile, fungii şi
protozoarele. Multe maladii sunt transmise de agenţi purtători, cum sunt ţânţarii (malaria,
febra galbenă), musca ţeţe (boala somnului), puricii, păduchii (tifosul exantematic).
Epidemiile de mari proporţii, numite pandemii, sunt cunoscute în istorie ca fiind
printre cele mai importante hazarde care au generat milioane de victime. Astfel, în
secolul al XIV-lea, ciuma bubonică a produs în Europa peste 50 milioane de victime,
ceea ce reprezintă circa o treime din populaţia continentului.
În prezent, conform statisticilor Organizaţiei Internaţionale a Sănătăţii, pe glob se
înregistrează epidemii de malarie (10 milioane de cazuri, din care o zecime sunt mortale),
holeră (50.000 de îmbolnăviri), bilharzioză (200.000 de cazuri), poliomelită, meningită şi
febră galbenă. Acestea sunt răspândite mai ales în ţările sărace, unde măsurile de
prevenire şi de combatere sunt deficitare.
În România, epidemiile afectează anual peste 300.000 de persoane şi produc
10.000 de victime.
Deosebit de alarmante sunt statisticile referitore la maladia SIDA (Sindromul
Imunodeficienţei Dobândite) - cea mai recentă pandemie, produsă de virusul HIV, cu
transmitere sexuală sau prin transfuzii de sânge. Pe Glob se apreciază că există aproape
40 milioane de persoane infectate cu HIV, înregistrându-se, în medie, 6 îmbolnăviri noi
pe minut, 95% dintre acestea în ţările în curs de dezvoltare. Cea mai gravă situaţie este în
Africa, unde se estimează că o treime din segmentul de populaţie care are în prezent 15
ani va muri de SIDA. În lume, în anul 2006 au fost înregistrate circa 2,9 milioane de
decese datorate HIV.
În România sunt semnalate circa 10 000 de cazuri de infectare, din care peste
7000 sunt copii.
Cauzele declanşării epidemiilor constau în introducerea unui agent patogen într-o
comunitate umană. Declanşarea acestora este precedată de o perioadă de incubaţie, care
diferă de la o boală la alta.
Declanşarea maladiilor este favorizată de o combinaţie de situaţii şi cauze, care se
întâlnesc mai frecvent în ţările sărace, datorită alimentaţiei necorespunzătoare, lipsei de
igienă şi lipsei unor surse adecvate de apă potabilă.
Epidemiile sunt favorizate de producerea unor dezastre naturale, precum
inundaţiile şi cutremurele, care determină dislocări ale populaţiei şi concentrarea acesteia
în tabere de sinistraţi. Conflictele militare, etnice şi tribale, urmate de deplasări ale unor
grupuri mari de oameni şi de concentrarea lor în tabere de refugiaţi, fără asistenţă
medicală corespunzătoare, favorizează, de asemenea, răspândirea unor boli.
Adeseori, lipsa de igienă din marile centre urbane, însoţită de aglomerarea
gunoaielor menajere, de înmulţirea şobolanilor şi a câinilor vagabonzi, favorizează
declanşarea epidemiilor.
Sindromul respirator acut sever (SARS) sau pneumonia atipică, este cauzat de un
virus originar din SE Chinei, primul caz fiind raportat în zona Beijing-Guang Dong, în
noiembrie 2002. Se presupune că este răspândit de pisici, şobolani sau gândaci de
bucătărie. Afecţiunea este întâlnită mai ales la persoane tinere, între 19-45 ani.
Până în prezent au murit 114 persoane, alte 6000 fiind infestate. Deocamdată (şi
din fericire fără decese), în Europa au fost raportate 45 de cazuri şi în SUA 56 de cazuri.
În Canada, din 149 cazuri declarate, 22 de persoane au murit deja. În România până în
prezent a fost declarat un singur caz.
Boala se instalează în două faze: iniţial are loc perioada de incubaţie, de 3-7-10
zile, cu simptome de febră, frisoane, astenie, dureri de cap şi de muşchi, pete roşii pe
piele, la unele persoane manifestându-se şi diareea ; după alte 3-7 zile apare o tuse seacă
şi lipsa de putere şi rezistenţă la efort. În final, virusul blochează alveolele din plămâni,
care se umplu cu apă sau cu alte elemente şi sângele nu se mai oxigenează.
Gripa aviară constituie încă o problemă alarmantă, începând din anul 2003, odată
cu apariţia virusului H5N1, considerat ca deosebit de periculos, fiind capabil de a suferi
mutaţii genetice şi deci de a se transmite la om.
În noiembrie 2005, OMS avertiza că o pandemie de gripă aviară ar putea provoca
moartea a 2 - 7,5 milioane de persoane, ar necesita internarea a 28 milioane şi ar
contamina 30% din populaţia planetei.
De la apariţia virusului H5N1 şi până în 2007, în lume au murit 164 persoane
(cele mai multe în Asia de SE, mai ales în Vietnam; în Turcia, la sfârşitul lui 2005 -
începutul lui 2006, s-au înregistrat 3 decese de copii în aceeaşi familie).
În România, virusul H5N1 a fost semnalat în luna octombrie 2005 în Delta
Dunării (judeţul Tulcea), la Ceamurlia, apoi la Maliuc, etc. iar până la sfârşitul anului era
semnalat în alte 4 judeţe (Brăila, Buzău, Călăraşi, Ialomiţa). Intervenţia autorităţilor a fost
promptă: izolarea completă a focarelor, uciderea prin incinerare a întregului efectiv de
păsări din perimetrul afectat, dezinfectarea zonei şi a persoanelor, introducerea de pui-
santinelă pentru monitorizarea atentă. În 2006 gripa aviară s-a extins în alte câteva zeci
de focare, culminând la începutul lunii mai cu platforma de creştere a păsărilor de la
Codlea, fapt ce a dus la închiderea acesteia şi retragerea de pe piaţă a tone de carne de
pasăre.
Pesta porcină – numai în România, în ultimii a fost depistată în peste 1000 focare,
în primul rând datorită faptului că se cresc porci în gospodării individuale. A fost afectat
serios sectorul producţiei de carne de porc, mari centre de creştere a porcilor fiind închise
(cazul cel mai cunoscut este cel al Combinatului COMTIM Banat).
Un potenţial de risc deosebit de ridicat, atât prin valoarea pagubelor cât şi prin
numărul victimelor pe care le pot genera, îl prezintă incendiile, indiferent de sectorul
economic în care se produc.
In mediul urban incendiile endogene au cauze diverse: accidente în reţelele de
gaze sau electrice, defecte de întreţinere a echipamentelor, imprudenţa utilizatorilor,
disfuncţiuni ale materialelor casnice, acte delincvente etc. Ele privesc în special clădirile
de locuit (cartierele vechi fiind în mod particular vulnerabile din cauza aglomerării
construcţiilor pe spaţii restrânse şi a abundenţei materialelor combustibile), dar şi
imobilele dezvoltate pe vertivală (hoteluri sau sedii de birouri), localuri cu mare
frecventare publică (gări, aeroporturi, centre comerciale, şcoli, spitale, săli de spectacole,
discoteci etc.), unde orice sinistru poate atinge dimensiuni catastrofice.
Cel mai recent eveniment de acest fel a avut loc într-un hotel din Filipine,
incendiul declanşat la unul din etajele inferioare ale imobilului extinzânde-se rapid spre
nivelurile superioare, cauzând în final moartea a 75 de persoane şi intoxicarea gravă a
altor 50. În 1996, în acelaşi oraş, şi-au pierdut viaţa 160 de tineri într-un incendiu
declanşat într-o discotecă. În decembrie 2006, un incendiu produs într-un centru de
dezintoxicare a dependenţilor de droguri din Moscova a dus la moartea a 41 de femei.
Incendiile industriale, în special cele din industria petrochimică, pot avea, în afara
consecinţelor directe, implicaţii grave indirecte, pe suprafeţe extinse, de exemplu:
poluarea reţelei hidrografice şi a pânzelor freatice prin intermediul apei folosite la
stingerea lor, încărcată cu substanţe toxice, deşeuri, produse petroliere ş.a., distrugerea
faunei piscicole etc.
Prevenirea acestor incendii necesită o verificare permanentă a siguranţei de
funcţionare a instalaţiilor, informarea corectă a publicului şi impunerea unor garanţii
financiare.
Ca frecvenţă, cele mai dese accidente se produc în cadrul industriei chimice,
afectând deseori populaţia şi aşezările aflate în împrejurimi prin emisiile de substanţe în
procesul de producţie şi prin cantităţile mari de deşeuri eliberate în mediul înconjurător,
cu efect în modificarea proprietăţilor fizice şi chimice ale solului, apei şi aerului.
Activităţile din industria chimică sunt extrem de periculoase şi prin faptul că manipulează
tehnologii ce folosesc temperaturi ridicate şi presiuni înalte.
După accidentul de la Seveso (Italia) din 1976, când explozia de la o uzină
chimică a produs scurgerea în împrejurimi a unei mari cantităţi de dioxină (o substanţă
defoliantă extrem de periculoasă), Comunitatea Europeană a definit noţiunea de ”risc
major” indus de “un eveniment în relaţie cu dezvoltarea necontrolată a unei activităţi
tehnologice care generează un pericol grav în interiorul sau în exteriorul intreprinderii,
prin eliberarea uneia sau mai multor substanţe toxice”.
Unul din cele mai grave accidente tehnologice s-a produs la Bhopal (India) în
1984 prin eliberarea accidentală a unei mari cantităţi de gaz deosebit de toxic (izocianat
de metil) de la o uzină de pesticide aparţinând Concernului Internaţional Union Carbide.
Accidentul s-a soldat cu moartea a 6500 de oameni şi cu îmbolnăvirea altor 100.000
(sterilitate, afecţiuni respiratorii şi surzire temporară), concernul fiind obligat să plătească
15 miliarde de dolari populaţiei afectate şi rudelor victimelor.
În ţara noastră, în ianuarie 2001, s-a produs cel mai mare accident ecologic din
Moldova din ultimii 50 de ani: scurgerea accidentală în Şomuzul Mare şi de aici în Siret a
unor substanţe nocive (amoniac şi cianuri) de la firma Metadet SA Fălticeni. Concentraţia
de cianuri a fost de 800 ori mai mare în Şomuz decât maximul admis, iar pe Siret de 130
ori. Consecinţe: mii de tone de peşte mort, animale moarte care au păscut în apropierea
rezervoarelor, intoxicarea gravă cu cianuri a câtorva zeci de persoane, pagube de miliarde
de lei.
9.4.5. Accidentele nucleare constituie unul din riscurile majore pentru populaţie
şi mediul înconjurător, prin răspândirea necontrolată a unor substanţe radioactive în afara
instalaţiilor nucleare şi depozitelor de deşeuri radioactive.
Acest tip de hazarde sunt legate de centralele nucleare electrice, de instalaţiile
nucleare din unele institute de cercetare ştiinţifică, de căderea pe Pământ a unor sateliţi
artificiali cu propulsie nucleară şi de transportul şi depozitarea deşeurilor radioactive.
Între anii 1944 şi 1987 au avut loc, în lumea întreagă, 284 de accidente nucleare,
multe dintre ele datorită unei insuficiente izolări a izotopilor sau unei expuneri
accidentale la acţiunea razelor X.
Cel mai grav accident nuclear din istorie s-a produs la centrala nucleară de la
Cernobîl (Ucraina), în 26 aprilie 1986, prin explozia unuia din cele patru reactoare cu
care aceasta era dotată şi scăparea în exterior a unei mari cantităţi de substanţe
radioactive care conţineau iod 131 şi cesiu 137. Muncitorii şi pompierii care au asigurat
stingerea incendiului cât şi turnarea şi construirea unui sarcofag de beton în jurul
miezului reactorului au fost grav iradiaţi şi au murit în lunile următoare. Până în prezent
au murit peste 30 000 oameni, au fost iradiaţi peste 2,5 milioane de oameni, fiind în
continuare susceptibili de îmbolnăviri ale glandei tiroide, leucemie şi de o serie de
dereglări psihice. A fost necesară evacuarea a 110 000 familii din localităţile situate pe o
rază de 30 km în jur
În prezent sunt în funcţiune 16 centrale nucleare asemănătoare cu cea de la
Cernobîl (11 în Rusia, 3 în Ucraina şi 2 în Lituania) care prezintă un grad accentuat de
risc, deşi au fost luate măsuri severe de siguranţă.
În SUA, după bine cunoscutul accident de la centrala nucleară Three Mile Island,
din 1979, măsurile luate au fost foarte severe şi au implicat delimitarea pentru fiecare
centrală a două zone de alertă: o primă zonă (în care există pericolul iradierii corpului
uman în întregime şi al inhalării unor particule radioactive) se extinde pe 10 km în
direcţia vântului, iar cea de-a doua (cuprinzând un areal în care sunt contaminate sursele
de apă şi recoltele) se extinde pe o rază de 80 de km de la reactor. În interiorul celor două
zone se iau măsuri de alertare a populaţiei, de adăpostire imediată, de acordare a primului
ajutor şi de evacuare.
Prin darea în funcţiune a centralei de la Cernavodă, România a intrat în rândul
ţărilor producătoare de energie electrică în centralele nucleare. Aceasta se bazează pe
sistemul canadian Kandu, care este unul din cele mai sigure şi mai eficiente din lume.
Însă există riscul producerii de accidente la centrale de pe teritoriul ţărilor vecine,
Kozlodui (unde unul din cele cinci reactoare a fost deja închis în ianuarie 2004) şi
Cernobâl (ultimul reactor a fost închis în 2000). Încă din aprilie 2003 a fost tras semnalul
de alarmă, rapoartele indicând o creştere a scurgerilor radioactive la Cernobâl şi faptul că
sarcofagul de aici ar putea ceda. Deja, la Suceava se înregistrează o creştere a frecvenţei
cancerului de tiroidă şi vezică.
Securizarea focarului de la Cernobâl, prevăzută pentru 2008, va costa 800 milioane
dolari.