Oxigenul este un element chimic cu simbolul O și numărul atomic 8.

Face parte
din grupa calcogenilor și este un element nemetalic foarte reactiv și un agent oxidant care
formează foarte ușor compuși (în special oxizi) cu majoritatea elementelor.[1] După masă,
oxigenul este al treilea cel mai întâlnit element în univers, după hidrogen și heliu.[2] În
condiții normale de temperatură și presiune, doi atomi de oxigen se leagă pentru a forma
dioxigenul, o moleculă diatomică incoloră, inodoră și insipidă, cu formula O
2.
Multe clase majore de molecule organice în organismele vii, cum ar fi proteinele, acizii
nucleici, carbohidrații, și grăsimile, conțin aer, la fel ca și cei mai importanți compuși
organici, care fac parte din cochiliile, dinții și oasele animalelor. Majoritatea masei
organismelor vii o reprezintă oxigenul deoarece face parte din apă, principala componentă a
formelor de viață (spre exemplu, aproape 2/3 din masa corpului uman). Oxigenul elementar e
produs de cianobacterii, alge și plante, fiind folosit în respirația celulară în toate formele
complexe de viață. Oxigenul e toxic pentru organismele anaerobe obligate, care erau forma
dominantă de viață timpurie pe Pământ până când O
2-ul a început să se acumuleze în atmosferă. O
2-ul liber elementar a început să se adune în atmosferă acum circa 2,5 miliarde de ani, la
aproximativ un miliard de ani de la prima apariție a acestor organisme.[3][4] Dioxigenul
constituie 20,8% din volumul de aer.[5] Oxigenul este cel mai abundent element după masă în
scoarța Pământului, făcând parte din compuși de oxizi ca dioxidul de siliciu, reprezentând
aproape jumătate din masa scoarței terestre.[6]
Oxigenul reprezintă o parte importantă din atmosferă, și e necesar la susținerea majorității
vieții terestre, fiind folosit în respirație. Totuși, e prea reactiv chimic pentru a rămâne un
element liber în atmosfera Pământului fără a ne fi reaprovizionat continuu de fotosinteza din
plante, care folosesc energia luminii Soarelui pentru a produce oxigen elementar din
apă.[7] Altă formă (alotrop) a oxigenului, ozonul (O
3), absoarbe radiațiile UVB și, consecvent, stratul de ozon de la mare altitudine ajută la
protejarea biosferei de radiațiile ultraviolete,[8] dar e un poluant lângă suprafață unde este un
produs secundar al smogului.[9] La altitudini chiar mai mari, oxigenul atomic are o prezență
ridicată și e o cauză pentru eroziunea rachetelor spațiale.[10] Oxigenul e produs industrial prin
distilația fracțională a aerului lichefiat, folosirea zeoliților cu adsorbția la presiune variabilă
pentru a concentra oxigenul din aer, electroliza apei și alte metode. Întrebuințările oxigenului
elementar includ producția oțelului,[11] plasticului și textilelor, lipirea, sudarea și
tăierea oțelurilor și altor metale, propulsoare de rachete, terapia cu oxigen și sisteme de
susținere a vieții în aeronave, submarine, zborul spațial și scufundare.[12]
Oxigenul a fost descoperit independent de Carl Wilhelm Scheele, în Uppsala, în anul 1773
sau mai devreme, și de Joseph Priestley în Wiltshire, în anul 1774, dar lui Priestley i se
acordă mereu prioritate deoarece munca sa a fost publicată prima. Numele oxigen a fost
inventat în 1777 de către Antoine Lavoisier,[13] ale cărui experimente cu oxigenul au
contribuit la discreditarea - atunci populară - teoriei
flogisticului a combustiei și coroziunii.[14]

Numele lui derivă de la rădăcinile greci ὀξύς oxys, „acid”, literal „ascuțit”, referindu-se la
gustul acru al acizilor, și -γενής -genes, „producător”, literal „născător”, deoarece la vremea
denumirii, se credea, greșit, că toți acizii aveau nevoie de oxigen în compoziția lor.[15]