TRANSPORTUL SI DISTRIBUTIA

ENERGIEI ELECTRICE
 Noţiuni introductive
• Sistemul electroenergetic = ansamblu de instalaţii energetice care asigură
procesul de producere (generatoarele, fără turbinele de antrenare), de transport
(liniile şi staţiile electrice) şi consum de energie (receptoarele electrice)
• Sistemul energetic este ansamblul instalaţiilor rezultat din adăugarea la sistemul
electroenergetic, pe partea de centrale şi a turbinelor, cazanelor, depozitelor de
combustibil (pentru centrale termoelectrice) respectiv pentru centralele
hidroelectrice a turbinelor, barajelor şi lacurilor de acumulare, iar pe partea
consumatorilor alături de receptoarele de energie se consideră şi mecanismele
antrenate.
• Receptor de energie electrică: un element de circuit care consumă energia
electrică în scop util sau un aparat care transformă energia electrică în alte
forme de energie(luminoasă, mecanică, termică)
• Consumatorul de energie electrică: ansamblul instalaţiilor electrice pentru
alimentarea receptoarelor dintr-o înteprindere, construcţii etc.
• Instalaţiile electrice dintr-un sistem electroenergetic se pot grupa:
– Producere a energiei electrice (generatoarele);
– Transport a energiei electrice (linii electrice aeriene şi subterane, staţii
transformatoare)
– Distribuţie (linii electrice aeriene şi subterane, posturi de transformare,
tablouri de distribuţie)
– Instalaţii la consumator. 3

Legătura dintre tensiunea de fază V şi tensiunea între faze U

a a

Va
U ca Va U ab
N N
Vc Vb Vc Vb

c b c b
U bc

Tensiunea de fază V Tensiunea între faze U

U = 3V 4

2
 Definiţii

Tensiunea nominală a sistemului (ca un întreg) (eng.: nominal

voltage of the system) = o valoare a tensiunii utilizată pentru a
desemna sau identifica un sistem şi la care se referă anumite
caracteristici de funcţionare

Tensiune normată (rated voltage) = o valoare cantitativă atribuită,

în general, de constructorul de echipamente pentru anumite condiţii
de funcţionare ale unei componente, dispozitiv sau echipament din
sistemul electroenergetic. Ex: tensiunea la bornele generatoarelor
este diferită de tensiunea reţelei electrice este 6,3 kV, 10,5 kV,
24 kV sau 35 kV.

Clasificarea reţelelor electrice

• după nivelul de tensiune;

• în funcţie de destinaţia şi extinderea
geografică;
• în funcţie de topologie;
• în funcţie de situaţia neutrului faţă de
pământ;
™ sisteme de transport la tensiune alternativă
sau continuă
6

3
 Clasificarea RE după nivelul de tensiune

• Reţele de joasă tensiune Un≤1 kV

- În România este folosită tensiunea de 400/230V
• Reţele de medie tensiune 1≤Un <110kV
– Un=10kV;20kV pentru distribuţia urbană (LES/LEC)
– Un=20kV pentru distribuţie rurală (LEA)
– Un=6kV;10kV pentru distribuţie industrială
(LEC/LES)
• Reţele de înaltă tensiune Un =110 kV
- Rol de repartiţie zonală sau de distribuţie în cadrul marilor
oraşe
• Reţele de foarte înaltă tensiune 220 kV,400 kV,750 kV
7

Clasificarea RE în funcţie de destinaţie şi

extinderea geografică

• După destinaţie:
– Reţele electrice de transport (ÎT, FÎT)
– Reţele electrice de repartiţie (ÎT)
– Reţele electrice de distribuţie (MT/JT)
• După extinderea geografică:
– Reţele naţionale
– Reţele zonale
– Reţele locale

4
Clasificarea reţelelor electrice în funcţie de topologie

• Reţele radiale, arborescente sau deschise

Reţea radială

Staţie de transformare T
Î / MT
Posturi de transformare MT / JT

Reţea arborescentă
9

Clasificarea reţelelor electrice în funcţie de topologie

Structuri de reţele buclate

2 1
~ ~

Întreruptor
10

5
 Clasificarea reţelelor electrice în funcţie de topologie

Structuri de reţele complex buclate

I
I

~ I
~ I
~
~
a b
Reţea buclată complex Modificarea topologiei unei reţele prin debuclarea în
statiile de transformare: a) fără debuclare; b) cu debuclare
11

Clasificarea reţelelor în funcţie de situaţia neutrului faţă de pamânt

• Reţele cu neutrul izolat faţă de pământ

• Reţele cu neutrul legat direct la pământ

• Reţele cu neutrul tratat:

- prin impedanţă (bobină şi / sau rezistor)
- prin sistem rezonant (bobina Peterson)
12

6
 Reţele electrice cu neutru izolat faţă de
pământ
Transformator
a

Va
N

N
ZN = Vc Vb
Pamant
c b
a
Regim normal
VN=VP=0
U ca Va U ab
N
Vc Vb

c b

Regim cu defect (faza a) VN=V Vb = Vc = 3V 13

Clasificarea reţelelor în funcţie de situaţia neutrului faţă de pământ

N N

ZN XN = 0

Reţele cu neutru Reţele cu neutru legat

tratat prin impedanţă direct la pământ

14

7
 Arhitectura reţelelor electrice

Particularităţile arhitecturii sistemelor electroenergetice

• Elementul principal care poate fi luat în considerare la analiza configuraţiei
sistemelor electroenergetice este nivelul de tensiune.
• Legătura între planuri diferite de tensiune este realizată prin intermediul
cuplajelor magnetice ale transformatoarelor.
• În interiorul unui plan sunt cuprinse elementele longitudinale ale reţelelor.
• Reţelele din planurile superioare servesc transportului energiei electrice,
iar cele din planurile inferioare distribuţiei acesteia.
• Injecţia de putere în sistem se face în reţeaua de transport de la
generatoarele centralelor dispuse la medie tensiune.
• Nodurile şi reţeaua de treaptă inferioară constituie un consumator pentru
reţeaua din treapta superioară (cu excepţia nodurilor generator)
• Consumul de energie din sistem are loc la nivel de înaltă, medie sau joasă
tensiune prin intermediul transformatoarelor de cuplaj cu reţeaua.
• Reţelele aflate la nivel inferior sunt mai dense, transferă puteri mai mici.
15

Tensiunea
treptei [kV]
750
400

220

Staţie de
transformare

110

Arhitectura sistemului Transformator

electroenergetic naţional ~
Centrală
locală
Zone
rurale
~
20
Centrală~ Zone
sistem urbane

Reţ ele Reţ ele

industriale urbane

(6) 10

Post de
transformare

0.4
Reţele de 16
distribuţie
de joasă
tensiune

8
 Schema principială a transportului şi distribuţiei energiei
electrice în SEN pe niveluri de tensiune

750 kV, 400 kV

220 kV

Generator Repartiţia
energiei electrice
110 kV

20 kV

10 kV Distribuţia
energiei electrice
Consum local
0.4 kV

0 kV

17

9
 Scheme de conexiune ale reţelelor electrice

Obiective
• continuitate în alimentare;
• simplitate şi elasticitate în exploatare;
• posibilitate de extindere (autostructurare);
• economicitate (investiţii şi pierderi minime);

Reţele de joasă tensiune simplu buclate

PT1 PT2

S1 S2

PT1 PT2
PT1 PT2

S3 I

c
b
2

1
 Reţele de joasă tensiune buclate
MT
MT

0,4 kV

0,4 kV

0,4 kV
a. longitudinal

MT

b. transversal

c. mixt
3

Staţie
T
M
ri
bl u

CB
Ca

Postu ri
transformare

Reţea complex buclată

de tip plasă
Branşamen te
4

2
 Configuraţia reţelelor de medie
tensiune
În funcţie de modul de racordare de la staţia IT/MT:
• Cu distribuţie directă când PT sunt racordate la barele de MT ale staţiei
de transformare prin intermediul liniilor de MT (distribuitori).
– Cu rezervarea pe aceeaşi staţie de transformare;
– Cu rezervare pe două staţii de transformare diferite.
– Tip grilă
– În dublă derivaţie

• Reţea de distribuţie indirectă prin puncte de alimentare (PA): reţea de

fideri+distribuitoare;

• Reţea cu racordare indirectă prin puncte de conexiune: posturile de

transformare sunt racordate prin linii de MT la bara punctului de
conexiune care la rândul său este alimentat din staţiile IT/MT prin linii de
MT.
5

Distribuţie directă prin LES cu rezervă pe aceeaşi staţie

(Reţele de distribuţie de M.T. din zonele urbane când nu există posibilitatea asigurării rezervării de pe barele de M.T. din altă staţie de transformare)
MT

Staţie de
10 kV / MT

Distribuţie directă prin LES cu rezervă pe staţii diferire

(Reţele de distribuţie de M.T. din zonele urbane, când există posibilitatea asigurării rezervării de pe barele de M.T. ale altei staţii)

MT MT

S1 S2

3
 MT

Distribuţie directă tip grilă cu

rezervare pe aceeaşi staţie sau pe
staţii diferite
S2
(Reţele de distribuţie de M.T. Staţie viitoare
din zonele urbane cu densităţi de 110 kV / MT

sarcină de 5-10 MVA/km sau2

pentru a reduce volumul de

cabluri)

S1
Staţie existentă
110 kV / MT

Distribuţie directă tip dublă derivaţie prin LES cu rezervare pe

aceeaşi staţie sau pe două staţii diferite
(Reţele de distribuţie de M.T. din zonele urbane cu densităţi de
sarcină de peste 10 MVA/km2)

MV
Cablu de
lucru
Cablu
de rezervă

4
 N
JT
Ît/MT
ÎT/MT
MT/JT

I N
3
2
1 I S
S N 3
JT
2
1
MT/JT
MT/JT JT mono

N
3
2
N JT N N
JT
3
2
MT/JT
JT mono

N
3

1 2 3 N
1 2 3 N
a) America de Nord b) Anglia
Retele de distribuţie la medie tensiune
a) cu neutru distribuit b) fără neutru distribuit, mixtă cu 2 sau 3 faze
9

ÎT/MT

ÎT/MT

I S
3
2
1

MT/JT JT mono

I S
JT monoN N
3
3 2
1
1
JT mono

MT/JT

TI N

JT mono

1 2 3 Jt monoN
1 2 3 N

c) Australia d) Europa
Retele de distribuţie la medie tensiune
c) fără neutru distribuit, mixtă cu 1,2,3, faze d)fărăr neutru distribuit, 3 faze
10

5
11

12

6
Soluţii de autostructurare pentru mărirea capacităţii de tranzitare a reţelelor
de MT

► preluarea consumului crescut prin adăugarea de noi linii şi conectarea de noi puncte de injecţie într-o
reţea existentă
► nu necesită modificarea elementelor esenţiale şi a caracteristicilor tehnice şi constructive principale ale
reţelelor existente
► se menţine structura şi unitatea reţelei, modificările aduse constituind o dezvoltare de configuraţie, şi
nu o refacere a acesteia

crearea staţiilor B şi B’ şi racordarea lor la reţeaua existentă

13

crearea staţiilor C şi C’ care împart zona crearea staţiilor D şi D’ care împart zona
în sens longitudinal în sens transversal

14

7
 A
110 kV
Schema reţelei de
alimentare a unei
zone cu staţii ce
dispun de una sau
două unităţi de
transformare, LEA
alimentate de la 110 kV
aceiaşi linie de
110kV

15

A
110 kV

20 kV
Schema reţelei de
alimentare a unei
zone rurale printr-o
linie de 110kV ce
dispune de staţii cu
două unităţi

16

8
 Rural

110 kV/MV

110 kV/MV

400 kV/110 kV 110 kV/MV

substation
110 kV/MV 6 kV/110 kV
substation

~ ~
Schema unei reţele de repartiţie de 110kV pentru alimentarea unei
localităţii urbane

17

110 kV ring
Transformer
substation

Deep joint
substation

400 kV/110 kV
substation 110 kV
System

Schemă de repartiţie urbană pentru o localitate cu peste 150.000

locuitori
18

9
 Inelul 1, 110 kV Inelul 2, 110 kV

110 kV

Staţie
transformare
110 kV / MV

a) b)
Schemele staţiilor de transformare ce alimentează oraşele mari:
a) cu 2 transformatoare; b) alimentate de la două inele de 110kV
19

10
 Capitolul 2

Schemele echivalente şi
parametrii liniilor electrice

2.1. Rezistenţa electrică a LEA

Fie o linie electrică trifazată (a, b, c) la care se cunosc rezistenţele
conductoarelor de fază sau active notate Rca şi rezistenţa conductorului de
+
protecţie Rcp. Se pot calcula rezistenţa de secvenţă pozitivă R şi rezistenţa
0
de secvenţă zero R .

I cp

Rcp Ia
Rca Ib
Rca Ic
Rca

V V V
a b c

1
 ⎧V = V a a ⎧I = I
a a

⎪ ⎪
⎨V = a V ⎨I = a I
2 2
b a b a

⎪V = aV ⎪I = a I
⎩ c a
⎩ c a

R corespunde
+ rezistenţei unei faze în regim normal, adică cu
linia alimentată cu un sistem simetric sinusoidal de tensiuni de
succesiune pozitivă şi având sarcini echilibrate.

I +I +I =0⇒ I =0
a b c cp
în regim normal de funcţionare

V formulă generală pentru impedanţa de secvenţă

Z =
+ a

I a
pozitivă

⇒R =R +
ca

R 0corespunde rezistenţei unei faze în regim de secvenţă zero,

determinat în mod obişnuit de scurtcircuitele nesimetrice, sistemul fiind
0
alimentat cu tensiuni sinfazice V .
În regim de secvenţă zero, curenţii 0
I,
identici prin cele trei faze, se
închid prin pământ, motiv pentru care la determinarea R trebuie 0

considerată şi rezistenţa Rp a căii de întoarcere prin pământ.

3I0’

Rcp I 0

Rca I 0

Rca I 0

Rca

V V V
0 0 0

Rp 3I0” 4

2
 Se disting două situaţii:
a) Cazul LEA fără conductor de protecţie:
R = Rca + 3Rcp
0
(2.1)
b) Dacă LEA este prevăzută cu conductor de protecţie, o parte din
curentul de secvenţă zero se închide prin conductorul de protecţie,
0
motiv pentru care la determinarea rezistenţei R trebuie considerată în
paralel cu rezistenţa Rp şi rezistenţa Rcp:
R p ⋅ Rcp unde rezistenţa Rca este rezistenţa la
R = Rca + 3
0 (2.2) tensiune alternativă a conductorului
R p + Rcp de fază.
′
Rcp 3I 0

Rp este rezistenţa
Rca 3I 0
căii de întoarcere
prin pământ.

Rp ″
3I 0
5

În general se cunoaşte rezistenţa unui fir dintr-un conductor la

tensiune continuă:
l l
Rcc = ρ = [Ω] (2.3)
s γ⋅s
în care: ρ este rezistivitatea electrică a materialului în [Ωmm2/m];
γ - conductivitatea materialului, în [m/Ωmm2];
l - lungimea conductorului, în [m];
s - secţiunea conductorului, în [mm2];
În realitate, conductoarele sunt realizate sub formă de funie şi
mărimea Rcc pentru un conductor cu lungimea l, este afectată de câteva
erori:
eroarea de lungime: în cazul conductoarelor funie, din cauza
răsucirii firelor, lungimea conductoarelor LEA e mai mare cu
2 - 3% şi la LEC cu 2 – 6%.
eroarea de secţiune: datorită folosirii în calcule a secţiunii
standardizate; secţiunile reale sunt de obicei mai mici decât cele
standardizate. 6

3
 variaţia cu temperatura a rezistivităţii materialului conductor

ρ = ρ [1 + α (θ − 20 )] (2.4)
θ 20 20
unde α20 este coeficientul de
0 -1
temperatură la 20 C [grd ].

ρ 20 ⎡ Ω ⋅ mm ⎤ α 20 [grd ]
2

Rezistenţa la tensiune alternativă se

−1
o
⎢⎣ m ⎥⎦ o

calculează luând în considerare Cu 1,74 ⋅10 −2

0,00392
rezistenţa la tensiune continuă şi
Al 2,941 ⋅10 −2
0,00403
efectele de proximitate (yp) şi pelicular
(ys): Ol 14,2 ⋅10 −2
0,0062

R = R [1 + y + y
ca cc s p
] (2.5)

Pentru LEA se poate neglija efectul de proximitate pentru că fazele

se află la distanţe mari unele de altele;
- Efectul de suprafaţă (pelicular) se poate neglija pentru secţiuni mai
mici de 400 ÷ 500mm
2
pentru conductoare din Cu, respectiv pentru
600mm la Al.
2

Rezistenţa căii de întoarcere prin pământ se poate calcula

conform formulei lui Carson:
1 3 [Ω / km]
R p = ω ⋅ μ ⋅ ⋅10 (2.6)
8

unde μ este permeabilitatea solului care se poate considera

egală cu μ 0 = 4π ⋅10 H / m ;
−7

ω = 2πf este pulsaţia.

În general, pentru soluri normale se consideră R p = 0,05 [Ω / km].

4
 2.2. Reactanţa inductivă a LEA
Reactanţa inductivă a unui conductor din componenţa unei linii
electrice trifazate se determină cu relaţia:
X = ωL = 2πfL = x0 ⋅ l [Ω / km] (2.7 )
unde: x0 este reactanţa specifică;
l - lungimea conductorului.
Inductivitatea unui circuit este dată de raportul dintre fluxul care
străbate o suprafaţă care se reazămă pe acest circuit şi curentul din
contur; prin contur se înţelege circuitul de ducere şi de întoarcere a
curentului:
φ
L= [H ]
i
Inductivitatea este o mărime de material care depinde de materialul
conductor, de dimensiunea şi forma spaţială a circuitului şi de numărul
de spire. Inductivitatea nu depinde de mărimea curentului care trece prin
circuit.
În cele ce urmează se disting mai multe cazuri: 9

i. Inductivitatea ataşată unui conductor dintr-un sistem monofazat.

1 2
pământ
d12

Considerând cele două conductoare a fi fire masive, inductivitatea

acestora este alcătuită din inductivitatea internă şi inductivitatea externă,
corespunzătoare liniilor de câmp magnetic interioare şi exterioare:

μl μ 0 l d12
L = Lint + Lext = + ln
8π 2 π r
unde: μ = μ 0μ r este permeabilitatea magnetică absolută;
μr permeabilitatea magnetică relativă;
μ 0 = 4π10 −7
H /m - permeabilitatea magnetică a vidului 10

5
 deci μ 0 l μ r μ 0 l d12 μ 0 l ⎛ d12 μ r ⎞
L= ⋅ + ln = ⎜ ln + ⎟ =
2π 4 2π r 2π ⎝ r 4⎠
μ 0l d12 μ 0 l d12 μ l d
= ln μ = ln ⇒ L = 0
ln 12
( 2.8 )
2π r ⋅ e 4 2π re
− r
2π re
μr
−
unde r = r ⋅e
e
4
este raza echivalentă a conductorului.
Vom distinge cazul conductoarelor din material nemagnetic si
cazul conductoarelor magnetice:
μ =1
r
conductoare nemagnetice; rezultă că:
¾ se poate calcula re pentru un singur conductor masiv cu relaţia
r = 0,778 r
e

¾ pentru 7 fire re = 0,725r

¾ pentru 19 fire re = 0,757 r
Pentru conductoarele nemagnetice, raza echivalentă este mai mică
decât cea în raport cu conductorul masiv. 11

Pentru conductoarele magnetice (Al – Ol) la:

¾ 7 fire avem: re = 0,770 r
¾ 19 fire : re = 0,812 r
Cu alte cuvinte, re este mai mare la 19 fire decât la 7.
În general, pentru calcul se folosesc parametrii specifici:

4π ⋅10 −4
d12 d12 [mH / km şi conductor]
L= [ H / km] ⋅1km ⋅ ln = 0,2 ln
2π re re
d12
L = 0,46 lg (2.9)
re
Reactanţa inductivă specifică:
d12
x0 = ωL0 = 2π ⋅ 50 ⋅ 0,46 lg ⋅10 ⇒
−3

re
d12
x0 = 0,1445 lg [Ω / km şi conductor ] (2.10)
re 12

6
 ii. Inductivitatea ataşată unui conductor în cazul sistemului
trifazat cu un singur circuit
Pentru a putea defini un contur se introduce un conductor fictiv
N, situat la o distanţă Dx egală faţă de cele trei faze.

v de
f i cti
ctor e
n du rc e r
co întoa
1
d31 d12
Dx

3 2
ia
d23

ib ic

13

Fluxul magnetic total care înlănţuie conductorul a este:

φ =L i +L i +L i
aN aa a ab b ac c
⇒
μ 0l ⎡ Dx Dx Dx ⎤
φ aN = ⎢i ln + i ln + i ln ⎥ (2.11)
2π ⎣ re d12 d13 ⎦
a b c

Se disting două situaţii:

a) Cazul d12 = d13 = d 23 şi o încărcare simetrică a fazelor:
μ 0l ⎡ Dx Dx ⎤ μ 0l ⎡ Dx Dx ⎤
φ aN = ⎢i ln + (i + i ) ln ⎥ = ia⎢
ln − ln ⎥
2π ⎣ re d12 ⎦ 2π ⎣ re d12 ⎦
a b c

− ia
μl d μl d
⇒ φ = i ln
0 12
⇒ L = ln0 12
(2.12)
2π r
a
2π r
aN a

e e

Expresia inductivităţii este aceeaşi ca şi în cazul sistemului

monofazat. Fluxul magnetic este în fază cu curentul ia, având un
fenomen pur inductiv; inductivitatea La ataşată fazei a, va fi constantă 14
în timp.

7
b) Distanţele dintre conductoarele de fază sunt diferite (d ≠ d . )
12 23

În acest caz, fluxul total în mărimi instantanee nu mai este

proporţional cu curentul ia, iar acesta nu mai este defazat cu π / 2 în
urma tensiunii. În această situaţie, inductivităţile nu mai pot fi definite
decât într-un spaţiu complex Φ
L=
I
adică nu mai avem o inductivitate La ataşată fazei, care să fie
constantă în timp.
Pentru a soluţiona calculul inductivităţii se aplică o transformată
în complex expresiei (2.11), rezultând:

μ l⎛ Dx Dx Dx ⎞ ⇒
Φ = ⎜ I ln
aN + I ln
0
+ I ln
a ⎟ b c
2π ⎝ r d d ⎠ e 12 13

μl⎡ Dx ⎛ 1 3⎞ Dx ⎛ 1 3⎞ Dx ⎤
Φ =
aN
⎢ I0
ln + ⎜ −
a − j ⎟ I ln + ⎜ − + j ⎟ I ln ⎥ a a
2π ⎣ r ⎝ 2 2 ⎠ e
d ⎝ 2 2 ⎠ d ⎦ 12 13

15

Ia = Ia 1 3
unde a=− + j
2 2
Ib = a Ia
2

1 3
a =− − j
2
I c = aI a
2 2
μl ⎛ d ⋅d 3 d ⎞
⇒ Φ = I ⎜ ln
aN − j ln ⎟
0
a
12 13 13
⇒
2π ⎝ r 2 d ⎠ e 12

μ l⎛ d ⋅d 3 d ⎞
L = a⎜ ln 0
− j ln ⎟ (2.13) 12 13 13

2π ⎝ r 2 d ⎠ e 12

Datorită expresiei inductivităţii complexe L , impedanţa fazei devine: a

Z = R + jω( L − jL ) = R + ωL + jωL
a
'
a
''
a
''
a
'
a

Se constată pe de o parte creşterea rezistenţei de fază - care va

conduce la pierderi suplimentare de putere în linie şi pe de altă parte,
impedanţele de fază nemaifiind egale, apar căderi de tensiune diferite
pe faze, cu efect asupra funcţionării consumatorilor la capătul liniei.
16

8
 iii. Inductivitatea ataşată unui conductor de fază pentru o linie
trifazată, simplu circuit, cu conductoarele transpuse.
DE CE transpunerea conductoarelor?
În practica proiectării LEA, pentru a obţine construcţii economice,
mai uşoare şi mai puţin înalte, s-au realizat stâlpi la care distanţele între
faze sunt diferite.
În aceste cazuri, când distanţele diferă
mult, inductivităţile ataşate fazelor a, b, c,
sunt diferite între ele; acest fapt determină
1 2 3 o nesimetrie a impedanţelor, respectiv a
d12 d 23 tensiunilor de fază.

d 31 Aceasta produce perturbaţii în liniile

de telecomunicaţii sau LEA învecinate,
motiv pentru care se remediază prin
transpunerea conductoarelor de fază.

17

CE ESTE ŞI CUM se realizează transpunerea?

l/3 l/3 l/3
Ia a c b
d12 b a d 21 c
Ib
d13 c d 23 b d 31 a d 32
Ic
I 1
Secţiunea II 2
Secţiunea III 3
Secţiunea capătul
liniei
stâlpi transpunere

Distanţa pe care un conductor de fază ocupă cele trei poziţii pe stâlp,

s.n. CICLU DE TRANSPUNERE, iar distanţa între doi stâlpi de
transpunere s.n. PAS DE TRANSPUNERE.
S-a făcut o ultimă transpunere şi la capătul liniei, pentru ca faza a să se
afle în poziţia iniţială (pentru a evita confuzii la efectuarea de manevre în
exploatare). 18

9
 Numărul ciclurilor de transpunere pe o linie, depinde de lungimea şi
tensiunea nominală a liniei, şi este dictat de necesitatea de a limita
influenţa liniilor de înaltă tensiune (Î.T.) asupra liniilor de telecomunicaţii.
În prezent la liniile de 110 kV se practică un singur ciclu de
transpunere, iar la 220 kV, 400 kV, în funcţie de lungimea liniei, între unu
si trei cicluri. Pentru ţara noastră, având în vedere lungimile liniilor de 400
kV, lungimea ciclului este de cca. 250 km.
Calculul inductivităţii la LEA cu conductoare transpuse
În cazul liniilor cu conductoare transpuse, inductivităţile pe cele trei
faze vor fi egale, iar pentru calculul lor se procedează astfel:
¾ se scrie fluxul total care înlănţuie, de ex., faza a, pentru cele trei
poziţii ale conductorului pe stâlp (I, II, III):
μ l⎛ Dx Dx Dx ⎞
Φ I
aN = ⋅ ⎜ i ln
0
+ i ln + i ln ⎟
2π 3 ⎝ r d d ⎠
a b c
e 12 13

μ l⎛ Dx Dx Dx ⎞
Φ II
aN = ⋅ ⎜ i ln
0
+ i ln + i ln ⎟
2π 3 ⎝ r d d ⎠
a b c
e 23 21

μ l⎛ Dx Dx Dx ⎞
Φ III
aN = ⋅ ⎜ i ln
0
+ i ln + i ln ⎟ 19
2π 3 ⎝ r d d ⎠
a b c
e 31 32

¾ rezultă fluxul total: Φ =ΦaN

I
aN +Φ II
aN +Φ III
aN =
μ l⎛ Dx Dx Dx ⎞
= ⋅ ⎜ 3i ln 0
+ 3i ln + 3i ln ⎟
2π 3 ⎝ r DMG DMG ⎠
a b c
e

unde: DMG = 3 d12 ⋅ d 23 ⋅ d 31 = distanţa medie geometrică între

conductoarele de fază ale unui circuit

Ţinând cont că i +i +i =0
a b c se obţine

μ ⎛ Dx Dx ⎞ μ DMG
Φ = ⋅ l ⋅ i ⎜ ln − ln0
⎟ = ⋅ l ⋅ i ln 0

2π ⎝ r DMG ⎠ 2π r
aN a a
e e

μ ⋅ l DMG
L = ln 0
(2.14)
2π r
a
e

DMG [Ω / km şi conductor] (2.15)

x = 0,1445 lg
r
0
20
e

10
 iv. Inductivitatea ataşată unui conductor de fază pentru o linie
trifazată, dublu circuit.

i a

i b

i d13′
c

d12′
i a
'

i, '
b

i, ' d11′
c

I II III
.

Φ =Φ
aN
I
aN +Φ II
aN +Φ III
aN
i +i +i =0
a b c

Se consideră că cele două circuite sunt identice din punct de vedere

constructiv şi al încărcării fazelor:
i =i i =i i =i
a a' b b' c c'

d = d ; d = d ; ...
12 ′ 21′ 13′ 31′
21

μ 0 l ⎡⎛ Dx Dx Dx ⎞ ⎛ Dx Dx Dx ⎞⎤
Φ I
aN = ⋅ ⎢⎜⎜ ia ln + ib ln + ic ln ⎟⎟ + ⎜⎜ ia ln + ib ln + ic ln ⎟⎟⎥
2π 3 ⎣⎝ re d12 d13 ⎠ ⎝ d11′ d12′ d13′ ⎠⎦

μ 0 l ⎡⎛ Dx Dx Dx ⎞ ⎛ Dx Dx Dx ⎞⎤
Φ II
aN = ⋅ ⎢⎜⎜ ia ln + ib ln + ic ln ⎟⎟ + ⎜⎜ ia ln + ib ln + ic ln ⎟⎟⎥
2π 3 ⎣⎝ re d 23 d 21 ⎠ ⎝ d 22 ′ d 23′ d 21′ ⎠⎦

μ 0 l ⎡⎛ Dx Dx Dx ⎞ ⎛ Dx Dx Dx ⎞⎤
Φ III
aN = ⋅ ⎢⎜⎜ ia ln + ib ln + ic ln ⎟⎟ + ⎜⎜ ia ln + ib ln + ic ln ⎟⎟⎥
2π 3 ⎣⎝ re d 31 d 32 ⎠ ⎝ d 33′ d 31′ d 32 ′ ⎠ ⎦

μ ⋅ l ⎛ DMG DMG ⎞
⇒ L = ln⎜ ⋅ ⎟ (2.16)
0 1

2π ⎝ r DMG ⎠
a
e 2

unde: DMG = 3 d12 ⋅ d 23 ⋅ d 31 este distanţa medie geometrică între

conductoarele de fază ale primului circuit;
DMG 1 = 3
d 12′ ⋅ d 23′ ⋅ d 31′ − distanţa medie geometrică între
conductoarele fazelor neomoloage.
DMG 2 = 3
d 11′ ⋅ d 22′ ⋅ d 33′ − distanţa medie geometrică între conductoarele
22
fazelor omoloage ale celor două circuite;

11
v. Inductivitatea în cazul sistemelor trifazate cu conductoare de fază
fasciculate sau jumelate
UNDE şi DE CE?
La LEA cu tensiuni foarte înalte: Un= 220 kV; 400 kV; 750 kV.
În scopul creşterii capacităţii de transport şi a reducerii pierderilor
de putere şi energie prin descărcare corona.

Avantajele unui număr mai mare de subconductoare pe fază:

Se diminuează câmpul electric superficial în apropierea
conductorului, reducându-se valoarea câmpurilor perturbatoare şi
pierderile prin descărcare corona: ⇒ pentru secţiuni uzuale ale
conductoarelor la 400 kV, sunt indispensabile 2 subconductoare pe
fază, 3 nu sunt absolut necesare, dar în mod evident nu jenează. În
Europa, numărul maxim de subconductoare la 400 kV este de 4;
Creşte intensitatea curentului maxim pentru o aceeaşi secţiune totală
a conductorului, datorită faptului că faza se răceşte mai bine;
Conduce la scăderea reactanţei inductive a liniei şi în consecinţă la
reducerea căderilor de tensiune şi a pierderilor de putere reactivă;
23

Reducerea uşoară a rezistenţei electrice a liniei, la aceeaşi secţiune

totală a conductorului, datorită reducerii efectului de suprafaţă în
conductor.
Dezavantaje:
Pe de altă parte, pentru aceeaşi secţiune totală, creşterea numărului
de subconductoare ridică costul liniei, datorită eforturilor
suplimentare prin încărcarea cu gheaţă a cărei greutate depinde mai
mult de suprafaţa totală de contact între conductor şi aer, decât de
secţiunea totală.
În plus, avariile sunt mai frecvente la liniile cu mai multe
subconductoare.

24

12
 Inductivitatea specifică ataşată unei faze având conductoare
fasciculate:

• Cazul conductorului făcând parte dintr-o linie trifazată, simplu

circuit.
DMG (2.17 ) pentru cazul real cu conductoare
L = 0,46 lg
ρ
0
e transpuse

unde: ρe este raza medie echivalentă a conductorului fasciculat.

• LEA cu dublu circuit cu transpunerea fazelor:

⎛ DMG DMG ⎞
L = 0,46 lg⎜ ⋅ ⎟ 1

(2.18)
ρ DMG
0
⎝ e ⎠ 2

25

Determinarea ρe
Se consideră un conductor de fază constituit din mai multe
subconductoare.
ρ = n⋅r ⋅R
e
n
e
( n −1 )
(2.19)
ρe unde: n este numărul de subconductoare pe
fază
R re − raza echivalentă a
subconductorului din fascicul
μ
− r
re = r ⋅ e 4

R − raza de fasciculare

Pentru cazul particular n = 2: dm

R=
ρe 2
R dm
ρe = 2 2 ⋅ re ⋅ R ( 2 −1)
= 2 ⋅ re ⋅
2
dm = 2R ⇒ ρ = r ⋅d
e e m (2.19′) 26

13
 Pentru cazul particular n = 3:
d 3 d
m
= R cos 30 = R ⇒ R= o m

2 2 3
R 2

⎛ d ⎞
ρ = 3⋅ r ⋅ R = 3⋅ r ⋅⎜ ⎟
3
( 3−1 )
3
m

⎝ 3⎠
e e e

dm ρ = r ⋅ d (2.19′′)
e
3
e
2
m

*
* *
În ceea ce priveşte calculul reactanţei inductive a cablurilor, acesta
este mult mai sofisticat, în special datorită secretului de fabricaţie.
Fabricantul pune la dispoziţia specialiştilor direct valorile reactanţei sau
susceptanţei, în funcţie de tensiunea şi de tipul cablului.
În general, Lcablu< (4 ... 5) LLEA .
Este clar că inductivitatea specifică a unui cablu este mult mai mică
decât inductivitatea specifică a LEA.
Pentru LEC nu se fac transpuneri ale fazelor, deoarece acestea nu se
influenţează între ele datorită ecranării; se fac însă transpuneri ale ecranelor
27
metalice.

2.3. Susceptanţa capacitivă a liniilor electrice.

B = ωC [S / km] capacitatea de C = 3C + C
S

serviciu S ff p

Pentru o linie trifazată, există curenţi capacitivi între faze şi între faze şi
pământ.
C ff este capacitatea fază-fază
1
C − p
capacitatea fază-pământ
C ff C ff
C S se poate introduce în mod
distribuit de-a lungul liniei
3 2
C ff conductor de fază
Cp Cp Cp
CS

28
nulul sistemului

14
 La LEA de medie tensiune, curenţii (laterali) de convecţie fiind foarte
mici se pot neglija, a.î. în schema echivalentă nu apare capacitatea de
serviciu CS şi rămân în circuit numai rezistenţa RL şi reactanţa inductivă
XL; rezultă astfel un dipol electric.

Ο Ο

RL XL
Ο Ο

La LEA de înaltă tensiune şi foarte înaltă tensiune, dar în special la

liniile în cablu (LEC), nu se mai poate neglija capacitatea de serviciu
deoarece curenţii de convecţie sunt foarte mari!!!
Efectul imediat al prezenţei unei CS importante este că liniile de FÎT
sau LEC, sunt “generatoare” importante de putere reactivă cu caracter
capacitiv, care uneori este greu de “stăpânit”.
În funcţie de regimul de secvenţă (pozitivă, negativă şi zero),
capacitatea de serviciu se calculează în mod diferit.
29

i. Capacitatea de serviciu de secvenţă pozitivă

Fie o linie trifazată în regim simetric de secvenţă pozitivă, adică
tensiunile aplicate fazelor (v) şi sarcinile electrice (q) pe conductoare
formează un sistem de secvenţă directă:
⎧v + v + v = 0
⎨
1 2 3

⎩q + q + q = 0
1 2 3

Pentru determinarea capacităţilor de secvenţă se vor folosi coeficienţii

de potenţial Maxwell; în acest sens utilizând prima formă a relaţiei
Maxwell se poate scrie dependenţa dintre potenţialele şi sarcinile
electrice ale conductoarelor sub forma:

[v] = [α]⋅ [q ]
În câmpul electric, pământul se comportă ca un conductor perfect şi
prezenţa sa poate fi înlocuită cu imaginea conductorului faţă de planul
tangent la sol.
30

15
 ⎡V1 − VN ⎤ ⎡ α11 α12 α13 ⎤ ⎡ q1 ⎤
q2 ⎢V − V ⎥ = ⎢α α 22 ⎥ ⎢
α 23 ⋅ q2 ⎥
d23 ⎢ 2 N
⎥ ⎢ 21
⎥ ⎢ ⎥
d12 ⎢⎣V3 − VN ⎦⎥ ⎣⎢α 31 α 32 α 33 ⎦⎥ ⎢⎣ q3 ⎥⎦
C ff C ff
α , α , α sunt coeficienţii de
q1 q3 h2 11 22 33
potenţial proprii
C ff C33 1 2h1
h1=h3 C C22 α11 = ⋅ ln (2.20)
11

V1 V2 V3 2πε 0l rcond
1
ε0 = [ F / m ]
D12 4π ⋅ 9 ⋅10 9

permitivitatea vidului
− q1 − q3
α ,...=
12
coeficienţii de potenţial
mutuali ;
− q2 1 D (2.20′)
α = ⋅ ln 12

2πε l d
12
d31 31 0 12

Rezultă
V −V = α ⋅ q + α ⋅ q + α ⋅ q
1 N 11 1 12 2 13 3
(2.21)
şi fiind un regim de secvenţă pozitivă avem: q1 + q2 + q3 = 0
sau q + q = −q .
2 3 1

În plus, dacă linia este cu conductoarele aşezate într-un triunghi

echilateral, sau are conductoarele transpuse: α12 = α13 , din (2.21)
rezultă:
V − V = α ⋅ q − α ⋅ q = q ⋅ (α − α
1 N 11 1 12 1 1 11 12
) (2.21′)
Capacitatea de serviciu de secvenţă pozitivă

q 1 1
C = =
+
= 1
⇒
V −V α − α 1 ⎛ 2h D ⎞
S
1 N 11 12
⎜ ln − ln ⎟ 1 12

2πε l ⎝ r 0
d ⎠ cond 12
32

16
 1
⇒ C = 2πε l ⋅ +

⎛ 2h d ⎞
S 0

ln⎜ ⋅ ⎟ 1 12

⎝ r D ⎠ cond 12

l= 3
10 m
1 ⋅10 3

2π ⋅ −6
π ⋅ ⋅ 10 0 , 0242
4 9 10 [μF / km]
9
CS =
+
= =
⎛ 2h1 d12 ⎞ ⎛ 2h1 d12 ⎞ ⎛ 2h1 d12 ⎞
ln⎜⎜ ⋅ ⎟⎟ 18 ⋅ 2,3 lg⎜⎜ ⋅ ⎟⎟ lg⎜⎜ ⋅ ⎟⎟
r D
⎝ cond 12 ⎠ r D
⎝ cond 12 ⎠ r D
⎝ cond 12 ⎠ ( 2.22 )

Această formulă se referă la CS+

a unui singur conductor, în raport cu
un conductor fictiv care este nulul sistemului considerat.

Un 110 kV 220 kV 400 kV 750 kV

CS+ 9 9,3 11,2 13
[nF/km fază] 33

ii. Capacitatea de serviciu de secvenţă zero

⎧v = v = v
1 2 3
condiţiile iniţiale: ⎪
⎨q = q = q
1 2 3

⎪v = 0
⎩ N

V − V = α ⋅ q + α ⋅ q + α ⋅ q = α ⋅ q + 2α ⋅ q =
1 N 11 1 12 2 13 3 11 1 12 1

= q ⋅ (α + 2α
1 11 12
)
q1 1 1
C =
0
S = =
V1 − VN α11 + 2α12 1 ⎡ 2h1 ⎛ D12 ⎞
2
⎤
⎢ln + ln ⎜ ⎟ ⎥
2πε 0l ⎢ rcond ⎝ d12 ⎠ ⎥⎦
⎣
Capacitatea de serviciu de secvenţă zero
2πε l 0,0242
C = 0 0
= (2.23)
⎡ 2h ⎛D ⎞ ⎤ ⎡ 2h ⎛D ⎞ ⎤
S 2 2

ln ⎢ 1
⋅⎜ ⎟ ⎥ 12
lg ⎢ 1
⋅⎜ ⎟ ⎥ 12

⎣ r cond
d
⎝ ⎠⎦ 12 ⎣ r cond
d
⎝ ⎠⎦ 12
34

17
 Întrucât numitorul din expresia lui CS
este mai mare decât
0

numitorul expresiei lui CS rezultă că CS

+ 0 < CS ; aceasta se
+

explică prin faptul că, capacităţile de serviciu de secvenţă zero se

referă numai la influenţa dintre fază şi pământ, iar raportul între
ele este de 2,5 până la 3 ori.
Prezenţa conductorului sau conductoarelor de protecţie
legate la pământ măreşte capacitatea faţă de pământ a liniei,
pentru că liniile de câmp electric se închid şi prin conductorul de
protecţie şi prin pământ.
În cazul conductoarelor fasciculate, raza echivalentă a fazei
creşte, ceea ce atrage după sine mărirea capacităţii şi susceptanţei
capacitive.

35

iii. Exprimarea capacităţilor de serviciu ale unui conductor în

funcţie de capacităţile parţiale fază-pământ şi fază-fază.
Se realizează transfigurarea triunghi-stea a capacităţilor dintre
conductoarele de fază.

C ff C ff YN

⇒
YN N

YN
C ff
Yp Yp Yp
C11 C33 C 22

Z ⋅Z Z 1 1 Prin identificare YNstea = 3Y ff

Z = =
ff
= = ff ff

3⋅ Z 3 3Y Y sau
stea
ff ff N Cstea = 3C ff
36

18
Apar două situaţii:
a) Reţeaua funcţionează în regim simetric, adică potenţialele
nodurilor P şi N sunt aceleaşi, VN = Vp, ceea ce face sa avem un
circuit paralel între două admitanţe.

Y Y = Y + Y = 3Y + Y
+

p Y N ⇒ Y
+
S
s p N ff p

C = 3C + C
+
s ff p
(2.24)
P N N≡P

b) Reţeaua funcţionează în regim nesimetric, adică VN ≠ V p . În regim

de secvenţă zero, cele trei tensiuni de fază sunt egale, nu mai apar
capacităţi între faze, iar în schema echivalentă rămâne numai Cp:

C =C0
s p

37

Capacitatea liniilor electrice în cablu

i. Cablurile în evoluţia lor au fost construite cu câmp radial, în jurul
izolaţiei având o manta de plumb a.î. între conductor şi manta se
creează linii de câmp radiale. Ulterior a apărut mantaua de plastic +
ecran metalic sau strat de grafit.

2πεl 0,0242ε r (2.25)

R CS =
R
=
R
[μF / km]
εr ln lg
r r

ε = ε0ε r constanta dielectrică a

2r izolaţiei

Cablurile monofazate sunt montate în structură trifazată astfel:

• unul lângă altul
• în treflă.
Nu există nici o influenţă între ele pentru că fiecare cablu are un
ecran.
38

19
ii. Cablurile trifazate fără câmp radial au manta comună. Rolul
mantalei de plumb exterioare este de a proteja izolaţia la pătrunderea
apei. Capacitatea de serviciu se calculează printr-o expresie puţin mai
complicată.
iii. Cablurile trifazate cu manta pe fiecare fază sunt o variantă destul de
costisitoare. Fiecare fază are o manta proprie (deci şi câmp radial
propriu) şi toate fazele sunt introduse în interiorul unui cablu trifazat.
Nu se influenţează între ele datorită ecranului.
*
* *
Susceptanţa lineică capacitivă este:
[μF / km] [F / km]

0,0242 7,58 [S / km] (2.26)

b = ω ⋅ C = 314 ⋅ +
= ⋅10 −6

lg( ) lg( )
0 s

respectiv susceptanţa unei linii electrice este :

B = b ⋅l
L 0
[S ] 39

Efectul de compensare a liniilor electrice de înaltă tensiune

O particularitate a liniilor electrice de înaltă tensiune, aeriene, dar
în special a LEC, constă în faptul că susceptanţa capacitivă BL = b0 ⋅ l
provoacă o circulaţie de curenţi capacitivi şi din această cauză linia
poate fi considerată ca un “generator de putere reactivă” (Q).
În consecinţă creşte nivelul de tensiune şi se îmbunătăţeşte
factorul de putere al transportului de energie, care la liniile de FÎT
ajunge la
cos ϕ = 1 (λ = 1).
Curentul capacitiv la începutul unei linii, în ipoteza că tensiunea
de fază V este constantă pe toată lungimea liniei, se poate scrie
I =V ⋅b ⋅l
C 0
[ A]
iar puterea reactivă capacitivă produsă de cele trei faze este
2
⎛ U ⎞
Q = 3I V = 3V b l ≅ 3⎜ ⎟ B 2 n

⎝ 3⎠
cap C 0 L

Q =U B
cap
[VAr ]2
n
(2.27 )
L 40

20
 Valori medii ale puterilor capacitive generate
• Pentru o LEA de 110 kV, Qcap generată pe 100 km este Qcap = 3[MVAr ];
• La 220 kV, tot pe 100 km: Qcap = 12 ÷ 14[MVAr ];
• La 400 kV, pe 100 km: Qcap = 55 ÷ 60[MVAr ].

Liniile electrice în cablu produc o putere capacitivă mult mai

mare, de cca. 20 de ori mai mare decât în cazul LEA, la aceeaşi
tensiune.
Spre deosebire de liniile la tensiune alternativă, cele la tensiune
continuă nu produc putere reactivă capacitivă. De aceea, se preferă
cabluri la tensiune continuă pe lungimi mari (de exemplu cabluri
submarine).

41

2.4. Conductanţa liniilor electrice.

Conductanţa GL constituie parametrul LEA corespunzător
pierderilor transversale de putere activă, datorate imperfecţiunilor
izolaţiei şi descărcărilor corona:
ΔPiz + ΔPcor ( 2.28 )
GL = [ S ]
Un 2

a) Pierderile de putere activă datorate imperfecţiunii izolaţiei

(ΔPiz )
În punctele de fixare a conductoarelor la stâlp apar “scurgeri” de
curent prin izolaţie spre pământ care sunt cu atât mai intense cu cât
condiţiile atmosferice sunt mai defavorabile.
Fie un lanţ de izolatoare pentru o LEA cu tensiunea nominală
Un = 220 kV care reprezintă o rezistenţă de izolaţie, în condiţii
normale de mediu înconjurător, de cca. 2,4 ⋅10 [Ω / fază ].
9

42

21
 Având în vedere că o astfel de linie este echipată de-a lungul unui kilometru
cu 3 asemenea lanţuri de susţinere, rezultă că rezistenţa de izolaţie este de
0,8 ⋅10 [Ω / fază ] , iar conductanţa corespunzătoare este
9

1
G0 = = 1,25 [nS / km]
Riz
În consecinţă, această conductanţă determină pierderi de putere pe o fază
2
⎛ 220 3 ⎞
ΔPiz = G0V = ⎜
2
⋅10 ⎟ ⋅1,25 ⋅10 ≅ 20 [W / km]
−9

⎝ 3 ⎠

Pe timp nefavorabil (ploaie, ceaţă), valoarea pierderilor de putere

creşte de 5 - 6 ori, dar rămân totuşi neglijabile în calculele de regimuri.
În zonele poluate, datorită depunerilor intense de murdărie, valoarea
conductanţei creşte foarte mult, 20 ÷ 400 [ nS / km ].
Având în vedere faptul că, prin proiectare, se aleg izolatoare care nu
favorizează depunerile, care se “autospală” la căderea intemperiilor sau
sunt curăţate periodic, în practică valoarea ΔPiz se neglijează.
43

b) Pierderile de putere activă prin descărcare corona – trebuie

luate în considerare încă din faza de proiectare a liniei.
CE ESTE ŞI ÎN CE CONDIŢII APARE?
¾ Efectul corona este o descărcare electrică autonomă, incompletă ce se
produce la suprafaţa conductorului sub forma unei coroane luminoase,
fiind însoţită de un zgomot caracteristic.
¾ Această descărcare electrică apare atunci când intensitatea câmpului
electric la suprafaţa conductoarelor depăşeşte valoarea critică

Ecr = 21,1 [ kVef / cm].

¾ În cazul neunifomităţilor existente pe suprafaţa conductoarelor funie,

datorate deteriorărilor mecanice, murdăriei, picăturilor de apă, răsucirii
conductoarelor, această valoare iniţială se poate modifica, descărcarea
corona producându-se la valori mai mici ale tensiunii decât cele
corespunzătoare câmpului critic.
44

22
 Verificarea pierderilor prin descărcare corona
Corespunzător intensităţii câmpului electric critic se calculează
tensiunea critică de apariţie a fenomenului corona folosind formula:
DMG
U = 21,1 ⋅ 3 ⋅ 2,3 ⋅ m m δ r lg [ kV ] (2.29)
cr
14243 1
r
2

e
81

unde: m1 este un coeficient care ţine cont de starea suprafeţei

conductorului având valoarea 0,95 pentru conductoare
netede şi 0,8 pentru conductoare funie;
m2 - coeficient ce ţine seama de condiţiile atmosferice având
valoarea 1 pentru timp frumos şi 0.8 pentru timp ploios
sau cu ceaţă;
δ - densitatea relativă a aerului; la t = 25 C şi p = 760 mmHg
o

aceasta are valoarea 1.

Sub tensiunea critică, pierderile datorate descărcării corona sunt
mai mici. Peste tensiunea critică, aceste pierderi cresc vertiginos cu
creşterea tensiunii. 45

În ipoteza unor conductoare perfect cilindrice, curba de variaţie a

pierderilor de putere în funcţie de tensiune într-o reprezentare liniară,
poate fi descrisă ca în figură.

ΔP

ΔPcr

U
U cr

În general, pierderile prin descărcare corona pot fi exprimate sub

forma
ΔP = k ⋅ (U − U cr ).
46

23
 Pierderile care apar şi sub tensiunea critică se datorează unor descărcări
locale cauzate de asperităţile de pe suprafaţa conductoarelor, de depuneri de
particule lichide sau solide; acesta s.n. regimul de pierderi localizate.
Dacă tensiunea liniei creşte, sau dacă ploaia sau ceaţa amplifică
fenomenul de neliniarităţi, sarcinile spaţiale din jurul conductorului devin
mai dense, ne apropiem de Ucr de apariţie a descărcării corona şi avem de-a
face cu regimul generalizat.
Normele prevăd ca pe timp frumos să nu apară descărcări corona, adică
U cr > U n
Pentru calculul pierderilor prin descărcare corona se folosesc relaţii
empirice:
¾ formula lui Peek pentru
U n ≤ 110kV
241 re
ΔPc = ( f + 25) (V − Vcr ) ⋅10 [kW / km şi fază ]
2 −5
(2.30)
δ DMG 47

¾ relaţia lui Peterson – pentru tensiuni mai mari decât 110 kV

U 2

(2.31)
ΔPc = 14.7 ⋅10 f F
−6
[kW / km]
DMG
ln
re
unde F este funcţia Peterson

U 0,83 1,02 1,23 1,5 2,5

U cr
F 0,02 0,04 0,1 0,9 10

La liniile aeriene de 400 kV, pierderile prin descărcare corona

ajung până la 5 ÷ 7 % din pierderile Joule, iar la liniile de 750 kV
pierderile prin descărcare corona sunt de 4 ori mai mari decât la
liniile de 400 kV.
48

24
 Influenţa descărcării corona se manifestă prin:
¾creşterea pierderilor de putere şi energie în reţelele electrice;
¾ scurtarea duratei de viaţă a conductoarelor, armăturilor,
clemelor prin corodarea acestora;
¾ producerea de perturbaţii de înaltă frecvenţă, puternice, care
deranjează emisiunile radio, TV etc., precum şi zgomote acustice
deranjante;
Pentru evitarea apariţiei fenomenelor corona este necesar a
mări valoarea lui Ucr:
¾ prin mărirea razei conductorului, măsură care însă conduce la
dificultăţi de montare şi în exploatarea liniilor;
¾ folosirea conductoarelor jumelate (fasciculate), obţinându-se
în felul acesta o mărire a suprafeţei aparente a grupului de
subconductoare şi scăzând intensitatea câmpului critic la
suprafaţa conductorului; aceasta este metoda cea mai eficace,
fiind cea mai răspândită. 49

În cazul liniilor în cablu, conductanţa apare datorită pierderilor

de putere prin fenomene de ionizare în dielectricul cablului,
„scurgerii” de curent datorat imperfecţiunii izolaţiei sau pierderilor
de putere datorită ciclului de histerezis în dielectric.
Pentru evaluarea pierderilor în dielectric se foloseşte tangenta
unghiului de pierderi tg δ , ce reprezintă raportul dintre
componentele activă şi reactivă ale curentului total care circulă prin
cablu. În funcţie de calitatea izolaţiei aceasta are valori între 0,002
şi 0,008.
La cabluri cu tensiuni de 110 kV şi 220 kV pierderile de putere
în izolaţie ajung până la valoarea de 5 ÷ 10 [ kW / km ] .

50

25
 2.5. Schemele echivalente şi parametrii transformatorului trifazat

Ipoteze asupra modelului transformatorului monofazat:

• miezul magnetic şi circuitele electrice sunt construite simetric;

• transformatorul trifazat în regim simetric faţă de fazele a, b şi c.

N i spire Φ N k spire

Ii i k Ik

Vi Vk
ΓEi Γ Ek

Modelul transformatorului monofazat cu două înfăşurări

dϕ
(i) Se aplică legea inducţiei electromagnetice ∫Γ E d s = −
dt
E

⎧ dϕi
⎪⎪ − vi + Ri ii = −
Alegem curbele de integrare dt (2.32)
⎨
⎪−v + R i = − k d ϕ
⎪⎩ k k k
dt
Folosind teoria tehnică, fluxul magnetic
reprezintă suma dintre fluxul util ⎧⎪ϕi = N i ψ + Li ,σii
şi fluxul de dispersie. ϕ = ϕutil + ϕdispersie ⎨ (2.33)
⎪⎩ϕk = N k ψ + Lk ,σik
unde:
Ni, Nk - reprezintă numărul de spire al înfăşurărilor primară, respectiv secundară;

Ri, Rk - rezistenţele înfăşurărilor primară şi secundară;

Li,σ, Lk,σ - inductivităţile de dispersie ale înfăşurărilor primară şi secundară;

ψ - fluxul fascicular comun celor două înfăşurări.

1
Considerând regimul de funcţionare sinusoidal şi trecând
la exprimarea sub formă fazorială, sistemul de ecuaţii (2.32) devine

⎧−V i + Ri I i = − jωΦ i (2.32′)

⎨
−
⎩ kV + R I
k k = − j ωΦ k

⎧⎪Φ i = Li ,σ I i + Ni ψ
⎨ (2.33′)
Φ
⎪⎩ k = L I
k ,σ k + N k ψ

Înlocuind (2.33`) in (2.32`) şi prelucrând

−V i + ( Ri + j ω Li , σ ) I i = − j ωψ N i

= zi =E

⎧ z i = Ri + jω Li ,σ
E = − jωψ ⎨
z = R + j ω L
⎩ k k k ,σ

t.e.m pe spiră Impedanţele înfăşurărilor

⎧− V + z I = N E
i i i
(2.34)
⎨
i

⎩− V + z I = N E
k k k k

2
 Folosind (2.34), se poate construi schema echivalentă cu două surse
zi zk

Ni E Nk E

În practică, se folosesc schemele:

z Ni/Nk z z z

0 0 0 0

Trafo. ideal
a. b.
Schema echivalentă a transformatorului cu două înfăşurări:
a. Schema cu trafo ideal reprezentat prin cuplaj magnetic,
b. Schema cu trafo ideal reprezentat prin operator de transformare

Dacă se reiau ecuaţiile

⎧− V + z I = N E
i i i
(2.34)
⎨
i

⎩ − V + z I
k = N E k k k

în ipoteza că z i = z k = 0 , din (2.34) se obţin ecuaţiile transformatorului ideal:

⎧− V i 0 = N i E (2.35)
⎨
⎩ − V k 0 = N k E
La bornele trafo ideal

⎧ N i Vi 0
⎪ N ik = = Real (2.36′)
Raportul de transformare
⎪ N k Vk 0
⎨
V
⎪N = i0 Complex (2.36′′)
⎪⎩ ik
V k0

3
 (ii) Se aplică legea circuitului magnetic
de-a lungul unui contur care străbate circuitul magnetic
∫
ΓM
H d s = Θ

Se va obţine expresia solenaţiei totale: Θik = N i I i + N k I k (2.37 )

In ipoteza Θik = ct Ni I i 0 = Ni I i + N k I k
sau

Nk I k 0 = Ni I i + Nk I k
Dacă transformatorul se alimentează pe la înfăşurarea i

zi zk zi zk

I i0 I I i0 I
Înfăşurarea k0 k0
primară

In ipoteza neglijării curentului de mers in gol Transformatorul ideal

Ni I i + N k I k = 0 Ni I i ≅ − N k I k

Ni Ni
Ik = − I i = − N ik I i (2.38′) N ik =
Nk Nk
Nk
Ii = − I k = − N ki I k (2.38′′) N ki =
Nk
Ni Ni

4
 ⎧− V i + z i I i = N i E
Din (2.34) ⎨
−
⎩ k V + z I
k k = N k E

−V i + zi I i Ni 1
Prin impărţire = = N ik =
−V k + z k I k Nk N ki

I k = − N ik I i (2.38′)

− V i + z i I i = N ik (−V k + z k I k )
sau

−V i + ( z i + N z k ) I i = − Nik V k
2
ik

Rezultă

− V i + z ik I i = − N ik V k (2.39′)

− V k + z ki I k = − N ki V i (2.39′′)

unde: z ik = z i + N z k
2
ik (2.40′)
z ki = z k + N z i
2
ki (2.40′′)

5
Ii i z ik Nik k Ik
a. Schema cu operator de transformare Nik şi

Vi V i0 Vk impedanţa z ik raportată la înfăşurarea i;

cuplaj galvanic la nodul i şi magnetic la nodul k

Ii i Nki z ki k Ik
b. Schema cu operator de transformare Nki şi
Vi V k0 Vk z ki
impedanţa raportată la înfăşurarea k

cuplaj magnetic la nodul i şi galvanic la nodul k

⎧⎪ z ik = z i + N z k 2
ik
Din (2.38) ⎨
⎪⎩ z ki = z k + N ki z i
2

z ik = z i + N ( z ki − N z i ) = N z ki
2
ik
2
ki
2
ik

⎧⎪ z ik = N z ki 2
ik
⎨ (2.41) N ik ⋅ N ki = 1
⎪⎩ z ki = N ki z ik
2

⎧⎪ y = N y 2
ki
ik ki
⎨ (2.42)
⎪⎩ y ki = N ik y ik
2

6
 Schema în Γ a transformatorului

În cazul reprezentării pierderilor de mers în gol prin admitanţă transversală

I i0 Ni Ik (2.43)
Dacă yi0 = ⇒ N ik = =−
V i0 Nk I i − I i0

Ii zi I i Ii0 zk Ik
I i0
Înfăşurare Vi Vk
y i0
primară

Transformator ideal

Dacă se mută yi0 la borna i a transformatorului real,

atunci se poate neglija Z i I i0 comparativ cu Zi Ii

Schema în Γ a transformatorului cu două înfăşurări

Ii i zik Nik k Ik i Nki z ki k

Înfăşurare
Vi yi0 Vk Vi y i0 Vk
primară

a. Transformator ridicător b. Transformator coborâtor.

7
 Schema echivalentă în Π cu operator de transformare a transformatorului

N ik 1
Ii i z ik k Ik y ik 0 = ( g i 0 + jbi 0 )
2
Vi yik 0 yki 0 Vk y ik 0
y ki 0 = 2
2 2 N ik (2.44)

I i0
yi 0 =
Vi

Schema echivalentă galvanică în π

Se reiau ecuaţiile (2.39) ale transformatorului cu raport real

⎧− V i + z ik I i = − N ik V k
⎨
− + = − (2.39)
⎩ k V z I
ki k N V
ki i

sau
⎧⎪ I i = y ik (V i − N ik V k ) (2.45′)
⎨
⎪⎩ I k = y ki (V k − N ki V i ) (2.45′′)
⎧ Nk
⎪ N ki =
Ni
⎪
⎪ 1 1
⎨ y ik = = 2 = y ki N ki
2
unde
⎪ z ik N ik z ki
⎪y = y N 2
⎪ ki ik ik
⎩

8
 I i = yikV i − Nik yikV i + Nik yikV i − yik NikV k =
(2.45′) ⇒ (2.46)
= ( yik − Nik yik )V i + Nik yik (V i −V k )

1
y ki = y ik N 2
ik
y ki N ki = y ik N = y ik N ik
2
ik
N ik

(2.45′′) ⇒ I k = y ki V k − N ik y ik V k + N ik y ik V k − y ki N ki V i =

= y ik N V k − N ik y ik V k + N ik y ik V k − N ik y ik V i =
2
ik

= y ik N ik ( N ik − 1)V k + N ik y ik (V k − V i ) (2.47 )

Schema echivalentă galvanică în π a transformatorului cu două înfăşurări

Iik yik Nik I ki

Ii i k Ik
Ii0 I k0
Vi Vk
yik (1-Nik ) yik Nik (Nik -1)

Din (2.46) Din (2.47)

I i = I i 0 + I ik ; I k = I k 0 + I ki
I i 0 = y ik (1 − N ik )V i ; I k 0 = y ik N ik ( N ik − 1)V k

I ik = (V i − V k ) y ik N ik (2.48)

9
 Parametrii transformatorului cu două înfăşurări

Se consideră schema echivalentă cu operator de transformare Nik real

a transformatorului cu parametri raportaţi la înfăşurarea i

i z ik Nik k
i k

Vin Vin V kn

Mărimi caracteristice

10
 • Regim de mers în gol – se consideră că înfăşurarea k este în gol
şi se aplică tensiunea nominală Vin la bornele i-0

⎧ ⎛ U
2
i ,n ⎞
⎧ ΔP0 −3
⎪ΔP0 = 3Gi 0Vi ,n = 3Gi 0 ⎜
2
⎟ = Gi 0U i ,n
2 G =
⎪ i0 U 2 ⋅ 10 [S ]
⎨ ⎝ 3⎠ ⎪ i ,n
(2.49)
⎪ ⎨
⎩ ΔQ = 3 B V 2
= B U 2
⎪B = ΔQ −3
0 i 0 i , n i 0 i ,n 0
⋅ 10 [S ]
⎪⎩ i0 2
U i ,n
unde: ΔP0 [kW ], ΔQ0 [kVAr ], U in [kV ]
Susceptanţa inductivă echivalentă Bi

Admitanţa corespunzătoare pierderilor de magnetizare la MVA

mers în gol
i0 [%] 3 U i ,n I i ,n i0 [%] S n
yi 0 =
I 0 i0 [%]
= I i ,n
1
= 2
= 2
[S ] (2.50)
Vi ,n 100 U i ,n 100 U i ,n 100 U i ,n
3

kV
Bi 0 ≅ y −G
2
i0
2
i0 [S ] (2.51)

În cazul transformatoarelor uzuale, în ipoteza că yi0>>Gi0 expresia de sub

radical (2.49) se poate dezvolta conform binomului lui Newton.

1 1
1 2 −1
Bi 0 = y − G ≅ ( y ) − ( yi 0 )
2
io
2
io
2
i0
2 2
(G ) + ...
2
i0
2
2
Gi 0 i0 [ %] S n
≅ yi 0 − ≅ yi 0 = 2
(2.51′)
2 yi 0 100 U in

Binomul lui Newton

m m −1 m(m − 1) m − 2 2
( a + b) = a + ( a ) b +
m m
(a) b + ...
1! 2!

11
 • Regim de scurt-circuit – se consideră că înfăşurarea k este legată în s.c.
şi se alimentează primarul astfel încât să se obtină In în infăşurarea i

Sn
Ii,n =
3 U i,n

ΔP nom
sc = 3 Rik I 2
i,n

kV

2
U
• Rezistenţa echivalentă Rik = ΔPsc nom i ,n
2
⋅10 −3
[Ω ] (2.52)
S n

kW MVA

Reactanţa inductivă echivalentă X ik

kV

u sc [%] ⎫ usc [%] U i ,n 1 usc [%] U

2
U sc = Vi ,n ⎪
100 ⎬ zik = = i ,n
[Ω]
U sc = zik I i ,n ⎪ 100 3 I i ,n 100 S n
⎭
MVA
Cunoscând Rik şi zik

X ik = z − R2
ik
2
ik [Ω]

La transformatoarele de mare putere Rik << Z ik . Prin dezvoltarea radicalului:

2 2
R u sc % U
X ik ≅ Z ik − ik
≅ Z ik = in (2.53)
2 Z ik 100 S n

12
 Calculul liniilor electrice “scurte” de
joasă şi medie tensiune , în regim
permanent de funcţionare

3.1 Calculul căderilor de tensiune

Noţiuni

Căderea de tensiune algebrică : diferenţa dintre valorile efective ale

tensiunilor din două noduri ale reţelei, legate galvanic şi având aceeaşi
tensiune nominală:
ε%
DVAB = VA − VB < DVadm = Vn
100

Căderea de tensiune fazorială : diferenţa fazorială a două tensiuni , din două

noduri diferite ale reţelei:
ΔV AB = V A − V B = Z I

Necesitatea calculului căderii de tensiune:

- metodă pentru verificarea nivelului de tensiune ΔV ≤ ΔVadm ;

- restricţie la dimensionarea secţiunii conductoarelor (când se impune ΔVadm ).

1
 3.1.1. Linia radială cu un singur consumator

Fiind date : R , X , V A = ct şi i B ;

Se cere : V B implicit căderea de tensiune pe linie ;

Ipoteză : consumator inductiv I = I a − jI r .

I
IA A B

Z=R+jX IB=iB
VA VB

Fig. 3.1,a. Schema electrică echivalentă simplificată a unei linii

trifazate
3

Diagrama fazorială fundamentală a căderilor de tensiune

+j
C
VA
θ δVAB
ΔV AB
I

VB
jX

0 Ia
ϕ A R
ϕ D E
-jIr I B
iB=IB=I
ΔVAB

DVAB

Fig. 3.1,b. Diagrama fazorială fundamentală a

căderilor de tensiune.

2
 Apar două căderi de tensiune :
— Căderea de tensiune activă pe fază RI (în faza cu I )
— Căderea de tensiune inductivă X I ( defazată cu 90 0 înaintea lui I )
Suma acestor două căderi de tensiune pe fază este căderea de tensiune
fazorială, care constituie diferenţa fazorială dintre tensiunea de la începutul
liniei şi cea de la finele acesteia, adică:
ΔV AB = V A − V B = Z I (3.1)

Proiecţiile ΔV AB pe cele două axe reprezintă componentele longitudinală ΔVAB

şi transversală δV AB ale căderii de tensiune :
(3.2)
ΔVAB = RI cos ϕ + XI sin ϕ = RI a + XI r
δVAB = XI cos ϕ − RI sin ϕ = XI a − RI r (3.3)

unde : I a = I cos ϕ este componenta activă a curentului din linie;

Ir = I sin ϕ - componenta reactivă a curentului din linie.
Rezultă ΔV AB = ΔVAB + jδVAB (3.4)
5

Căderea de tensiune algebrică , se calculează ca diferenţa algebrică între modulele

(sau valorile efective) tensiunilor V A şi V B :

DVAB =VA −VB (3.5)

În cazul reţelelor de distribuţie de MT şi JT avem două situaţii:

— Pentru reţele scurte, când unghiul θ are valori mici, componenta transversală
a căderii de tensiune fazorială se poate neglija, iar componenta longitudinală
se identifică cu căderea de tensiune algebrică:
DVAB ≅ΔVAB = RIa + XIr (3.6)
— Dacă unghiul θ are valori mari, căderea de tensiune se poate determina direct,
scriind că:
DVAB =VA −VB = (VB + ΔVAB) + (δVAB) −VB
2 2

Întrucât δVAB << VB + ΔVAB , relaţia de sub radical se poate dezvolta în serie,
după formula binomului lui Newton :
m m−1 m(m −1) m−2 2
( a + b) m m
=a + a b+ a b + ...
1! 2! 6

3
 1/2
⎡ ⎤ 2⋅
1
1
1
−1 1 (δV )4
⎢(VB +ΔVAB ) + (δVAB ) ⎥ = (VB +ΔVAB ) 2 + ⎡(VB +ΔVAB ) ⎤2 ⋅ (δVAB ) −
2 2 2 2 AB
+ ...
⎢⎣144 2 443 142 4
3 ⎥ 2 ⎣ ⎦ 8 (VB +ΔVAB )3
a b ⎦
Înlocuind expresia lui DVAB rezultă :

( δV )
2
1 ( δVAB )
4
1 AB (3.7)
DVAB ≅ ΔVAB + − + L
2 VB + ΔVAB 8 (VB + ΔVAB ) 3

Observaţii:
Pentru liniile de medie şi joasă tensiune, se pot reţine, cu suficientă aproximaţie,
numai primii doi termeni ai relaţiei (3.7).
Ţinând seama că ΔV AB - la funcţionarea normală a liniei trebuie să fie câteva
procente din tensiunea VB , se poate neglija acest termen în numitorul relaţiei (3.7)
obţinându-se:
1 (δVAB )
2
DVAB ≅ ΔVAB +
2 VB
sau

DVAB ≅ RI a + XI r +
( XI a − RI r )
2
(3.8)
2VB 7

De asemenea , pentru simplificare , în (3.8) tensiunea V B - care este

necunoscută se aproximează cu tensiunea nominală pe fază Vn:

DVAB ≅ RI a + XI r +
( XI a − RI r )
2
(3.8 )
’
2 Vn
Dacă consumatorii de energie electrică se înlocuiesc prin puterile lor active şi
reactive monofazate, atunci expresiile căderilor de tensiune pe fază sunt :

RP0 + XQ0 (3.9)

ΔV AB ≅
Vn

XP0 − RQ0 (3.10)

δV AB ≅
Vn

RP0 + XQ0 ( XP0 − RQ0 )

2
DVAB ≅ + 3
(3.11)
Vn 2Vn

4
În funcţie de puterile totale P, Q transportate pe linie, se utilizează pentru sistemul
monofazat P0 = P / 2 , Q0 = Q / 2 respectiv pentru sistemul trifazat P0 = P / 3 , Q0 = Q / 3 .
Între căderea de tensiune fazorială , şi componentele longitudinală şi cea transversală
există relaţia:

ΔV AB = ΔVAB + jδVAB (3.4)

Prin urmare, căderea de tensiune DV AB , dată de relaţia (3.8), poate fi exprimată în
funcţie de componentele căderii de tensiune fazorială:
1
= Re{ΔV AB } + (Im{ΔV AB })2
DVAB (3.12)
2Vn
Odată determinată valoarea DV AB aceasta trebuie comparată cu căderea de
tensiune maximă admisibilă pe linie ΔVadm :

ε%
DVAB ≤ ΔVadm = Vn (3.13)
100

Pentru determinarea defazajului între fazorul V A şi fazorul V B se foloseşte diagrama

fazorială fundamentală a căderilor de tensiune (fig. 3.1, b):

CD δVAB XIa − RIr XIa − RIr (3.14)

tanθ = = = ≅
OD VB + ΔVAB VB + RIa + XIr Vn
Pentru sistemul monofazat, format din două conductoare, Vn =Un / 2 , iar pentru sistemul
trifazat Vn = U n / 3 .

Relaţia de legătură între căderea de tensiune DV AB considerată între fază şi nulul

fictiv, şi căderea de tensiune între faze :
• în cazul sistemului monofazat : DUAB = 2 DVAB (3.15,a)

• în cazul sistemului trifazat : DU AB = 3 DVAB (3.15,b)

DU AB = U A − U B , U A şi UB fiind tensiunile între faze, din nodul A şi respectiv B.

10

5
Componentele căderii fazoriale de tensiune între faze :
ΔU AB = 3 ΔVAB (3.16,a)

δUAB = 3 δVAB (3.16,b)

Prin înlocuirea curenţilor în funcţie de puterile trifazate transportate pe linie PB şi
QB şi tensiunea nominală a liniei UB ≅ Un corespunzătoare tensiunii între faze,
rezultă:
⎛ PB Q ⎞ RP + XQ RP + XQ
⎜
ΔUAB = 3⎜ R +X B ⎟ = B B
≅ B B
(3.17)
3U 3U ⎟ U U
⎝ B B ⎠ B n

⎛ PB QB ⎞ XPB − RQB XPB − RQB

δUAB = 3⎜ X
⎜
−R ⎟⎟ = ≅ (3.18)
⎝ 3UB 3UB ⎠ UB Un

RPB + XQB ( XPB − RQB )

2

DU AB ≅ + 3 (3.19)
Un 2Un

11

3.1.2. Linia trifazată radială care alimentează n consumatori

concentraţi
Zn
Z2
Z1
A I1 1 I2 2 In n
z1=r1+jx1 z2=r2+jx2 zn=rn+jxn
VA i1 i2 in V
n

Fig. 3.2 Schema electrică principială a unei linii electrice

radiale, alimentând n consumatori concentraţi

Notaţii: i k (k = 1,2, …,n) pentru curenţii derivaţi ; I k (k = 1,2, …,n) pentru curenţii prin
tronsoane ; z k = rk + jxk pentru impedanţele tronsoanelor, respectiv Z k (k = 1,2, …,n)
pentru impedanţele cumulate ale tronsoanelor între nodul sursă şi fiecare nod.

12

6
 Pe baza primei teoreme lui Kirchhoff, scrisă pentru fiecare nod k, curenţii
în tronsoane pot fi exprimaţi în funcţie de curenţii nodali
n
I1 = ∑i
k =1
k ; I2 = I1 −i1 ş.a.m.d.

Expresia generalizată a căderii de tensiune fazoriale devine:

n n n
ΔV An = ∑z
k =1
k Ik = ∑(r I
k =1
k ka + xk I kr ) + j ∑(x I
k =1
k ka − rk I kr ) (3.20,a)

respectiv

n n n
ΔV An = ∑Z
k =1
k ik = ∑ (R i
k =1
k ka + X k ikr ) + j ∑( X i
k =1
k ka − Rk ikr ) (3.20,b)

13

Dacă sarcinile sunt exprimate prin puterile activă şi reactivă, expresia căderii de tensiune
între fază şi nul, pentru cazul a n consumatori, căpătă forma:

2
n ⎡ n
⎤
∑ ⎣ k =1
∑
( rk Pk0 + xkQk0 ) ⎢ ( xk Pk0 − rkQk0 )⎥
⎦
(3.21)
k =1
DVAn = + 3
Vn 2Vn

respectiv pentru căderea de tensiune între faze DUAn :

2
n ⎡ n
⎤
∑ ⎣ k =1
∑
( rk Pk + xk Qk ) ⎢ ( xk Pk − rk Qk )⎥
⎦ (3.22)
k =1
DU An = + 3
Un 2U n

în care: Pk 0 , Q k 0 şi Pk , Q k sunt puterile monofazate respectiv puterile trifazate ale

consumatorilor;
Vn, Un - tensiunea nominală între fază şi nul, respectiv între faze.

14

7
Dacă reţeaua electrică este omogenă, adică este construită cu conductoare
având aceeaşi secţiune şi acelaşi material , iar prin construcţie conductoarele
sunt aşezate simetric între ele şi faţă de pământ, atunci există relaţiile:
2
n n ⎡ n n
⎤
∑ ∑ ⎣
∑
k =1
∑
r0 lk Pk 0 + x0 lkQk 0 ⎢x0 lk Pk 0 − r0 lkQk 0 ⎥
k =1 ⎦
(3.23)
k =1 k =1
DVAn = + 3
Vn 2Vn

respectiv
2
n n ⎡ n
⎤
n

∑ ∑ ⎣
∑
k =1
∑
r0 lk Pk + x0 lk Qk ⎢ x0 lk Pk − r0 lk Qk ⎥
k =1 ⎦ (3.24)
k =1 k =1
DU An = + 3
Un 2U n
Notă:
În deducerea relaţiilor pentru căderile de tensiune s-a ţinut seama numai de
parametrii longitudinali ai liniei. Acest lucru este posibil la liniile cu tensiuni
nominale mai mici decât 110 kV (când capacitatea şi conductanţa liniilor au o
influenţă redusă).
15

3.1.3. Linia trifazată radială cu sarcini

dezechilibrate pe faze

Se consideră o linie electrică de joasă tensiune în care curenţii sunt în fază cu

tensiunile pe fază şi sarcinile sunt simetrice pe două faze (b,c) iar pe a treia (a)
încărcarea este mai mare .

Va Za Ia Va

Vb Zb Ib Vb

Vc Zc Ic Vc

Z0 I0

Fig. 3.3. Reţea trifazată cu conductor neutru.

16

8
 Va

ΔVa

Va
Fig. 3.3 (bis) Diagrama fazorială a căderilor de tensiune la
o linie trifazată cu sarcini dezechilibrate şi cosϕ =1;
Ia Va, Vb, Vc - sistemul tensiunilor de alimentare ;
O
V'a, V'b, V'c - sistemul tensiunilor aplicate consumatorului.
O ΔV0
Ic Ib
Vc Vb
ΔVc ΔVb
Ic+Ib
Vc Vb

Dat fiind dezechilibrul încărcării pe faze, în conductorul de neutru va apărea

curentul I 0 corespunzător sumei geometrice a celor trei curenţi din fazele
active, iar căderile de tensiune pe faze ΔV a = Z a I a , ΔV b = Z b I b , Δ V c = Z c I c
sunt inegale. Din această cauză punctul de neutru la consumatori îşi va schimba
poziţia din O în O' şi va avea un potenţial care corespunde căderii de tensiune
în conductorul neutru ΔV 0 = Z 0 I 0 , corespunzătoare segmentului OO'.Această
cădere de tensiune poartă denumirea de deplasarea neutrului.

17

Căderea de tensiune pe fiecare fază se obţine însumând fazorial căderea de tensiune în

faza respectivă , cu căderea de tensiune în conductorul neutru:

ΔV m = Z m I m + Z 0 I 0 (3.25)
în care : I m este curentul în fazele active a, b sau c iar I 0 este curentul în conductorul neutru;
Z m - impedanţa fazei iar Z 0 impedanţa conductorului neutru.
Pentru liniile trifazate dezechilibrate ce alimentează consumatori cu factor de putere
cos ϕ = 1 , căderea de tensiune pe fiecare fază (în conductorul de fază şi conductorul neutru)
devine : n
(3.26)
ΔVm = r0 ∑
k =1
lk I k + r0′L0 I0
unde r0 şi r0′ reprezintă rezistenţele specifice corespunzătoare conductoarelor active
şi conductorului neutru.
Dacă sarcinile sunt exprimate prin puteri, relaţia (3.26) devine:
n
lk Pk 0 P0
ΔVm = r0 ∑
k =1 Vn
+ r0′L0
Vn
în care : Pk 0 sunt puterile active monofazate care circulă prin tronsoanele fazelor a, b sau c;
P0 – puterea activa care circulă prin conductorul neutru;
Vn – tensiunea nominală pe fază a liniei;
lk , L0 – lungimile conductoarelor de fază ale tronsoanelor, respectiv a 18
conductorului neutru .

9
 Cazuri particulare ce derivă din sistemul trifazat nesimetric sunt ramificaţiile
bifazate şi monofazate, cu mare frecvenţă de utilizare practică. Aceste linii reprezintă
ramificaţii dintr-o linie trifazată cu patru conductoare care alimentează consumatori
monofazaţi.
Se presupune cazul liniei bifazate - cu două conductoare active b, c şi un
conductor neutru - încărcată cu curenţi egali şi în fază cu tensiunile. Diagrama
fazorială a acestei linii cu sarcini active echilibrate este dată în figura 3.4.
Va

O
Ic Ib
ΔV0
O
I0
Vc Vc O Vb Vb
ΔVc ΔVb

Fig. 3.4. Diagrama fazorială a căderilor de tensiune la o linie

bifazată cu sarcini active echilibrate 19

Căderile de tensiune produse de curenţii I b şi I c sunt: ΔV b = Rb I b ; ΔV c = Rc I c

Curentul prin conductorul neutru corespunde sumei geometrice a curenţilor din fazele b şi c,
şi determină o cădere de tensiune ΔV 0 = R0 I 0 ; rezultă tensiunea de deplasare a punctului
neutru din O în O'. Din construcţia grafică rezultă că valoarea efectivă a curentului în
conductorul neutru este egală cu cea a curenţilor din celelalte două faze, adică I 0 = I b = I c .
Deci, căderea de tensiune totală pe conductorul fazei b (sau c) şi pe conductorul neutru, are
valoarea :
n n
I0 lk Pk 0 L0 P0
k =1
∑
ΔVm = ΔVb + ΔV0 cos60° = r0 lk Ik + r0′L0 = r0 ∑
2 k =1 V n
+ r0′
2V n

În cazul ramificaţiei monofazate, conductorul de fază şi conductorul neutru au

aceeaşi secţiune deoarece curentul din ramificaţie este acelaşi prin ambele
conductoare. Căderea de tensiune totală în conductoarele de ducere şi întoarcere
este:
n n
lk Pk 0
k =1
∑
ΔVm = 2r0 lk Ik = 2r0
k =1 V n
∑

20

10
 3.2. Dimensionarea reţelelor
de distribuţie radiale

3.2.1. Consideraţii generale

În cazul cel mai general dimensionarea / alegerea secţiunii conductoarelor se

face pe baza criteriilor:
criteriile tehnice între care se menţionează :
- criteriul incălzirii admisibile în regim de lungă durată;
- criteriul căderii de tensiune admisibilă;
- criteriul stabilităţii termice în regim de scurtcircuit;
- criterii mecanice (rezistenţa mecanică, rezistenţa la coroziune etc.).
Ca urmare a acestor criterii se determină secţiunea tehnică st.
criteriul economic, având la bază regula lui Kelvin, care constă în
echilibrul între costul pierderilor de energie electrică şi costul liniei
provenit din majorarea secţiunii conductoare.
Secţiunea economică (sec) este secţiunea pentru care se realizează un regim de
funcţionare optim economic, corespunzător unor cheltuieli totale minime
pentru linia electrică pentru o perioadă dată de timp. 2

1
 În final se alege secţiunea STAS, ca maximul între secţiunea
economică şi tehnică :
sSTAS = max {se , st } (3.27)
Se introduc următoarele noţiuni: I max = I max1 ⋅ K r (3.28)
I max - curentul maxim de sarcină (curentul maxim de durată corespunzător
regimului normal care se stabileşte în vederea determinării secţiunii
economice) ;
I max1 - curentul maxim din primul an de funcţionare ;
K r - coeficientul în funcţie de rata de creştere a sarcinii .

Sarcina maximă echivalentă de calcul :

2 2 2 2
I 1l1 + I 2l2 + ... + I k lk + ... + I nln (3.29)
I maxechiv =
l1 + l2 + ... + lk + ... + ln

Densitatea economică de curent jec ⎣A/mm ⎤⎦ o

⎡ 2
mărime care se normează în
funcţie de durata de utilizare a puterii maxime, de tensiunea nominală a
3
liniei, de tipul liniei şi va servi la dimensionarea economică a liniei.

3.2.2. Dimensionarea secţiunii conductoarelor pe baza

încalzirii în regim de lungă durată

Aceasta se face în funcţie de curentul maxim admisibil :

I sarc ,max
I max,adm ≥ → I sarc ,max ≤ K ⋅ I max,adm (3.30)
K
unde K este coeficientul de corecţie în funcţie de condiţiile de pozare .

Valorile curenţilor maxim admisibili sunt date de fabricantul

conductoarelor LEA sau cablurilor subterane, pentru anumite condiţii
normate în funcţie de tipul acestora şi modul de pozare . Aceste valori etalon
corespund unor temperaturi admisibile (θadm) , a căror depăşire ar conduce la
deteriorarea proprietăţilor fizice şi chimice ale materialelor componente ale
liniilor şi cablurilor (îmbătrânirea izolaţiei la cablu, oxidări locale a
conductoarelor, fenomenul de fluaj la LEA etc., care au drept consecinţă
reducerea duratei de viaţă a liniei).
4

2
Pentru cazul LEC în funcţie de modul de pozare distingem:

a) Pentru un singur cablu subteran pozat sub pământ la o adâncime de

0 0
70 cm şi la 20 C şi o rezistivitate termică ρT = 100 C cm/W , fabricantul
recomandă o valoare a curentului maxim admisibil.

Pentru alte condiţii de pozare care corespund realităţii , cum ar fi:

mai multe cabluri pozate în vecinătate (K1) , la temperaturi diferite de
0 0
20 C (K2) şi pentru rezistivităţi ale solului diferite de ρT =100 C cm / W

I max,adm se corectează cu ajutorul coeficienţilor K=K K K

1 2 3.

b) Pentru cabluri pozate în aer ’ ’

K=K 1K 2;
’
K 1- în funcţie de condiţile de pozare ;
’
K 2- în funcţie de condiţile de mediu ;
c) Pentru cabluri pozate în apă K=1.15 .
5

3.2.3. Dimensionarea secţiunii conductoarelor pe baza

căderii de tensiune admisibile
Se consideră cazul unei linii electrice radiale, fără ramificaţii, care
alimentează mai mulţi consumatori (fig.3.5).
Zn
k
Zk Zk
Z1 Z1
I1 I2 Ik In
r1 l1 x1 r 2 l2 x2 rk lk xk rn ln xn
VA i1 i2 in
s1 s2 sk ik sn

Fig.3.5 Schemă electrică de calcul a unei linii radiale

6

3
 Într-o primă aproximare se neglijează componenta transversală a
căderii de tensiune δV rezultând :

⎛ ε% ⎞ (3.31)
DV ≈ ΔV ≤ ΔVadm ⎜ = Vn ⎟
⎝ 100 ⎠

Pentru aproximaţia făcută se poate considera că, la o anumită tensiune

nominală , reactanţa inductivă lineică a liniei este practic independentă de
secţiunea conductorului, având o valoare cunoscută (x0=0.34....0.36 W/km
şi fază la JT şi 0.37...0.38 W/km şi fază la MT).

În consecinţă, pentru cele n tronsoane, din 2 n necunoscute iniţiale în rk şi

xk, rămân de determinat numai n necunoscute (rk). Pentru determinarea
acestora şi deci a secţiunii conductoarelor, se admite una din următoarele
ipoteze suplimentare :

- ipoteza secţiunii constante în toate tronsoanele liniei, s=ct;

- ipoteza densităţii de curent constante în toate tronsoanele, j=ct;

- ipoteza minimului de material conductor, V=min.

4
 3.2.3.1 Alegerea secţiunii conductoarelor în ipoteza secţiunii constante
O primă ecuaţie pentru determinarea celor n necunoscute se obţine folosind
condiţia restrictivă impusă căderii de tensiune maxime pe linie, scrisă pentru
mărimi de fază:
n n
(3.32)
DVAB ≈ ΔVAB = ∑ ( Rk ika + X k ikr ) = ∑ (rk I ka + xk I kr ) ≤ ΔVadm
k =1 k =1

Alte (n-1) relaţii se obţin considerând egalitatea secţiunilor pe cele n

tronsoane:
s1= s2=...= sn=s
Rămâne ca singură necunoscută de determinat mărimea lui s.
Expresia căderii de tensiune poate fi scrisă sub forma de componente:

ΔVAB = ΔVa + ΔVr ≤ ΔVadm (3.33)

în care :
n n
ΔVa = ∑ Rk ika = ∑ rk I ka reprezintă componenta activă a căderii de tensiune;
k =1 k =1
n n
ΔVr = ∑ X k ikr = ∑ xk I kr componenta reactivă a căderii de tensiune.
k =1 k =1

Având în vedere că reactanţa lineică x0 este cunoscută, rezultă că mărimea

ΔVr este de asemenea cunoscută, putându-se obţine mărimea ΔVa , la
limită egală cu ΔVa , adm :

n n
ΔVadm − ∑ X k ikr = ∑ Rk ika =ΔVa , adm (3.34)
k =1 k =1

Considerând conductorul format din acelaşi material şi având aceeaşi secţiune

pe toată lungimea liniei, ultima parte a relaţiei se scrie sub forma :
ρ n
ΔVa ,adm =
s
∑ Li
k =1
k ka
(3.35)
10

5
 Rezultă expresia secţiunii tronsoanelor:

ρ n
100 ρ n
s=
ΔVa ,adm
∑
k =1
Lk ika =
ε a %Vn
∑ Lk ika
k =1
(3.36)

în care:
εa %
ΔVa ,adm = Vn este componenta activă a căderii admisibile de tensiune pe fază.
100
Dacă sarcinile sunt exprimate prin puteri, expresia de dimensionare a
secţiunii devine:

n
ρ ∑ Lk pk
100 ρ n
s= k =1
=
ΔVa ,admVn ε a %Vn 2 ∑ Lk pk
k =1
(3.37)

11

În cazul reţelelor monofazate de tensiune alternativă, având în vedere că

ΔU a ,adm = 2ΔVa ,adm , se obţine :
n
2 ρ ∑ Lk pk
2ρ n
s mono
=
ΔU a ,adm
∑L i
k =1
k ka = k =1

ΔU a ,admVn
(3.38)

În cazul reţelelor trifazate, când ΔU a ,adm = 3ΔVa ,adm , rezultă:

n
3ρ ∑ Lk pk
3ρ n
s trif
=
ΔU a ,adm
∑L i
k =1
k ka = k =1

ΔU a ,admVn
(3.39)

12

6
 Observaţie :

În cazul unei reţele arborescente alimentată la un capăt ,calculul

cuprinde mai întâi o etapă de transformare a reţelei, până la aducerea
acesteia la forma din figura 3.5. Această transformare presupune
înlocuirea derivaţiilor din fiecare nod, printr-o singură latură echivalentă ,a
cărei lungime se determină cu ajutorul momentelor electrice.
În continuare, în linia fără derivaţii se determină secţiunile
standardizate şi apoi urmând calea transformărilor intermediare se obţin
secţiunile ramurilor.

În final, se verifică căderea de tensiune corespunzătoare traseului

celui mai încărcat.

13

3.2.3.2 Alegerea secţiunii conductoarelor în ipoteza densităţii de

curent constant

În acest caz secţiunile tronsoanelor liniei din fig. 3.5 sunt diferite. Condiţia
de a avea aceeaşi densitate de curent în toate tronsoanele se exprimă prin
relaţia:
I1 I 2 Iλ In
= = ... = = ... = = j (3.40)
s1 s2 sλ sn

în care :

I1, I2,..., Il,..., In reprezintă intensitatea curenţilor din fiecare tronson al

liniei;
s1, s2,..., sλ,...,sn - secţiunea fiecărui tronson al liniei.

14

7
Considerând expresia componentei active a căderii de tensiune pe fază:
n
ΔVa ,adm = ∑ rk I ka (3.41)
k =1

şi considerând acelaşi material pentru toate tronsoanele

n
lk n
Ik n
ΔVa ,adm = ρ∑ I ka = ρ∑ lk cos φk = jρ∑ lk cos φk (3.42)
k =1 sk k =1 sk k =1

Din (3.42) rezultă :

ΔVa ,adm
j= n
ρ∑ lk cos φk (3.43)
k =1

Respectiv pentru un tronson oarecare λ :

I ΔVa ,adm
λ =
s λ ρ∑ lk cos φk
15

Dacă se înmulţeşte şi îmăparte cu cos φλ

ρI λ cos φλ n
s λ= ⋅ ∑ lk cos φk (3.44)
ΔVa ,adm cos φλ k =1
Făcând aproximaţia n

∑l k cos φk n
k =1
≈ ∑ lk = L
cos φλ k =1

rezultă expresia secţiunii unui tronson oarecare:

ρI λ ,a ⋅ L
s λ=
ΔVa ,adm
2ρI λ ,a ⋅ L
În cazul liniilor monofazate se obţine : mono
s
λ = (3.45’)
ΔU a ,adm
3ρI λ ,a
În cazul reţelelor trifazate : s trif
λ = ⋅L (3.45”)
ΔU a ,adm
16

8
 3.2.4. Verificarea secţiunii conductoarelor la stabilitate termică

În regimuri forţate de scurtă durată (cazul scurtcircuitelor) normele din

România prevăd că θ sc în conductoare să nu depăşească temperatura
admisibilă:

θsc ≤ θadm (3.46)

θ 0
în care sc este temperatura conductorului la sfârşitul scurtcircuitului, în C
se determină din monograme în funcţie de temperatura iniţială a
0 0
conductorului (60 ...70 ) şi de densitatea curentului de scurtcircuit jsc;
θadm Creşterea admisă de temperatură în conductoare.

17

Pentru verificarea condiţiei de stabilitate termică se parcurg următorii paşi:

2
(a) Se calculează valoarea medie pătratică I sc a curentului pe durata
scurtcircuitului de la t=0 la tsc (când scurtcircuitul va fi eliminat prin
siguranţe fuzibile sau de către protecţia prin relee):

tsc
1
= ∫ sc
2 2
I sc i dt (3.47)
tsc 0
2
Valoarea lui I sc este denumită şi echivalentul termic de 1 s al curentului
de scurtcircuit : valoarea efectivă a curentului alternativ constant, care într-o
secundă dezvoltă într-un circuit o căldură egală cu cea pe care ar dezvolta-o
curentul de scurtcircuit pe toată durata defectului:

I tsc = I po (m + n)tsc1 (3.48)

18

9
în care :

I po este valoarea efectivă iniţială a componentei alternative a

curentului de scurtcircuit, în kA ;

m coeficient de influenţă a componentei aperiodice a cărei

valoare se determină din nomograme, în funcţie de valoarea
factorului de şoc χ şi a duratei defectului tsc;
n coeficientul de influenţă a variaţiei în timp a componentei
periodice ;

I∞ este componenta permanentă a curentului de scurtcircuit ;

tsc durata scurtcircuitului în s.

Valoarea factorului de şoc χ se obţine în funcţie de raportul R/X, între

rezistenţa şi reactanţa, dintre sursă şi locul de scurtcircuit .
19

(b) Se determină densitatea de curent la scurtcircuit :

I tsc
jsc = 2
[A/mm ] (3.49)
s
în care s este secţiunea conductorului, în 2
mm .

(c) Determinarea temperaturii finale (la tsc) θ sc a conductoarelor.

În acest scop se determină punctul de intersecţie dintre abcisa dată de
valoarea densităţii de curent cu ordonata temperaturii iniţiale. Dacă
acest punct se află sub temperatura admisibilă dată pentru materialul
conductor, atunci secţiunea acestuia este stabilă din punct de vedere
termic; în caz contrar se alege o secţiune mai mare.
Durata scurtcircuitului tsc este determinată de tipul protecţiei utilizate
(tsc=0.4…0.6 la LEA şi tsc=0.3…15 la cabluri ) .
20

10
 3.2.5. Dimensionarea secţiunii optime economic
Aplicarea regulii lui Kelvin
În principiu problema constă în stabilirea unui echilibru între costul
liniei – provenit din creşterea secţiunii conductorului şi economia realizată
din reducerea pierderilor de energie. În consecinţă, dimensiunea optimă a
conductorului depinde de costul acestuia şi de valoarea pierderilor. Aceasta
constituie esenţa regulii lui Kelvin.
Pentru găsirea secţiunii s optime pentru o linie trebuiesc avute în vedere
următoarele consideraţii:
l 2
dacă s este mică, rezultă pierderi mari prin efect Joule ( ΔP = RI = ρ I ) ;
2

s
dacă s este mare, rezultă un cost ridicat al liniei ;
căderea de tensiune până la bornele utilizatorului trebuie să respecte
condiţia ΔV ≤ ΔVadm ;
încălzirea în regim de durată a conductorului va impune secţiunea minimă
(această restricţie este mult mai strictă pentru liniile în cablu subteran) ;
rezistenţa mecanică şi descărcarea corona impun, de asemenea, limita
inferioară a secţiunii.
21

În cazul construcţiei şi exploatării liniilor electrice aeriene, cheltuielile totale

actualizate (Cta) însumează următoarele componente:
Investiţii pentru fiecare tip constructiv de linie :

Ii=(A+Ks)L (3.50)

în care A sunt investiţii constante, independente de secţiune, în $/km;

K - panta de creştere a costului unui km de linie cu secţiunea, în $/km mm²;
s - secţiunea conductoarelor, în mm²;
L - lungimea liniei, în km.
Cheltuieli de exploatare Cexp , care nu depind de consumurile
tehnologice (retribuţii personal, cheltuieli întreţinere şi reparaţii).
Cheltuieli de exploatare Cpw datorate consumului tehnologic(pierderi de
putere şi energie pe durata de serviciu a liniei, datorate tranzitului de
Pmax, Imax ) :
L 2
C pw = 3RI max c pw ⋅ TSL = 3ρ I max c pw ⋅ TSL
2
(3.51)
s
22

11
în care :
c pw este costul actualizat pe durata unui an al pierderilor de
putere şi energie ;
TSL - durata de serviciu a liniei (egală cu 30 ani) ;

I max - curentul maxim tranzitat.

iar cp
c pw = + cw τ
TSCE
cp este costul unui kW instalat în centrala etalon
TCSE - durata de serviciu a centralei etalon (= 30 ani)
Rezultă:
L 2
Ct ,a = ( A + Ks ) L + CexpTSL + 3ρ I max c pw ⋅ TSL (3.52)
s
Pentru găsirea optimului Ct ,a = f ( s ) se poate folosi metoda grafică şi
metoda analitică.
23

În calculele practice se foloseşte metoda analitică care are la bază criteriul

densităţii economice de curent. Optimul economic al secţiunii se poate
obţine calculând derivata de ordinul întâi a expresiei (3.52) în funcţie de
secţiune :
dCt ,a I max 2
(3.53)
= ( K − 3ρ 2 c pw ⋅ TSL ) ⋅ L = 0
ds s ec

O primă constatare este că secţiunea optimă economică este independentă

de lungimea liniei. 3ρc T pw SL
Din (3.53) avem: sec = I max
K
Rezultă, expresia densităţii economice de curent:

I max K
jec = = 2
[A/mm ] (3.54)
sec 3ρ c pw ⋅ TSL
24

12
Observaţii :
Densitatea economică de curent este cu atât mai mare cu cât costul
liniei în raport cu secţiunea conductorului este mai mare, respectiv cu cât
sunt mai mici rezistivitatea materialului conductor, costul actualizat al
pierderilor anuale de putere şi energie, respectiv secţiunea este mai mare cu
cât durata de exploatare a liniei este mai mare.
Valoarea densităţii economice se modifică în timp datorită preţului
materialului conductor şi al preţului la combustibil s.a.
Densitatea economică de curent este maximă numai când linia este
traversată de curentul /puterea maximă; în restul timpului ea are valori
inferioare.
Densităţile termice pot fi de 3-5 ori mai ridicate decât densitatea optimă
de curent pentru aceeaşi secţiune.Totuşi, costul pierderilor creşte rapid pe
măsură ce transferul de putere creşte. În consecinţă este în general rentabil să
se schimbe dimensiunea conductorului înainte ca limita termică să fie atinsă.

25

13
 3.3. Calculul pierderilor de putere în linii şi transformatoare

Ca în orice proces fizic şi transportul şi distribuţia energiei electrice

implică un consum de energie. Pierderile în reţelele electrice rezultă din
diferenţa dintre energia injectată în reţele de către centrale şi energia
facturată/vândută consumatorilor. Pierderile includ trei componente:
(i) Consumul propriu tehnologic aferent procesului de transport şi
distribuţie a energiei electrice în condiţiile prevăzute de proiectul
instalaţiei. Acest consum a fost denumit impropriu”pierderi în reţele”.
(ii) Pierderi tehnice, datorate abaterilor de la regimul de funcţionare
proiectat, fie prin dezvoltarea incompletă a instalaţiilor, fie printr-o
funcţionare necorespunzătoare.
(iii) Pierderi comerciale, rezultate din erorile introduse de calitatea
necorespunzătoare a grupurilor de măsurare, organizarea evidenţei
energiei electrice, consumul unor aparate (transformatoarelor de
măsurare, contoare etc.), furtul de energie şi altele.
În România 7.73%(1989); 8.99%(1990); 10.7%(1991) şi 12% în 1996.1
Comparaţie: Franţa 6.57%; Ungaria 10.32%.

3.3.1. Calculul pierderilor de putere şi energie electrică în

liniile electrice
Pierderi de putere activă datorate efectului Joule, într-o linie
trifazată cu o sarcină concentrată la capăt:
⎡⎛ P ⎞ ⎛ Q ⎞ ⎤
2 2 ⎡⎛ P / 3 ⎞ ⎛ Q / 3 ⎞
2 2
⎤
ΔPL = 3RL I = 3RL ( I a + I r ) = 3RL ⎢⎜
2 2 2 0
+
⎟ ⎜
0
⎟ ⎥ = 3 R ⎢
L ⎜ ⎟ +⎜ ⎟ ⎥
⎢⎝ n ⎠ ⎝ n ⎠ ⎥
V V ⎢ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
U n / 3 ⎠ ⎝U n / 3 ⎠ ⎥
⎣ ⎦ ⎣ ⎝ ⎦

2 2
P +Q −3
ΔPL = 2
⋅ RL ⋅ 10 [kW]
U n
În mod similar pierderile de putere reactivă:
2 2
P +Q −3
ΔQL = 2
⋅ X L ⋅ 10 [kVAr]
U n
Pierderile totale de putere aparentă complexă:
2 2
P +Q
Δ S L = ΔPL + j ΔQL = ( RL + jX L ) ⋅ 2
⋅ 10 −3
[kVA]
U n 2

1
 3.3.1. Calculul pierderilor de putere şi energie electrică în
liniile electrice

Pentru calculul pierderilor de energie electrică se consideră două cazuri:

a) În ipoteza că pierderile de putere sunt constante în timp:

2
ΔWa = ΔPL ⋅ t = 3RL I ⋅ t
b) Sarcina este variabilă: se utilizează noţiunea de durată τ de calcul
a pierderilor maxime de putere:

ΔW = ΔPmax ⋅ τ

unde: 10000 + TSM

τ = TSM [h/an]
27500 − TSM
şi TSM este durata de utilizare a puterii aparente maxime. 3

3.3.1. Calculul pierderilor de putere şi energie electrică în

liniile electrice
b1) Durata pierderilor maxime τ
Se trasează curba clasată de variaţie a pătratului curentului cerut de
consumator. I
2

a d

b
2
I max

t
O τ e c
T

Suprafaţa limitată de acestă curbă şi axele de coordonate, Oabc

reprezintă la o anumită scară, diferită de cea a curentului, cantitatea de
energie pierdută în intervalul de timp T.
Aceeaşi cantitate de energie este pierdută într-un interval de timp τ<T,
dacă sarcina ar fi constantă şi egală cu I max (suprafaţa Oade).Se poate scrie:
2

T 2
T 2 2 ∫ I t dt Timpul sau durata
∫0 I t dt =I max ⋅τ τ= 0
2
4
pierderilor maxime.
I max

2
 3.3.1. Calculul pierderilor de putere şi energie electrică în
liniile electrice
b2) Durata de utilizare a puterii maxime (TPM, TQM, TSM)
Se consideră curba clasată anuală de puteri active vehiculate pe un
element de reţea – puterile în ordine descrescătoare începând de la
valoarea maximă Pmax - obţinută din curbele de sarcină zilnice. Suprafaţa
de sub curbă reprezintă, la o anumită scară, energia W vehiculată într-un
interval T. Aceeaşi cantitate de energie ar putea fi vehiculată la puterea
constantă Pmax într-un interval de timp Tmax < T.
P
a d

b
Pmax

t
O TPM e c
T 5

3.3.1. Calculul pierderilor de putere şi energie electrică în

liniile electrice

T
W = ∫0 Pt dt = Pmax TPM

TPM =
∫0
Pdt
t

Pmax
în mod analog: T

TQM =
∫0
Qt dt
Qmax

TSM =
∫0
S t dt
Smax
6

3
3.3.2. Calculul pierderilor de putere şi energie în transformatore

Pentru o sarcină oarecare pierderile totale de putere activă sunt:

2
⎛ I ⎞ 2
ΔPt = ΔP0 + ΔPsc = ΔP0 + 3RT I = ΔP0 + 3RT ⎜ ⎟ I n = ΔP0 + ( ΔPsc )nom α
2 2

⎝ In ⎠

I S coeficient de încărcare
unde : α= =
I n Sn
Sn 2
ΔQt = ΔQ0 + ΔQsc = i0 % + 3 X ik I
100
U sc Z ik I in ⋅ U n Z ik S n
usc % = ⋅ 100 = ⋅ 3 ⋅ 100 = 2 ⋅ 100
Un U n ⋅U n U n
3
2
usc % U n
Z ik ≅ X ik = ⋅
100 S n 7

3.3.2. Calculul pierderilor de putere şi energie în transformatore

2 2 2
i0 % usc % U n ⎛ S ⎞ i0 % usc % S S n
ΔQt = Sn + 3 ⋅ ⋅ ⎜ ⎟ = Sn + ⋅ ⋅
100 100 S n ⎝ 3U ⎠ 100 100 S n S n

i0 % usc % 2
ΔQt = Sn + ⋅ α ⋅ Sn
100 100
Pierderile de energie electrică în transformatoare:

ΔWt = ΔP0t + α ( ΔPsc )nom ⋅ τ

2

Randamentul transformatoarelor:

P − ΔPt
η=
P 8

4
3.3.3. Calculul pierderilor folosind circulaţia de puteri
în elementele reţelei

Sik i Iik yik Iki k Ski

Iik Ii0 Ik0 Iki
Vi Vk
yik0 yki0

⎧ I ik = I ik + I io = (V i − V k ) y + V i y
'
⎪ ik iko
⎨ '
⎪⎩ I ki = I ki + I ko = (V k − V i ) y ki + V k y kio

unde: I io = V i y iko I ko = V k y kio 9

3.3.3. Calculul pierderilor folosind circulaţia de puteri

în elementele reţelei

( )
*
* '
S ik = 3V i I ik = 3U i I io + I ik =
*
= 3U i ⎡ y iko U i + y ik (U i − U k ) ⎤ =
⎣ ⎦
+ 3U i (U i − U k ) y
2 * * *
= 3U i y iko ik

( )
2 * * *
S ki = 3U k y kio
+ 3U k U k − U i y ki

Δ S L = S ik + S ki
ΔPL = Re {S ik + S ki }
ΔQL = Im {S ik + S ki } 10

5
 Calculul reţelelor electrice simplu şi complex
buclate, în regim simetric

4.1. Reţeaua alimentată de la două capete - reţeaua simplu buclată

Se consideră o linie electrică scurtă, care leagă barele colectoare A şi B, de
tensiuni date VA şi respectiv VB . Se presupune că linia este simetrică, omogenă,
alimentată cu tensiuni simetrice şi având consumatori simetrici (fig.4.1,a) .
Se cunosc : Structura şi caracteristicile reţelei, curenţii ik , tensiuniile V A ,V B .
Se vor determina : circulaţia de curenţi din tronsoanele liniei , căderile de
tensiune pe linie şi nodul k , în care tensiunea de serviciu Vk ia valoarea cea mai
scăzută, consumatorul din acest nod fiind alimentat de la ambele surse.

Cunoscând curentul IB şi intensităţile curenţilor ik ‚ curentul IA poate fi

determinat pe baza primei teoreme a lui Kirchhoff, conform relaţiei:

n
IA = ∑
k =1
ik − I B (4.1)

1
 Z Zn+1=Z
Zk Zk Z2 Z2
Z1 Z1 Z1
IA k IB IA B
A A
B I1 I2 In In+1
I1 I2 Ik Ik IB VA V
VA ... ... VB i1 i2 ... in-1 in in+1=-IB B
i1 i2 ik in
Vk
a. b.
Z
k
IA A B IB IA A IAB B IB

VA
i1 i2 ... ik ik ... in-1 in
VB VA iA iB VB

c. d.
Fig. 4.1. Schema electrică de calcul a circulaţiei de curenţi şi a căderilor de tensiune în
linii electrice scurte alimentate de la două surse: a – schema electrică iniţială;
b - considerarea sursei din nodul B ca un consumator alimentat printr-un curent negativ;
c - reprezentarea reţelei alimentată de la ambele capete sub forma a două reţele radiale;
d - schema electrică cu sarcinile aruncate la noduri

Curenţii I1, I2, ... , In pot fi determinaţi aplicând prima teoremă a lui Kirchhoff în
fiecare din nodurile 1, 2, ... , n (fig. 4.1,a).
Reţeaua alimentată de la ambele capete, A şi B, poate fi considerată ca o reţea radială,
alimentată de la un singur capăt, de exemplu de la sursa A, dacă sursa B se înlocuieşte cu
un consumator alimentat de la reţea printr-un curent negativ (fig. 4.1,b), adică I B = − i n + 1 .

Căderea de tensiune fazorială, se poate exprima în funcţie de impedanţele cumulate

(în raport cu sursa A) Zk şi de curenţii ik în derivaţie :
n+1
ΔV AB =V A −V B = ∑
k =1
Z k ik (4.2)
Fiind cunoscută valoarea căderii de tensiune fazoriale ΔV AB se pune problema
determinării curentului i n +1 = − I B . În acest sens, ecuaţia (4.2) se poate scrie sub forma:
n
ΔV AB = ∑Z
k =1
k ik + Z n+1 i n+1 (4.2' )
în care Z n +1 = Z este impedanţa totală a liniei.
Din relaţia (4.2') se poate determina curentul I B = − i n +1 :
n

∑Z
k =1
k ik
V −V B (4.3,a)
IB = − A
Z Z
4

2
În mod analog, se poate stabili relaţia de calcul şi pentru intensitatea curentului IA :
n

∑ '
Z k ik
V A −V B
IA = k =1
+ (4.3,b)
Z Z
'
Având în vedere că Z k + Z = Z (fig.4.1,a) se poate constata că
k
formulele (4.3,a) şi (4.3,b) verifică relaţia (4.1).
Odată calculaţi curenţii IA şi IB, se pot determina circulaţiile de curenţi
I1, ..., In prin tronsoane şi astfel să se găsească, nodul k de tensiune minimă.
Analizând expresiile (4.3, a şi b) se constată că fiecare cuprinde câte doi
termeni:
'
I A = iA + I AB ; '
I B = iB – I AB (4.4)
în care:
n
n 1
'
iA =
1
Z
∑ '
Z k ik ;
'
iB =
Z
∑
k =1
Z k ik
(4.5)
k =1

1
I AB = (V A −V B) (4.6)
Z
5

Observaţii:
- Termenii i'A şi din (4.5) depind numai de valorile curenţilor de sarcină şi de
iB
'

impedanţele cumulate Z'k şi Zk ale reţelei, în raport cu nodul de alimentare A şi

respectiv B. Curenţii i'A şi i'B echivalează curenţii de sarcină ik; este ca şi cum
curenţii ik ar fi mutaţi la nodurile sursă A şi B (fig. 4.1,d). Astfel, pentru
determinarea curentului i B se va considera suma momentelor electrice Zk ik , în
'

raport cu nodul A, împărţită la impedanţa totală a liniei Z. În mod asemănător,

curentului i A este dat de suma momentelor electrice Z k ik în raport cu nodul B şi se
' '

va împărţi prin impedanţa totală a liniei Z.

- Termenul suplimentar IAB, determinat numai de diferenţa tensiunilor aplicate

în nodurile A şi B, şi care nu depinde de curenţii de sarcină, reprezintă curentul
de egalizare sau curentul de Vmers în gol, prin artera considerată între nodurile
A ≠V B
A şi B. În condiţiile în care , curentul IAB există chiar la funcţionarea
liniei în gol. Acest curent de egalizare provoacă, independent de modificarea
valorii sarcinilor, supraîncărcarea unei surse de alimentare faţă de cealaltă,
mărind astfel pierderile de energie. De aceea în exploatare se tinde, pe cât
posibil, să existe aceeaşi tensiune la nodurile de alimentare.

3
 Dacă sarcinile sunt exprimate prin puteri şi se face abstracţie de
pierderile de putere - S0 fiind puterea aparentă complexă transportată pe o
fază şi S = 3S0 fiind puterea transportată de sistemul trifazat - atunci din
relaţiile (4.3,a,b) se obţine repartiţia aproximativă a puterilor:
n

∑
k =1
'
s0k Z k
⎛V A −V B ⎞
∗
(4.7,a)
S0A = +⎜ ⎟ Vn
Z ⎝ Z ⎠
n

∑s
k =1
Z
0k k ∗
⎛ V A −V B ⎞
S 0B = −⎜ V
⎟ n (4.7,b)
Z ⎝ Z ⎠

unde s0k reprezintă puterile aparente complexe pe fază absorbite de

consumatorii i = 1 ,..., n.

Urmărind circulaţia curenţilor dată de relaţiile (4.3,a,b), sau circulaţia puterilor

dată de relaţiile (4.7,a,b), se constată că :

o parte din consumatori sunt alimentaţi de la sursa A, iar o parte de la sursa B ;

există un consumator alimentat atît din capătul A (prin I'k ) cât şi din capătul B
(prin I''k ) (fig. 4.1,a);

punctul în care este racordat acest consumator, se numeşte punct de separaţie

a puterilor şi se notează în schemă cu k (fig. 4.1, c). În acest punct, linia se poate
secţiona obţinându-se două linii radiale Ak şi Bk, în care căderile de tensiune se
calculează cu relaţiile stabilite în cazul liniilor alimentate la un capăt sau a
reţelelor radiale. Este posibil să se obţină două puncte de separaţie, unul pentru
puterile active şi altul pentru puterile reactive. În punctul de separaţie a puterilor,
tensiunea liniei este cea mai scăzută şi de aceea este necesar să se facă verificarea
căderilor de tensiune până în punctele de separaţie a puterilor.

4
 4.2.2.2. Circulaţia puterilor active şi reactive
Tranzitul de putere pe o linie „i-k”
Pentru calculul circulaţiei de puteri pe o latură, se consideră
tensiunile de fază Vi şi Vk respectiv curentul prin latură.
Sik I
i ik yik k Ski

Vi yik0 yki0 Vk

Fig. 4.10. Schema echivalentă în Π a unei laturi.

Puterea aparentă complexă trifazată la capătul sursă are expresia

S ik = 3V i I = 3V i 3 I =U i 3 I
* * *
(4.32)
ik ik ik
1

Valoarea curentului Iik la capătul sursă se determină astfel:

1
I ik =Vi yik0 + (Vi −V k ) yik = ⎡⎣Ui yik0 + (Ui −Uk ) yik ⎤⎦ (4.33)
3
de unde rezultă că
not
3I ik = Ui yik 0 + (Ui −U k ) yik = I ik (4.34)

Simplificare: în cadrul regimului permanent, pentru a face să

dispară termenul 3 din expresia (4.32) a puterii tranzitate se va
opera cu tensiuni între faze şi cu valori de curenţi Iik de 3 ori mai
mari decât curenţii reali (Iik)

Rezultă:
S ik = U i ⋅ I ik (4.35)
2

1
 În continuare, se exprimă tensiunile în coordonate polare:

j⋅θi
⎧⎪U i = Ui ⋅ e = Ui ⋅ (cosθi + j ⋅ sinθi )
⎨ j⋅θk (4.36)
⎪⎩U k = Uk ⋅ e = Uk ⋅ (cosθk + j ⋅ sinθk )

iar admitanţele longitudinală şi transversală, în coordonate carteziene

sau polare:

⎧⎪ y = gik + jbik = yik e = yik ( cos γ ik + j sin γ ik )

jγ ik
ik
⎨
y = y = g
⎪⎩ ik 0 ki0 ik 0 + jb ik 0
(4.37)

Expresia puterii Sik tranzitate de la nodul “i” către nodul “k” devine:
*
S ik = U i I = U i ⎡⎣U i y ik 0 + (U i − U k ) y ik ⎤⎦ =
*
ik

(y )
* * *
=U i
2
ik 0
+ y ik − U i U y ik =
k

= U ⎡⎣ yik ( cos γ ik − j sin γ ik ) + g ik 0 − jbik 0 ⎤⎦ −

i
2

−U iU k yik ⎡⎣ cos ( θi − θ k − γ ik ) + j sin ( θ i − θ k − γ ik ) ⎤⎦

≡ Pik + jQik (4.38)

Prin identificare, se determină expresiile puterilor active şi reactive

tranzitate pe laturi:

Pik = U ( g ik 0 + yik cos γ ik ) − U iU k yik cos(θ i − θ k − γ ik ) (4.39)

i
2

Qik = −U (bik 0 + yik sin γ ik ) − U iU k yik sin (θ i − θ k − γ ik ) (4.40)

i
2

2
 Tranzitul de putere pe o latură cu transformator
Fie schema echivalentă a unui transformator ridicător cu raport de
transformare real (Nik), conectat la nodul „k” şi având admitanţa
corespunzătoare pierderilor la mersul în gol y i 0 = g i 0 − jbi 0 ,
conectată la nodul i.
S i I y N
ik
ik
ik i ik
k S ki
Ii Ik
Vi Vi Vk
yi0

Fig. 4.11. Schema echivalentă a unui transformator ridicător

Puterea aparentă complexă trifazată (i -> k)
∗
S ik = U i ⋅ I i = U i ⎡⎣ y i 0 ⋅ U i + y ik (U i − N ik ⋅ U k ) ⎤⎦ =
∗

(4.41)
(g )
∗ ∗ ∗
= Ui 2
i0
− jb i 0 + y ik
− U i U k y ik N ik
5

Trecând în coordonate polare

Pik + jQik = U i ⎡⎣( gi 0 + jbi 0 ) + yik e

2 − jγ ik
⎤⎦ − U iU k yik N ik e j (θi −θ k −γ ik )
(4.42)
Prin identificare se determină expresiile puterilor active şi reactive
tranzitate prin transformator de la nodul i la nodul k:

Pik = U( gi 0 + yik cos γ ik ) − UiU k yik Nik cos (θi − θk − γ ik )

i
2
(4.43)
Qik = −Ui ( −bi 0 + yik sin γ ik ) − UiU k yik Nik sin (θi − θk − γ ik )
2
(4.44)
Puterea aparentă complexă trifazată (k -> i)
∗
S ki = U i ' ⋅ I = U k N ik ⎡⎣ y ik ( N ik ⋅ U k − U i ) ⎤⎦ =
*
k

* * *
= U y ik N ik − U k U y ik N ik =
2
k
2
i
(4.45)
2 − jγ ik j (θ k −θi −γ ik )
= U y N ik e
2
k ik − U kU i yik N ik e
6

3
 Prin identificare se determină expresiile puterilor active şi reactive
tranzitate prin transformator de la nodul k la nodul i:

Pki = U y N cos γ ki − U kU i yik N ik cos ( θk − θi − γ ik )

2
k ik
2
ik (4.46,a)
Qki = −U y N sin γ ik − U kU i yik N ik sin ( θk − θi − γ ik )
2
k ik
2
ik
(4.46,b)

Ecuaţiile bilanţului de puteri în noduri

Prin putere nodală se defineşte suma algebrică dintre puterea
produsă - prin convenţie cu semnul “+” şi puterea consumată într-
un nod - prin convenţie cu semnul “-”, sau suma algebrică a
puterilor din laturile incidente în nodul “i”. Având în vedere că la
nodul i sunt conectate mai multe grupuri generatoare şi mai mulţi
consumatori, expresia puterii aparente nodale este:

S i = ∑ S gi − ∑ S ci = ∑ ( Pgi − Pci ) + j ∑ ( Qgi − Qci ) = Pi + jQi (4.47)

unde:
Pg,i şi Qg,i - puterile activă şi reactivă generate în nodul i;
Pc,i şi Qc,i - puterile activă şi reactivă consumate la nodul i.

4
 Sgi=Pgi+jQgi

Si k α(i)

Sci=Pci+jQci

Fig 4.12. Bilanţul de puteri în nod

Legea de conservare a puterii/energiei în nodul “i” permite a se
scrie expresia:
⎧ Pi = ∑ Pik
Si − ∑ S ik = 0 ⎪ k∈α ( i )
(4.48,a) sau ⎨ (4.48,b)
α
k∈ ( i )
Q
⎪ i = ∑ Qik
⎩ k∈α ( i )

Există diferite moduri de exprimare a ecuaţiilor de bilanţuri ale

puterilor.

i. O primă formă a ecuaţiilor de bilanţ de putere în noduri

Având în vedere expresiile puterilor tranzitate pe o latură Pik şi
Qik , puterile schimbate între nodul i şi restul nodurilor din reţea cu
care acesta are legături directe sunt:

n n
Pi = U i
2
∑( g
k =1
ik 0 + yik cos γik ) − Ui ∑
k =1
U y
k ik cos ( θi −θk −γ ik ) (4.49,a)
n n
Qi = −U i
2
∑( b
k =1
ik 0 + yik sin γik ) − Ui ∑U
k =1
y
k ik sin ( θi −θk −γ ik ) (4.49,b)

10

5
 ii. Exprimarea ecuaţiilor de bilanţ de putere în funcţie de elementele
Yii şi Yik,ale matricei admitanţelor nodale [Ynn]
Pe baza regulilor de formare a termenilor matricei admitanţelor
nodale rezultă:

⎧Y ii = ∑ y + y
⎪ k∈α ( i )
ik( ik 0
= )
Termenul ⎪
⎪ n
(4.50)
diagonal ⎨ = ∑ ⎡⎣ yik cos γ ik + gik 0 + j ( yik sin γ ik + bik 0 ) ⎤⎦
⎪ k =1
⎪ = Y e jγ ii ≡ G + jB
⎪ ii ii ii
⎩

Termenul
nediagonal
{Y ik = − y ik = − yik e j γ ik
= Yik e j γ ik
≡ Gik + jBik (4.51)

11

Cele două ecuaţii ale bilanţului de putere devin:

n
Pi = U Re {Y ii } +U i ∑ U k Yik cos ( θi − θk − γ ik )
i
2
(4.52,a)
k =1
n
Qi = −U Im {Y ii } + U i ∑ U k Yik sin ( θi − θk − γ ik )
i
2
(4.52,b)
k =1

iii. Ecuaţiile bilanţului de puteri utilizând coordonatele polare pentru

tensiuni şi coordonatele carteziene pentru admitanţele nodale

⎧U i = U i e = U i ( cos θi + j sin θi )
jθi

⎪⎪
⎨U k = U k e = U k ( cos θk + j sin θk )
j θk
(4.53)
⎪Y = G + jB
⎪⎩ ik ik ik

12

6
 Expresia puterii nodale injectate în nodul i

*
S i = 3V i I i (4.54)

unde
n n
Uk
I i = ∑ Y ik V k = ∑ Y ik
k =1 k =1 3
sau (4.55)
n not
3Ii = ∑ ik k i
Y U
k =1
≡ I
Rezultă:
n
S i = U i I i = U i ∑ Y U ≡ Pi + jQi
* * *
ik k
(4.56)
k =1

13

Înlocuind expresiile (4.53) în (4.56) se obţine

n n
S i = ∑U ie jθi
( Gik − jBik ) ⋅U k e − j θk
= ∑ U iU k ( Gik − jBik )e j ( θi −θk )
=
k =1 k =1
n

{
= ∑ U iU k Gik ⎡⎣cos ( θi − θk ) + j sin ( θi − θk ) ⎤⎦ −
k =1

− jBik ⎡⎣cos ( θi − θk ) + j sin ( θi − θk ) ⎤⎦ }

n
= ∑ U iU k ⎡⎣Gik cos ( θi − θk ) + Bik sin ( θi − θk ) ⎤⎦ +
k =1
n
+ j ∑ U iU k ⎡⎣Gik sin ( θi − θk ) − Bik cos ( θi − θk ) ⎤⎦ (4.57)
k =1

14

7
 sau
n
Pi (U m , θ m ) = Re {S i } = ∑ U iU k ⎡⎣Gik cos (θi − θ k ) + Bik sin (θ i − θ k ) ⎤⎦ =
k =1
n n
= ∑ U iU k GGik = GiiU i + ∑ U iU k GGik
2

k =1 k =1,
k ≠i
(4.58)
n
Qi (U m , θ m ) = Im {S i } = −∑ U iU k ⎡⎣ Bik cos (θi − θ k ) − Gik sin (θ i − θ k ) ⎤⎦ =
k =1
n n
= −∑ U iU k BBik = − BiiU i − ∑ U iU k BBik
2

k =1 k =1
k ≠i

unde

⎧⎪ GG ik = G ik cos ( θ i − θ k ) + Bik sin ( θ i − θ k )

⎨ (4.59)
⎪⎩ BBik = Bik cos ( θ i − θ k ) − G ik sin ( θ i − θ k )

15

Ecuaţiile bilanţului de puteri la noduri se exprimă sub două forme:

⎧⎪ Pi = Pi (U m , θm ) ⎧⎪ Pi = Pgi − Pci
⎨ (4.60) ⎨ (4.61)
⎪⎩Qi = Qi (U m , θm ) Q
⎪⎩ i = Q gi − Q ci

respectiv
⎧ n

⎪ i m m ∑ i k ik
P (U , θ ) = U U GG
⎪ k =1
(4.62)
⎨ n
⎪Q (U , θ ) = − U U BB
⎪⎩ i m m ∑
k =1
i k ik

Având în vedere ecuaţiile (4.60) şi (4.61) rezultă modelul matematic

al regimului permanent, model neliniar în raport cu tensiunile nodurilor:
⎧⎪ Pgi − Pci = Pi (U m , θm ) (4.63,a)
⎨
Q
⎪⎩ gi − Q ci = Qi (U m , θ m) (4.63,b)
16

8
În algoritmul de soluţionare, în funcţie de tipul de nod, se foloseşte:
- pentru nodurile generatoare numai ecuaţia (4.63,a) a puterii active;
- pentru nodurile consumatoare se folosesc ambele ecuaţii (4.63,a) şi
(4.63,b).

4.2.2.4. Problema regimului permanent

Tipuri de noduri
Starea electrică a unui nod este caracterizată de patru mărimi de
stare P,Q,U,θ. Deoarece puterile consumate Pci şi Qci sunt impuse,
rezultă că în fiecare nod al reţelei vom avea 4 mărimi de stare Pgi,
Qgi, Ui şi θi şi doar două ecuaţii de bilanţ de putere. Acest fapt
impune ca două dintre mărimile de stare să fie precizate/impuse, iar
celelalte două să se calculeze.
În funcţie de cele două mărimi impuse, nodurile se împart în:
noduri de tip generator, consumator, pasive şi nodul de echilibru.
17

18

9
 Astfel:

• La nodurile de tip generator se impun/precizează puterea

activă Pgi şi modulul tensiunii Ui precum şi limitele în care trebuie
să se încadreze puterea reactivă (Q , Q ). Fixarea unei anumite
min max

tensiuni la acest tip de nod se poate face datorită posibilităţilor de

reglaj a puterii reactive a generatoarelor. În urma calculului, se
determină puterea reactivă generată Qgi şi argumentul tensiunii θgi.

La nodul generator "hibrid", puterea injectată în nod va fi

egală cu suma algebrică dintre puterea debitată de generator şi cea
absorbită de consumatorul local.

19

• Nodurile de tip consumator au impuse/precizate puterile activă

şi reactivă cerute sau numai una din puteri şi un parametru de tip
conductanţă (Gc) sau susceptanţă (Bc). În această categorie se
încadrează şi nodurile pasive cu puteri injectate nule; în aceste
noduri nu există consumatori racordaţi sau dacă există aceştia sunt
reprezentaţi prin admitanţa (Yc) sau impedanţa constantă (Zc).

• Nodul de echilibru, la care se impune/precizează modulul

tensiunii Ue şi argumentul θe = 0, reprezintă sistemul de referinţă
pentru tensiunile nodurilor (valorile argumentelor fiecărei tensiuni
reprezintă defazajul faţă de tensiunea nodului de referinţă) şi
totodată este nodul de balanţă global al puterilor din reţea.

20

10
 Dacă se scrie ecuaţia de bilanţ global a puterilor în sistem:
∑S
i∈ng
gi + S e = ∑ S cj + Δ S
j∈nc
rezultă că puterea la nodul de echilibru este dată de relaţia:
S e = ∑ S cj + Δ S − ∑ S gi (4.64)
j∈nc i∈ng

În relaţia (4.64) se cunosc cu exactitate puterile cerute de

consumatori şi cele disponibile ale surselor, în schimb pierderile de
putere din reţea ΔS sunt evaluate cu aproximaţie. Deci, aceasta
poate fi acceptată ca egalitate, numai dacă se lasă neprecizate
puterea injectată Se (Pe şi Qe) într-un nod de echilibru, ales în mod
special pentru tot sistemul energetic. Ca atare nodul de echilibrare
trebuie ales astfel încât să poată prelua inexactităţile introduse de
pierderile de putere din reţea. De regulă acest rol este îndeplinit de
cea mai importantă centrală din sistem. Puterea activă (Pe) şi
reactivă (Qe) în acest nod se determină la sfârşitul calculului
regimului permanent.
21

11
 4.2 Calculul electric al reţelelor complex buclate

Scop: Calculul reţelelor electrice complex buclate implică două

aspecte:

i) De dimensionare: când se cunosc caracteristicile

consumatorilor şi topologia reţelei şi se
cere determinarea secţiunii ramurilor reţelei.

ii) De exploatare: când se cunosc parametrii reţelei şi sarcinile

consumatorilor şi se cere determinarea
distribuţiei curenţilor/puterilor şi a căderilor de
tensiune în diferitele ramuri ale reţelei electrice.

Rezolvarea problemei de exploatare se face prin aplicarea

fie a metodei transfigurării, fie a metodelor
globale/matriceale
1

4.2.1 Metoda transfigurării

În principiu există două etape de calcul:

¾ Prima etapă constă în simplificarea succesivă a reţelei
complex buclată până ce se ajunge la o reţea simplă (de
exemplu la o linie alimentată la ambele capete sau numai de la
un capăt) pentru care determinarea distribuţiei curenţilor sau
puterilor nu prezintă dificultăţi.
¾ O dată cunoscută distribuţia în această schemă simplă, în a
doua etapă se determină, prin transformări inverse, distribuţia
curenţilor/puterilor atât în schemele intermediare cât şi în
schema iniţială,

1
 Procedee de reducere
a. Reducerea unui conductor de o anumită lungime şi secţiune,
la un conductor echivalent de o altă lungime şi o altă secţiune.

În calculul unei reţele electrice uneori este avantajos, ca tronsoane de

linie cu secţiuni diferite să fie transformate în tronsoane de linie cu
aceeaşi secţiune (linia să devină omogenă).
Condiţie: Conductorul de secţiune s1 şi lungime l1 , poate fi înlocuit
printr-un alt conductor cu secţiunea s2 şi cu lungimea l2, cu condiţia ca
repartiţia sarcinilor şi căderea de tensiune de-a lungul conductoarelor să
nu se modifice
rezistenţele celor două conductoare trebuie să rămână
neschimbate (adică R1=R2)
s1
l1 = l2 (4.8)
s2
Drept secţiune de echivalare se poate alege secţiunea cea mai
frecventă din reţeaua studiată. 3

Procedee de reducere
b. Aruncarea sarcinilor la noduri.

Compunerea ramurilor conectate în paralel impune ca sarcinile să fie

situate numai la capetele acestora, în noduri. Dacă sarcinile sunt
conectate oriunde de-a lungul ramurilor, se procedează mai întâi la
aruncarea (mutarea) lor la capete, cu condiţia păstrării constante a căderii
de tensiune, atât în schema iniţială cât şi în cea transformată.
Z
Z2 Z2
Z1 Z1 Z
A 1 2 B A B

VA VB V i i V
i1 i2 A A B B
a. Reţea iniţială b. Reţea transfigurată

Fig. 4.2. Schemă de reţea electrică pentru aruncarea sarcinilor la noduri

4

2
 Procedee de reducere

Pentru aruncarea la capete a celor doi curenţi i1 şi i2 din figura

4.2, a, se determină două sarcini iA şi iB aplicate la extremităţile liniei
în reţeaua transformată (fig. 4.2, b), astfel ca să se obţină aceeaşi
cădere de tensiune ca şi în reţeaua iniţială:
n

∑Z
'
' ' i
Z i +Z i k k
iA = 1 1
= '2 2 1
(4.9 a)
ΔV AB = Z 1 i1 + Z 2 i 2 = Z i B Z Z
n
'
1 1
'
ΔV BA = Z i + Z i = Z i A
'2 2
Z 1 i1 + Z 2 i 2 ∑Z i
k k
iB = = 1
(4.9 b)
Z Z

unde Z1, Z2, ..., Zk şi respectiv Z'1 , Z'2 , ..., Z'k reprezintă impedanţele
tronsoanelor de la cele două capete (extremităţi) până la punctele de
conectare a celor k sarcini.
5

Procedee de reducere

În cazul particular al mutării unui singur consumator situat la o

distanţă Zλ faţă de capătul A şi la Z`λ faţă de punctul B (fig. 4.3 a, b)

Zλ Z`λ Z
A B A B
VA iλ VA iA iB
VB VB
Fig. 4.3 a Fig. 4.3 b

'
Zλ Zλ
iA = iλ iB = iλ
Z Z

3
 Procedee de reducere

IA A k B IB IA A B IB

VA i1 i2 ik in VB VA iA iB VB

Fig. 4.4, a Fig. 4.4, b

Observaţie:
Prin mutarea sarcinilor la noduri nu se conservă pierderile de
putere activă si reactivă din reţea. Pe schema 4.4,b, echivalentă celei
din figura 4.4, a, în ipoteza că VA=VB, pe artera AB nu mai circulă
niciun curent, adică în acest caz pierderile de putere sunt nule.
Această situaţie nu corespunde schemei iniţiale din figura 4.4,a , unde
pe arterele considerate între A şi k respectiv între k si B circulă curenţi
care produc pierderi de putere activă şi reactivă. Puterea injectată din
exterior, în linia electrică, este constantă în ambele scheme 4.4, a şi
4.4, b, pentru că tensiunile la borne şi curenţii rămân neschimbaţi.
7

Procedee de reducere

Se consideră ramurile A, B, C ale unei reţele electrice care au

tensiuni pe fază diferite VA, VB, VC la capete şi debitează într-un nod
comun O (fig. 4.5). Aceste ramuri se pot înlocui printr-o singură
ramură echivalentă având admitanţa YE şi tensiunea VE la capătul E.
VA
IA
VE I Y A
E Y
E
O IE
VB YB
IB Fig. 4.5 Reţea electrică
YC VO ramificată cu tensiuni
VC diferite la capete
IC

4
 Procedee de reducere
Pentru a determina mărimile echivalente, se scriu relaţiile de
echivalenţă între schema reală cu trei ramuri şi cea echivalentă cu o
singură ramură, astfel:
IE = I A + IB + IC (4.10)

(V E − V O ) ⋅ Y E = (V A − V O ) ⋅ Y A + (V B − V O ) ⋅ Y B + (V C − V O ) ⋅ Y C
sau
V E ⋅ Y E − V O ⋅ Y E = V A ⋅ Y A + V B ⋅ Y B + V C ⋅ Y C − V O (Y A + Y B + Y C )
123 144 42444 3
Y E = Y A + Y B + Y C = ∑Y k (4.11’)
n

V A ⋅Y A + V B ⋅Y B + V C ⋅Y C ∑V k Yk
VE = = 1
(4.11’’)
Y A +Y B +YC n

∑Y 1
k

Procedee de reducere
¾ Înlocuirea ramurilor în paralel printr-o ramură echivalentă este
posibilă numai dacă de-a lungul acestora nu există derivaţii cu sarcini
suplimentare.
¾ La transformări inverse însă, se cunoaşte curentul prin ramura
echivalentă şi se cere să se determine curenţii care trec prin ramurile
reţelei iniţiale, netransfigurate. În acest caz, se scriu relaţiile căderilor
de tensiune:
IA IB IC IE
V A −V O = V B −V O = V C −V O = V E −V O =
YA YB YC YE
Din ultima relaţie se poate determina tensiunea nodului O, sub forma:
IE
VO =V E −
YE
care după înlocuirea în celelalte trei ecuaţii, permite determinarea
curenţilor în ramurile componente:
YA YB YC
IA = IE ⋅ + (V A − V E )Y A IB = IE ⋅ + (V B − V E )Y B IC = IE ⋅ + (V C − V E )Y C
YE YE YE
(4.12, a) (4.12, b) (4.12, c) 10

5
 Procedee de reducere
d. Transfigurarea stea-triunghi.
O altă structură, care intervine ca un subansanblu într-o reţea buclată, este cea în
formă de stea, în cazul cel mai simplu alimentată de la trei noduri (fig. 4.6).
I1 I1
Condiţia de echivalenţă a celor
1 1
două scheme:
Z 12 (Z 23 + Z 31 ) Z1
Z1 + Z 2 =
Z 12 + Z 23 + Z 31 Z31
I12
Z12
I31
Z 23 (Z 31 + Z 12 ) Z3 Z2
Z2 + Z3 = I23
Z 12 + Z 23 + Z 31
3 2 3 2
I3 I2
Z 31 (Z 12 + Z 23 ) I3 Z23 I2
Z 3 + Z1 =
Z 12 + Z 23 + Z 31 Fig. 4.6 Schemele în stea şi în triunghi
Z 12 Z 13 Z1Z 2
Z1 = (4.13, a) Z 12 = Z1 + Z 2 + (4.14, a)
Z 12 + Z 23 + Z 31 Z3
Z 23 Z 21 Z2Z3
Z2 = (4.13, b) Z 23 = Z2 + Z3 + (4.14, b)
Z 12 + Z 23 + Z 31 Z1
Z 31 Z 23 Z1Z 3
Z3 = (4.13, c) Z 31 = Z 1 + Z 3 + (4.14, c)
Z 12 + Z 23 + Z 31 Z2 11

Procedee de reducere
Y 12 Y 13 Y 1Y 2
Y 1 = Y 12 + Y 13 + (4.13`, a) Y 12 = (4.14`, a)
Y 23 Y1 +Y 2 +Y 3
Y 12 Y 23 (4.13`, b) Y 2Y 3
Y 2 = Y 12 + Y 23 + Y 23 = (4.14`, b)
Y 31 Y1 +Y 2 +Y 3
Y 31 Y 23 Y 3Y 1
Y 3 = Y 31 + Y 23 + (4.13`, c) Y 31 = (4.14`, c)
Y 12 Y1 +Y 2 +Y 3
Observaţie:
¾ În cazul transformării generale, o reţea în stea având n borne de
alimentare poate fi transformată intr-un poligon cu n(n-1)/2 laturi
având legate două cate două bornele sale: Yij = Yi Yj / ΣYk
.

¾ Invers, un poligon complet oarecare, având toate laturile

independente între ele, NU SE POATE transforma intr-o stea.
Singurul caz posibil este al triunghiului care se transformă in stea:
3(3-1)/2=3
12

6
4.2.2 Metoda matriceală pentru calculul regimului permanent

Ce este?
Calculul de regim permanent constă în determinarea mărimilor
electrice de stare:
• Tensiuni (modul si argument) în noduri
• Circulaţia de curenţi/puteri în laturile R.E.
• Pierderi de putere

Calculul de regim permanent constituie:

i. Necesitate atât în activitatea de planificare a dezvoltării
reţelelor electrice pentru stabilirea configuraţiei cât şi în
activitatea de exploatare pentru alegerea regimului de
funcţionare (posibilităţi de supraîncărcare‚ nivelul de tensiune‚
identificarea zonelor ”slabe” din reţea etc.);
13

4.2.2 Metoda matriceală pentru calculul regimului permanent

ii. Mijloc de calcul în următoarele activităţi:

• analiza capacităţii de transport‚ în vederea testării limitelor

puterilor de transfer (limita termică Imax adm );
• analiza VAr-tensiune‚ pentru evaluarea pe de o parte a
necesarului de echipamente VAr-tensiune şi pe de altă parte a
modului de reglare a acestora;
• controlul on-line‚ al funcţionării sistemului electric‚ folosind
estimatoare de stare şi calculatoare de proces;

iii.Punct de plecare:
• optimizarea regimurilor de funcţionare etc.
• în studiul şi alegerea protecţiilor prin relee şi automatizărilor;
• în calculele de stabilitate statică‚ tranzitorie şi de tensiune;

14

7
4.2.2 Metoda matriceală pentru calculul regimului permanent
Necunoscute:
Având în vedere numărul mare al mărimilor electrice de stare de
determinat Uik (tensiunile la bornele laturilor) şi Iik (curenţii în
laturi), pentru formarea şi rezolvarea sistemului general de ecuaţii
al reţelei electrice, se utilizează metode matriceale.
Ipoteze:
¾ Se consideră reţeaua liniară şi se folosesc teoremele lui Kirchhoff
pentru reţeaua electrică în ansamblul său;
¾ Soluţionarea problemei se reduce fie la:
- rezolvarea unui sistem de ecuaţii liniare când caracteristicile
sarcinilor şi generatoarelor se reprezintă prin I=ct;
- fie rezolvarea unui sistem de ecuaţii neliniare de gradul II când se
foloseşte ipoteza P=ct şi Q=ct. 15

4.2.2 Metoda matriceală pentru calculul regimului permanent

În general‚ o reţea electrică este constituită din:

• laturi - linii electrice, transformatoare
• noduri - în care sunt conectate generatoare şi/sau
consumatori.

• Laturile sunt reprezentate prin impedanţe/admitanţe;

• Generatoarele prin curenţi/puteri injectaţi la noduri;
• Sarcinile prin impedanţe sau prin curenţi/puteri ce ies din noduri.

În studiul reţelelor şi sistemelor electrice pentru

caracterizarea structurii şi parametrilor elementelor acestora se
utilizează aşa-zisele matrice de sistem – matricea admitanţelor
nodale ([Ynn]) sau matricea impedanţelor nodale ([Znn]).

16

8
4.2.2 Metoda matriceală pentru calculul regimului permanent

Aplicarea metodelor matriceale pentru calculul regimului permanent:

Formularea problemei (CE ESTE ŞI ÎN CE CONSTĂ?)
Regimul permanent este regimul sinusoidal de succesiune pozitivă faţă de
fazele a, b, c. Calculul regimului permanent constă în determinarea
mărimilor electrice de stare P, Q, U, Θ după cum urmează:
• Tensiunile în modul şi argument în nodurile reţelei electrice;
• Circulaţia de puteri/curenţi în toate laturile reţelei electrice;
• Pierderile de putere pe fiecare latură şi în toată reţeaua electrică
În acest sens se disting două etape:
Etapa I: formularea celor 2n ecuaţii corespunzătoare modulelor şi argumentelor
tensiunilor la cele n noduri => metoda tensiunilor nodale utilizând
matricea admitanţelor nodale
⎡S ⎤ *
[Y nn] × [U n] = [ I n] = ⎢ ⎥
n
* (4.15)
⎣U ⎦ n

Etapa II: Rezolvarea sistemului de ecuaţii utilizând una din cele două metode
numerice de calcul: Seidel-Gauss sau Newton-Raphson.
17

4.2.2.1,a Matricea admitanţelor nodale în reţele fără transformatoare în

laturi
Se consideră schemele monofilară respectiv echivalentă ale unei reţele electrice (fig. 4.7).
1 1 y 13 3
I1 3 I
3
I1 y130 y310 I3

V1 V3 y120 y12 y23 y320

2
V2 I2 y210 y230
I2 2
Fig. 4.7. Schemele monofilară (a) respectiv echivalentă (b) ale unei reţele electrice
Pentru obţinerea matricei admitanţelor nodale [Ynn] şi respectiv a ecuaţiei din
metoda tensiunilor nodale se aplică teorema I a lui Kirchhoff la nodurile independente‚
adoptând prin convenţie semnul "+" pentru curenţii nodali injectaţi şi "–" pentru cei
consumaţi:

12 13
(
⎧ y (V 1 – V 2 ) + y (V 1 – V 3 ) + y + y V 1 = I 1
⎪⎪ 120 130
)
( )
⎨ y 21 (V 2 – V 1 ) + y 23 (V 2 – V 3 ) + y 210 + y 230 V 2 = – I 2 (4.16)
⎪
( )
⎪⎩ y 13 (V 3 – V 1 ) + y 32 (V 3 – V 2 ) + y 310 + y 320 V 3 = I 3
18

9
4.2.2.1,a Matricea admitanţelor nodale în reţele fără transformatoare în
laturi
Se grupează termenii după tensiunile nodurilor astfel:
⎧( y + y + y + y ) V 1 – y V 2 – y V 3 = I 1
⎪⎪ 12 13 120 130 12 13

⎨ – y 21V 1 + ( y 21 + y 23 + y 210 + y 230 ) V 2 – y 23V 3 = – I 2 (4.16`)

⎪
– y
⎪⎩ 31 V 1 – y 32
V 2 + ( y 31
+ y 32
+ y 310
+ y 320
) V 3 = I 3

sau sub forma matriceală

⎡Y 11 Y 12 Y 13 ⎤ ⎡V 1 ⎤ ⎡ I 1 ⎤
⎢Y Y Y ⎥ ⋅ ⎢V ⎥ = ⎢ – I ⎥
⎢ 21 22 23 ⎥ ⎢ ⎥ ⎢2 2 ⎥ (4.17)
⎢⎣Y 31 Y 32 Y 33 ⎥⎦ ⎢⎣V 3 ⎥⎦ ⎢⎣ I 3 ⎥⎦
unde:
Y 11 = y12 + y13 + y120 + y130 Y 12 = − y12 Y 13 = − y13
Y 21 = − y 21 Y 22 = y 21 + y 23 + y 210 + y 230 Y 23 = − y 23
Y 31 = − y 31 Y 32 = − y 32 Y 33 = y 31 + y 32 + y 310 + y 320

19

4.2.2.1,a Matricea admitanţelor nodale în reţele fără transformatoare în

laturi

Proprietăţi ale matricei admitanţelor nodale:

Forma acestei matrice prezintă proprietăţi care o fac uşor determinabilă,
fiind şi “estetică”.

i) Este o matrice pătratică şi simetrică de ordin egal cu cel al nodurilor

independente (n-1) şi se poate construi după următoarea regulă:
• Termenii Yii de pe diagonala principală, se determină ca sumă a
admitanţelor tuturor laturilor incidente în nodul i;

• Termenii nediagonali Yik sunt fie egali cu valoarea luată cu semn

schimbat a admitanţei laturii dintre nodurile “i” şi “k”, fie “0”
dacă nu există nici o legătură fizică între cele două noduri.

20

10
 ii) Modulul admitanţei diagonale este mai mare sau cel puţin egal cu
modulul sumei termenilor nediagonali:
Y 11 = y12 + y13 + y120 + y130

∑Y 1k = − y12 − y13
Y 11 ≥ Y 1k
Uneori, datorită transformatoarelor de unghi şi a susceptanţelor
capacitive ale liniilor electrice, este posibil să nu fie aşa. În cazul în
care se neglijează laturile transversale, Y ii = ∑ Y ik
Numărul termenilor nenuli pe linii şi coloane este egal cu numărul
laturilor incidente în nod, plus 1 (corespunzător admitanţei proprii a
nodului).
iii) În structura reţelelor reale‚ numărul elementelor nenule în
matricea [Ynn] este foarte scăzut (circa 2%). Se spune că matricea
[Ynn] are un grad înalt de lacunaritate sau este o matrice rară. Din
această cauză se folosesc tehnici speciale de lucru cu matrice rare.
21

În cazul general, al reţelei electrice, legătura între tensiunile şi curenţii

nodali se exprimă sub forma:

[Y nn ][V n ] = [ I n ] (4.17’)
În practică, pentru studiul funcţionării sistemelor electroenergetice se
operează cu puteri trifazate şi tensiuni între faze. În acest sens expresiile
(4.17’) se multiplică cu 3
[Y nn ] 3 [V n ] = 3 [I n ]

Având în vedere legătura între tensiunile pe fază şi tensiunile între faze,

şi notând I = 3 I rezultă cunoscuta formă (4.15) a ecuaţiei matriceale
din metoda tensiunilor nodale.
În aceste condiţii, expresia puterii aparente trifazate devine:
* * *
S = 3V I = 3V ⋅ 3 I = U I (4.17’’)

22

11
 Matricea admitanţelor nodale în cazul folosirii modelelor trifazate
pentru liniile electrice

a
i aa k
I i a z ik a I
a
k

ab
b ac z bb z ik b
I i b z ik
ik
b I k

bc
c z cc z ik c
I i c ik
c I k
yab ybc yab ybc
yac yac

aa
y ik
y bb
ik
y cc
ik
y aa
ik
y bb
ik
y cc
ik

Fig. 4.8.a

23

Matricea admitanţelor nodale în cazul folosirii modelelor trifazate

pentru liniile electrice

a a
I i i z aa z ab z ac k
I k
b b
[I i ] = I i z ba z bb z bc [I k] = I k
c c
I i
z ca z cb z cc I k

a y aa y ab y ac [Z ik] y aa y ab y ac V
a
V i [Y ik] y ba y y [ Y ] k
y ba y bb y bc = ik b
[V i] = V
b
2
= bb bc
2 [V k] = V k
i
y ca y cb y cc y ca y cb y cc c
V
c
i
V k

Fig. 4.8.b

24

12
 Matricea admitanţelor nodale în cazul folosirii modelelor trifazate
pentru liniile electrice
[I i] i [Z ik] k [I k]

[Y ik] [Y ik]
[U i]= 3 [V i] [U k]= 3 [V k]
2 2

Fig. 4.8.c

⎡ [Y ik ] ⎤
[ Z ik ] + – [ Z ik ]
–1 –1

⎡[ I i ] ⎤ ⎢ ⎥⎡ U ⎤
= ⎢ 2 ⎥⎢ [ i ]
⎢ ⎥ ⎥ (4.18)
⎣[ I ] ⎦ ⎢ [ Y ik ] ⎥ ⎣[U k ]⎦
⎢ – [ Z ik ] [ Z ik ] +
k –1 –1
⎥
⎣ 2 ⎦
25

4.2.2.1,b Matricea admitanţelor nodale în reţele cu transformatoare în laturi

Se consideră cazul laturii longitudinale ik a unui transformator
cu operator de transformare cu raport complex Nik (fig. 4.9)

Ii i Iik z ik i N ik k Ik Ii i N ki i z ki k Ik
Si Sk
Vi Vi Vk Vi Vk

a. b.

Ii i Iik yik i N
Iik ik k Ik
Si Si Sk
Vi Vi Vk

c.
Fig. 4.9. Schemele echivalente cu operator de transformare.
26

13
 Din schema (4.8.c)
I i = I ik = y ik (V i − V i ' ) (4.18’) => V i − V i ' = z ik I ik (4.18’’)

Considerând numai transformatorul ideal:

S i' = −S k
3V i ' I = −3V k I
* *
ik k
*
V i' ⎛ Ik ⎞
= N ik = − ⎜ ⎟
Vk ⎝ I ik ⎠
Rezultă
I k = – N I ik
*
ik
(4.19)
V i ' = N ik V k (4.20)

Înlocuind (4.20) în (4.18”) se obţine

not
V i − N ik V k = z ik I ik ≡ V ik (4.18’’’)
27

4.2.2.1,b Matricea admitanţelor nodale în reţele cu transformatoare în laturi

Folosind scrierea matriceală a expresiei de legătură între tensiuni:
⎡V i ⎤ ⎡V i ⎤
V ik = [1 – N ik ] ⋅ ⎢ ⎥ = [ Aik ] ⋅ ⎢ ⎥ (4.21)
⎣V k ⎦ ⎣V k ⎦
unde [ Aik ] este matricea de cvasiincidenţă a laturii ik cu operatorul de
transformare la nodul k:
Când latura este orientată de la i la k, adică transformatorul ideal se
află conectat la nodul k, matricea de cvasiincidenţă se scrie astfel:
[ Aik ] = ik [1 – N ik ] (4.22)

Din (4.18’) Ii=Iik şi (4.19), se obţine relaţia de legătură între curenţi:

⎡Ii ⎤ ⎡ 1 ⎤
=
⎢I ⎥ ⎢– N ⎥
* I ik = [ A ik ]*
t I ik (4.23)
⎣ k⎦ ⎣ ik ⎦

având în vedere că I ik = y ik V ik şi relaţia (4.21), rezultă:

⎡V i ⎤ ⎡V i ⎤
[ Aik ]t I ik = [ Aik ]t y ik V ik = [ Aik ]t y ik [ Aik ] ⎢ ⎥ = [Y ik ] ⎢ ⎥
* * *
(4.24)
⎣V k ⎦ ⎣V k ⎦ 28

14
4.2.2.1,b Matricea admitanţelor nodale în reţele cu transformatoare în laturi

Matricea de admitantă a transformatorului cu raport complex de

transformare din (4.24) este :
⎡ 1 ⎤
[Y ik ] = [ Aik ]t y ik [ Aik ] = ⎢ * ⎥ y ik [1 – N ik ]
*

– N
⎣ ik ⎦
sau:
⎡Y '
Y
'
⎤ ⎡ y − y ik N ik ⎤
[Y ik ] = ⎢ ' ' ⎥ = ⎢
ik
ii ik
*
⎥ (4.25)
⎢⎣Y ki Y kk ⎥⎦ ⎢⎣ − y ik N ik
2
y ik N ik ⎥⎦

Dacă latura este orientată de la nodul k la nodul i adică

transformatorul ideal, având raportul Nki,este conectat la nodul i:
[ Aki ] = ik [ N ki −1] (4.22’)
⎡ y N 2
– y ki N ⎤
*

[Y ik ] = ⎢ ki ki
ki
⎥
⎢⎣ – y ki N ki y ki ⎥⎦ (4.26)
29

4.2.2.1,b Matricea admitanţelor nodale în reţele cu transformatoare în laturi

Se constată că matricea [Yik] pentru transformatoare cu raport
complex de transformare (Nik) este o matrice nesimetrică deoarece
termenii Y ' (= − y N ) ≠ Y ' (= − y N )
*
ik ik ik ki ik ik

Dacă Nik este real atunci:

⎡ y ik − y ik N ik ⎤
[Y ik ] = ⎢ − y N 2 ⎥
y ik N ik ⎥⎦ (4.27)
⎢⎣ ik ik
Se constată că matricea [Yik] pentru transformatoare cu raport real
de transformare (Nik) este o matrice simetrică deoarece termenii

Y 'ik (= − y ik N ik ) = Y 'ki (= − y ik N ik )

30

15
4.2.2.1,b Matricea admitanţelor nodale în reţele cu transformatoare în laturi
Reguli generale de scriere a matricei [Ynn]
• Orice termen diagonal Yii este egal cu suma admitanţelor
longitudinale şi transversale ale laturilor incidente galvanic în nod.
Dacă la nodul respectiv pe lângă liniile electrice este conectată şi o
latură cu transformator se disting două cazuri:
- dacă transformatorul ideal se află conectat la nodul i, admitanţa
longitudinală a transformatorului se înmulţeşte cu pătratul
raportului de transformare:
Y ii = ∑ y ik + ∑ y ik 0 + ∑ y ki N 2

14 4244 3 1 424 3 ki
(4.28)
linii transf .

- dacă admitanţa longitudinală a transformatorului este legată

galvanic la nodul i termenul diagonal este:

Y ii = ∑ y ik + ∑ y ik 0 (4.29)

În cazul în care componentele transversale ale transformatorului nu

se neglijează acestea se adaugă şi ele la termenul Yii.
31

4.2.2.1,b Matricea admitanţelor nodale în reţele cu transformatoare în laturi

• Termenii nediagonali în cazul laturii cu transformator se exprimă

astfel:

– dacă operatorul de transformare N ik se află la nodul k:

Y ki = – y ik N
*
Y ik = − y N ik ; ik (4.30, a, b)
ik

– dacă operatorul de transformare N ki se află la nodul i:

Y ik = − y ki N
*
ki ; Y ki = – y N ki
ki
(4.31, a, b)

32

16
 Clasificarea variabilelor sistemului
În scopul de a stabili sistemul de ecuaţii de rezolvat, este necesar
ca, în funcţie de tipul nodului să se facă o clasificare a variabilelor
sistemului:
a. Variabile de cerere: Pc, Qc (toate puterile active şi reactive
consumate)

b. Variabile de intrare sau de control: toate mărimile care pot fi

„manipulate” pentru a satisface echilibrul dintre consum şi
generare, în condiţiile în care SEE funcţionează cu restricţii şi
funcţii obiectiv. În cele mai multe cazuri acestea sunt:
– modulul tensiunilor la toate nodurile generatoare;
– puterea generată la toate nodurile generatoare cu excepţia nodului
de echilibru (la nodul de echilibru, puterea generată se calculează
la sfârşitul regimului permanent închizându-se balanţa prin
acoperirea pierderilor în sistem);
– prizele de funcţionare ale transformatoarelor cu reglaj sub sarcină.
1

c. Variabilele de stare: care odată calculate permit calculul altor

mărimi de interes; mărimile de stare de această dată sunt
tensiunile complexe în toate nodurile din sistem;

d. Variabilele de ieşire: sunt funcţii de variabile de stare, de cele de

intrare şi de cerere:
– circulaţia de puteri active şi reactive pe liniile electrice;
– puterea reactivă generată;
– puterile Pe şi Qe generate la nodul de echilibru;
– intensitatea curenţilor în liniile electrice.
Deci, problema regimului permanent cuprinde două etape:

i. Fiind date:
• topologia reţelei electrice;
• caracteristicile elementelor componente ale reţelei([Ynn]);
• condiţiile de regim de frontieră ale celor „n” noduri diferenţiate în:
2

1
 → noduri generatoare (g), cu Pg=ct. şi Ug impus=ct.

n
Pg ,i = GiiU i +2
∑
k =1;k ≠ i
U iU k ⎡⎣Gik cos ( θi − θk ) + Bik sin ( θi − θk ) ⎤⎦

Q min
g ,i
< Qg ,i < Q max
g ,i

→ noduri consumatoare (c), cu Sc=Qc+jPc=ct.

n
Pc ,i = GiiU i +
2
∑
k =1; k ≠ i
U iU k ⎡⎣Gik cos ( θi − θk ) + Bik sin ( θi − θk ) ⎤⎦
n
Qc ,i = − BiiU i −
2
∑
k =1; k ≠ i
U iU k ⎡⎣Gik sin ( θi − θk ) − Bik sin ( θi − θk ) ⎤⎦

→ nodul de echilibru (e=1): Ue=ct.; θe=0°

ii. Se determină:
→ θg şi Ug ; Uc şi θc ; Pe şi Qe;
→ circulaţiile de putere active şi reactive în laturile reţelei;
→ pierderile de puteri ΔPik şi ΔQik în laturi şi totale în sistem.

Obs.: Pentru efectuarea calculelor se consideră ipoteza că liniile

electrice sunt simetrice şi echilibrat încărcate respectiv se neglijează
cuplajele magnetice dintre diversele elemente ale reţelei şi în
consecinţă calculul regimului permanent se va efectua numai pe
reţeaua de succesiune pozitivă şi anume numai pe o fază a acesteia.

2
 4.2.2.5. Aplicarea metodei Seidel Gauss pentru modelul neliniar
Se consideră expresia cunoscută a puterii trifazate:
*
Si n
S ik = 3V i I = 3V i 3 I ⇒ I i = * = ∑Y ikU k
* *
(4.65)
U i k=1
Se separă curentul Ii corespunzător unuia din nodurile independente :
n
I i = Y ii U i + ∑ Y ik U k
k =1, k ≠ i
i = 2,..., n i ≠ e (= 1)

de unde rezultă relaţia de bază din metoda iterativă Gauss

1 ⎜ ⎛ n ⎞
i Ui =
Y ii ⎜⎝
Ii − ∑
Y ik U k ⎟, i = 2,..., n
⎟ (4.66)
k =1, k ≠ i ⎠
Pentru început valorile pentru tensiuni se iniţializează cu tensiunile
nominale U i = U n θi = 0 , cu excepţia nodului de echilibru unde
U e = U e θe = 0 , iar tensiunea la nodurile generatoare U g = U g θ g
impusă;
U g = ct. ; U e = ct. 5

Tensiunile impuse la nodul de echilibru şi în nodurile generatoare

se păstrează constante pe tot parcursul calcului iterativ.

Pentru pasul p+1 ce urmează pasului p, în procesul iterativ de

calcul, relaţia (4.66) pentru calculul tensiunii capătă forma:

( p +1) 1 ⎛ ( p) ( p) ⎞
n
Ui = ⎜ I i − ∑ Y ik U k ⎟ , i ≠ e (4.66’)
Y ii ⎝ k =1; k ≠ i ⎠

în care:
( p)*
( p) Si ( p) ( p)
Ii = ; Si = Pi + jQi
( p)*
Ui

3
 ii În cadrul variantei Seidel-Gauss se grăbeşte obţinerea soluţiei
utilizându-se în cadrul pasului (p+1) valorile tuturor tensiunilor
nodale Uk având k<i care au fost calculate deja în cadrul acestui
pas iterativ, conform relaţiei :
( p)
( p +1) 1 ⎛ Pi − jQi i −1
( p +1)
n
( p) ⎞
U i ,calc = ⎜ ( p )* − ∑ Y ik U k − ∑Y ik Uk ⎟ , i ≠ e (4.67)
Y ii ⎝ U i k =1 k =i +1 ⎠
Calculul se continuă până când este satisfăcut testul de convergenţă:
( p +1) ( p)
Ui −U i (4.68) ≤ε
iii Deşi metoda Seidel-Gauss conduce la o soluţie într-un număr
mai mic de iteraţii decât metoda Gauss ea poate fi îmbunătăţită, din
punct de vedere al calculului prin folosirea unui factor de accelerare
ω a procesului de convergenţă
( p +1) ( p) ( p +1) ( p)
U i ,acc = U i + ω U i , calc − U i ,i≠e (4.69)
7

De regulă factorul de accelerare ω∈(1…2).

În etapa iniţială de accelerare aplicarea factorului de accelerare
poate fi defavorabilă în cazurile când tendinţa spre soluţie este
oscilatorie; din această cauză se recomandă ca în perioada iniţială
(3÷4 iteraţii) să nu se folosească accelerarea, adică ω=1, până când
valorile tensiunilor intră în zona normală.
În continuare, în funcţie de numărul de noduri din reţea, de
parametrii elementelor reţelei, se va folosi un factor de accelerare
ω=1,2…1,75 şi din zece în zece iteraţii se va aplica ω=2 sau ω=2 ,2.

iv O particularitate în cadrul regimului permanent prin metoda

tensiunilor nodale o constituie tratarea nodurilor de tip generator.
Aceasta constă în încadrarea în limitele admisibile, Qgmin÷Qgmax, a
puterii reactive debitată de fiecare generator. Nodurile generatoare au
posibilitatea să-şi regleze puterea reactivă între cele două limite
admise astfel încât să poată menţine tensiunea în nod constantă.
8

4
 În acest sens relaţia de calcul Ui,calc (p+1) se
aplică în funcţie de
tipul nodului în mod diferit:
a. Nu se calculează tensiunea la nodul de echilibru deoarece
ea este impusă în modul şi argument şi menţinută
constantă pe toată durata procesului iterativ;
b. Pentru nodurile de tip consumator se consideră puterea
reactivă constantă Qi =Qi, iar tensiunea este actualizată la
(p)

fiecare iteraţie conform relaţiei (4.67);

c. Un nod generator considerat de tip PU este tratat astfel:
Prin acţiunea regulatorului automat de tensiune
(RAT) se poate regla puterea Qg în interiorul Qg ÷Qg min max

pentru a se obţine valoarea impusă / specificată a tensiunii

în nod. În acest scop trebuie să se facă corecţia tensiunii:

( p)
( p) impus
U i , calc
U i , cor = U i
( p)
U i , calc (4.70)
9

Ca urmare a aplicării a ultimei expresii, modulul tensiunii

corectate devine egal cu tensiunea specificată sau impusă.
Pentru calculul puterii reactive la iteraţia p, Qi , care este
(p)

suportul generatorului pentru a menţine tensiunea la o valoare

specificată se utilizează ultimile valori actualizate ale tensiunilor:
⎧⎪ ⎛ ⎞
*
⎫⎪
( )
i −1 n
( p) ( p) ( )
∑( )
∑ ( )
2 +
Qi = Im⎨ U i , cor Y ii + U i , cor ⎜⎜ Y ik U k Y ik U k ⎟⎟
* p p 1 p
+ ⎬ (4.71)
⎪⎩ ⎝ k =1 k = i +1 ⎠ ⎪⎭

Se verifică încadrarea în limitele:

min ( p) max
Qi < Qi < Qi

• Dacă Qi calculată se încadrează în limitele admisibile, atunci

(p)

la iteraţia p tensiunea va fi Ui = Ui,cor , iar la iteraţia p+1 noua

(p) (p)

valoare a tensiunii Ui (p+1), se calculează cu relaţia (4.67).

10

5
 • Dacă Qi calculată nu se încadrează în limitele admisibile,
(p)

atunci nodul „i” aparţinând mulţimii nodurilor generatoare trece în

mulţimea „c” nodurilor de tip consumator, iar puterea reactivă Qi (p)

este fixată la una din limitele extreme:

→ Dacă Q i
( p)
<Q i
min
⇒ Q i
( p)
=Q i
min

→ Dacă Q i
( p)
>Q i
max
⇒ Q i
( p)
=Q i
max

În concluzie, acest lucru dovedeşte că suportul puterii reactive a

generatorului este insuficient pentru a menţine tensiunea la valoarea
specificată şi tensiunea la iteraţia „p” va fi valoarea calculată
( p) ( p) .
U =U
i i , calc

11

La sfârşitul procesului de calcul, după iteraţia (p+1), când este

satisfăcut testul de convergenţă, se calculează puterea aparentă
complexă la nodul de echilibru folosind relaţia
n
( p +1) ( p +1)*
=U Y +U e ∑Y
final * *
S = Se 2
Uk (4.72)
e e ee ek
k=1,k ≠ e

În practică se foloseşte şi criteriul de convergenţă:

( p +1) ( p) (4.73)
Ss − Ss ≤ ε

12

6
 Observaţii
a. Dacă puterea activă generată violează limitele generatorului,
excesul (sau deficitul) generării la nodul de echilibru este
distribuit între unităţile rămase şi se fac mai multe iteraţii.
Această ajustare este respectată până când generarea la nodul
de echilibru este în limitele acceptabile.
b. De asemenea, dacă puterea reactivă generată la nodul de
echilibru violează limitele generatorului, pot fi considerate
câteva posibilităţi. Prima poate consta în schimbarea nodului de
echilibru la un alt generator. O altă posibilitate este modificarea
tensiunii la nodul de echilibru pentru a nu se mai viola limitele
sale de putere reactivă. A treia posibilitate este de a introduce
generatoare de putere reactivă şi sau consum cu ajutorul
condensatoarelor şi/sau bobinelor.

13

7
 5. Regimul termic al liniilor electrice: principala
restricţie în dimensionarea şi verificarea secţiunii
conductoarelor.

5.1. Generalităţi
Fenomenul de încălzire a conductoarelor constituie o restricţie tehnică
importantă în transportul energiei electrice, în sensul limitării capacităţii de
transport.

Principalele regimuri de funcţionare ale liniilor electrice:

I. Regimul de lungă durată (câteva ore)

a. Cu sarcină constantă 100%
b. Cu sarcină variabilă

II. Regimul de scurtă durată

5.2. Calculul la încălzire a conductoarelor LEA

5.2.1. Determinarea curentului admisibil în regim permanent cu
sarcină constantă 100 % θ
aer
Imax
θ
c
Fig. 5.1
Pentru determinarea curentului maxim admisibil prin conductor se foloseşte
ecuaţia de bilanţ energetic: 2
W = RI W/cm (5.2)
1t max

W =W
1t rad
+W
conv (5.1) W
rad
=α
rad
S (θcond − θaer ) W/cm (5.3’)
W
conv
=α
conv
S (θcond − θaer ) W/cm (5.3’’)
Ipoteze simplificatoare:
• W
cond
=0

• Toate punctele conductorului au aceeaşi temperatură în regim staţionar

2

1
 α rad = 2.8 (100 + 0.6θ cond ) ⋅10 ⎡⎣W grd ⋅ cm ⎤⎦ −6 2
(5.4’)

pv
α conv =9 −3
⋅10 ⎡⎣W grd ⋅ cm ⎤⎦
2
(5.4’’)
d

S = 2π rl = π dl − suprafaţa laterală a conductorului

Ω mm Ω mm 2 2
ρ= = 2 −2
= Ω mm ⋅10 cm
2 −1

m 10 cm
s Al
s⋅ = s⋅q Se presupune că tot curentul trece
s Al + sOl
prin mantaua de Aluminiu
unde s Al
q= (5.5)
s Al + sOl
q este coeficientul de corecţie în cazul conductorului de Al-Ol
−2
l 2 10 2
W1t = RI 2
max = ρ I max = ρ 20o (1 + ys + y p ) ⎡⎣1 + α 20o (θ max − 20 ) ⎤⎦ ⋅
o
I max (5.6)
s s⋅q

Wrad + Wconv = ( α rad + α conv )( θmax − θ aer ) S (5.7)

3

Din egalarea ecuaţiilor (5.6) şi (5.7) rezultă expresia curentului maxim:

(α + α )(θ − θ )π d l 10 s q 2

I = conv . rad . max aer

ρ (1 + y + y )[1 + α (θ − 20 )]
max

20 s p 20 max
0

1
−
πd
π d 2
π π d π d 2 3 2 3 2 2 3
π d ⋅1[cm] ⋅ s = π d ⋅ = =2 π =2 π
4 4 2 π4 8
3
π d 32 3
⎛πd ⎞ 2 2 3
=2 π =2 π⎜ ⎟ =2 π s 2
8 ⎝ 4 ⎠

(α + α )(θ − θ )s q
3
2

I = 10 2 π conv . rad . max aer

(5.8)
max
ρ (1 + y + y )[1 + α (θ − 20 )]
20 s p 20 max
0

2
5.2.2. Răspunsul la o sarcină treaptă: curba de încălzire/răcire

Se consideră regimul de încărcare de lungă durată cu sarcină constantă

W

100%
t
Fig. 5.2
Bilanţul energetic dintre cantităţile de căldură, pentru un interval dt
W1t ⋅ dt = Wînmag . ⋅ d θ + Wevac. ⋅ dt (5.9)

W ⋅ dt = RI dθ = C ⋅ dTcond + α S (Tcond − Taer ) ⋅ dt

2
(5.9 )
’
1t
α = α rad + α conv
A =αS – Capacitatea de cedare a căldurii
către mediul ambiant
θ = Tcond − Taer

Ecuaţia (5.9’) se poate scrie ca ecuaţie diferenţială:

dTcond
W1t = C + Aθ (5.10)
dt
dθ dTcond
Dacă Taer = ct. atunci =
dt dt
respectiv din (5.10)
dθ
W =C + A ⋅θ (5.10’)
1t dt
În ipoteza că W1t = ct. şi A = ct, soluţia ec. dif. liniare (5.10') este:

θ =Be −α t +B (5.11)
1 2
A 1
unde α = = este inversul constantei de timp τ a încălzirii
C τ
• Determinarea constantei B1: pentru condiţia iniţială t=0 şi θ= θi , din (5.11)
rezultă:
θi = B1 + B2 sau B1 = θi − B2 (5.12)
6

3
• Determinarea constantei B2: pentru regimul permanent de sarcină Tcond=ct.

dTcond dθ
⇒ = =0
dt dt
W RI 2
B =θ = 1t =
din (5.10') rezultă W1t = A ⋅ θ sau 2
(5.13)
A A
Înlocuind (5.12) şi (5.13) în ecuaţia (5.11), rezultă

W
θ =θ e −α t + 1t 1− e −α t
(5.14)
i A

răcire încălzire

W1t
Pentru t⇒∞ θ max = = θ ≤ θ adm.
A ∞
Rezultă: θ echiv =θ e
i
−α t +θ 1− e
∞
−α t
( ) (5.14’)

Curbele de încălzire / răcire

θ τ θ
θ θ
∞ ∞
−α t
)
θ răcire =θ e
θîncălzire = θ
∞ (
1− e −α t ∞

t t
a )θ = 0 b ) θ i = θ ∞ şi W = 0
i 1t
θ
θ
∞
θîncălzire = θ
∞ (
1− e −α t
)+ θi e −α t

θi
θ răcire =θ e −α t
i
t
c) Simultan încălzire+ răcire
Fig. 5.3 Reprezentări grafice
8

4
5.2.3. Încălzirea conductoarelor în regim permanent sub sarcină variabilă

“Echivalarea regimului cu sarcină variabilă prin mai multe regimuri cu

sarcină constantă regim termic tranzitoriu“

Wt3
θ A
Wt1
A
Wt2
A

θi
θmediu

0 t1 t2 t3 t
I II III
Fig. 5.4 Regim cu sarcină variabilă cu paliere constante

5.2.3. Încălzirea conductoarelor în regim permanent sub sarcină

variabilă

Pentru fiecare din regimurile cu sarcină constantă (I, II, III …) se scrie o relaţie
de forma:

θ = θ 1− e
∞
−
(
α t +θ e
i
−α
)
t (5.14’)

Wt3 θ(t)
θ A
Wt1
A
Wt2
A

θi
θmediu

0 t2 t3 t
t1
I II III

Fig. 5.5 Variaţia temperaturii într-un regim cu sarcină variabilă

10

5
Răspunsurile în temperaturi corespunzătoare perioadelor cu sarcină
constantă.
• Iniţial cond. are aceeaşi temperatură cu cea a mediului (θmediu) ⇒ θ = 0
i

Pentru regiunea I (0-t1) se obţine

⎛ −αt ⎞
θ = θ ⎜1 − e 1 ⎟ (5.15)
I ∞1
⎝ ⎠
În ipoteza că αt1<1, prin dezvoltare în serie:

−α t1
e ≅ 1 − α t1 neglijând termenii de ordin superior

θ ≅θ
I ∞1
(1 − 1 + α t1 ) = θ α t1
∞1
(5.16)

• Pentru regiunea II (t1-t2)

⎛ −α t ⎞ −α t
θ = θ ⎜⎜1 − e
II ∞2
⎝
2 ⎟
⎟
⎠
+ θI e 2 ≅ θ αt +θ αt ⋅ 1−αt
∞ 2 2 ∞1 1 2 ( )
11

θ αt +θ αt ⋅ 1−αt
∞2 2 ∞1 1 ( )2 = θ∞2α t2 + θ∞1 (α t1 − α t t ) 2
1 2

deoarece α t1t 2 << αt1 se neglijează termenul α t1t 2

2 2

θ
II
≅α θ ( ∞2t 2 +θ
∞1
t1 ) (5.17)

Se determină o încărcare medie a conductorului, care funcţionând pe

durata t1+t2 va conduce la aceeaşi temperatură θII, adică:

(
α θ
∞2 ∞1 )
t2 + θ t1 = θ echiv ⎡⎣1 − e −α ( t1 +t2 )
⎤ ≅ θ echivα ( t1 + t2 )
⎦ (5.18)

Rezultă:
θ ∞ t1 + θ ∞ t2
θ echiv = 1 2
(5.19)
t1 + t2
12

6
 Wt
Înlocuind θ = în (5.18) se obţine:
A
Wt , echiv α
α ( t1 + t2 ) = (Wt1t1 + Wt 2t2 )
A A
⇓
Wt1t1 + Wt 2t2
Wt , echiv = (5.20)
t1 + t2

În ipoteza că rezistenţa electrică a conductorului este constantă în timpul

procesului termic, rezultă:

R(I t + I t
2
1 1
2
2 2 )
RI 2
echiv =
t1 + t2
respectiv:
I t +I t 2 2
I echiv = 1 1 2 2
(5.21)
t1 + t2

13

5.3. Încălzirea conductoarelor cablurilor din LES

5.3.1. Consideraţii generale

• Surse de căldură în cablu:

- căldura produsă prin efectul Joule în conductoare;
- prin circulaţia de curenţi induşi în armătura metalică;
- pierderi în izolaţie (W1t = V Cω tgδ ⋅10 [W / cm]).
' 2 −6

• Disiparea căldurii spre mediul înconjurător (pământ, apă sau

aer) astfel ca θ c o n d ≤ θ a d m => transferul termic se face radial

14

7
 5.3.2. Analogia electrică a fenomenului termic.
Schema echivalentă a cablului

Fluxurile de căldură produse în interiorul cablului se transmit spre învelişul

exterior al cablului şi de acolo mai departe spre suprafaţa de separaţie dintre
pământ şi apă (unde sunt pozate) şi aer, prin fenomenul de conducţie. De la
suprafaţa de separaţie, căldura este transmisă în aer prin convecţie şi radiaţie.

Convecţie +
radiaţie Nivelul În regim stabilizat de
solului
funcţionare, suprafaţa de
h separaţie devine o suprafaţă
10oC izotermă.
Conducţie 20oC
θcond
30 C
o Suprafeţele izoterme din
pământ au temperaturi din ce
în ce mai ridicate pe măsură
Fig. 5.6 ce ne apropiem de suprafaţa
conductorului cablului.

15

Legea lui Fourier: densitatea fluxului de căldură (q) transmis prin

conducţie într-o secundă printr-o secţiune unitate (1cm2):
1 dθ
1
q = −λ gradθ = − gradθ = − (5.22)
r ρT ρT dr
unde: q este densitatea de flux termic după o direcţie, în W/cm ;
2

λ – conductivitatea termică, in W/grad cm;

1
ρ = – rezistivitatea termică, în [grd cm/W].
T
λ
Printr-o transformare conformă - de tip inversiune – suprafaţa pământului se
transformă într-un spaţiu cilindric. În final, se obţin două suprafeţe cilindrice
de raze r1 si r2, de lungime l, având temperaturile θ1 şi θ2 (θ1> θ2).

r2 θ2

r θ1 Σ
r1
Fig. 5.7

l
16

8
 Fluxul de căldură transmis, într-o secundă, prin suprafaţa Σ este dat de:

2πrl dθ
W = ∫ q dΣ = 2πrlq = − (5.23)
Σ
Σ
ρ dr T
sau
⎛ ρ dr ⎞
− dθ = ⎜ ⎟W T

⎝ 2πl r ⎠
Σ

Integrând între θ1 (sursa caldă) şi θ2 (sursa rece), respectiv între r = r1 şi r = r2:

ρ r
− (θ − θ ) = W ⋅ ln T 2

2πl r
2 1 Σ

sau
θ1 − θ2 = WΣ ⋅ RT Σ Legea lui Fourier (5.24)

ρT r2
unde RT Σ = ln (5.25) este rezistenţa termică totală a circuitului
2π l r1
termic în [grd.cm/W] sau Ω termici

17

Analogia între circuitul termic şi un circuit electric echivalent

Circuit termic (legea lui Fourier)
Fluxul de căldură (WΣ)
Diferenţa de temperatură (Δθ)
Rezistenţa termică (RTΣ)
Rezistivitatea termică (ρT)
Circuit electric (legea lui Ohm)
Curent electric (I)
Diferenţa de potenţial (ΔU)
Rezistenţa electrică (Re)
Rezistivitatea electrică (ρe)

θcond RTΣ θmediu

Δθ
WΣ

Fig. 5.8 Schema electrică echivalentă circuitului termic

Temperatura conductorului:
θ cond = θ mediu + RT ΣWΣ (5.26)

18

9
 5.3.3. Calculul curentului admisibil pentru un singur cablu
Categorii de surse Schema echivalentă a
cablului monofazat
de căldură
W1t
Conductor
θ max
Pierderi Joule în conductor θ max

W1t=RI2 RT1/2
Izolaţie
Rezistenţă termică RT1 Pierderi in dielectric W‘1t
izolaţie (W1't = V02Cω tgδ )
RT1/2

Pierderi în mantaua de Pb
W‘‘1t
Manta Pb

Rezistenţă termică
(W ) ''

Δθi
1t

umplutură
RT2 RT2
Armătură metalică
de protecţie Pierderi în armătura metalica de ‘‘
W1tp
protecţie
Rezistenţa termică a mantalei ''
(W1tp )
exterioare
RT3 RT3
Suprafaţa exterioară a
cablului θ 0

Rezistenţa termică a
mediului de pozare
RT4 RT4 Δθ ext

θ mediu Pierderi
totale θ mediu
Mediu înconjurător Fig. 5.9
19

Căderea totală de temperatură:

Δθ = Δθint + Δθ ext = W1t RT 1 + (W1t + W1t ) RT 2 ''

(
+ W1t + W1t + W1t p
'' ''
)( R T3 + RT 4 ) + W ( 0,5 RT 1 + RT 2 + RT 3 + RT 4 ) =
'
1t

⎛ W1t ⎞''
⎛ W W1t p ⎞ '' ''

= W1t RT 1 + W1t ⎜ 1 + ⎟⎟ RT 2 + W1t ⎜⎜1 + + ⎟ ( RT 3 + RT 4 ) + W1t ( 0,5 RT 1 + RT 2 + RT 3 + RT 4 ) =

1t '
⎜ W W W ⎟
⎝ 1t ⎠ ⎝ 1t 1t ⎠

= W1t ⎣⎡ RT 1 + (1 + λ1 ) RT 2 + (1 + λ1 + λ2 ) ( RT 3 + RT 4 )⎦⎤ + W1t ( 0,5 RT 1 + RT 2 + RT 3 + RT 4 )

'

sau:
Δθ − W ( 0,5 RT 1 + RT 2 + RT 3 + RT 4 )
'
W1t = 1t

RT 1 + (1 + λ1 ) RT 2 + (1 + λ1 + λ2 ) ( RT 3 + RT 4 )
unde:
''
W W ''
λ1 = ; λ2 = 1t 1tp

W1t W1t
Având în vedere că W1t=ReIadm2, rezultă expresia curentului admisibil:

Δθ adm − W ( 0,5 RT 1 + RT 2 + RT 3 + RT 4 )
'
I adm = 1t
(5.27)
Re ⎡⎣ RT 1 + (1 + λ1 ) RT 2 + (1 + λ1 + λ2 ) ( RT 3 + RT 4 )⎤⎦
20

10
 Pentru calculul Iadm trebuie cunoscute:
• constantele fizice interne ale cablului: rezistenţa electrică (Re),
pierderile în dielectric (W1t = V Cω tgδ ) şi rezistenţele termice (RT1,
' 2

RT2, RT3 );
• rezistenţa termică externă a mediului ( RT 4 ) .

→ Constantele fizice interne ale cablului se determină de către fabrica

constructoare:
→ pentru condiţii normate de pozare, în fabrică, ţinând seama de
dimensiunile geometrice şi de constantele fizice ale cablului, se
calculează Iadm;
→ pentru abateri importante faţă de condiţiile normate, se corectează
Iadm cu anumiţi coeficienţi (K1, K2, K3).

21

În expresia (5.27) curentului Iadm, se înmulţeşte şi împarte numitorul cu (1+λ1+ λ2):

Δθ adm − W ( 0,5 RT 1 + RT 2 + RT 3 + RT 4 )
'
I adm = 1t
=
⎡⎣ RT 1 + (1 + λ1 ) RT 2 + (1 + λ1 + λ2 ) ( RT 3 + RT 4 )⎤⎦
Re (1 + λ1 + λ2 ) ⋅
1 + λ1 + λ2
R '

Rw

Δθ adm − W ( 0,5 RT 1 + RT 2 + RT 3 + RT 4 )
'
= 1t
=
⎡ RT 1 + (1 + λ1 ) RT 2 ⎤
RW ⋅ ⎢ + RT 3 + RT 4 ⎥
⎣ 1 + λ1 + λ2 ⎦

R f

I adm =
Δθ adm − W '
1t (R '
f + RT 4 )
(5.28)
RW ⋅ ( R f + RT 4 )

unde: R = R (1 + λ + λ
W e 1 2
) este rezistenţa echivalentă de pierderi (în
conductor, manta şi în armături metalice) .
22

11
 R = 0,5 R + R + R
'

f T1 T2 T3
Rezistenţele termice fictive ale
R + (1 + λ )R cablului, în [grd.cm/W]
R = T1
+R 1 T2

1+ λ + λ
f T3

1 2

Schema electrică echivalentă,

W ’
1t
’ ’ ’
W1t Rf R f Rf RT 4

Δθ
Fig. 5.10
'
Dacă se neglijează pierderile în dielectric W1t ≈ 0 (cazul cablului de
medie tensiune) se obţine:

Δθ
I= (5.29)
RW ( R f + RT 4 )

23

Schema electrică echivalentă pentru cablul de medie tensiune

W1t Rf R T4

Δθ

Fig. 5.11

Determinarea constantelor fizice interne

• Rezistenţa electrică echivalentă pe faza RW

Wt , N unde Wt , N şi I adm , N sunt

RW =
(I )
2
adm , N date de fabrica constructoare,
pentru o stare normată.

24

12
 • Rezistenţa termică fictivă Rf

Se cunosc Wt , N = RW ( I adm , N ) (5.30) şi RT 4, N (pentru un anumit sol);

2

Δθ adm , N
I 2
=
RW ( R f + RT 4, N ) (5.31)
adm

Se stabileşte egalitatea în funcţie de Iadm, N din relatia (5.30) si (5.31):

Wt , N Δθ adm , N
I 2
= =
RW ( R f + RT 4, N )
adm , N
RW

Rezultă:
Δθ adm , N
R f + RT 4, N =
Wt , N
⇓
Δθ adm , N
Rf = − RT 4, N (5.32)
Wt , N
25

Determinarea Imax pentru alte condiţii de pozare. Pentru o altă RT4, sau
alte diferenţe de temperatura Δθ se obţine

Δθ
I max = (5.33)
RW ( R f + RT 4 )
Astfel:
(i) Dacă se admite că pentru o stare oarecare Δθ = ΔθN şi se cunosc IN şi RT 4, N
Wt , N ( R f + RT 4, N ) = Δθ N (5.34’)
pentru o altă stare a solului RT 4

Wt ( R f + RT 4 ) = Δθ N (5.34”)
După egalarea termenilor din membrul stâng al ecuatiilor (5.34’) şi (5.34’’)

Wt , N ( R f + RT 4, N ) = Wt ( R f + RT 4 )

şi după înlocuirea Wt = RW I , rezultă2

R f + RT 4, N
I = IN (5.35)
R f + RT 4
26

13
 (ii) În cazul unei căderi de temperatură Δθ ≠ ΔθN, dar pentru condiţii de
pozare normată RT4=RT4, N se pot scrie relaţiile:

⎧⎪Wt , N ( R f + RT 4, N ) = Δθ N
⎨
⎪⎩Wt ( R f + RT 4, N ) = Δθ

sau:

⎧⎪ RW I ( R f + RT 4, N ) = Δθ N
2
N
⎨
⎪⎩ RW I ( R f + RT 4, N ) = Δθ
2

de unde egalitatea
Δθ N Δθ
RW ( R f + RT 4, N ) = = 2
( IN )
2
I

⇓
Δθ
I = IN (5.36)
Δθ N
27

Calculul rezistenţei termice externe RT4 a pământului (Extras)

h
2rcablu

Fig. 5.12

Pentru h re > 10, se poate folosi expresia rezistentei termice externe RT4
a pamântului
ρT ⎛ 2 h ⎞
RT 4 = ln ⎜ ⎟ (5.37)
2π ⎝ rcablu ⎠
ρT fiind rezistivitatea termică a solului :50 grd . cm W − sol cu umiditate normală
100...180 grd . cm W − soluri nisipoase.
Această relaţie este analoagă cu cea din electrostatică, când se
foloseşte metoda imaginilor pentru calculul coeficienţilor de
influenţă.
28

14
Cazul a două surse de căldură aşezate simetric în raport cu solul

+Wt

h 2h ( + W t ) şi ( − W t )
S u rse se căld u ră cu rcab lu h .
h

-Wt
Fig. 5.13

Rezistenţa termică între cele două surse de căldură aşezate

simetric în raport cu solul

ρT ⎛ 2h ⎞ ⎛ 2h ⎞
RT 4 = 2,3lg ⎜ ⎟ = 0,366 ρT lg ⎜ ⎟ (5.38)
6, 28 ⎝ rcablu ⎠ ⎝ rcablu ⎠

29

Rezistenţa termică echivalentă în cazul a două cabluri pozate în sol

Analogia între metoda imaginilor electrice şi cazul surselor termice se poate
extinde pentru cazul unui grup de cabluri.
1’
2’
h1
s’ h2
Fig. 5.14
h2
h1
Rezistenţa termică mutuală: 2
s
ρT s ' 1
RT 4,12 = ln
2π s
unde s' este distanţa între imaginea cablului 1 şi cablul 2.
s distanţa între cablurile montate în sol, cu s > d cablu .
Pentru o încărcare egală a celor două cabluri, expresia rezistenţei
echivalente este:
ρT 2 h ρT s ' ρT ⎛ 2 h s ' ⎞
RT 4, echiv = ln + ln = ln ⎜ ⋅ ⎟ (5.39)
2π rcablu 2π s 2π ⎝ rcablu s ⎠

30

15
Rezistenţa termică echivalentă în cazul a trei cabluri pozate în paralel

2’ 1’ 3’

'
D 12
2h Fig. 5.15

2 1 3
d12 d13

Determinarea supratemperaturii unui cablu (1) din grup, faţă de temperatura

solului, produsă de celelalte două cabluri (2 şi 3)

Δθ a (1) = RT 4(1,1)Wt (1) + RT 4(1,2)Wt (2) + RT 4(1,3)Wt (3) (5.40)

31

Dacă cele 3 cabluri sunt încărcate în mod egal:

Wt (1) = Wt (2) = Wt (3) = Wt

din (21) se obţine:

Δθ a , echiv = ⎡⎣ RT 4(1,1) + 2 RT 4(1,2) ⎤⎦ Wt

RT 4, echiv
respectiv
2
ρT 2 h ρT ⎛ D ⎞ '
RT 4, echiv = ln + ln ⎜ ⎟
12
2π rcablu 2π ⎝ d12 ⎠

Rezistenţa termică echivalentă a solului:

ρT ⎡ 2 h ⎛ D ⎞ ⎤ ' 2

RT 4, echiv = ln ⎢ ⋅⎜ ⎟ ⎥ 12
(5.41)
2π ⎢⎣ rcablu ⎝ d12 ⎠ ⎥⎦

32

16
Supratemperatura suprafeţei cablului în raport cu temperatura solului
este:

ρT ⎡ 2 h ⎛ D ⎞ ⎤ ρT ⎡ 2h ( 2h ) + ( d12 )
2
' 2 2
⎤
Δθ a , echiv = ln ⎢ ⋅⎜ ⎟ ⎥12
⋅ W = W ⋅ ln ⎢ ⋅ ⎥
2π ⎢⎣ rcablu ⎝ d12 ⎠ ⎥⎦ 2π ⎢⎣ rcablu
t t 2
d12 ⎥⎦

sau

ρT ⎡ 2h 4h + d12 ⎤
2 2
Δθ a , echiv = Wt ⋅ ln ⎢ ⋅ ⎥ (5.42)
2π ⎣ rcablu 2
d12 ⎦

33

17