Capitolul 1.

PROBLEME GENERALE

1.1. Scop

(1) Prezentul ghid cuprinde prevederi referitoare la:

-calculul, proiectarea, modul de alcătuire şi de realizare a pereţilor turnaţi in situ pentru
consolidarea structurilor în cadre;
-calculul, proiectarea şi modul de realizare a prinderilor cadru-perete;
-criterii de asigurare a calităţii lucrărilor de consolidare, vizând proiectarea, execuţia şi
întreţinerea construcţiei consolidate.
(2) Întrucât introducerea pereţilor de consolidare duce la schimbarea concepţiei
structurii iniţiale şl este în general precedată de repararea şi/sau consolidarea elementelor
cadrului existent, prezentul ghid stabileşte criterii de evaluare a rezistenţei şi rigidităţii
elementelor cadrului, în funcţie de tehnica de reparare sau consolidare adoptată, pentru a furniza
datele de intrare în analiza structurii de ansamblu.
(3) Tehnicile de reparare şi consolidare a elementelor cadrului şi, respectiv a fundaţiilor
nu fac obiectul prezentului ghid, ele fiind tratate în reglementările naţionale conexe.
(4) Acest ghid are la bază atât prescripţii naţionale (standarde şi reglementari), cât şi
prevederi din Eurocode 8 partea 1-4 “Design provisions for earthquake resistance of structures.
Part 1-4: General rules. Strengthening and repair of buildings. Eurocode 8-1996” şi CR 2
“Current japanese systems on seismic capacity evaluation and retrofit techniques for existing
buildings and post-earthquake damage inspection and restoration techniques, 1991”

1.2. Prescriptii naţionale conexe

1. Calculul şi alcătuirea elementelor structurale din beton, beton armat şi beton
precomprimat. STAS 10107/0-1990.
2. P 85-1996 – Cod pentru proiectarea construcţiilor cu pereţi structurali de beton armat.
Elaborator: UTCB.
3. P 100-92 – Normativ pentru proiectarea antiseismică a construcţiilor de locuinţe,
social-culturale, agrozootehnice şi industriale. Completare şi modificare cap. 11 si 12.
4. GT 002-1996 - Ghid practic pentru determinarea degradărilor şi rezistenţei betonului
şi a caracteristicilor dinamice la structuri de beton armat supuse seismelor, prin metode
nedistructive. Elaborator: INCERC.
5. NE 012-1999 - Cod de practică pentru executarea lucrărilor din beton, beton armat şi
beton precomprimat. Elaborator: INCERC.
6. C 28-1983 - Instrucţiuni tehnice pentru sudarea armăturilor de oţel-beton. Elaborator:
ICCPDC, Filiala Timişoara.
7. C 130-1978 - Instrucţiuni tehnice pentru aplicarea prin torcretare a mortarelor şi
betoanelor. Elaborator: INCERC.
8. PC 1/1-1993 - Îndrumător de diagnosticarea stării de degradare şi metode de
remediere şi protecţie anticorosivă a elementelor din beton armat degradate prin coroziune în
medii agresive pe bază de clor. Elaborator: INCERC.
9. PC 1/2-1994 - Îndrumător de investigare şi diagnosticare a stării structurilor din beton
armat, beton precomprimat şi oţel situate în medii agresive. Elaborator: INCERC.

1
 10. ME 003-1999 – Manual privind investigarea de urgenţă postseism şi stabilirea
soluţiilor cadru de intervenţie imediată pentru punerea în siguranţă provizorie a construcţiilor
avariate. Elaboratr: IPCT.
11. C 244-1993 – Ghid pentru inspectare şi diagnosticare privind durabilitatea
construcţiilor din beton armat şi precomprimat. Elaborator: INCERC.
12. C 247-1993 – Îndrumător cadru privind exploatarea şi întreţinerea clădirilor de
locuit din mediu urban aflate în propietatea autorităţilor publice. Elaborator: INCERC.
13. GE 032-1997 – Normativ privind executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii la
clădiri şi construcţii speciale. Elaborator: INCERC.
14. C 149-1987 – Instrucţiuni tehnice privind procedeele de remediere a defectelor
pentru elementele de beton şi beton armat. Elaborator: INCERC.
15. GV 001/0-1995 – Metodologia pentru evaluarea clădirilor şi construcţiilor speciale
din grupele 1 şi 2.
16. C 54-1981 – Instrucţiuni tehnice pentru încercarea betonului cu ajutorul carotelor.

1.2. Domenii
(1) Pereţii turnaţi in situ pentru consolidarea structurilor în cadre se pot prevedea la:
-construcţii afectate seismic sau care nu corespund exigenţelor actuale de proiectare
antiseismică;
-construcţii avariate datorită altor cauze (coroziune, foc, tasări de reazeme, etc.).

Capitolul 2. CONSOLIDAREA CADRELOR

CU PEREŢI TURNAŢI IN SITU

(1) Această soluţie de consolidare constă în introducerea de pereţi din beton armat
monolit în ochiurile cadrelor (figura 2.1.).

Fig. 2.1.
(2) Legătura dintre betonul din peretele de consolidare şi cadrul existent se realizează
prin conectori fixaţi rigid în grinzi şi stâlpi sau numai în grinzi (figura 2.2.).
(3) Pentru obţinerea unei rugozităţi adecvate, feţele elementelor cadrului adiacente
pereţilor se prelucrează prin diverse procedee (sablare, buciardare, periere cu perie de sârmă,
etc.). În acelaşi scop se pot prevedea pene de forfecare lipite cu răşină pe feţete cadrului, sau se
pot crea praguri de forfecare prin scobirea betonului existent (figura 2.3.).

2
 Fig. 2.2.

Fig. 2.3. Moduri de prelucrare a suprafeţei de contract beton vechi – beton nou

(4) Conectorii între cadru şi perete pot fi ancore mecanice sau ancore fixate cu răşină în
găuri realizate in prealabil in elementele cadrului.
Ancorele pentru fixare cu răşină pot fi constituite din tije din oţel filetate sau armătură
profilată.
(5) Adâncimea de ancorare a conectorilor, ca şi distanţa între ancore şi respectiv între
ancore şi marginile elementelor se stabilesc în funcţie de diametrul ancorelor, de valoarea şi tipul
solicitărilor (monoton sau ciclic-alternant) şi de rezistenţa betonului în care se fixează conectorii.
3
 (6) Grosimea pereţilor introduşi în ochiurile cadrului trebuie să fie cel puţin 1/4 în
lăţimea stâlpului şi cel puţin 15 cm, dar nu mai puţin decît lăţimea grinzii.
(7) Pereţii se armeaza în două planuri cu armătură ductilă, care se înnădeste cu
conectorii fixaţi în elementele cadrului.
În zonele de conectare, pe grosimea peretelui se prevede armătura tip fretă sau plase
sudate pentru confinarea betonului din acestă zonă (figura 2.3.).
(8) Soluţia de consolidare propusă conduce la transformarea cadrului existent într-un
perete structural cu rezistenţă şi rigiditate mare şi cu o mare capacitate de disipare a energiei.
(9) La cadrele afectate seismic sau care nu corespund exigenţelor actuale de proiectare,
ca şi la cele avariate din alte cauze se impune, după repararea cadrului prin injectarea fisurilor şi
înlocuirea betonului şi/sau oţelului degradat, consolidarea cadrului prin una din următoarele
metode:
-consolidarea cu plăci subţiri, fixate cu răşină şi/sau ancorate în elementele cadrului;
-consolidarea cu coliere, lamele din fibre de carbon, ţesături din fibre de carbon sau
fibre de sticlă;
-consolidarea prin cămăşuire cu beton armat.

Capitolul 3. MATERIALE

3.1. Materialele utilizate pentru consolidare trebuie să îndeplinească în principal

următoarele cerinţe:
-să fie cel puţin la fel de durabile ca şi materialele puse în operă în structura existentă;
-să protejeze betonul existent şi armătura aferentă;
-să fie stabile din punct de vedere dimensional, deci să prezinte contracţii minime;
-să prezinte caracteristici foarte bune de aderenţă cu betonul şi cu armatura.

3.2. Beton
Generalităţi
Betonul de consolidare trebuie să îndeplinească cerinţele din NE 012:1999 “Cod de
practică pentru executarea lucrărilor din beton, beton armat şi beton precomprimat. Partea A:
Beton şi beton armat”, pct. 7.2.1. Betonul de consolidare este definit prin rezistenţa caracteristică
la compresiune, fck (clasa de rezistenţă a betonului, asociată cu rezistenţa pe cilindru/cub la 28
zile).

Prevederi pentru betonul de consolidare

Clasa de rezistenţă a betonului de consolidare va fi cel puţin egală cu cea a betonului
existent dar nu mai mică decât 20/25 N/mm2.
Clasa de lucrabilitate a betonului de consolidare va fi aleasă între S3 şi S5, astfel încât
să poată fi pus cu uşurinţă în operă în spaţii în care cea mai mică dimensiune poate fi mai mică
decât 80 mm. Clasa de consistenţă a betonului de consolidare se va alege între T3 si T5, în
funcţie şi de dimensiunile elementelor de consolidare care trebuie realizate.
Dimensiunea maximă a agregatului nu va depăşi 20 mm. În cazul în care dimensiunea
cea mai mică a elementului de consolidare este sub 100 mm sau când acoperirea armăturii este
cel mult egală cu 25 mm se vor utiliza agregate cu dimensiunea de până la 10 mm.
Proprietăţile betonului de consolidare
Rezistenţele caracteristice la compresiune şi la întindere ale betonului de consolidare
trebuie determinate prin încercări pe probe din beton şi trebuie să fie în conformitate cu cerinţele
din proiectul de consolidare.

4
 Betoane speciale
Betonul de consolidare poate fi realizat cu aditivi speciali, care să îi confere
caracteristici îmbunătaţite: contracţie mică, rezistenţe mecanice mari, rezistenţe mari la agenţi
chimici.
Ca aditivi se pot utiliza: ciment expansiv, răşini sintetice, polimeri.
Compoziţia betoanelor cu aditivi speciali se stabileşte conform prevederilor din NE
012:1999, pct. 16.1.

3.3. Oţeluri pentru armături

Oţelurile carbon pentru armături trebuie să fie conforme cu prevederile ST 009-96
“Specificaţie tehnică privind cerinţe şi criterii de performanţă pentru produse din oţel utilizate ca
armături în structuri din beton”.
Oţelurile carbon care nu sunt prevazute în ST 009-96 trebuie să aibă agrement tehnic
românesc.

3.4. Oţeluri pentru ancore fixate cu răşină

Pentru ancorarea, prin aderenţă, cu răşini sintetice se vor folosi bare filetate sau bare cu
profil periodic de tip PC sau similare.
În cazul în care se folosesc produse similare, acestea vor avea agrement tehnic
romanesc pentru utilizarea ca armături.

3.5. Ancore mecanice

Ancora mecanică este definită ca ansamblul de piese concepute pentru a realiza prinderi
cu performaţe determinate, realizabile şi durabile. Cerinţele pentru ancorele mecanice sunt
precizate în ST 043-2001 “Specificaţie tehnică privind cerinţe şi criterii de performanţă pentru
ancorarea în beton cu sisteme mecanice şi metode de încercare”.
Ancorele mecanice produse în România sau importate trebuie să aibă agrement tehnic
românesc.

3.6. Răşini sintetice

Răşinile sintetice utilizate pentru ancorare pot fi: epoxidice, poliesterice, acrilice,
poliuretanice.
Se produc şi se comercializează:
-capsule, la care amestecul componentelor se face dupa introducerea capsulei şi a barei
în gaură, prin spargerea capsulei, a cărei sticlă rămâne în componenţa amestecului de înglobare;
-dispozitive de injectare cu piston, cu răşină şi întăritorul preambalate separat, în
recipienţi de schimb, amestecul acestora făcându-se în piesa de injectare (tronconică, cu şnec
interior).
Se utilizează, în continuare, şi amestecul de răşini preparat la faţa locului şi introdus în
gaura de ancorare fie prin turnare directă, fie prin injectare.
Toate răşinile sintetice care urmează să fie utilizate pentru ancorarea armăturilor trebuie
să aibă agrement tehnic romanesc pentru utilizare în acest scop.

3.7. Plăci cu gujoane

Plăcile cu gujoane realizate în România sau provenind din import trebuie să aibă
agrement tehnic românesc, în care se vor preciza obligatoriu: cerinţele de calitate, rezistenţa la
tracţiune, rezistenţa la forfecare, rezistenţa la încovoiere, compoziţia oţelului, condiţiile de
sudabilitate, modul de punere în operă.

3.8. Platbenzi din oţel

Platbenzile din otel vor fi în conformitate cu prevederile STAS 500-68 privind
condiţiile de calitate şi caracteristicile.

5
 3.9. Benzi din oţel
Benzile din oţel vor fi în conformitate cu prevederile STAS 908-69 privind condiţiile de
calitate şi caracteristicile.

3.10. Lamele din fibre de carbon

Lamelele din fibre de carbon sunt plăci polimerice armate unidirecţional, în matrice de
răşină epoxidică, destinate pentru armarea sau suplimentarea armării elementelor de construcţii
din beton armat.
Lamelele din fibre de carbon se fixează pe beton cu adeziv special pe bază de răşină
epoxidica.
Pentru utilizarea ca armături, lamelele din fibre de carbon împreună cu adezivul vor
dispune de agrement tehnic, în care se vor preciza obligatoriu: rezistenţa la tracţiune, rezistenţa la
încovoiere, rezistenţa la compresiune, rezistenţa la forfecare între lamelă şi adeziv, rezistenţa la
forfecare între lamelă, răşină şi beton, rezistenţa la smulgere de pe suport, modul de punere în
operă, măsuri de protecţia muncii.

3.11. Ţesături din fibre de carbon

Ţesătura din fibre de carbon este un material flexibil, armat unidirecţional, care se
fixează pe suportul din beton cu aditiv pe bază de răşină epoxidică.
Pentru utilizarea ca armături, ţesătura din fibre de carbon împreună cu adezivul vor
dispune de agrement tehnic, în care se vor preciza obligatoriu: rezistenţa la tracţiune, rezistenţa la
încovoiere, rezistenţa la compresiune, rezistenţa la forfecare între ţesătura şi adeziv, rezistenţa la
forfecare între ţesătură, răşină şi beton, rezistenţa la smulgere de pe suport, modul de punere în
operă, măsuri de protecţia muncii. La acest sistem (ţesătură+adeziv) rezistenţa la tracţiune este
peste 30 N/mm2.

3.12. Ţesături din fibre de sticlă

Ţesăturile din fibre de sticlă vor fi în conformitate cu prevederile din Caietul de Sarcini
I 38421 “Ţesături Rowing din fibre de sticlă E cu greutatea 300 g/m2” privind condiţiile de
calitate şi caracteristicile.

Capitolul 4. ETAPELE PROCESULUI DE PROIECTARE

Lucrările de consolidare se vor proiecta pe baza rezultatelor evaluării structurii

existente, efectuate conform uneia sau mai multora dintre următoarele reglementări:
-GV 001/0-1995 “Metodologia pentru evaluarea clădirilor şi construcţiilor speciale din
grupele 1 si 2”;
-PC 1/1-1993 “Îndrumător de diagnosticare a stării de degradare şi metode de remediere
şi protecţie anticorosivă a elementelor din beton armat degradate prin coroziune în medii
agresive pe bază de clor”;
-PC 1/2-1994 “Îndrumător de investigare şi diagnosticare a stării structurilor din beton
armat, beton precomprimat şi oţel situate în medii agresive”;
-ME 003-1999 “Manual privind investigarea de urgenţă postseism şi stabilirea soluţiilor
cadru de intervenţie imediată pentru punerea în siguranţă provizorie a construcţiilor avariate”;
-C 244-1993 “Ghid pentru inspectare şi diagnosticare privind durabilitatea construcţiilor
din beton armat şi precomprimat”;
-C 247-1993 “Îndrumător cadru privind exploatarea şi întreţinerea clădirilor de locuit
din mediu urban aflate în proprietatea autorităţilor publice”;
6
 -GE 032-1997 “Normativ privind executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii la
clădiri şi construcţii speciale”.

Reproiectarea structurii va avea ca obiect:

-repararea şi/sau consolidarea elementelor cadrului (dupa caz);
-consolidarea fundaţiilor (dupa caz);
-proiectarea pereţilor de consolidare;
-proiectarea sistemelor de prindere cadru-perete,

Procesul de proiectare a lucrărilor de consolidare cu pereţi turnaţi in situ va cuprinde

următoarele etape:

a) Etapa de concepţie
-selectarea tehnicilor de reparare/consolidare a elementelor cadrului;
-selectarea materialelor utilizate;
-selectarea tehnicilor de consolidare a fundaţiilor;
-selectarea şi predimensionarea sistemelor de prindere cadru-perete;
-estimarea preliminară a dimensiunilor pereţilor de consolidare şi a elementelor
adiacente, după caz, consolidate (stâlpi, grinzi);
-estimarea preliminară a rigidităţii elementelor cadrului (stâlpi şi/sau grinzi) reparate
şi/sau consolidate şi a pereţilor de consolidare;
-estimarea preliminară a ductilităţii pereţilor structurali rezultaţi prin consolidarea
cadrului.

b) Etapa de analiză
-identificarea şi cuantificarea acţiunilor neseismice;
-cuantificarea acţiunii seismice, conform prevederilor normativului P 100-92 “Normativ
pentru proiectarea antiseismică a construcţiilor de locuinţe, social-culturale, agrozootehnice şi
industriale;
-determinarea efectelor solicitărilor prin analiză statică sau dinamică, luând în
considerare rigidităţile finale ale elementelor.

c) Etapa de verificare
-definirea modelului de comportare a elementelor cadrului (după caz, reparate şi/sau
consolidate), a pereţilor de consolidare şi a conectorilor utilizaţi pentru prindere;
-alegerea/actualizarea coeficienţilor de siguranţă γM ai materialelor;
-determinarea eforturilor de calcul sub combinaţiile posibile de solicitări;
-determinarea rezistenţelor de calcul;
-verificarea condiţiilor impuse de calculul la stări limită;
-confirmarea datelor prezumate pentru nivelul de ductilitate al elementelor structurale.

Capitolul 5. CALCULUL PEREŢILOR DE CONSOLIDARE

5.1. Prevederi generele

(1) Calculul pereţilor de consolidare se bazează pe:

-respectarea prevederilor “Normativului pentru proiectarea antiseismică a construcţiilor
de locuinţe, social-culturale, agrozootehnice şi industriale” (P 100-92) şi a precizărilor
suplimentare din P 85-96, sub aspectul măsurilor de protecţie antiseismică;
-respectarea exigenţelor privind mecanismul structural de disipare a energiei
(mecanismul de “plastificare”) conform P 85-96, cap. 3.2;
7
 -respectarea exigenţelor de rezistenţă şi stabilitate conform P 85-96, cap. 3.3.;
-respectarea exigenţelor de rigiditate conform P 85-96, cap. 3.4.
-respectarea exigenţelor privind ductilitatea locală şi eliminarea ruperilor cu caracter
neductil conform P 85-96, cap. 3.5.
(2) Pereţii realizaţi prin consolidarea cadrului cu pereţi turnaţi in situ trebuie să fie
proiectaţi astfel ca să se comporte similar cu pereţii structurali realizaţi din beton armat monolit.
În acest scop, îmbinările elementelor de cadru cu pereţii de consolidare vor trebui astfel
dimensionate ca să fie solicitate în domeniul elastic, sub încărcările care corespund stadiului
ultim pentru structură în ansamblu.
Valorile forţelor de lunecare şi ale forţelor care intervin la dimensionarea conectorilor
(dornuri, ancore fixate cu răşină sau mecanic, gujoane) vor fi cel puţin egale cu valorile asociate
mecanismului de plastificare structural.
(3) Calculul elementelor structurale ale construcţiilor cu pereţi realizaţi prin
consolidarea cadrului cu pereţi turnaţi in situ se va face pentru grupările fundamentală şi specială
de încărcări.
Greutatea pereţilor turnaţi in situ şi, după caz, greutatea cămăşuielii elementelor
cadrului se adaugă la sarcinile gravitaţionale ale structurii iniţiale.
Schematizarea pentru calcul a structurilor cu pereţi realizaţi prin consolidarea cadrului
cu pereţi turnaţi in situ, determinarea eforturilor axiale de compresiune din pereţi din acţiunea
încărcărilor verticale, metodele de calcul în domeniul elastic, respectiv postelastic, vor fi stabilite
conform P 85-96, cap. 5, paragrafele 5.2.; 5.3.; 5.4. si 5.5.
Pentru calculul secţiunilor pereţilor realizaţi prin consolidarea cadrului cu pereţi turnaţi
in situ, valorile eforturilor secţionale de dimensionare, evaluarea efectului încărcărilor verticale
excentrice, calculul armăturilor longitudinale şi transversale din pereţii turnaţi in situ în ochiurile
cadrului se iau în conformitate cu prevederile din P 85-96, cap. 6, paragrafele 6.2.; 6.3., respectiv
6.5.
(4) Pereţii turnaţi in situ în ochiurile cadrului trebuie să fie dispuşi, pe cât posibil,
simetric în plan şi uniform pe înălţimea structurii.
Prin modul de realizare a prinderilor dintre cadru şi pereţii de consolidare trebuie să se
asigure pereţilor obtinuţi prin consolidarea cadrului o comportare similară cu cea a pereţilor
monoliţi, sub aspectul rigidităţii, capacităţii de rezistenţă şi ductilităţii.
La alcătuirea prinderilor dintre elementele de cadru, consolidate sau nu, şi pereţii turnaţi
in situ se vor avea în vedere următoarele:
a) forţele de compresiune se transmit exclusiv prin intermediul elementelor cadrului;
b) forţele de întindere se transmit exclusiv prin armăturile care se înnădesc cu conectorii
fixati în elementele cadrului;
c) transmiterea eforturilor normale şi tangenţiale în zonele de prindere trebuie realizată
în mod uniform distribuit pentru a evita concentrările de eforturi.

5.2. Actualizarea coeficienţilor parţiali de siguranţă pentru proprietăţile

materialelor γM
În cazul structurilor consolidate şi/sau reparate, valorile de calcul fd ale rezisţentelor pot
fi determinate pe baza rezistentelor caracteristice fk, fd=fk/γM, unde γM este coeficientul parţial
de siguranţă actualizat pentru proprietăţile materialelor, cu următoarele condiţii:
a) proiectul construcţiei iniţiale să fie disponibil;
b) să nu existe indicii privind potenţiale neconformităţi ale materialelor utilizate
(rezistenţă insuficientă, alterare, etc.);
c) rezultatele încercărilor in situ să confirme cele două ipoteze formulate anterior.

Coeficienţii parţiali de siguranţă γM trebuie stabiliţi în funcţie de accesibilitatea

elementelor consolidate, şi de nivelul posibil de realizare al controlului de calitate şi al
inspecţiilor în timpul execuţiei lucrărilor de consolidare.

8
 5.3. Transferul forţelor la interfaţa cadru-perete

5.3.1. Aderenţa beton vechi – beton nou reprezintă rezistenţa la forfecare a interfeţei în
absenţa unui efort de compresiune perpendicular pe interfaţă şi a unei armături transversale care
să intersecteze interfaţa.
Valoarea maximă a aderenţei se atinge la valori ale lunecării de circa 0.01 până la 0.02
mm şi rămâne practic constantă până la atingerea unei lunecări de circa 0.5 mm.
În cazul incărcărilor monotone, valoarea efortului de aderenţă poate fi considerată:
a) 0.25fctk pentru suprafeţe netede, neprelucrate, ca de exemplu suprafaţa betonului
rezultată din turnare;
b) 0.75 fctk în cazul în care interfaţa este prelucrată artificial prin buciardare, sablare,
etc.;
c) 1.00 fctk când betonul nou este torcretat sau când betonul este turnat după ce în
prealabil la nivelul interfeţei s-a turnat un strat de răşină.
fctk = rezistenţa caracteristică la întindere a betonului.
Lipsa asperităţilor la nivelul interfeţei, distrugerea încleştării, ruperea legăturii chimice,
fac ca la deplasări alternante de amplitudine mare de-a lungul interfeţei să apară pierderi
importante sau chiar distrugerea rezistenţei de aderenţă. De aceea, în cazul unor solicitări
alternante, aderenţa nu va fi luată în considerare în calcul şi aceasta cu atât mai mult cu cât, în
prezenţa unui efort de compresiune normal pe interfaţă şi a unei armături transversale
perpendiculare pe interfaţă, rezistenţa la forfecare a interfeţei este activată la valori relativ mari
ale lunecării.

5.3.2. Frecarea între betonul existent şi betonul nou

Valoarea de calcul τfud a rezistenţei maxime la forfecare a interfeţei, pentru cazul în care
există efort de compresiune normal pe interfaţă σc, poate fi calculată cu următoarele relaţii:
a) Pentru interfaţa netedă, neprelucrată:
τfud = 0.4σcd (5.1)
unde:
σcd = valoarea de calcul a efortului de compresiune normal pe interfaţă, rezultat din
solicitările aferente elementului luat în calcul. În cazul în care frecarea este
defavorabilă, coeficientul 0.4 trebuie înlocuit cu 0.6 în relaţia (5.1).

Se poate considera că forţa de frecare creşte liniar cu lunecarea la interfaţă, până la

atingerea valorii maxime a lunecării, Sfu.
Sfu = 0.15 σcd (5.2)
unde
σcd este măsurată în MPa.

Până la această valoare a lunecării, forţa de frecare poate fi considerată constantă.

Solicitările ciclice şi deformaţiile paralele cu interfaţa produc degradări semnificative
ale forţei de frecare la interfaţă. Valoarea degradării se poate calcula cu relaţia:
τfu, n = τfu,1(1 − δ n − 1) (5.3)
unde:
τfu,n=efortul maxim de frecare dupa n cicluri, la lunecări mai mari decât valoarea Sfu
τfu,1 = valoarea corespunzătoare pentru o încărcare monotonă
δ = coeficient care poate fi considerat egal cu 0.15

b) De-a lungul unei interfeţe prelucrate artificial sau a unei interfeţe între beton torcretat
şi beton turnat in situ, valoarea de calcul a rezistenţei maxime la forfecare τfud este:
τfud = 0.4(fcdσcd )2 / 3 (5.4)

9
unde:
fcd = valoarea de calcul a efortului de compresiune în beton existent

Dacă efectul frecării este defavorabil, coeficientul 0.4 din relaţia (5.4) trebuie înlocuit
cu 0.65.

5.3.3. Transferul forţei de forfecare prin straturi de răşină

Valoarea de calcul a rezistenţei la compresiune, pe direcţie normală pe o interfaţă pe
care s-a aplicat un strat de adeziv (răşină), poate fi considerată egală cu cea a betonului.
Rezistenţa la întindere poate fi considerată egală cu valoarea rezistenţei caracteristice la întindere
a betonului, raportată la coeficientul de siguranţă al materialului γM=1.5.
Rezistenţa la forfecare a unui “sistem de interfeţe” beton-adeziv-beton este de câteva ori
mai mare decât rezistenţa la forfecare a betonului, iar între straturi nu se produce ruperea
aderenţei la valori importante ale lunecării.
Totuşi, datorită influenţei mari pe care temperatura şi umiditatea o au asupra rezistenţei
de aderenţă a răşinilor, este recomandabilă neglijarea contribuţiei aderenţei la rezistenţa de
forfecare a interfeţei în condiţii permanente sau cvasipermanente de umiditate şi temperatură
ridicată.

5.3.4. Transferul solicitărilor de la beton la oţel printr-un strat de adeziv

Transferul solicitărilor între o placă de oţel (fixată pe un element al cadrului sau
asociată la gujoane prevăzute în pereţi) şi beton se concentrează la capetele plăcii, pe direcţia
eforturilor de întindere din placă şi pe direcţia forfecării de-a lungul interfeţei. Pentru a evita
cedarea la întindere a betonului în astfel de cazuri, trebuie asigurată o lungime de aderenţă la la
capetele plăcii din oţel. Valoarea minimă a lui l a este:
f yk
la = ts (5.5)
fctk / γc
unde:
fctk = rezistenţa caracteristică la întindere a betonului
γc = coeficientul de siguranţă al materialului (1.5 pentru beton)
ts = grosimea plăcii din oţel.

5.3.5. Efectul armăturii transversale

Forţa de frecare normală pe o interfaţă forfecată străbătută de armătură transversală
(conectori) poate fi calculată cu ajutorul efortului unitar de lunecare, cu relaţia:
τ R = µ ( ρf sy + σ 0 ) > τ u ,m (5.6)
unde:
µ = coeficientul de frecare
ρ = procentul de armare transversală
fsy = rezistenţa oţelului la curgere
σ0 = efortul exterior de compresiune normal pe interfaţă
τu,m = rezistenţa la forfecare a betonului

Coeficientul de frecare µ va fi considerat conform prevederilor STAS 10107/0-90, pct.

3.4.2.2.
Dacă efortul σ0 este de întindere se introduce cu semnul negativ.

5.3.6. Transferul solicitărilor prin conectori

Un conector lucrează ca dorn când este solicitat la forfecare şi respectiv ca ancoră când
este solicitat la întindere. Capacitatea portantă la forfecare, respectiv la întindere a conectorilor,
este notată cu Vud, respectiv Nud.
Conectorii solicitaţi la întindere şi forfecare trebuie să satisfacă condiţia:
10
 α α
 N   V 
  +   = 1 (5.7)
N
 ud   ud V
unde:
α ia valori cuprinse între 1 si 2
N = valoarea solicitării de întindere
V = valoarea solicitării de forfecare

Valorile Nud şi Vud sunt dictate de acelaşi material (beton sau oţelul din conectori).
Calculul capacităţii portante la forfecare a dornurilor este prezentat în Anexa 1. Calculul
capacitatii portante la întindere a ancorelor este prezentat în Anexa 2.

5.3.7. Ancorarea armăturii de consolidare

Armătura din betonul de consolidare se poate ancora fie la armătura existentă, fie în
betonul existent, fie în betonul nou.

5.3.7.1. Ancorarea la armătura existentă

Barele noi şi barele existente pot fi înnădite prin suprapunere conform prevederilor CR
2, pct. 5.2.4.1.
Dacă nu se poate asigura lungimea de suprapunere, barele noi pot fi sudate de barele
existente, care trebuie să aibă diametrul şi rezistenţa de curgere cel puţin egale cu cele ale
armăturii de consolidare. Ambele tipuri de oţel trebuie să fie sudabile.
Când o armătură de consolidare va fi plasată de-a lungul şi în contact cu o bară
existentă, ele pot fi înnădite prin sudură pe o lungime cel puţin egală cu 15 db (db = diametrul
armăturii de consolidare). În plus, vor fi realizate cel puţin două suduri de lungime cel puţin
egală cu 5db în afara sudurii de înnădire.

5.3.7.2. Ancorarea armăturii de consolidare in betonul existent

Armătura de consolidare poate fi ancorată în betonul vechi în mod direct (prin fixare cu
răşină în găuri practicate în stâlpul şi/sau grinda cadrului) sau prin înnădire cu conectori (ancore
sau dornuri) fixaţi în elementele cadrului.
În cazul ancorării cu răşină trebuie respectate recomandările producătorului şi
instrucţiunile de punere în operă a răşinii.

5.3.7.3. Ancorarea armăturii în betonul nou

Armătura de consolidare poate fi complet ancorata în betonul nou conform prevederilor
5.2.3. din CR 2, astfel ca transferul forţelor de ancorare către betonul vechi la nivelul interfeţei să
respecte condiţiile menţionate la pct. 5.3.1. şi pct. 5.3.6. din prezentul ghid.

5.4. Ductilitate
Consolidarea elementelor cadrului şi introducerea pereţilor de consolidare pot conduce
la modificări ale ductilităţii, care trebuie luate în considerare.
Fragilitatea care poate să apară în vecinatatea zonelor consolidate din stâlpi sau grinzi
poate fi evitată prin asigurarea unei descreşteri treptate a rezistenţei la ambele capete ale zonei
consolidate.
În cazul cadrelor flexibile consolidate cu pereţi din beton armat, fragilitatea globală care
poate interveni la cadru impune consolidarea în prealabil a elementelor cadrului.

5.5. Rigiditatea şi rezistenţa după intervenţie

5.5.1. Metoda exactă

11
 (1) Estimarea, după intervenţie, a rigidităţii şi rezistenţei elementelor structurii
consolidate se poate face, riguros, pe bază de modele constitutive.
5.5.2. Metoda simplificată
(1) Rezistenţa R, respectiv rigiditatea K a unui element reparat şi/sau consolidat, se
obţin din caracteristicile omologe Rmon, respectiv Kmon, ale unei structuri presupuse monolite,
utilizând factori de corecţie pentru model.
Factorii de corecţie pentru model sunt kr≤1 (pentru rezistenţă) si kK≤1 (pentru
rigiditate).
Astfel caracteristicile reziduale ale unui element reparat şi/sau consolidat pot fi
exprimate ca:
Rres=krRmon (5.8)
Kres=kkKmon (5.9)

Coeficienţii r si k se aleg acoperitor.

Metoda simplificată poate fi aplicată în funcţie de tipul intervenţiei, categoria
elementului şi verificările efectuate, aşa cum se prezintă în continuare, pentru diferite tipuri de
intervenţii.
(2) Injectarea fisurilor în stâlpi şi/sau grinzi
În cazul reparării prin injectare a fisurilor din zonele plastic potenţiale, si daca aderenţa
răşinii este asigurată, coeficienţii kr şi kk pot fi consideraţi egali cu 1.0 atât pentru rezistenţa cât şi
pentru rigiditatea elementelor structurale, inclusiv îmbinări.
În cazul degradării aderenţei la interfaţă, manifestată prin fisuri cu deschidere mare şi
lunecare mare, injectarea nu poate fi considerată ca metodă eficace de reparare. În aceste cazuri
sunt necesare tehnici speciale şi încercări experimentale preliminare.
(3) Repararea locală prin înlocuirea betonului sau oţelului degradat în stâlpi şi/sau grinzi
Atunci cand, prin reparare un element rămâne la dimensiunile iniţiale, factorii kr şi kk
vor fi consideraţi egali cu 1.0 atât pentru elemente cât şi pentru îmbinări.
Armarea şi betonarea porţiunilor de margine ale zonelor consolidate trebuie proiectate şi
realizate cu grijă, pentru a nu conduce la ulterioare concentrări de degradări.
(4) Consolidarea cu plăci metalice subţiri fixate cu adeziv şi/sau ancorate în elementele
cadrului (figura 5.1.)
Utilizarea acestei metode pentru consolidarea elementelor de cadru solicitate la
încovoiere sau la forfecare necesită un nivel adecvat de control al calităţii.
Creşterea de rezistenţă care se poate atinge prin utilizarea plăcilor metalice este
determinată de rezistenţa interfeţei, chiar şi în cazul în care se utilizează atât procedee de fixare
cu adeziv, cât şi ancore.
Este recomandată utilizarea plăcilor cu grosime ≤ 4 mm.
Pentru a asigura elementului consolidat prin această metodă o comportare similară cu
cea a unui element monolit, caz în care se consideră k r=kk=1, trebuie îndeplinite simultan
următoarele condiţii:
a) Rezistenţa prinderii va fi dictată de rezistenţa la întindere a betonului existent în cazul
fixării cu adeziv (răşina), sau de rezistenţa dornului sau ancorei în cazul fixării cu ancore.
b) M Rd, f ≤ 2M Rd,0 (5.10)
c) VRd, f ≤ 2VRd,0 (5.11)
unde MRd = rezistenta de calcul la moment incovoietor
VRd = rezistenta de calcul la forfecare (forta taietoare)
Indecşii 0 respectiv f se referă la elementul existent, respectiv la elementul final (reparat
sau consolidat).

Întrucât adezivul (răşina) este foarte sensibil la temperatură ridicată iar conductivitatea
termică a plăcii metalice este mare, se impune adoptarea unor măsuri adecvate.

12
 Fig. 5.1. Cămăşuire cu plăci metalice

(5) Consolidarea elementelor cadrului cu coliere, lamele din fibre de carbon, ţesături din
fibre de sticlă sau fibre de carbon (figura 5.2.)
Pentru a asigura elementului consolidat prin această metodă o comportare similară cu
cea a unui element monolit, caz în care se consideră k r=kk=1, trebuie îndeplinite simultan
următoarele condiţii:
a) Rezistenţa prinderii este dictată de rezistenţa la întindere a betonului existent în cazul
fixării cu adeziv (răşină), sau de rezistenţa a dornului (ancorei) în cazul fixării cu ancore.
b) M Rd, f ≤ 2M Rd,0 (5.10)
c) VRd, f ≤ 2VRd,0 (5.11)
unde indecşii 0 şi f se referă la elementul iniţial (existent), respectiv la elementul final (reparat
sau consolidat).

Fig. 5.2. Consolidare cu lamele sau ţesătură din fibre de carbon

13
 (6) Consolidarea la moment încovoietor prin cămăşuire cu beton armat
În cazul cămăşuielilor cu straturi din beton armat a grinzilor cadrului, la partea
superioară sau inferioară a acestora, se recomandă în general ca MRd,f>MRd,0.
În acest caz, gradul de asigurare a unei comportări similare cu cea a unui element
realizat monolit este:
kr=0.90 pentru rezistenţă
kk=0.85 pentru rigiditate

Ancorarea armăturii longitudinale de consolidare trebuie asigurată conform prevederilor

de la pct. 5.3.7. din prezentul ghid.
Dacă ancorarea completă a armăturii longitudinale de consolidare nu este practic
posibilă, atunci în calcul se consideră o valoare redusă a rezistenţei la curgere a oţelului. Aceste
prinderi nu pot fi considerate ductile fără asigurarea unei rezistenţe corespunzătoare, mai mare
decât rezistenţa rezultată ca necesară din calcul.
(7) Consolidarea la forţă tăietoare prin cămăşuire cu beton armat
Pentru grinzile cadrului consolidate cu straturi din beton armat, se recomandă ca
VRd, f > 2VRd,0 .
În acest caz, gradul de asigurare a unei comportări similare cu cea a unui element
monolit este:
kr=0.80 pentru rezistenţă
kk=0.75 pentru rigiditate
cu condiţia prinderii corespunzătoare a cămăşuielii la elementul existent.
Armătura transversală de consolidare trebuie legată de armătura longitudinală de
consolidare, astfel încât în totalitate această armătura să înfăşoare armătura existentă.
Dacă, din motive practice, armatură de consolidare nu poate fi ancorată corespunzător,
atunci în calcul se consideră o valoare redusă pentru rezistenţa de curgere a armăturii. Aceste
prinderi nu pot fi considerate ductile, fără asigurarea unei rezistenţe corespunzătoare, mai mari
decât rezistenţa rezultată din calcul.
(8) Consolidarea cadrului cu pereţi turnaţi in situ
Un model simplificat este prezentat în figura 5.3.
Valoarea totală a forţei de forfecare V ce trebuie preluată de cadrul cu pereţi asociaţi
poate fi descompusă în doi termeni: Vf – forfecarea preluată de cadru şi Vw – forfecarea preluată
de perete, în ipoteza că peretele şi cadrul au aceeaşi linie deformată.
Se disting două cazuri:
a) Peretele de consolidare este în întregime fixat pe contur de elementele cadrului.
Se consideră: bw=lăţimea diagonalei comprimate; tw=grosimea peretelui; L=lungimea
diagonalei comprimate.
Pentru asigurarea unei comportări corespunzatoare la compresiune se impune condiţia:
N Vw L f /2
γ Rd w = γ Rd < ck (5.12)
bw t w lw b w t w γm
unde:
γRd şi respectiv γm = coeficienţi parţiali de siguranţă care iau în considerare inacurateţea
modelului şi respectiv abaterea de la cerinţele impuse materialelor
fck/2 = valoarea redusă a rezistenţei caracteristice la compresiune a betonului din care
este realizat peretele
bw = lăţimea diagonalei de consolidare, considerată aproximativ 0.15L.
lw = deschiderea peretelui de consolidare

14
 Fig. 5.3. Model simplificat pentru dimensionarea pereţilor de consolidare

b) Peretele de consolidare este fixat numai de grinzile cadrului. Este necesar ca forţele
de întindere P să fie în echilibru.
În consecinţa, laturile orizontale ale peretelui şi conectorii prevăzuţi pentru forfecare
trebuie să preia forţa de forfecare P, conform condiţiei:

2h w
γ Rd P = γ Rd Vw < nBu, conn / γ m (5.13)
lw
unde:
Bu,conn = rezistenţa la smulgere a unui conector.

Când forţa de forfecare Vw trebuie să fie integral transmisă peretelui prin conectorii de
forfecare de la partea superioară, trebuie îndeplinită condiţia:
γ Rd Vw < nDu, conn / γ m (5.14)
unde:
Du,conn = rezistenţa la forfecare a unui conector.
Conectorii trebuie prevăzuţi de-a lungul ambelor margini de lungime lw.
n = jumatate din numărul conectorilor pentru fiecare lungime.

Interacţiunea cadru-perete trebuie luată, în mod adecvat, în considerare, la estimarea

valorilor rezistenţelor Bu,conn si Du,conn.
Vw
Efortul de forfecare de calcul τd = trebuie să poată fi preluat de peretele de
lw t w γ Rd
consolidare. Se consideră γRd=1.3.
(9) Cămăşuieli din beton armat pentru stâlpi (figura 5.3.a)
În cazul unui stâlp sever afectat şi reparat prin realizarea unei cămăşuieli din beton
armat pe toată înălţimea stâlpului, factorul de asigurare a unei comportări similare cu cea a unui
element realizat monolit este:
kr=0.80 pentru rezistenţă
kk=0.70 pentru rigiditate, în următoarele condiţii:
a) Betonul distrus şi armătura flambată din zonele afectate trebuie în prealabil înlocuite.
15
 b) Armătura de consolidare trebuie să fie ancorată integral în grinzi sau în planşee.
c) Aria secţiunii transversale corespunzătoare betonului de consolidare trebuie să fie
mai mică decât de două ori aria secţiunii transversale a stâlpului existent.

Fig. 5.4. Cămăşuială din beton armat cu plase sudate

Fig. 5.5.

Câteva reguli acoperitoare pentru proiectarea cămăşuielilor din beton armat sunt
prezentate succint în continuare:
În calculul cămăşuielii, se consideră că atât aria de beton, cât şi aria de armătura sunt
mai mici decât cele existente.
În zonele cu eforturi axiale mari etrierii se îndesesc (de exemplu φ8/100), pentru a evita
flambarea barelor de armătura.
Pentru a asigura transferul adecvat al eforturilor de la stâlpul existent la cămăşuială se
impun (figura 5.6):
i) Evitarea fisurării la întindere de-a lungul cămăşăielii dupa producerea fisurilor
longitudinale, prin respectarea condiţiilor:
fct t jsh = fsy πd 2h / 4

sh = 0.8(fsy / fct )(d2h t j)

unde:
dh = diametrul armăturii transversale de consolidare
tj = grosimea cămăşuielii
sh = distanţa între etrieri
16
 fsy = rezistenta la curgere a otelului

(ii) Asigurarea unei frecări adecvate la interfaţă pentru preluarea lunecărilor mari.
(iii) Verificarea posibilităţii de transmitere integrală a forţei axiale de la
armătura longitudinală existentă la armătura longitudinală de consolidare.

bare de legatura sudate pentru

realizarea innadirii barelor de
consolidare cu barele de
armatura existente

dh
tj
As1

tj
tj

Fig. 5.6. Dispunerea armăturii în cămăşuială

Capitolul 6. PREVEDERI CONSTRUCTIVE SPECIFICE

6.1. Pereţi de consolidare

6.1.1. Dimensiuni minime

Grosimea pereţilor de consolidare trebuie să respecte simultan următoarele condiţii:

b ≥ 150 mm
b ≥ 1/4 din lăţimea stâlpului
b ≥ He/20
b ≤ lăţimea grinzii cadrului
unde:
b = grosimea peretelui de consolidare
He = înălţimea de nivel

În cazul îngroşării unui perete existent, grosimea peretelui de consolidare trebuie să fie
b≥120 mm şi cel puţin egală cu grosimea peretelui existent.
În cazul în care pereţii structurali realizaţi prin consolidarea cadrului cu pereţi turnaţi in
17
situ sunt exteriori, pentru amplasarea golurilor se vor respecta prevederile de la paragrafele
7.2.6.; 7.2.7. si 7.2.8. din codul P 85-96.

6.1.2. Armarea pereţilor de consolidare

Calculul armăturii de rezistenţă longitudinale şi transversale din pereţii de consolidare
se face în conformitate cu prevederile din P 85-96, paragrafele 6.5.1. si 6.5.2.
Armarea pereţilor de consolidare se realizează cu armături de rezistenţă şi constructive,
cu respectarea clasificării din paragraful 7.3.1. al codului P 85-96.
În cazul utilizării plaselor sudate, se vor respecta prevederile "Instrucţiunilor tehnice
pentru proiectarea şi executarea armării elementelor de beton cu plase sudate (P 59-80).
În cazul armării cu plase formate din bare independente, fără sudură, barele orizontale
se vor dispune spre faţa exterioară a peretelui de consolidare.
Acoperirea cu beton a armăturilor va respecta condiţiile prevăzute în paragraful 6.1. din
STAS 10107/0-90.
În zona plastică potenţială (zona A) procentele minime de armare a pereţilor de
consolidare sunt indicate în tabelul 6.1.

Tabelul 6.1.
Procentul minim de armare pentru:
Zona seismică
Barele orizontale Barele verticale
de calcul
OB 37 PC 52, PC 60 OB 37 PC 52, PC 60
A,B,C,D,E 0.30% 0.25% 0.25% 0.20%
F 0.25% 0.20% 0.20% 0.15%

În afara zonei plastice potenţiale se vor adopta, ca procente de armare, valorile indicate
în tabelul 6.1, pentru zona seismică F.
Armătura peretilor cu grosime b≥180 mm, va fi dispusă în două planuri.
Golurile de uşi şi ferestre vor fi prevăzute la margini cu bare izolate sau carcase, având
dimensiunile în funcţie de solicitări. Se recomandă armarea suplimentară a colţurilor cu bare
înclinate (figura 6.1).
În vederea prevenirii despicării betonului din peretele de consolidare în imediata
vecinatate a interfeţei, se vor prevedea pentru confinarea zonelor de ancorare plase sudate (figura
6.2) sau armături tip fretă (figura 6.3).

Fig. 6.1. Perete de consolidare cu gol de uşă. Armare

18
 Fig. 6.2. Detalii de dispunere a armăturii tip fretă pentru evitarea
despicării betonului în zona de ancorare

Fig. 6.3. Detalii de dispunere a plaselor sudate pentru evitatea despicării betonului în vecintatea
interfeţei

În cazul consolidării unor pereţi existenţi, trebuie luate măsuri pentru ca suprafaţa
acestora să prezinte rugozitatea necesară pentru a transmite eforturile de la betonul vechi la cel
nou şi pentru ca peretele realizat prin consolidarea cadrului cu pereţi turnaţi in situ să lucreze ca
un perete monolit.

6.1.3Înnădirea şi ancorarea barelor de armătura din peretele de consolidare

Dacă o armătura de consolidare este plasată la o excentricitate “e” faţă de bara existentă
cu care urmează să se înnădească, atunci înnădirea se poate realiza prin interpunerea a două bare
de armătură, înnădite fiecare prin sudură pe o lungime de cel puţin 5da (da = diametrul armăturii)
cu barele ce urmează a fi înnădite.
Dacă excentricitatea “e” este prea mare pentru a putea fi acoperită cu o singură bară de
diametru mare, atunci elementele intermediare pot fi bare în formă de U, cu o parte centrală de
minimum 10da, sudate la armătura existentă. Capetele barelor în formă de U se sudează de barele
noi pe o lungime de cel puţin 5da.
Dacă o bară de consolidare urmează să fie ancorată direct în beton, ea poate fi fixată cu
răşină în gaura practicată în prealabil, conform prevederilor din Anexa 3.
Înnădirea barelor de consolidare cu ancorele sau dornurile fixate în betonul existent se
va realiza prin suprapunere sau prin sudură.

6.2. Conectori cadru – perete de consolidare

6.2.1. Generalităţi
19
 (1) Prin modul de realizare a îmbinărilor dintre cadru şi pereţii de consolidare trebuie să
se asigure pereţilor realizaţi prin consolidarea cadrului cu pereţi turnaţi in situ o comportare
similară cu cea a pereţilor monoliţi.
Conectorii trebuie dispuşi pe tot conturul ochiului de cadru (figura 6.1), dar pot fi fixaţi
şi numai în grinzi, atunci când acestea pot asigura transmiterea forţelor tăietoare de la cadru la
peretele de consolidare.

(2) Numărul de conectori sau de perechi de conectori fixaţi în stâlpi pe înălţimea unui
etaj va fi de minimum 5.
Distanţa maximă între conectorii fixaţi în grinzi va fi 20d (d = diametrul conectorilor ).
Conectorii trebuie fixaţi în zona de beton confinat a elementelor, şi nu în stratul de
acoperire (figura 6.4).

Fig. 6.4. Exemple de fixare a ancorelor

Conectorii verticali şi orizontali se vor înnădi pe o lungime de cel puţin 40d (d =

diametrul conectorului) cu barele de armătură longitudinală, respectiv transversală din peretele
de consolidare.
Diametrele uzuale pentru conectori sunt cuprinse între Φ12 si Φ22.

6.2.2. Ancore fixate cu răşină

(1) Modul de realizare a lucrărilor de ancorare este descris în Anexa 3. Diametrul găurii
va fi cu 3…5mm mai mare decât diametrul barei de ancorare.
(2) Orientativ, adâncimea de înglobare pentru ancorele fixate cu răşină se va lua
conform cu valorile din tabelul 6.2, în funcţie de diametrul ancorei (d) şi de clasa betonului în
care este fixată ancora :

Tabelul 6.2.
d C 12/15 C 16/20 C 20/25 C 25/30 C 35/40
(mm) PC52 PC60 PC52 PC60 PC52 PC60 PC52 PC60 PC52 PC60
12 11d 13d 9d 11d
12d 14d
14 10d
14d
16 12d 10d 12d
10d 10d
18 15d 10d
13d
20 12d
15d
22 13d 11d 13d
16d
25 14d 11d 13d 11d

(3) La solicitările alternante sau de oboseală, adâncimea de ancorare se va lua ha=20d.

Pentru comportarea la temperaturi mari se va stabili prin calcul regimul de temperatură
la nivelul răşinii: în cazul expunerii pe durată lungă sau permanentă la temperaturi de max.

20
+50oC sau în cazul expunerii de scurtă durată la temperaturi de max. +80oC, se vor ancora barele
pe o adâncime de 20 d.
(4) La amplasarea barelor ancorate se vor respecta distanţele de la ancoră la marginile
elementului, respectiv interax ancore, conform figurii 6.5.a, b.

Fig. 6.5. Dimensiuni privind gaura realizată în beton

(5) Înnădirea barelor ancorate se poate face prin petrecere sau prin sudură, conform
prevederilor STAS 10107/0-90, cap. 6.3. şi normativul C 28-83. În cazul înnădirii prin sudură,
aceasta se va realiza după întărirea răşinii, iar distanţa de la începutul înnădirii până la suprafaţa
betonului în care s-a realizat ancorarea nu va fi mai mică de 10 cm.

6.2.3. Ancorare cu sisteme mecanice

(1) Este permisă numai în cazul când condiţiile de utilizare în exploatare a pereţilor de
consolidare sunt în conformitate cu domeniile de utilizare precizate prin agrementul tehnic
pentru ancorele mecanice.
(2) Adâncimea de ancorare, distanţele caracteristice (distanţele între ancore, în plan
longitudinal, respectiv transversal şi distanţele de la ancore la margini pe aceleaşi direcţii),
capacitatea de rezistenţă la tracţiune şi forţă tăietoare în exploatare trebuie să fie indicate în
agrement.

Capitolul 7. REALIZAREA PEREŢILOR DE CONSOLIDARE

TURNAŢI IN SITU

7.1. Operaţiile de reparare sau consolidare a elementelor cadrului se realizează

conform prevederilor C 149-1987 ”Instrucţiuni tehnice privind procedeele de remediere a
defectelor pentru elementele de beton şi beton precomprimat” şi nu fac obiectul prezentului ghid.

7.2 Lucrările de ancorare se execută conform cu prevederile din capitolul 6 şi din

Anexa 3 a prezentului ghid.

7.3 Pregătirea suprafeţei betonului existent

21
 Se vor efectua:
1. Îndepărtarea materialelor reziduale (resturi de beton etc);
2. Realizarea rugozităţii necesare, impuse prin proiect, prin: sablare, buciardare,
periere cu perie de sârmă si suflare cu jet de aer comprimat, etc.;
3. Curăţarea suprafeţei de praf, nisip, grăsimi, uleiuri sau alte contaminări;
4. Saturarea cu apă a suprafeţei ce va intra în contact cu betonul de consolidare, cu 4-5
ore înainte de turnarea betonului nou;
5. Facultativ se poate aplica un strat subţire de răşină pe suprafaţa betonului existent,
cu câteva minute înainte de turnarea betonului nou. În acest caz, suprafaţa betonului existent
trebuie să fie perfect uscată înainte de aplicarea stratului de răşină. Grosimea stratului de răşină
la interfaţă trebuie să fie în medie mai mică de 3 mm. Grosimea minimă a stratului de răşină este
dictată de cerinţele privind întreaga interfaţă, inclusiv neregularităţile şi asperităţile. Pentru
abaterile de la proiect ale ambelor feţe ale interfeţei se vor admite toleranţe de 2-3 mm.
6. Facultativ, pentru creşterea eficacităţii mecanismului de transmitere a eforturilor la
interfaţă se mai pot lua următoarele măsuri: crearea de pene de forfecare, prin fixarea cu răşină a
unor pene prefabricate din beton pe suprafaţa betonului existent sau crearea de praguri de
forfecare, prin scobirea betonului existent.

7.4. Armarea pereţilor de consolidare

(1) Armătura din bare independente se fasonează şi montează conform prevederilor NE
012-1999, pct. 10.5.
Toleranţele de execuţie respectă prevederile NE 012-1999, pct. 10.6.
Pentru armarea cu plase sudate se respectă prevederile NE 012-1999, pct. 10.7.
Distanţele minime între armături şi diametrele minime se vor considera conform
prevederilor STAS 10107/0-90 si P 85-1996.
(2) Pentru înnădirea armăturilor se respectă prevederile P 85-1996, pct. 10.9, precum şi
cele menţionate la pct. 6.1.3. din prezentul ghid. Lungimea minimă de suprapunere a barelor de
armătură din perete cu barele de ancorare fixate cu răşină se va lua 40d, unde d este diametrul
barei mai groase.
(3) Stratul de acoperire cu beton să respecta cerinţele prevazute în NE 012-1999, pct.
10.10. şi în STAS 10107/0-90.
(4) În cazul necesităţii înlocuirii unor bare prevazute în proiect se vor respecta
prevederile din NE 012-1999, pct. 10.11.

7.5. Cofrajele şi susţinerile necesare pentru realizarea pereţilor de consolidare vor

respecta prevederile NE 012-1999, pct. 11.

7.6. Punerea în operă a betonului de consolidare se face respectând prevederile din

NE 012-1999, pct. 12.

7.7. Prepararea betonului de consolidare se va face cu respectarea prevederilor din

NE 012-1999, pct. 9.
Compoziţia betonului de consolidare se stabileşte în conformitate cu prevederile de la
pct. 3.2. din prezentul ghid.
În cazul în care betonul se aplică prin torcretare, compoziţia betonului de consolidare se
stabileşte pe baza prevederilor normativului C130-1987 “Instrucţiuni tehnice pentru aplicarea
prin torcretare a mortarelor şi betoanelor”.

7.8 Tehnologii de punere în operă a betonului din peretele de consolidare

(1) Turnarea sub presiune
Betonul de consolidare se toarnă în cofraj fie pe la partea inferioară, folosind în acest
caz deschizaturi de preaplin (figura 7.1a), fie pe la partea superioară (figura 7.1b).
In cazul turnarii pe la partea superioada, betonul in exces este ulterior indepartat.

22
 Betonul de consolidare se va turna sub presiune cuprinsă între 0.05 si 0.1 MPa, cu
ajutorul unui echipament de tip pompă.
(2) Torcretarea
Pentru torcretarea betonului se aplică prevederile normativului C 130-1978 privind
etapele de punere în operă, modul de pregatire a suprafeţelor, compoziţia betonului, condiţiile de
punere în operă, echipamentele, cerinţele de calitate.

Fig. 7.1 Punerea în operă a betonului în pereţii de consolidare

Fig. 7.2. Detalii în zona de prindere cu ancore

7.9 Prevenirea contracţiei la interfaţa grinda-perete de consolidare. Se recomandă

turnarea la partea superioară a pereţilor de consolidare a unui strat de microbeton special de
grosime peste 20 cm.realizat de preferinta cu ciment expansiv.

7.10. Realizarea rosturilor de lucru, decofrarea şi respectiv tratarea betonului, vor fi

în conformitate cu prevederile NE 012-1999, pct. 13, 14, respectiv pct. 15.

23
 8. ASIGURAREA CALITĂŢII LUCRĂRILOR DE
CONSOLIDARE A CADRELOR CU PEREŢI TURNAŢI IN SITU

8.1. Asigurarea calităţii

(1) Eficacitatea unei intervenţii structurale este realizată prin ansamblul măsurilor
necesare pentru asigurarea calităţii în proiectare, execuţie şi întreţinere.
(2) Stricteţea ridicată impusă pentru asigurarea calităţii lucrărilor de intervenţie rezidă
din mai multe considerente, printre care:
-Paleta din ce în ce mai largă de materiale noi, ale căror caracteristici sunt uneori
insuficient verificate în timp sau sub diferite combinaţii de solicitări, conduce la o probabilă
creştere a deficienţelor în proiectare.
-Tendinţa de a alege secţiuni transversale mai reduse prin aplicarea materialelor noi,
precum şi accesibilitatea, deseori redusă, conduc la posibile surse de greşeli.
-Îndeplinirea cerinţelor privind comportarea în exploatare a elementelor reparate şi/sau
consolidate (stâlpi, grinzi, fundaţii) este condiţionată de satisfacerea cerinţelor impuse pentru
interfaţa beton vechi – beton nou. De aceea, trebuie evaluată riguros influenţa condiţiilor de
mediu asupra comportării materialelor care realizează interfaţa.

8.2. Controlul calităţii proiectului pentru consolidare

(1) În funcţie de clasa de importanţă a construcţiei, se vor aplica prevederile legislaţiei
în vigoare ţinând seama de cerinţele tuturor reglementărilor (normative, ghiduri, specificaţii
tehnice, instrucţiuni, recomandări) existente şi cu incidenţă pentru domeniul fiecarui caz de
construcţie în parte.
(2) Controlul va avea cel puţin următoarele obiective:
a) Interpretarea informaţiilor şi datelor obţinute în cursul etapei de evaluare.
b) Modelarea capacităţii portante reziduale.
c) Corectitudinea deciziei de intervenţie.
d) Alegerea coeficienţilor de siguranţă.
e) Modelarea comportării structurii, după consolidare.
f) Dimensionarea interfeţelor şi a conectorilor.
g) Completitudinea descrierilor, explicaţiilor tehnice şi a desenelor.

8.3. Controlul calităţii execuţiei

8.3.1. Prevederi generale

Proiectul pentru consolidare trebuie să precizeze măsurile adecvate de control impuse
de condiţiile fiecărui caz de construcţie în parte.
Pentru toate cazurile de construcţii, executantul trebuie să pună la dispoziţia clientului
planul complet de asigurare a calităţii, conform cerinţelor şi importanţei construcţiei.
La demararea lucrărilor de execuţie trebuie luate în considerare următoarele aspecte
generale:
a) Verificarea personalului privind: instruirea tehnică, instruirea pe linie de calitate,
experienţa în domeniu.
b) Verificarea siguranţei condiţiilor de lucru (spaţiu, mediu, protecţia muncii, etc.).
c) Verificarea certificatelor de calitate ale materialelor ce vor fi puse în operă şi, după
caz, verificarea cerinţelor de calitate pentru materiale prin determinarea, pe bază de încercări
experimentale efectuate în laboratoare autorizate sau acreditate, a caracteristicilor cu impact
determinant asupra calităţii lucrărilor (rezistenţa şi alungirea oţelului-beton, rezistenţa ancorelor,
densitatea răşinii, rezistenţa de aderenţă a răşinii, rezistenţa cimentului, etc.).

24
 d) Efectele asupra sănătăţii oamenilor a materialelor puse în operă (adezivi, aditivi, fibre
de diferite tipuri, etc.) sau a aparatelor cu care se lucrează.
e) Desemnarea de personal calificat responsabil pentru efectuarea inspecţiilor în timpul
execuţiei şi a întăririi.

8.3.2. Controlul pregătirii suprafetelor va cuprinde următoarele activităţi:

a) Identificarea – vizual sau prin măsurare – a tuturor suprafeţelor la care se intervine în
cursul consolidării, în vederea tratării suprafeţelor grinzilor şi stalpilor ce vor fi adiacente
peretelui de consolidare.
b) Alegerea unei “suprafeţe de probă”, pe care să se verifice eficacitatea tehnicii, a
materialelor şi a personalului.
c) Verificarea eficacităţii tehnicilor de curăţare (cu apă, aer comprimat, cu perie de
sârmă sau de păr, etc.) şi prelucrare a suprafeţelor (sablare, buciardare, peliculizare, etc.).
d) Verificarea eficacităţii tratamentului aplicat suprafeţelor, eventual prin încercări in
situ.
e) Pentru lucrări care devin ascunse şi pentru alte tipuri de lucrări care influenţează în
mod hotărâtor calitatea lucrărilor de intervenţie, trebuie încheiate procese verbale între
proiectant, executant şi client.

8.3.3. Controlul proceselor de reparare şi remediere

Se vor efectua următoarele verificări:
a) Verificarea operaţiilor de curăţare şi tratare a suprafeţelor degradate.
b) Încercarea materialelor şi echipamentelor pentru injectare.
c) Controlul eforturilor (de exemplu, în ancore) şi al deformaţiilor produse la aplicarea
solicitărilor, înainte de injectare.
d) Inspecţia vizuală la finalul lucrărilor şi eventual prelevarea de probe (de exemplu,
carote, conform prevederilor din C 54-1981 “Instrucţiuni tehnice pentru încercarea betonului cu
ajutorul carotelor”) pentru evaluarea eficacităţii injectărilor.

8.3.4. Extinderea secţiunii transversale

Se vor efectua următoarele verificări:
a) Verificărea tratării suprafeţei grinzilor şi/sau stâlpilor.
b) Verificarea măsurilor luate pentru asigurarea durabilităţii elementelor reparate sau
consolidate (protecţia anticorosivă, protecţia adezivilor sensibili la temperatură sau diferite
condiţii de mediu, etc.).
c) În anumite cazuri, încercarea la vibraţii a elementelor, subansamblurilor sau a întregii
structuri.

8.3.5. Fixarea conectorilor

Se vor efectua următoarele verificări:
a) Examinarea şi, în măsura posibilităţilor, încercarea prin metode nedistructive sau
distructive, a betonului din elementele în care vor fi fixate ancore, dornuri sau gujoane.
b) Măsurarea forţelor aplicate prin introducerea conectorilor (de exemplu, momentul de
strângere la ancorele mecanice).
c) Controlul zonelor vecine conectorilor introduşi, pentru identificarea unor eventuale
apariţii sau redeschideri de fisuri.
d) Controlul eficacităţii fixării conectorilor, prin încercări de probă, compararea
deplasărilor determinate cu cele admisibile, precizate în proiectul pentru consolidare.
Verificările se pot efectua fie in situ, pe zone alese din grinzile şi/sau stâlpii cadrului
care vor fi adiacente peretelui de consolidare, fie în laborator, pe probe modelate realizate din
beton de clasă egală cu cea a elementului cadrului.
e) Controlul aplicării măsurilor de protecţie anticorosivă a conectorilor.

25
 8.3.6. Verificarea armăturii peretelui de consolidare
Se vor efectua următoarele verificări:
a) Verificarea conformităţii armăturii fasonate cu prevederile din proiectul de
consolidare.
b) Verificarea conformităţii oţelurilor pentru barele care urmează să fie înnădite prin
sudură.
c) Verificarea respectării lungimilor de suprapunere a armăturilor de consolidare.
d) Verificarea prevederii armăturilor pentru confinarea zonei de ancorare.
e) Verificarea grosimii stratului de acoperire.

8.3.7. Verificarea cofrajului

Se vor efectua cel puţin următoarele verificări:
a) Verificarea calităţii materialului din care este realizat cofrajul.
b) Verificarea conformităţii dimensiunilor cu cele prevăzute în proiect.

8.3.8. Verificarea caracteristicilor betonului

Caracteristicile betonului în stare proaspătă şi în stare întărită se vor determina pe probe
de laborator.

8.3.9. Verificarea conservării betonului după tratare

a) Se va verifica în planul de asigurare a calităţii pentru fiecare lucrare în parte
specificarea duratei şi a modului de tratare a betonului şi conformitatea cu cerinţele precizate în
proiect.
b) Se va verifica respectarea duratei şi a modului de tratare a betonului, faţă de
precizările din planul de asigurare a calităţii.

8.4. Întreţinerea
Întrucât menţinerea cerinţelor impuse pentru interfaţă este decisivă pentru siguranţa în
exploatare a elementului consolidat (stâlp, grindă, cadru, fundaţie), sunt necesare măsuri
suplimentare de întreţinere, conform precizărilor din proiectul de consolidare. Monitorizarea
aplicării şi menţinerii măsurilor suplimentare de intreţinere va fi în responsabilitatea clientului
(beneficiarului construcţiei).
Înregistrările privind desemnarea responsabilităţilor ca si implementarea măsurilor
suplimentare de întreţinere şi monitorizarea acestora vor face obiectul controlului organelor
teritoriale de inspecţie în construcţii, care vor putea cere, după caz, verificarea eficacităţii
măsurilor de întreţinere, prin încercări in situ sau experimentale.

26
 ANEXA 1.

CALCULUL CAPACITĂŢII PORTANTE

LA FORFECARE A DORNURILOR

Valoarea capacităţii portante la forfecare a dornurilor Vud, este dictată de modul de

cedare:
a) Cedarea prin curgerea oţelului:
Asf yd
Vud =
3
unde:
As = aria transversală a dornului
fyd = valoarea de calcul a efortului de curgere.

Acest mod de cedare poate fi evitat prin poziţionarea conectorilor cât mai departe de
marginile elementelor. Distanţa de la conector la margine trebuie să fie ≥5db, pe direcţie
perpendiculară pe direcţia forţei de forfecare şi ≥8db pe direcţia forţei de forfecare, unde db este
diametrul dornului.

b) Zdrobirea şi exfolierea betonului:

1.65
Vud = As f ydfcd
γm
unde:
γm = un coeficient mediu de siguranţă al materialului, egal cu 1.3
fcd = valoarea de calcul a rezistenţei la compresiune a betonului

c) Cedarea cu con din beton:

1
1.1  L 5
Vud = d bfcd  b  c2p / 3α1α2 (în N)
γc  db 
unde
γc = coeficient de siguranţă al materialului, pentru beton=1.5
db = diametrul dornului
lb = adâncimea de ancorare a dornului
cp = distanţa de la dorn până la marginea elementului, măsurată în mm pe direcţia forţei
de forfecare
2/3
 t 
α1 =   ≤1
1.4cp 
 
unde:
t = grosimea elementului din beton în partea solicitată a interfeţei
α2 = este un coeficient care ia în considerare posibilitatea despicării betonului.
Acest coeficient subunitar este egal cu cea mai mare dintre valorile expresiilor:
(0.3 + 0.7cmin
n ) / 1.5cp

(cmax
n + cmin
n ) / 3.5cp
cu condiţia ca α2 ≤ 1
unde:

27
 cn = distanţa de la dorn pana la marginea elementului, măsurată pe direcţie
perpendiculară pe direcţia forţei de forfecare.
Solicitarea la forfecare în regim ciclic alternant si deformaţiile paralele cu interfaţa
conduc la degradări semnificative ale rigidităţii elementului consolidat. Degradarea de rigiditate
se poate calcula cu expresia:
Vns = V1(s)(1 − δ n − 1)
unde:
Vn(s) = forţa de forfecare preluată după n cicluri la lunecarea s
V1 (s) = forţa de forfecare preluată în regin de încărcare monoton
δ = poate fi considerat 0.15 indiferent de tipul de dorn
n = numărul de cicluri de incarcare la lunecare.

28
 ANEXA 2

CALCULUL CAPACITĂŢII PORTANTE

LA ÎNTINDERE ANCORELOR

Valoarea de calcul a capacităţii portante la intindere a unei ancore este dictată de modul
de cedare.

a) Cedare prin curgerea oţelului:

Nud = Asf yd
unde:
As = aria transversală a dornului
fyd = valoarea de calcul a efotului de curgere

b) Cedare cu con din beton

b1) Valoarea de calcul a capacităţii portante la întindere Nud pentru toate ancorele, cu
excepţia celor fixate cu răşină, este:
1.5
Nud = fcd / l3b / 2a x a y
γc
unde:
ax, ay = coeficienţi subunitari care iau în considerare posibilitatea despicării după două
direcţii ortogonale (x, respectiv y) de-a lungul interfeţei.

Aceşti coeficienţi sunt egali cu: 0.3+0.7c/1.5lb,

unde:
c=cx respectiv c=cy, cx şi cy fiind distanţele de la ancoră până la marginea elementului,
pe direcţia x, respectiv direcţia y.
fcd = valoarea de calcul a rezistenţei la compresiune a betonului
lb = adâncimea de ancorare a dornului

b2) Pentru ancorele fixate cu rasina:

0.92
Nud = fcd l2ba xa y
γc

(b3) Grup de ancore. În cazul unui grup de ancore, nx pe direcţia x şi respectiv ny pe

direcţia y, poziţionate pe mai multe rânduri, la intervale regulate sx, respectiv sy, pe două direcţii
ortogonale, şi respectiv y, capacitatea portantă la întindere a acestui grup de ancore – calculată
pentru modul de cedare cu con din beton, este dată de relaţia:
 (n − 1)s x 
N nud = 1 + x
( )
n − 1s y 
1 + y N > n x n y Nud
 3lb  3lb  ud

29
 ANEXA 3

EXECUTAREA LUCRĂRILOR DE ANCORARE

Recepţionarea, depozitarea şi manipularea materialelor

Recepţionarea materialelor are loc pe baza certificatelor de calitate, atât pentru compusii
chimici, cât şi pentru barele de armătură.
Depozitarea componentelor chimice se face în locuri ferite de umezeală şi de surse de
căldură.
Manipularea materialelor se face numai cu echipament de protecţie (ochelari, manuşi,
şorturi, etc.), pentru a se evita efectul toxic pe care compuşii chimici îl pot avea asupra
epidermei.

Cerinţe privind ancorarea propriu-zisă

Trasarea găurilor se va face conform poziţiei precizate în proiect.
Diametrul burghiului (găuri) va fi stabilit:
a) conform prevederilor furnizorului, în cazul utilizării capsulelor;
b) cu 3-5 mm mai mare decât diametrul nominal al barei, în cazul răşinilor injectate.
Adâncimea găurii (hg) se va realiza cu o abatere de –0/+5 mm. Încadrarea în limitele
abaterilor este strict necesară, mai ales în cazul utilizării capsulelor. Adâncimea găurii se
măsoara după suflarea prafului, cu un instrument de măsurare care trebuie să aibă lăţimea
apropiată de diametrul total al barei, sau cu şablon cilindric.

Executarea lucrărilor
Lucrările de ancorare cu răşini sintetice a barelor de armătură în beton se vor efectua
numai pe bază de proiect. Materialele şi, după caz, procedeele folosite vor avea la bază
agremente tehnice valabile.
Lucrările se vor executa în conformitate cu Fişele tehnologice de execuţie elaborate de
executant, care vor cuprinde şi Planul de asigurare a calităţii.
Activităţile preliminare înglobării barelor sunt:
a/ verificarea existenţei documentelor privind calitatea, încercările preliminare (dacă
este cazul), verificarea stării armăturii şi a compuşilor chimici;
b/ verificarea stării betonului, pregătirea suprafeţelor, conform prevederilor din proiect
(Caiet de sarcini);
c/ trasarea pe suprafaţa elementelor a poziţiilor găurilor;
d/ verificarea cu pahometrul a poziţiei armăturilor şi modificarea, dacă este necesară, cu
acceptul proiectantului, a poziţiei din proiect a găurilor;
e/ asigurarea existenţei mijloacelor de protecţie;
f/ realizarea găurilor conform prevederilor din proiect privind diametrul şi adâncimea
găurilor;
g/ asigurarea existenţei la locul punerii în operă a mijloacelor necesare executării
lucrărilor de ancorare şi verificarea, în prealabil, a funcţionării acestora;
h/ verificarea condiţiilor de mediu (temperatură, umiditate) faţă de prevederile din
proiect şi instrucţiunile pentru utilizarea compuşilor chimici.;
Principalele operaţiuni pentru înglobarea barelor de armătură sunt următoarele:
a/ trasarea pe bară a unui reper, corespunzător lungimii de înglobare prevăzute în
proiect, precum şi a unui reper de control la 10 cm de acesta, pe exteriorul porţiunii care se
înglobează;
b/ eliminarea apei (dacă există) din gaură;
c/ curăţarea găurii de praf, alte impurităţi, prin:
- suflare cu aer comprimat printr-o ţeavă, dinspre fundul găurii;

30
 - curăţare cu perie cilindrică de sârmă;
- curaţare cu perie de păr cilindrică, cu diametrul mai mare decât diametrul găurii;
- suflarea cu aer comprimat (ca ultimă operaţie);
d/ verificarea şi asigurarea accesului liber al barei până la reperul fixat şi verificarea
posibilităţii de răsucire cu uşurinţă a barei în gaură;
e/ realizarea unui sistem de menţinere în poziţie a barei cu pene de lemn sau metalice,
dacă este cazul;
f/ pregătirea materialelor şi a mijloacelor necesare înglobării, după caz;
g/ înglobarea propriu-zisă a barelor.

Măsuri de protecţie
Întrucât majoritatea întăritorilor folosiţi pentru reticularea răşinilor epoxidice au o
acţiune iritantă sau alergogenă foarte pronunţată, utilizarea amestecurilor răşină + întăritor se va
face în condiţii de igienă industriala şi individuală perfectă.
Se va urmări respectarea strictă a următoarelor prevedri:
- purtarea unui echipament de protecţie adecvat: mănuşi, ochelari de protecţie, mască
praf, şalopetă, sort;
- menţinerea curăţeniei perfecte la locul de muncă si la locul de depozitare;
- ventilaţie aferentă;
- igiena corporală deosebită, evitând contactul direct cu pielea şi mucoasele.
În cazuri forţate se va spăla imediat locul atins cu apă caldă şi săpun.
Toate operaţiile de manipulare, transport, depozitare, distrugere reziduuri se vor face
respectând cu stricteţe normele PSI si normele de protecţia muncii.
Se interzice:
- prezenţa surselor de foc deschis (scântei, flăcări, fumat) la prelucrarea soluţiilor de
răşini;
- contactul prelungit sau frecvent cu pielea şi mucoasele;
- inhalarea prelungită sau frecventă a gazelor sau prafului.

Măsuri speciale ulterioare

După efectuarea operaţiilor de ancorare, barele nu se vor mişca pe durata de întărire a
compusului chimic.
Se va respecta durata de întărire a compusului, prescrisă în proiectul privind lucrările de
consolidare, pe baza agrementului tehnic.

31
 BIBLIOGRAFIE

1 Design provisions for earthquake resistance of structures. Part 1-4: General rules.
Strengthening and repair of buildings. Eurocode 8-1996.
2 Current japanese systems on seismic capacity evaluation and retrofit techniques for
existing buildings and post-earthquake damage inspection and restoration techniques, 1991.
3 Design of fastening in concrete. Design guide. CEB-1997.
4 Guide technique UEAtc rélatif aux chevilles de fixation pour béton fissuré et non
fissuré. Cahier CSTB 2629, Juin, 1992.
5 UNIDO-UNDP, 1983. Building construction under seismic conditions in the Balkan
region, Vol. 5, Repair and strengthening of reinforced concrete, stone and brick masonry
buildings, Vienna.
5 Agent, R., Dumitrescu, D., Postelnicu, T. 1992. Îndrumător pentru calculul şi
alcătuirea elementelor structurale de beton armat, Editura Tehnica.
7 Akiyama, T., Hirosawa, M., Imai, K., Yamamoto, Y., Matsuzaki, Y. 1992. A study on
shear capacity of post-installed bonded anchors, Proceedings 10 WCEE, Madrid, 9:5253-5256.
8 Ayoub, A., Filippou, C.F., 1998. Nonlinear finite-element analysis of RC shear panels
and walls, Journal of Structural Engineering, 124 (3): 298-308.
9 Bachmann, H., Linde, P., Wenk, T., 1994. Capacity design and nonlinear dynamic
analysis of earthquake-resistant structures, Proceedings 10 ECEE, Vienna, 1:11-20.
10 Badoux, M. 1998. Developments in seismic retrofitting research in the USA,
Proceedings 11 ECEE, Paris.
11 Beebe, J., McGlohn, R.R., 1993. Installing and testing large adhesive anchors,
Concrete International, May : 61-64.
12 Bertero, V.V., 1992. Seismic upgrading of existing structures, Proceedings 10
WCEE, Madrid, 9: 5101-5105.
13 Cook, R., Klingner, R.E., 1992. Ductile multiple-anchor steel-to-concrete
connections, Journal of Structural Engineering, 118 (6) : 1645-1665.
14 Ersoy, U., 1996. Seismic rehabilitation-applications, research and current needs,
Proceedings 11 WCEE, Mexico, Paper no. 2099.
15 Fintel, M., 1991. Shear walls – an answer for seismic resistance?, Concrete
International, July : 48-53.
16 Fu, J., Shibata, A., Shibuya, J., Saito, T., 1992. 3-D inelastic earthquake response of
RC frames with shear walls, Proceedings 10 WCEE, Madrid, 8 : 4303-4308.
17 Hayashi, T., Niwa, H., Fukuhara, M., 1980. The strengthening methods of the
existing reinforced concrete buildings, Proceedings 7 WCEE, Istanbul, 7 : 89-96.
18 Higashi, Y., Endo, T., Ohkubo, M., Shimizu, Y., 1980. Experimental study on
strengthening reinforced concrete by adding shear walls, Proceedings 7 WCEE, Istanbul, 7 :
173-180.
19 Hosokawa, Y., 1992. Post-installed anchor bolts subjected to tension, Proceedings
10 WCEE, Madrid, : 5241-5246.
20 Jirsa, J.O., 1988. Behavior of epoxy-grouted dowels and bolts used for repair or
strengthening of RC structures, Proceedings 9 WCEE, Tokyo, VII : 371-376.
21 Kahn, L.P., Hanson, R.D, 1979. Infilled walls for earthquake strengthening, Journal
of the Structural Division, 105 (2) : 283-297.
32
 22 Kaminosono, T., 1996. Japanese experience on building rehabilitation: the case of
Kobe City, Proceedings 11 WCEE, Mexico, Paper no. 2101.
23 Ozcebe, G., Sucuoglu, H., Ersoy, V., Tankut, T., 1998. Rehabilitation of moderatlly
damaged R/C buildings after 1995 Dinar earthquake, Proceedings 11 ECEE, Paris.
24. Petrovici, R, 1995. Consolidarea structurilor în cadre prin introducerea panourilor de
forfecare din beton armat monolit, Revista AICPS, : 27-39.
25 Pincheira, J.A., Jirsa, J.O., 1995. Seismic response of RC frames retrofitted with
steel braces or walls, Journal of Structural Engineering, 121 (8) : 1225-1235.
26 Pop, I, 1886. Elemente de prindere şi probleme de conclucrare cu elemente
structurale. Revista Construcţii nr. 4-5.
27 Tagawa, Y., Aoki, H., Huang, T., Masuda, H., 1992. Experimental study of new
seismic strengthening method for existing RC structure, Proceedings 10 WCEE, Madrid, : 5193-
5198.
28 Tasai, A., 1992. Effective repair with resin for bond failure of RC members,
Proceedings 10 WCEE, Madrid, 9: 5211-5218.

33