12.

STUDIUL FIABILITĂŢII SISTEMELOR PE BAZA

SCHEMELOR LOGICE DE FIABILITATE

NOŢIUNI TEORETICE

Studiul fiabilităţii unui produs complex trebuie să aibă în vedere faptul că

acesta este un ansamblu de elemente (nereparabile sau reparabile) între care există
relaţii constructive şi funcţionale. Evident fiabilitatea sa va depinde de fiabilitatea
componentelor sale, dar şi de relaţiile care există între aceste componente.
Din punct de vedere fiabilistic, orice grupare de elemente care acţionează
conjugat în vederea realizării unui obiectiv comun formează un sistem.
Conform teoriei sistemelor, un sistem fizic real este descris printr-un ansamblu
de atribute măsurabile, numite variabile accesibile, care reprezintă singurele sale
legături cu exteriorul. Respectarea condiţiei de cauzalitate conduce la o clasificare a
variabilelor în variabile de intrare (cauză) şi variabile de ieşire (efect). Cu ajutorul
acestor variabile se defineşte obiectul abstract ca mulţimea de perechi ordonate de
funcţii de timp:

A {U[t0,t1] ,Y[t0 ,t1]} , (12.1)

Numind pe U = (u1, u2,…, um) vector de intrare şi pe Y = (y1, y2,…, yp) vector de
ieşire, rezultă că obiectul abstract este în esenţă o mulţime de perechi intrare–ieşire.
Un sistem real poate fi modelat printr-un singur obiect abstract, dacă analiza
este situată la nivel global, considerându-se numai variabilele de intrare şi de ieşire. El
va fi modelat printr-o interconexiune de obiecte abstracte dacă este privit la nivel
structural, considerându-se şi elementele sale componente. Noţiunea de sistem
(abstract) este utilizată pentru modelul sistemului fizic, indiferent dacă acesta conţine
unul sau mai multe obiecte abstracte.
O cunoaştere, fie şi parţială, a structurii sistemului pune în evidenţă un număr
de variabile interne, prin intermediul cărora se manifestă cauzalitatea U  Y . Ele
formează vectorul de stare X = (x1, x2,…, xn) asociat sistemului. O reprezentare
sugestivă a dependenţei dintre vectorii de intrare, de ieşire şi de stare presupune
descompunerea sistemului în două subsisteme, variabilele de stare fiind ieşiri pentru
primul subsistem şi intrări pentru al doilea (fig. 12.1).
Problema modelării matematice a fiabilităţii sistemelor complexe poate fi
abordată în mai multe moduri, în funcţie de modul cum este privit sistemul: global, sau
la nivelul structurii sale interne.

81
 u1 y1
u2 A y2
U Y
un yn

Fig. 12.1. Analiza globală a unui sistem.

Astfel, dacă sistemul este privit global (în absenţa informaţiilor privind
structura sa internă), descrierea sa matematică se reduce la cea realizată în cazul
elementelor: mărimile de ieşire ale sistemului sunt dependente doar de mărimile de
intrare, toate fiind considerate mărimi aleatoare. În acest caz poate fi elaborat un
model fiabilistic bazat pe dependenţa funcţională a vectorului de ieşire de vectorul de
intrare:

Y  AU  , (12.2)

unde A este un operator.

Dacă poate să fie evidenţiată structura internă a sistemului prin intermediul
unor variabile interne (care formează vectorul de stare al sistemului), devine posibilă
descrierea matematică a sistemului prin intermediul ecuaţiilor canonice de stare.
•
X  f  t , X ,U  ; (12.3)
Y  g  t, X 

Se demonstrează că printr-o alegere corectă a variabilelor de stare, vectorul de

stare X determină complet vectorul de ieşire Y (dependenţa ieşirii de intrare se
manifestă exclusiv prin vectorul de stare). Prin acest mod de abordare au fost elaborate
modele fiabilistice care leagă performanţele sistemului de solicitări prin intermediul
parametrilor elementelor componente ale sistemului.

u1 x1 x1
y1
u2 x2 x2
y2
U Y
X Y
un xn xn
yn

Fig. 12.2. Analiza structurală a unui sistem.

În cazul studiului fiabilităţii, vectorul de ieşire Y este format dintr-o singură

variabilă, starea sistemului, iar vectorul de stare X este dat de mulţimea formată de
stările elementelor componente. Acestea sunt mărimi aleatoare şi pot avea două valori
(mărimi binare - în logica booleană: bun sau defect) sau mai multe valori (sisteme cu

82
mai multe stări, în logica nebooleană, de tip fuzzy). Datorită simplităţii calculului, sunt
preferate modelele cu două stări, calculele bazându-se pe timpii de funcţionare.
Modelul de fiabilitate adoptat trebuie să redea în mod univoc relaţia între
fiabilitatea sistemului şi fiabilitatea elementelor sale componente. În acest scop pot fi
utilizate reprezentări bazate pe succes (bună funcţionare) sau insucces (defectare).
În majoritatea analizelor de fiabilitate sunt utilizate modele logice structurale
de fiabilitate, care constituie reprezentări schematice – bazate pe succes – ale
legăturilor de fiabilitate între elementele sistemului, ţinând seama de gradul în care
acestea influenţează starea de funcţionare a sistemului analizat. Acestea pot fi
considerate modele de analiză cantitativă a fiabilităţii, deoarece permit determinarea
mărimii indicatorilor de fiabilitate fără a pune în evidenţă relaţiile cauze-efect. Ele
operează cu valorile indicatorilor de fiabilitate ai componentelor, adoptate în cazul
fiabilităţii previzionale (fiabilitate proiectată) sau determinate în prealabil în cazul
fiabilităţii operaţionale (fiabilitate măsurată).
În cazul în care este necesară o analiză fiabilistică mai aprofundată, cu
evidenţierea cauzelor defectărilor elementelor componente şi a consecinţelor acestor
defectări asupra sistemului, se utilizează modele bazate pe defectare, cum sunt metoda
arborilor de defectare şi diagramele cauză – efect. Acestea utilizează operatori logici
(“şi”, “sau”, …) şi sunt favorabile pentru utilizarea programelor speciale de calcul.
Evident, din punct de vedere matematic, modelul logic de fiabilitate
(reprezentare bazată pe succes) şi arborele de defectare (reprezentare bazată pe
insucces), trebuie să fie echivalente. Evaluarea propriu-zisă a fiabilităţii sistemului
presupune stabilirea, plecând de la modelul de fiabilitate ales, a relaţiei analitice care
leagă fiabilitatea sistemului de fiabilitatea elementelor sale componente.
Studiul fiabilităţii unui sistem presupune mai întâi o analiză a structurii
sistemului, prin care se stabileşte dependenţa stării sistemului de starea elementelor
componente, definite prin parametrii de fiabilitate.
Sistemele pot fi:
- reparabile, dacă pentru refacerea stării tehnice se procedează la înlocuirea
elementelor defecte, elementele fiind, la rândul lor, reparabile - dacă sunt supuse unui
procedeu de recondiţionare sau nereparabile - dacă se procedează la simpla lor
înlocuire.
- nereparabile, când ele constituie piese de schimb indivizibile, dar fiabilitatea
lor este rezultatul fiabilităţii componentelor, iar calculul fiabilităţii sistemului se face
evident, prin schemele de structură, pe baza fiabilităţii componentelor.
Referitor la calculul fiabilităţii sistemului prin scheme logice de fiabilitate se
fac următoarele ipoteze:
– sistemul nu poate fi la un moment dat decât într-una din următoarele două
stări: bună funcţionare sau defect (sisteme cu două stări)
- sistemul poate fi descompus în k componente (elemente sau grupări de
elemente) şi fiecare componentă poate fi într-una din cele două stări (bun – defect), iar
starea sistemului depinde numai de starea componentelor;
- fiecare componentă are o durată de viaţă aleatoare T i (i = 1, .., k), aceste
mărimi fiind independente între ele.

83
 1. Sisteme cu structură fiabilistică în serie

Un sistem S format din n componente (elemente) are o structură serie atunci

când sistemul este funcţional doar dacă toate componente sunt funcţionale, sau dacă
defectarea oricărei componente determină defectarea întregului sistem. Schema logică
de fiabilitate pentru un sistem serie este reprezentată în fig. 12.3.
Deoarece prin ipoteză se consideră că evenimentele funcţionării elementelor
sunt evenimente independente, atunci probabilitatea ca sistemul să funcţioneze este
egală cu produsul probabilităţilor
de bună funcţionare ale
e1 e2 en
elementelor. Dacă Ri(t) sunt
fiabilităţile elementelor la un
moment dat t, atunci fiabilitatea Fig. 12.3. Schema logică de fiabilitate
a unui sistem serie.
sistemului serie Rs(t) va fi:

n
Rs (t )  R1 (t )  R2 (t )  ...  Rn (t )   Ri (t ) (12.4)
i 1

În cazul când timpii de funcţionare ai elementelor urmează o distribuţie

exponenţială (ratele defectării sunt constante, i = const.), fiabilitatea sistemului serie
devine:
n
Rs (t )   Ri (t )  e 1t  e 2t  ...  e nt  e (1 2 ...n )t  e s t (12.5)
i 1

unde
n
 s  1   2  ...   n   i (12.6)
i 1

este rata defectării sistemului.

Particularizând în continuare, dacă elementele au aceeaşi rată de defectare, z i(t)
= , atunci

s  n   (12.7)
iar
Rs (t )  e  n t  [ Ri (t )]n (12.8)

Deoarece 0  R (t )  1 , rezultă:

R s (t )  min Ri (t ) (12.9)

adică fiabilitatea unui sistem serie este mai mică sau cel mult egală cu fiabilitatea celui
mai puţin fiabil element.

84
 Se observă că fiabilitatea sistemului scade cu scăderea fiabilităţii elementelor
componente şi cu creşterea numărului de elemente. Rezultă că îmbunătăţirea fiabilităţii
unui sistem serie se poate obţine pe două căi: prin îmbunătăţirea fiabilităţii
componentelor sale şi prin reducerea numărului de elemente.
Media timpului de bună funcţionare a sistemului va fi:
 
1 1
 Rs (t )  dt  e
  s t
ms  dt   (12.10)
0 0
s 1   2  ...   n

iar în cazul  s  n   ,

1 m
ms   el (12.11)
n n

adică, media timpului de funcţionare a unui sistem serie cu elemente echifiabile (cu
aceeaşi fiabilitate) este mai mică de n ori decât fiabilitatea unui element.

APLICAŢIA 12.1.
Să se determine fiabilitatea grupului motopropulsor al unei autocamionete 4 x
2, în organizarea constructivă clasică, cunoscând că la momentul respectiv valorile
funcţiilor de fiabilitate pentru componentele sistemului sunt:
• Motor: RM = 0,86;
• Ambreiaj: RA = 0,92;
• Cutia de Viteze: RCV = 0,95;
• Transmisia longitudinală: RTL = 0,98;
• Transmisia Principală: RTP = 0,99;
• Diferenţial: RD = 0,96;
• Arbori de Transmisie: RATs = RATd = 0,98;
• Roţi motoare: RRs = RRd = 0,98.

85
 ATD RD

M A CV TL TP D

a) ATS RS

M A CV TL TP D ATS ATD RS RD

b)

Fig. 12.4. Schema funcţională (a) şi schema logică de fiabilitate (b)

a grupului motopropulsor de la auocamioneta 4 x2.
Rezolvare:
1. Deoarece defectarea oricărei componente determină defectarea întregului
sistem motopropulsor, din punct de vedere fiabilistic sistemul este în serie (deşi din
punct de vedere funcţional sistemul nu are o structură serie). Schema funcţională şi
schema logică de fiabilitate sunt prezentate în fig. 12.4.
2. Fiabilitatea sistemului se calculează cu relaţia pentru schema logică de
fiabilitate tip serie, pentru n = 10 elemente:

10
Rs (t )   Ri (t )  0,86·0,92·0,95·0,98·0,99·0,96·0,98·0,98·0,98·0,98  0,65
i 1

Se constată că fiabilitatea sistemului este mult mai mică decât a oricărei

componente, ceea ce se explică prin numărul mare de elemente din sistem.
La autoturisme se practică în general soluţia “totul faţă”, cu mai puţine
componente, ceea ce permite obţinerea unei fiabilităţi superioare.

APLICAŢIA 12.2.
Considerând grupul motopropulsor al unui automobil format din 10 elemente
dispuse în serie din punct de vedere fiabilistic (cazul aplicaţiei precedente), având
fiabilităţi egale, să se determine:
- care este fiabilitatea fiecărei componente la rulajul de 40000 km, dacă
fiabilitatea întregului sistem este Rs = 0,92;
- considerând că sistemul şi componentele sale sunt în perioda vieţii utile, cu
rata defectării constantă, să se determine valoarea acestui indicator de fiabilitate pentru
componente şi pentru întregul sistem.

86
 Rezolvare:

e1

e2

en

Fig. 12.5. Schema logică de

fiabilitate a unui sistem paralel.

1. Conform relaţiei (5.8), rezultă:

Ri  n Rs  10 0,92  0,99 .

2. Conform relaţiei pentru legea exponenţială, rata defectării sistemului este:

ln R s (t ) ln 0,92 0,083
s      2,08  10 3 def/1000 km.
t 40000 40  10 3

Rata defectării fiecărei componente va fi:

 s 2,08  10 3
i    0,208  10 3 def/1000 km.
n 10

Se observă că pentru a asigura o bună fiabilitate sistemului (R s = 0,92),

elementele trebuie să aibă o fiabilitate extrem de ridicată (Ri = 0,99).
2. Sisteme cu structură fiabilistică în paralel

Un sistem format din n componente (elemente) are o structură paralel dacă

defectarea sistemului se produce doar dacă toate componentele se defectează (sistemul
funcţionează până la defectarea ultimului component). Schema logică de fiabilitate
pentru un sistem paralel este reprezentată în fig. 12.5.
Deoarece defectarea sistemului se produce când toate elementele s-au defectat
şi evenimentele defectării componentelor sunt considerate evenimente independente,
probabilitatea defectării sistemului la un moment dat F p(t) este egală cu produsul
probabilităţilor de defectare ale componentelor Fi(t):
n n
Fp (t )  F1 (t )  F2 (t )  ...  Fn (t )   Fi (t )   [1  Ri (t )]
i 1 i 1
(12.12)

87
 Fiabilitatea sistemului cu structură logică în paralel va fi:

n n
R p (t )  1  F p (t )  1   Fi (t )  1   [1  Ri (t )]
i 1 i 1
(12.13)

Deoarece 0  Fi (t )  1 ,

F p (t )  min Fi (t ) (12.14)

şi deoarece mărimile F(t) şi R(t) sunt complementare, rezultă că

R p (t )  max Ri (t ) (12.15)
adică fiabilitatea unui sistem paralel este mai mare sau cel puţin egală cu a celui mai
fiabil element component. Evident, cu cât numărul de elemente dispuse în paralel
creşte, cu atât fiabilitatea sistemului va creşte.
În cazul când distribuţiile timpilor de defectare ai elementelor sunt de tip
exponenţial şi caracterizate prin aceeaşi rată de defectare z 1(t) = z2(t) = …= zn(t) =
const. = , determinarea indicatorilor de fiabilitate se simplifică:
• funcţia de fiabilitate:

R p (t )  1  (1  e t ) n

(12.16)

• rata de defectare:

p 
n
1 (12.17)
i
i 1

• media timpului de funcţionare:

n
1 1 1
mp 
p

 i (12.18)
i 1

Observaţie: Există situaţii, mai ales în cazul circuitelor electrice şi electronice,

când stabilirea structurii logice din punct de vedere fiabilistic impune o atenţie
deosebită asupra modurilor de defectare, deoarece schema de funcţionare poate fi
complet diferită de schema structurală (logică) de fiabilitate.
Astfel, în cazul unui bloc electronic cu două condensatoare dispuse funcţional
în paralel, pot exista două moduri de defectare:
a) – circuit deschis – ca urmare a întreruperii ambelor condensatoare;
b) – scurtcircuit – când unul sau ambele condensatoare sunt scurtcircuitate.

88
 Evident, în cazul primului mod de defectare, schema logică de fiabilitate este în
paralel, iar în al doilea caz este în serie.

APLICAŢIA 12.3.
Pentru a se mări siguranţa în funcţionare a unui mecanism de transmitere a
mişcării prin lanţ, s-a trecut de la utilizarea unui lanţ simplu la un lanţ dublu.
Cunoscând că la momentul t = 25000 km lanţul se află în perioada vieţii utile şi că
fiabilităţile celor două componente ale lanţului sunt egale, R 1(t) = R2(t) = 0,89, să se
calculeze fiabilitatea pentru t = 25000 km şi de câte ori a crescut media timpului de
funcţionare prin adoptarea noii soluţii constructive.

Rezolvare:
1. Lanţul dublu poate fi considerat un sistem paralel constituit din cele două
componente. Fiabilitatea sa la momentul t = 25000 km va fi:

R p (t )  1  [1  R1 (t )]  [1  R2 (t )]  1  (1  0,89) 2  0,9879

2. Mediile timpului de funcţionare la cele două soluţii de lanţ sunt:

t 25000
m1  m2    214530 km;
ln R1 (t ) ln 0,89
t 25000
mp    2053590 km.
ln R p (t ) ln 0,9879

Se constată o creştere a mediei timpului de funcţionare de peste 9 ori, deci din

punct de vedere fiabilistic noua soluţie este mult mai avantajoasă .

3. Sisteme cu structură fiabilistică mixtă

Modelarea fiabilistică a unor sisteme poate conduce la structuri fiabilistice de
tip mixt, care conţin combinaţii de tip serie-paralel sau paralel-serie.
Sistemele cu structură mixtă care pot fi descompuse direct într-o succesiune de
grupări sau blocuri de tip serie sau paralel, se numesc sisteme decompozabile.
Fiabilitatea sistemelor mixte decompozabile se determină în etape succesive,
pornind de la calculul fiabilităţii celor mai simple grupări având elemente cu acelaşi
tip de dispunere şi continuând cu calculul fiabilităţii ansamblurilor formate din grupări
dispuse fie în serie fie în paralel, până la determinarea fiabilităţii întregului sistem.

APLICAŢIA 12.4.
Să se determine fiabilitatea grupului motopropulsor al unui autoturism ARO 24,
la un rulaj la care componentele au următoarele fiabilităţi:
• Motor: RM = 0,92;
• Ambreiaj: RA = 0,98;

89
 • Cutia de Viteze: RCV = 0,96;
• Cutia de Distribuţie: RCD = 0,90;
• Transmisiile Longitudinale: RTL = 0,95;
• Punţi Motoare: RPM = 0,96;
• Roţi: RR = 0,97.

Rezolvare:
1. Se realizează schema logică de fiabilitate având în vedere relaţia dintre starea
tehnică a fiecărei componente şi starea tehnică a sistemului (stare de defecţiune sau
stare de bună funcţionare) - fig. 12.6.

2. Se divizează schema în blocuri sau grupări de elemente care au aceeaşi

dispunere (serie sau paralel): I, II, III – dispuneri serie, II-f, II-s – dispuneri paralel.

3. Se calculează succesiv fiabilităţile grupărilor de elemente conform relaţiilor

pentru sistemele serie sau paralel:

• Gruparea I are elementele dispuse în serie:

RI  RM  R A  RCV  RCD  0,92·0,98  0,96  0,90  0,779 ;

• Grupările RII-f şi RII-s sunt cu elementele dispuse în serie şi au fiabilităţile
egale:
R II  f  R II  s  RTL  R PM  0,96  0,95  0,912 ;

• Gruparea II este constituită din grupările RII-f şi RII-s , dispuse în paralel:

R II  1  (1  R II  f )  (1  R II  s )  1  (1  0,912) 2  0,992

90
 I II III
II-f
TLf PMf

M A CV CD Rfs Rfd Rss Rsd

TLs PMs
r
II-s

Fig. 12.6. Schema logică de fiabilitate

pentru grupul motopropulsor al autoturismului ARO 24.

• Grupările RII-f şi RII-s sunt cu elementele dispuse în serie şi au fiabilităţile

egale:

R II  f  R II  s  RTL  R PM  0,96  0,95  0,912 ;

• Gruparea II este constituită din grupările RII-f şi RII-s , dispuse în paralel:

R II  1  (1  R II  f )  (1  R II  s )  1  (1  0,912) 2  0,992

• Gruparea III are cele 4 elemente dispuse în serie:

R III  R Rfs  R Rfd  R Rss  R Rsd  0,97 4  0,885 ;

4. Se calculează fiabilitatea grupului motopropulsor, constituit din grupările I, II

şi III dispuse în serie.

Rsistem  R I  R II  R III  0,779  0,992  0,885  0,684 .

Se constată că soluţia constructivă cu două punţi motoare (subsistem cu schemă

logică de fiabilitate în paralel) asigură o fiabilitate foarte ridicată blocului II, R II =
0,992. Fiabilitatea grupului motopropulsor nu este foarte mare, ceea ce se explică prin
numărul mare de elemente componente dispuse în serie.
În studiul realizat nu s-a luat în considerare că prin ieşirea din funcţiune a unei
punţi motare sau a unei transmisii longitudinale se reduc performanţele dinamice ale
automobilului.

91