Professional Documents
Culture Documents
EVOLUTIE STILISTICA
Pætrunderea ideilor Luminismului (sfîrøitul sec. 18), revoluflia lui Tudor (1821), pacea
de la Adrianopol (1829) au marcat începutul epocii moderne, perceputæ de contemporani
ca o “renaøtere”. Modernizarea generalæ a societæflii româneøti, purtînd semnele
specifice ale trecerii rapide de la vechea ordine agraræ la noua ordine capitalistæ øi ale
deschiderii din ce în ce mai largi cætre civilizapia occidentalæ, s-a reflectat în
arhitecturæ, unul dîntre instrumentele culturale ale acestei modernizæri, prîntr-
o reorientare cætre asimilarea rapidæ øi programaticæ a valorilor arhitecturale europene.
Deøi existæ semne anterioare, se poate considera cæ evoluflia modernæ a arhitecturii
româneøti începe odatæ cu Regulamentele Organice (1832), pentru ca, dupæ Revoluflia
de la 1848, Unirea din 1859, instaurarea monarhiei constitupionale (1866) øi cîøtigarea
independenpei (1877), sæ se desfæøoare într-un ritm foarte accelerat, arzînd etapele
fireøti de evolupie øi cæutînd sà asimileze pi aplice orientærile arhitectural-urbanistice
europene în vederea unei conøtient urmærite sincronizæri.
în consecinpæ, atît nou næscutul discurs teoretic cît øi practica, au fost marcate, de o
neobiønuit de activæ suprapunere de tendinpe stilistice. Acest sincretism de tendinpe,
care devine una dîntre dimensiunile esenpiale ale modernitæpii arhitecturii româneøti, a
fost fàcut posibil pi întrepinut nu numai de aceastæ absorbpie rapidæ, ci øi de volumul
mare de construcflii care s-au realizat în aceastæ perioadæ, avînd în vedere faptul cæ
oraøele româneøti moderne se constituie tot atunci. O a doua dimensiune esentialæ a
dezvoltærii moderne a arhitecturii româneøti, devenitæ explicitæ abia cætre sfîrøitul
secolului al XIX-lea, se referæ la fondul cultural pe care s-a grefat aceastæ evolupie, øi
rezidæ în fractura culturalæ dîntre occidentalizare/modernizare (asimilarea noilor valori
produse 23323p1517x de civilizapia industrialæ vest-europeanæ) øi
autohtonism/traditionalism (pæstrarea vechilor valori ale ordinii agrare øi ale sud-estului
ortodox).
Din punct de vedere stilistic, perioada de pînæ la primul razboi mondial este
caracterizatæ prin preluarea aproape concomitentæ a mai multor modele stilistice
europene (cu diferitele lor varietæpi locale, în functie de locul de inspirapie), de la
clasicism la eclectism øi ecouri ale Artei 1900, ale cæror contradicpii originare se pierd øi
se rezolvæ prin semnificapia unicæ pe care o capatæ pe plan local: toate reprezintæ în
anumite mæsuri sincronizarea cu Europa. Acestor importuri li s-au adæugat, începind cu
ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, cæutærile unui stil napional, cunoscute sub
numele generic øi relativ impropriu de neoromânesc. Deøi rezultat din dorinpa de
redefinire identitaræ, deci în contradicpie cu importul stilistic, neoromânescul este, în
arhitectura româneascæ, echivalentul cæutærilor formale cu aceeaøi semnificapie care se
manifestæ nu numai în Europa acelui moment, ci øi în întreaga lume contemporanæ; deci
reprezintæ – paradoxal - un prim semn al unei reale sincronizari. Dupæ primul ræzboi
mondial, cæutærile unui stil napional øi-au gæsit un adversar deosebit de puternic în noul
import arhitectural din deceniul al 3-lea, modernismul, ceea ce reprezintæ, în sine, un alt
semn al doritei sincronizæri cu Europa. Arhitectura perioadei interbelice s-a aflat, atît
ideologic cît øi formal, sub semnul acestui conflict, care se va ascupi puternic în anii
premergætori celui de al doilea razboi mondial.
în privinpa arhitecflilor, aceøtia au fost la început stræini (din foarte diverse parpi ale
Europei), apoi încep sæ se afirme øi arhitecfli români, diplomapi în stræinætate (mai ales
ai renumitei Ecole des Beaux Arts din Paris) øi, dupæ 1892 (Societatea Arhitecflilor
Români fondeazæ ªcoala de Arhitecturæ din Bucureøti, care dupæ doi ani devine
institupie de stat), în Romania. Se poate spune cæ perioada modernæ este øi perioada
consolidærii breslei arhitecflilor români øi a sistemului de producpie de arhitecturæ.
Pe acest fond, dupæ Unirea din 1918, dezvoltarea arhitecturalæ din cele trei regiuni
devine întrucîtva mai unitaræ. Aceastæ schemæ evolutivæ va fi între ruptæ de cel de al
doilea ræzboi mondial.
Arhitectura clasicistæ
Arhitectura de facturæ clasicistæ anunpæ cel mai timpuriu modernitatea, prin importul
unor elemente formale (la început numai morfologice, apoi øi sintactice) de facturæ
clasicæ sau clasicizantæ, care devin destul de frecvente spre sfirøitul secolului al XVIII-
lea. Ele provin din influenpe ale clasicismului øi/sau neoclasicismului european, venite
pe diferite filiere (predominant cea ruseascæ øi cea central europeanæ), dar, fiind vorba
de preluæri tîrzii øi nu direct de la sursæ, este greu de fæcut o diferenpiere siguræ între
ceea ce ar reprezenta influenpa renascentistæ/clasicistæ tîrzie øi influenpa neoclasicæ.
Indiferent de originea sa, repertoriul morfologic øi sintactic clasicist a fost aplicat inipial
la nivelul plasticii de fapadæ, mai ales la monumente de cult øi case boieresti (în
Moldova: palatul Cantacuzino - înainte de 1795 øi palatul Callimachi - 1795-6, din Iaøi,
biserica rotundæ din Lepcani - 1795, biserica Banu - 1800, din Iaøi, biserica mænæstirii
Væratec -1808, palatul “de peste ziduri” de la mænæstirea Frumoasa - 1818, biserica
Ruset din Botoøani - 1825; în Para Româneascæ: casa Crepulescu - înainte de 1791,
palatul Ghica-Tei -1822, toate în Bucuresti, etc.). Sînt cunoscute numele cîtorva
dîntre arhitecflii care au proiectat în manieræ clasicistæ: inipial au fost arhitecfli stræini
ca austriecii “her Leopold”, Johann Freiwald, cehul Martin Kubelka, rusul M. Singurov,
catalanul Xavier Villacrosse, etc., cærora li s-au adæugat mai tîrziu arhitecfli români sau
“diletanpi”care suspin aceastæ arhitecturæ: “Ionipæ arhitectonul”, Gheorghe Asachi,
Alex. Costinescu, Iacob Melnic, etc., în Moldova øi Para Româneascæ.
în Ardeal, pe un fond mai pregætit de evoluflia stilisticæ anterioaræ (mult mai apropiatæ
de cea central europeanæ), arhitectura clasicistæ a apærut sub forma unui baroc tîrziu
simplificat (fapada principalæ a palatului Brukenthal din Sibiu, curtea interioaræ a
palatului Banffy, colegiul reformat - 1801, palatele Teleky, arh. Josef leder - 1802 øi
Tholgalagy-Korda, arh. Carlo Gusti - 1801-1807, toate din Cluj, etc.) øi s-a maturizat mai
devreme (catedrala romano-catolicæ din Satu-Mare - 1786-1789, primæria din Cluj, arh.
Anton Kragerbauer - 1843-1846, etc.), liceul Andrei ªaguna din Braøov (arh. ªtefan
Emilian - 1851). în restul pærii, pe mæsuræ ce prestigiul de care se bucuræ stilul a
crescut, aplicarea lui a devenit tot mai coerentæ, iar sintaxa clasicistæ a cæpætat
profunzime, dezvæluind o noua spapialitate interioaræ. S-au construit biserici clasiciste
noi, cum ar fi biserica Sf. Spiridon(1804) øi cea a mænæstirii Frumoasa (1836) în Iaøi,
Teiul Doamnei (1833) øi Sf. Dumitru (arh. Iosif Weltz) în Bucureøti, etc., iar multe
biserici vechi au fost refæcute în spirit clasicist, cum ar fi Sf. Gheorghe Nou din
Bucuresti (dupæ 1848, arh. X. Villacrosse). în paralel, aceastæ arhitecturæ a fost utilizatæ
în construcflia multor reøedinpe boiereøti, unele cu mari amenajæri de parcuri (conacul
Rosetti de la Cæiupi/Bacæu, reøedinpa lui Alexandru Ghica de la Paøcani/Ilfov, etc.) øi
a început sæ aibæ ecou øi la nivelul micii arhitecturi domestice urbane.
Ca exemple mai reprezentative se pot cita: palatul ªupu din Bucureøti (1831-1832), arh.
Konrad Schwink øi Vitul, proiectat în spiritul Rundbogen german), intervenpiile de la
mænæstirile Bistripa, Tismana, Curtea de Argeø, Arnota, Antim, Negoieøti,
Cældæruøani, etc., datorate arhitectului Shlatter (care a jucat un rol deosebit de important
øi ca restaurator, deøi, în spiritul vremii, el transmite monumentelor autohtone o
expresivitate “goticæ” nespecificæ øi atmosfera nostalgicæ a castelelor create de
romantismul german); fostul Spital militar øi Arsenalul Armatei din Bucuresti; palatul lui
Al. I. Cuza de la Ruginoasa; cazarma Copou de la Iaøi; casa Liebrecht-Filipescu (1866,
arh. Luigi Lipizer, veritabil creator de stil), Institutul meteorologic Filaret (1884),
catedrala Sf. Iosif (1883, arh. Schmidt), sinagoga spaniolæ øi Templul coral (1865),
restaurantul “Carul cu bere” (1875, arh. Zigfried Kofczinsky), cele douæ edificii Rieber
(terminate în primii ani ai secolului al XX-lea), palatul Cretzulescu, casa Grigore
Cerchez, toate în Bucureøti; Palatul Culturii de la Iaøi (începutul secolului 20, arh. I.D.
Berindei). O menpiune deosebitæ o meritæ ansamblul castelului regal øi parcului Peleø
de la Sinaia (început în 1875-1880, arh. Doderer øi Schultz, completat fericit în 1896-
1914, arh. Karel Liman), care a imprimat stilul sàu pitoresc (în spiritul unei combinapii
eclectice de vernacular medieval german, renaøtere germanæ si alte componente stilistice
de diferite facturi), întregii localitæpi øi chiar zonei. Spiritul romantic se regæseøte øi în
arhitectura funeraræ, în arhitectura de interior øi în mobilier. Dar mai ales, a dat un mare
avînt arhitecturii peisagere: s-au amenajat atît multe grædini øi parcuri ale reøedinpelor
elitei (dîntre care numai unele s-au pæstrat, dar documentele atestæ un mare numær), cît
øi grædini øi parcuri urbane publice. Grædini romantice, cum ar fi grædina Ciømigiu
(începutæ pe la 1845, Carol Friederich Meyer) øi gradina Kiseleff (Carol Meyer, 1843),
organizarea cimitirelor Bellu, Sf. Vineri, Ghencea, îøi au originea în acest tip de
arhitecturæ. Mai tirziu, parcul Carol (Redont), organizat pentru marea expozipie din
1906, a reprezentat expresia de vîrf a pitorescului romantic.
Atît arhitectura clasicistæ cît øi cea de facturæ romanticæ au lærgit considerabil aria
formalæ a arhitecturii româneøti, scopînd-o de pe fagaøul restrîns al tradifliei autohtone,
dar în moduri diferite: dacæ arhitectura clasicistæ a adus în arhitectura româneascæ
rigoarea øi ordinea rapionalæ ale tradifliei clasice (pe teritoriul vechiului regat aceasta
tradiflie fiind aproape inexistentæ), arhitectura de facturæ romanticæ a adus un surplus
imaginativ øi o aplecare cætre farmecul arhitecturii trecute. Ambele direcpii au dat roade
mai tîrziu.
Arhitectura eclectismului
în arta øi arhitectura europeanæ din jurul anului 1900, øi-a fæcut loc o serie de
manifestari inovatoare, care reprezintæ o miøcare generalæ secesionistæ fapæ de
închistarea academismului istoricist sau eclectic øi, în acelasi timp, încercæri de includere
în arhitecturæ a valenpelor artistice artizanale locale. De aceea miøcarea a dezvoltat în
arhitecturæ, în mobilier øi în artele aplicate formule stilistice diferind dupæ localizarea
geograficæ (purtînd, ca atare, diverse denumiri: Art Nouveau, Secession, Jugendstil, etc.)
øi a antrenat în paralel øi dezvoltarea unor øcoli locale de mobilier øi arte decorative.
Ecoul acestei miøcæri în pærile române a fost similar cu cel al romantismului, de care, de
altfel, miøcarea nu este stræinæ. O parte dîntre varietæpile stilistice regionale au
pætruns, asemeni altor importuri, în arhitecturæ øi în artele aplicate. Astfel se poate
delimita, atît în vechiul regat, cît mai ales în Transilvania, o arhitecturæ cu aspecte
evidente de tip Art Nouveau sau Secession (de facturæ austriacæ sau ungureascæ), uneori
mai pure, alteori grefate pe un suport de facturæ eclecticæ sau academistæ. ArtNouveau-
ul este remarcabil reprezentat de clædiri cum ar fi Cazinoul din Constanta (1907-1911,
arh. Daniel Renard), Cazinoul din Sinaia (arh. Petre Antonescu), vechiul hotel Athenée-
Palace (1910, arh. Daniel Renard), magazinul Orfeu din Bucuresti (arh. Leonida
Negrescu) etc. Cele mai multe øi mai tipice construcflii Secession, de influenta austriacæ
sau ungureascæ (în Ungaria dezvoltindu-se remarcabile variante locale), unele cu totul
deosebite ca valoare øi anverguræ, se gæsesc insa în Transilvania, în Oradea, Tîrgu-
Mureø, Timiøoara etc., unde arhitecfli ca Deszo Jakab øi Marcel Komor (complexul
Vulturul Negru din Oradea, 1907-1910, fosta primærie, 1907-1908, øi Palatul Culturii,
1913, din Tîrgu-Mureø etc.), Kalman Rimanoczy-fiul (Palatul Apollo, 1913-1914,
precum øi multe alte construcflii din Oradea), Sandor Baumgarten (liceul “Bolyai
Farkas”, 1908-1909, Tîrgu-Mureø), Jozsef øi Laszlo Vago, Ferenc Lobl, etc. au proiectat
o remarcabila arhitecturæ de aceastæ facturæ stilisticæ. Pe de altæ parte, ca øi în cazul
romantismului, spiritul în sine al miøcærii a dat naøtere øi la reacpii specifice locale,
cæutæri arhitecturale care au stimulat dezvoltarea unor ræspunsuri originale. De aceea,
unii cercetatori situazæ în interiorul acestui fenomen geneza cæutærilor napionale; sau
chiar le prezintæ ca varianta originala româneascæ a Artei 1900. Aceasta pozipie nu este
lipsitæ de sens, deoarece cæutærile stilistice ale unei arhitecturi napionale (arhitectura
neoromâneascæ) au fost legate evident atît de implulsul romantic, cît øi de vocapia
regionalistæ a Artei 1900. Dar, prin amploare øi duratæ, prin faptul cæ au reprezentat
prima miøcare arhitecturalæ originalæ øi cu program teoretic coerent din arhitectura
româneascæ modernæ, ele meritæ sæ ocupe o pozipie de sine stætætoare.
Primul dintre principalii reprezentanpi, øi creator al acestei miøcæri, a fost Ion Mincu
(primul diplomat roman al Ecole des Beaux Arts, Paris), a cærui arhitecturæ este cu
certitudine un vîrf, nu numai pentru arhitectura neoromâneascæ, dar øi pentru întreaga
arhitectura româneascæ. Principalele sale lucræri sînt: casa Lahovary (1886), “Bufetul”
de pe soseaua Kiseleff (1892, dupæ planurile întocmite în 1889 pentru pavilionul
românesc la Expozipia universalæ de la Paris), ªcoala Centralæ de fete (1890), în
Bucureøti, Palatul administrativ din Galapi, bæncile comerciale din Craiova øi Bræila.
Linia stilisticæ deschisæ de Mincu (numitæ øi “stilul Ion Mincu”) a fost continuatæ de
pupini arhitecfli, printre care arhitectul italian Giulio Magni (øcoala primaræ
Mavrogheni - 1895, gara de la Curtea de Argeø - 1898). Alpi reprezentanpi de seamæ ai
miøcærii, fiecare creind propria linie stilisticæ, sînt: Petre Antonescu (Ministerul
Construcfliilor - actuala Primærie a capitalei - 1906-1910, Palatul administrativ din
Craiova - 1912-1913, banca Marmorosch-Blank - 1915-1923), imobilul pentru salariapii
Bæncii Napionale din Bucureøti, conacul din ªtefæneøti - Argeø etc.), Nicolae Ghica-
Budeøti (Palatul pentru colecpiile muzeului de artæ napionalæ - 1912-1939, biserica
greco-catolicæ din str. Polona, biserica Cupitul de Argint, casa Rosetti, toate în
Bucureøti, liceul din Râmnicu-Vâlcea etc.), Cristofi Cerchez (spitalul Polizu, multe
locuinfle, dintre care celebra vila Minovici din Bucuresti etc.), Grigore Cerchez, în a
cærui antrepriza a lucrat øi arh. Al. Clavel (clædirea veche a Institutului de Arhitecturæ -
1912-1927, corpul nou de la Palatul regal de la Cotroceni øi multe case dintre care
remarcabila casæ Disescu, din Bucuresti), Florea Stænculescu (ansambluri de locuinfle
ieftine, proiecte tip de locuinfle rurale, øcoli rurale, væmi, Palatul Agriculturii din Bræila
etc), Statie Ciortan (multe clædiri ale administrapiei financiare în Bucuresti øi alte orase,
Vama Poøtei din Bucureøti), Constantin Iotzu (Casa corpului didactic, Bucureøti) ), Paul
Smærændescu (case particulare în Ploieøti, Bucureøti, Sinaia, imobile de raport), G.
Cristinel (primæria din Banu Manta, Bucureøti, catedrala ortodoxæ din Cluj), I.D.
Traianescu, Toma T. Socolescu, etc.
Dupæ primul ræzboi mondial, arhitectura neoromâneascæ a început sæ-øi piardæ
dimensiunea modernizatoare øi sæ se osifice, devenind treptat principala forpæ
conservatoare în opozitie cu retorica si estetica modernismului. Deøi orientarea
napionalistæ din ce în ce mai puternica a contextul politic a favorizat evident
neoromânescul (regulamentele pentru anumite zone ale Bucureøtiului specificau clar
obligativitatea utilizærii unui “stil românesc”), realizærile arhitecturale au devenit din ce
în ce mai sterile sau au fuzionat, uneori pînæ la contrazicere, cu elemente stilistice de alte
facturi, în cautarea unui pitoresc care a atins uneori bizareria.
Modernismul
Modernismul românesc (ca øi miøcærile locale de avangardæ de care este foarte legat) a
încercat sæ sintetizeze, sub semnul pragmatic al aplicabilitæpii imediate, diverse tendinte
ale Miøcærii Moderne într-o arhitectura elegantæ, cu un redus caracter experimental, mai
apropiatæ de modernismul temperat al arhitecturii pariziene din acea perioadæ (cu
evidente împrumuturi de facturæ Art-Deco), decît de liniile radicale promovate de
neoplasticiøti, contructiviøti, øcoala de la Bauhaus sau Le Corbusier. Mai rar, mai ales în
arhitectura lui Marcel Iancu, apar clare orientæri de facturæ expresionistæ. Pe masura
evolutiei în timp, a apærut tot mai evidentæ influenpa arhitecturii fasciste italiene (mai
ales în arhitectura expozipiilor proiectate de H. Creangæ, în arhitectura monumentalæ a
lui D. Marcu etc.). Din cauza cæ preocuparea pentru o arhitecturæ economicæ a fost,
practic, absentæ, o altæ træsæturæ formalæ definitorie a modernismului românesc constæ
în utilizarea de materiale scumpe, de buna calitate, ceea ce nu este tipic pentru Miøcarea
Moderna, dar a asigurat construcfliilor o remarcabilæ rezistenpæ în timp. (Este vorba
despre rezistenpa la uzuræ øi la lipsa de întrepinere de dupæ cel de al doilea ræzboi
mondial, pentru cæ rezistenpa lor structuralæ este dramatic de redusæ – datoritæ folosirii
unor standarde de calcul inadecvate -; ceea ce le-a øi expus distrugerii la cutremure).
Principalele figuri ale modernismului românesc au fost Horia Creangæ, exponentul liniei
formale celei mai radicale øi cel care impune arhitectura modernæ øi întreprinde un
travaliu consecvent de modernizare a tipologiei imobilului de raport (imobilul ARO, bd.
Brætianu, 1929-1931 øi cinematograful - 1934, imobilul Otulescu, 1934-1935, imobilul
Malaxa - 1935-1937, vilele Bunescu - 1932, Cantacuzino - 1934, stadionul ANEF - 1933-
1939, uzinele Malaxa - 1931-1932 øi 1936-1939, halele Obor - 1937, din Bucuresti,
palatul Culturii de la Cernæupi - 1935-1937, etc.), Marcel Iancu, pictor, arhitect øi
publicist, singurul care este legat de miøcærile de avangardæ europene (co-fondator al
miøcærii Dada, Zurich, 1916) øi care introduce programatic ideile Miøcærii Moderne în
România (imobilele Herman Iancu - 1926, Clara Iancu - 1931, Gold - 1934, Bazaltin -
1935, Haimovici - 1937, vilele Fuchs - 1929, Chihæescu - 1930, Ilupæ - 1931, Wexler -
1931, Juster - 1931, Reich - 1937, øtrandul FSSR - 1929, în Bucuresti, sanatoriul
Popper/Predeal -1934, etc.) øi George Matei Cantacuzino, personalitate culturalæ de
mare cuprindere øi autor al unei teorii de arhitecturæ originale (chiar dacæ exprimatæ sub
formæ eseistic-poeticæ), exponentul unui palladianism modern (hala de avioane a uzinei
IAR/Brasov, vila Ariana/Eforie, hotelul Belona/Eforie, etc.). Acestora li se alæturæ
Duiliu Marcu (Casa de credit øi asiguræri a magistrapilor - 1935-1937, biblioteca
Academiei - 1936-1937, Administrapia autonomæ a monopolurilor statului - 1934-1941,
piapa alimentaræ de la Buzæu, numeroase imobile de locuit øi vile etc.), precum øi alte
nume reprezentative, cum ar fi: Paul Emil Miclescu (uzinele Ford, Bucuresti - 1930-
1932), Grigore Ionescu (sanatoriul Toria/Covasna - 1933-1934), Octav Doicescu (clubul
nautic de la Snagov), Henriette Delavrancea-Gibory, Ion si Tiberiu Niga etc. în general,
se poate afirma ca moderniøtii români au ales din evantaiul ideologic al Miøcærii
Moderne europene numai anumite dimensiuni: cea esteticæ øi cea rapionalistæ, pe care
le-au aplicat în modernizarea tipologicæ øi stilisticæ.
Generapia “revolupionaræ” a fost abia cea a tinerilor arhitecfli care øi-au fæcut studiile
aproximativ în perioada celui de al doilea ræzboi mondial. Dar aceøti arhitecfli care au
îmbræpiøat øi orientærile radical-reformatoare ale Miøcærii Moderne (problematica
locuintei ieftine, principiile oraøului funcflional sintetizate în Carta de la Atena,
standardizarea, etc.) au construit abia dupæ ræzboi.
Arhitectura Art-Deco
Sintezæ criticæ?
Perioada de reconstrucflie
Arhitectura realismului-socialist
Acceptarea oficialæ a arhitecturii moderne a redeschis pentru o vreme calea unei evolupii
cvasinormale a arhitecturii româneøti, ceea ce, în conditiile unei treptate destinderi, a
aparentæ “liberalizare”, a dus chiar la conturarea, în jurul anului 1970, a unor direcpii de
cæutæri originale. Pînæ prin primii ani ai deceniului 8, s-au fæcut investiflii deosebit de
importante, multidirecpionate øi motivate: s-a construit un numær foarte mare de
locuinfle, construcflii administrative (prefecturi, primærii, centre de milipie etc.),
comerciale (mai ales magazine universale), clædiri pentru învæpæmînt (grædinipe, øcoli,
licee, facultæpi), de culturæ (case de culturæ, cinematografe, teatre), sænætate (mai ales
spitale øi sanatorii), sport, turism, transport, birouri øi constructii industriale, toate menite
sæ ræspundæ atît creøterii demografice, politicii de industrializare øi realelor lipsuri
cantitative øi calitative ale fondul locativ øi dotærilor urbane, cît øi dorinpei
propagandistice de a exprima superioritatea noii societæpi fapæ de cea antebelicæ.
Ceea ce a caracterizat aceastæ perioadæ a fost faptul cæ, înafara inevitabilului control
politic, a existat un oarecare loc øi pentru gîndirea profesionalæ, ceea ce a fæcut ca aceste
investiflii (færæ precedent în epocile anterioare) sæ fie realmente eficiente, în orice caz
din punct de vedere cantitativ. Nu e mai pupin adeværat cæ multe dintre aceste investiflii
gæsindu-se sub semnul numærului mare, ele au fæcut obiectul proiectærii tipizate pe
scaræ foarte largæ (locuinflele, øcolile, spitalele, unele clædiri industriale øi, în general,
dotærile de micæ anverguræ de alte tipuri: hoteluri, creøe, grædinipe, cæmine culturale
etc), ceea ce a dus la o excesivæ lipsæ de diversitate øi de adecvare la caracteristicile
locurilor. De altfel, tipizarea ræmîne pentru multæ vreme parte integrantæ atît a retoricii
profesionale cît øi a celei politice, pînæ la a face discriminarea culpelor imposibilæ.
Cel putin la fel de discutabil este øi modul în care s-a intervenit în zonele centrale ale
unor orase, mai ales extracarpatice, în care fondul vechi a fost înlocuit (total su partial) cu
ansambluri moderne. E greu de decis cît din aceste avataruri ale modernismului românesc
(obsesiva omogenizare øi pierderea specificului unor oraøe sau zone) s-a datorat unei
deliberæri mai subtile a politicului sau numai dogmatismului acestuia øi cît gîndirii
reductive a arhitecflilor øi tarelor generale ale gîndirii moderne. în general, se poate
afirma cæ în aceastæ perioadæ, puterea nu a avut ingerinpe excesive în chestiunea
formalæ/stilisticæ, ceea ce a permis arhitecflilor sæ urmæreascæ, în mæsura limitelor
proprii, evoluflia arhitecturii în lume. Cu toate acestea, în lipsa unui climat stimulator de
dezbatere teoreticæ øi de criticæ liberæ, realinierea – atît cît s-a produs - s-a fæcut prea
mult prin preluare formalæ øi nu prin procesarea criticæ a discursului subiacent.
Un rol important l-a jucat øi øcoala de arhitecturæ (Institutul de Arhitectura “Ion Mincu”,
Bucureøti). Conservatoare în toatæ perioada interbelicæ, marcatæ dur de momentul
stalinist, ea a reuøit sæ îøi schimbe orientarea în ciuda rigorilor politice: exponenpii de
vîrf ai generapiei tinere de moderni, profesioniøti cu mare deschidere culturalæ (A.
Damian, rector mai multe legislapii, M. Alifanti, O. Doicescu, H. Maicu, Gr. Ionescu, M.
Caffe, T. Ricci, T. Niga etc.), devin profesori, iar în anii 1960-1970 învæpæmîntul începe
sæ asimileze tendinpele contemporane cele mai deschise (proces care se va închide în
perioada urmætoare). Tot în aceastæ perioadæ au început sæ se consolideze øi
prestigioase echipe de concursuri de arhitecturæ (Dinu Gheorghiu, Gabi Cristea øi Const.
Sævescu, George Filipeanu øi Strulovici, Anton øi Margareta Dimboianu, Victor Ivaneø,
Toma Olteanu øi Const. Dobre etc.), Uniunea Arhitectilor (continuatoarea post-belicæ a
Societæpii Arhitecflilor) promovînd o suspinutæ activitate în acest sens.
Deøi relativ standard (mai pupin original decît cel din perioada imediat urmætoare
ræzboiului), modernismul sfîrøitului deceniului al øaselea øi al deceniului al øaptelea a
fost destul de divers øi practicat cu onestitate øi profesionalism: majoritatea
construcfliilor adoptæ un modernism de facturæ “stil internaflional” (construcfliile de la
Eforie, Mamaia, øi alte stapiuni de pe litoral, printre care se remarcæ restaurantul Perla
de la Eforie, arh. C. Læzærescu, L.Popovici, A. Solari-Grimberg - 1959; majoritatea
construcfliilor spitaliceøti, construcfliile de locuit øi, nu în ultimul rînd, multe construcflii
remarcabile de fabrici øi unitæpi de producpie), sau cautæ o expresivitate de facturæ
structuralæ (Circul de Stat din Bucureøti, arh. N. Porumbescu, C. Rulea - 1960, gærile
din Constanpa øi Brasov, arh. Teonic Savulescu øi Florin Ionescu øi cea din Predeal, arh.
Ilie Rædulescu, Irina Rosetti - 1969, constructii industriale, etc.). Dar se întîlnesc øi
exemplare ale unui modernism de facturæ fascistæ – sau poate un stalinism epurat -
(Palatul Radiodifuziunii, Bucureøti, arh. Tiberiu Ricci, Leon Garcia, Mihai Ricci - 1960)
øi ale unor formule solemn-decorativiste (Sala Palatului, arh. Horia Maicu, T. Ricci,
Ignace Serban - 1960) etc.
Spre sfirsitul deceniului al øaptelea, se poate vorbi de conturarea a trei directii mai
importante de evolupie arhitecturalæ. Linia “stilului international” øi a expresivitæpii
structurale a persistat mai ales la construcfliile hoteliere (extinderea hotelului ARO,
Braøov, arh. Iancu Rædæcinæ - 1963, hotelul Nord, Bucureøti, arh. Eugen Arvanitache -
1965, stapiunea Aurora, arh. Dinu Gheorghiu - 1974, stapiunea Jupiter, arh. ªerban
Manolescu etc. ) øi spitaliceøti (spitalul din orasul Oneøti, arh. Em. Machedon, Alice
Lepædatu, Silvia Granet - 1965; spitalele din Suceava, arh. Mihai Enescu, C. Cherea,
M.Bunescu, A. Mureøan - 1965 øi Baia Mare, arh. Mihai Enescu, C. Cherea, Silvia
Granet; Institutul de inframicrobiologie, Bucureøti, arh. Margareta Dîmboianu, Alex.
ªerbescu; etc.), dar øi pe alte programe (Teatrul de varæ la Mamaia, arh. A. Gringerg,
Mina Laurian - 1962; Pavilionul de expozipie al economiei napionale, arh. Ascanio
Damian, Mircea Enescu - 1964; Liceul de muzicæ din Timiøoara, arh. Fackelman - 1965;
aeroportul internaflional Otopeni, arh. Cezar Læzærescu, Gabriel Cristea, St. ªteblea -
1970 etc.). Cea de a doua linie evolutivæ, care a încearcat sæ înglobeze experienpa
formalæ brutalistæ, s-a dezvoltat pe douæ cæi. Una, mai singularæ, care a promovat,
dupæ o formulæ relativ analogæ cu cea a brutaliøtilor japonezi, o expresie arhitecturalæ
mai îndræzneapæ øi cu o anume originalitate localæ, îl are ca reprezentant de seamæ pe
Nicolae Porumbescu (remarcabile ræmîn casa de cultura din Suceava øi primæria din
Botoøani, proiectate la sfirøitul anilor 1960 øi, în mai micæ mæsuræ, primæria din Satu-
Mare, proiectatæ ceva mai tîrziu, cu o excesivæ pretenpie monumentalæ øi – prin aceasta
- neadecvare la scara locului). Dar tot aici s-ar putea încadra øi clædirea Teatrului
napional din Bucureøti (arh. Horia Maicu, Romeo Belea, Radu Tænæsoiu - 1967-1970),
clædire remarcabilæ, cu un destin foarte trist. Cealaltæ cale, mai frecventatæ, a încercat
mai degrabæ o altoire a unor elemente de facturæ brutalistæ pe o arhitectura aparpinînd
primei linii evolutive, øi numæræ atît realizæri de pinutæ (extinderea Academiei
Comerciale din Bucuresti, arh. Cleopatra Alifanti - 1967-1970; Casa de culturæ din
Tîrgoviøte, arh. N. Vlædescu; Primæria din Turnu Severin, arh. Ascanio Damian;
Academia ªtefan Gheorghiu, Bucureøti, arh. C. Rulea - 1975 etc.), cît øi multe construcflii
cu o arhitecturæ uscatæ øi/sau greoaie (primæria din Piteøti, arh. Cezar Læzærescu -
1970, multe case de culturæ în diferite orase etc.). Cea de a treia direcpie nu merge pe
linia unor preluæri formale, ci dezvoltæ selectiv o sintezæ a experienpelor anterioare într-
o arhitecturæ mai organicæ, mai originalæ øi mai bogatæ prin semnificapiile care o
leagæ de situl specific. Exponentul de vîrf al acesteia este Mircea Alifanti (prin proiectele
prefecturii din Baia Mare - 1970 øi ale hotelului øi primariei din noul centru din Bistripa-
Næsæud - 1972), unul dîntre foarte pupinii arhitecfli români pentru care expresivitatea
arhitecturii rezultæ øi din prepiozitatea alcætuirii øi construirii detaliului. Dar tot aici
trebuie incluse øi alte realizæri precum hotelurile Alpin (arh. Iancu Rædæcinæ - 1969) øi
Ciuca din Poiana Braøov, teatrul din Craiova (arh. Alex. Iotzu - 1974), teatrul din Tîrgu
Mureø (arh. Const. Sævescu - 1974), Institutul Politehnic din Bucuresti (arh. Octav
Doicescu, Nicolae Perianu, Costin Pastia, ªtefan Lungu, Paraschiva Iubu, Carol Hacker,
Petre Svoboda etc. - 1962-1972).
Multe dintre realizærile unicat ale acestei perioade pot sta decent alæturi de producpia
medie de arhitecturæ din lume, dar, în general, unul dîntre viciile de fond ale producpiei
medii øi de masæ a fost execupia neîngrijitæ øi folosirea materialelor de slabæ calitate
pentru forme prea complicate, ceea ce s-a ræsfrînt în comportarea proastæ în timp a
clædirilor. în plus, spre sfîrøitul perioadei, se poate uøor constata o særæcire generalæ a
limbajului formal, pentru care clædirea Televiziunii române (arh. T. Ricci - 1973) øi Sala
Polivalentæ (arh. Cezar Læzærescu - 1976) din Bucureøti, douæ investiflii importante la
scaræ napionalæ, dar deosebit de uscate ca arhitecturæ, ræmîn emblematice.
Declinul s-a manifestat treptat: limbajul a devenit tot mai uscat øi øi-a pierdut orice
referinpæ culturalæ, elemente cu aparenpæ brutalistæ s-au executat în tencuialæ pe
fapadele clædirilor prea complicate, un decorativism særæcæcios a înlocuit cæutærile
reale, gæsirea “specificului napional” a constituit noua misiune transmisæ arhitectilor
români, din ce în ce mai izolapi de problematica contemporanæ. Ilustrarea cea mai
elocventæ se gæseøte în majoritatea blocurilor sau altor constructii (cum ar fi hotelul
Bucureøti din capitalæ, arh. P. Cosmatu - 1980), proiectate pentru a înlocui imobilele
interbelice cazute la cutremur øi de a cæror valoare sînt departe.
Pentru prima oaræ dupæ mai bine de un secol, Bucureøtiul nu mai este focarul de
ræspîndire a ideilor novatoare, care, mult rarefiate, se aglutineazæ pe ascuns prin alte
centre culturale, cum ar fi Timisoarara.
în acest context, realizæri ca restaurarea piepii Unirii din Timiøoara (arh. ªerban Sturdza),
Casa øtiinpei øi tehnicii de la Râmnicu Vâlcea (1974-1982, arh. E.B. Popescu, ªtefan
Lungu, Petre Ciutæ), Casa øtiintei øi tehnicii de la Slatina (1971-1986, arh. Dorin Stefan,
Em. Barbu Popescu,), sau Postæværia românæ/Bucuresti (1986, arh. Zoltan Takacz, V.
Simion øi F. Echeriu), care se pot înscrie în spiritul unei arhitecturi normale, constituie
exceppii cu atît mai remarcabile.
Bibliografie:
MUCENIC, Cezara, Bucureøti, un veac de arhitecturæ civilæ, secolul XIX, Ed. Silex,
Bucureøti 1997