You are on page 1of 41

CURS

SISTEME MARIME
NECONVENŢIONALE

Cursul 2
Caracterizarea hidrodinamica a
structurilor
În general, determinarea comportării structurii sub
influenţa forţelor de excitaţie exterioare, Fe, se
poate realiza pe baza legii a doua a lui Newton
scrisă pentru un sistem de axe inerţial ortogonal fix
oxyz, planul determinat de axele ox şi oy fiind în
planul suprafeţei libere a apei, iar sistemul de axe
ox’y’z’ fiind solidar legat de structura plutitoare
Structura plutitoare este un corp rigid, de formă
oarecare, a cărui suprafaţă este descrisă de ecuaţia
S(x,y,z) = 0.
R 
& R
d(M x
Fext
dt

M este matricea inerţială a structurii, x este vectorul


componentelor mişcării structurii, t este timpul, χ
este unghiul dintre direcţia axei x şi direcţia de
propagare a valului.
Fext reprezintă vectorul forţelor exterioare
care acţionează asupra corpului, având ca
principale componente:

· forţele datorate acţiunii factorilor de mediu, adică


valurile, vântul, curen ţii marini, mareei, gheţii,
cutremurelor, etc, care sunt specifici locaţiei unde
urmează a fi amplasată structura plutitoare;
· forţele generate de mişcările structurii;
· forţele datorate sistemului de menţinere pe locaţie;
· forţele asociate proceselor operaţionale ale
structurii, de exemplu forţele induse de
echipamentele de forare.
Acţiunea simultană a forţelor exterioare datorate
valurilor, vântului şi curenţilor marini (principiul
superpoziţiei) nu este întotdeauna echivalentă cu
simpla suprapunere a efectelor individuale!

Totuşi, cea mai mare parte a modelelor teoretice


consideră acţiunea independentă a factorilor de
mediu, urmată de aplicarea principiului suprapunerii
efectelor, Fe având astfel forma

Fe  FW  FC  FV
FW, FC şi FV sunt forţele datorate valurilor, curenţilor
marini şi respectiv vântului .
Sursele de
Componentele forţelor Efecte principale
excitaţie
Forţe oscilatorii de excitaţie de ordinul I. Mişcările oscilatorii de ordinul I, având frecven ţa valului,
care induc variaţii de tensiuni în linia de ancorare, într- o
gamă de frecvenţe cuprinsă între 0,05÷0,5 Hz.
Valuril
e

Forţe de derivă medii, de ordinul II, în Deplasarea medie a structurii, care induce tensiuni medii
valuri regulate. în linia de ancorare.
Forţe de derivă de ordinul II, datorate Mişcări oscilatorii de ordinul II, cu variaţie foarte lentă,
acţiunii valurilor neregulate şi care au o care induc tensiuni suplimentare în linia de ancorare, în
variaţie foarte lentă. gama de frecvenţe cuprinsă între 0,002÷0,03 Hz.
Forţe de derivă medii, cu posibilitatea Deplasarea medie a structurii, care induce tensiuni medii
Vântu

apariţiei unei componente cu variaţie în linia de ancorare şi posibilitatea apariţiei


l

lentă, datorită condiţiilor nestaţionare. componentelor cu variaţie foarte lentă a deplasării şi


tensiunii.
Forţe medii Deplasarea medie a structurii şi tensiuni medii în linia de
ancorare.
ţCurenii

marini

individuale. 0,1÷ 5 Hz.

Vârtejuri care induc for ţe oscilatorii Mişcări oscilatorii ale structurii şi tensiuni oscilatorii în
asupra structurii şi liniilor de ancorare liniile de ancorare, în gama de frecvenţe cuprinsă între

Vibraţia liniei de ancorare, în zona de frecvenţe cuprinsă


între 0,001÷0,005 Hz.
Forţe dependente de direcţia acţiunii Instabilităţi ale sistemului, care generează oscilaţii
ţcurenilormarini
ţAciuneaăcombinata

şvalurilor,vântuluii

armonice şi elasticitate liniară.

factorilor de mediu. întreţinute, cu variaţie foarte lentă.


Forţe tranzitorii Oscilaţii ale sistemului la rezonanţă.
Forţe şi caracteristici ale sistemului Oscilaţii subarmonice ale sistemului.
neliniar.
Instabilităţi de tip Mathieu. Instabilităţi ale sistemului, care induc forţe de redresare
În general, sub influenţa elementelor de mediu,
structura răspunde prin intermediul mişcărilor de
ordinul I (cu frecvenţa egală cu aceea a excitaţiei) şi
a mişcărilor de ordinul II, medii şi de variaţie lentă.
Aceste mişcări induc forţe importante în sistemul de
menţinere pe locaţie.

În particular,ărspunsul structurii depinde în mod


esenţial de:
- forma sa geometrică,
- dimensiunile acesteia raportate la caracteristicile
valului, vânturilor şi curenţilor marini de pe locaţia
de amplasare.
Din punct de vedere hidrodinamic structurile pot fi
clasificate în următoarele categorii:
-corpurile de dimensiuni mari, pentru care nici o
dimensiune nu poate fi considerată mică în comparaţie cu
lungimea sau înălţimea valurilor. În acest caz sunt
preponderente forţele de natură potenţială (de inerţie şi
gravitaţionale) şi se pot utiliza metodele teoriei potenţiale în
ipotezele simplificatoare ale fluidului ideal şi al mişcării
irotaţionale;
-corpurile de tip bară, pentru care cel puţin una dintre
dimensiuni este mică în comparaţie cu lungimea sau
înălţimea valurilor. În acest caz, vâscozitatea nu mai poate fi
neglijată, deoarece forţele de vâscozitate sunt predominante.
Pentru determinarea acestor forţe se utilizează relaţia
cunoscuta sub denumirea de ecuaţia Morison – O’Brian;
- corpurilele mixte care
reprezintă o combinaţie a
celor două categorii de mai
sus. În acest caz, forţele
hidrodinamice sunt calculate
cu metode potenţiale pentru
elementele de tipul corpurilor
mari şi cu ajutorul ecuaţiei
Morison pentru elementele
de tip bară;

- corpuri specifice care se referă în principal la


corpurile de dimensiuni mici, pentru care au fost
dezvoltate metodele teoretice specifice, cum ar fi teoria
corpurilor mici.
Deşi clasificarea prezentată pare simplă, adoptarea
metodei de calcul este o problemă complexă.
Din aceste motive este necesară analiza formei şi a
rapoartelor dintre dimensiunile caracteristice ale
valurilor şi cele ale structurii, putându-se vorbi de
gradul de “transparenţă” hidrodinamică pentru
structurile de tip jacket şi respectiv de gradul de
“opacitate” hidrodinamică, în cazul structurilor
gravitaţionale.
În general, s-a constatat ca, pentru rapoarte /D>5
este necesară considerarea forţelor datorate
vâscozit ăţii, unde D este diametrul pilonului iar  este
lungimea valului.
A doua problemă importantă se referă la selecţia teoriei valului,
având în vedere caracteristicile locaţiei şi tipul structurii. În cazul
corpurilor mari, forţele hidrodinamice depind în general de
acceleraţie, în timp ce, pentru elementele de tip bară, ele depind
de viteza particolei de fluid. În consecinţă, pentru corpurile mari
se preferă teoriile liniare ale valurilor, în timp ce pentru
elementele de tip bară se adoptă teorii neliniare.
Datorită complexităţii problematicii, este practic
imposibil să se obţină un concept hidrodinamic unitar,
care să poată fi aplicat oricărui tip de structură si
pentru orice condiţii de mediu.
Din aceste motive modelele teoretice dezvoltate
pentru rezolvarea comportării structurilor plutitoare sau
fixe sunt intrinsec legate de caracteristicile geometrice
ale structurii şi de condiţiile de mediu.
În consecinţă principalele etape care trebuiesc
parcurse sunt:
· identificarea regimului valurilor pentru locaţia de
amplasare şi evaluarea valului semnificativ, H 1/3
pentru starea mării cea mai probabilă, precum şi a
valului maxim probabil, Hmax;
· selectarea unei teorii de val care reproduce cel mai
bine cinematica particulei de fluid în condiţiile date;
· formularea unui model de calcul al forţelor
hidrodinamice de excitaţie datorate valurilor, atât în
cazul structurilor plutitoare cât şi în cazul structurilor
fixe;
· determinarea mişcărilor structurii plutitoare şi a
eforturilor în liniile de ancorare;
· evaluarea comportării pentru diverse stări ale mării şi
identificarea limitei de operaţionabilitate (starea
maximă a mării pân ă la care structura este
operaţională) precum şi evaluarea comportării în mare
extremă, caz în care structura nu mai operează dar
trebuie să reziste pe locaţie;
· evaluarea comportării structurii luând în considerare
totalitatea factorilor de mediu, în vederea verificării
îndeplinirii criteriilor „metocean” din punctul de
vedere al forţelor de excitaţie, al forţelor din
elementele de legare precum şi amplitudinilor
mişcărilor, vitezelor şi acceleraţiilor.

Aceste rezultate constituie datele principale de


intrare în vederea realizării calcului sarcinilor
structurale precum şi calcului răspunsului structural
pe termen scurt şi respectiv pe termen lung (calcule
de oboseală).
În general, există două proceduri distincte care
pot fi utilizate în rezolvarea problemelor legate de
comportarea structurilor:
¨ Metoda deterministă care poate fi pseudostatică,
caz în care sarcinile maxime sunt calculateş i aplicate
la analiza statică a structurii şi respectiv în domeniul
de timp, când se utilizeaz ă înregistrarea în timp a
valului pentru calculul forţelor dependente de timp la
considerarea răspunsului dinamic al structurii. În acest
caz se utilizează metode analitice în care mişcările
structurii sunt descrise determinist cu formule, ca
funcţii de timp, fiind astfel posibilă descrierea
influenţei fiecărui parametru asupra comportării
structurii considerate.
Metoda stochastică, care completează
metoda deterministă şi care consideră valul,
sursă de excitaţie ca un proces aleator,
descris prin densitatea sa spectrală de
putere, descrierea forţelor pe structură şi a
comportării acesteia având acela şi caracter.
În cazul metodei stochastice toate calculele
se realizează în domeniul de frecvenţă.

Trecerea de la ecuaţiile de mişcare în domeniul


de frecvenţă la cele în domeniul de timp se poate
face, în anumite ipoteze, prin utilizarea relaţiilor lui
Cummings.
CLASIFICAREA ALE STRUCTURILOR OFFSHORE
Cea mai consistentă clasificare a construcţiilor offshore
Există diferite alte criterii de clasificare a
construcţiilor offshore

A. Funcţionalitatea structurii

- P. Platforme (Platform) – instalaţii de lucru în mare


deschisă şi în zone portuare servind ca unităţi de
prospecţiune – exploatare petrolieră, instalaţii suport pentru
diversele operaţiuni (procesare, producere, transfer, etc),
stocarea produselor petroliere, elmente de legare şi
acostare, port faclă, cazarea personalului (living quarter),
etc;
- SPM – terminale petroliere – cunosute ca sisteme cu punct
unic de ancorare (single point mooring), fiind utilizate în
principal pentru transferul petrolului şi care pot fi rezervoare,
elemente de acostare, geamanduri;

- NSB – nave speciale şi barje, care pot avea forme clasice tip
navă sau catamarane şi care pot fi nave de forare (drilling
ships), nave de poziţionat ţevi (pipe layer), nave de poziţionat
cabluri (cable layer), AHTS (Anchor Handling Tug Supply),
OPV (offshore platform vessel), barje de transport structuri
fixe, nave pentru operaţiuni grele în mare deschisă (Heavy Lift
Vessels), macarale plutitoare (floating crane), etc;

- IS – instalaţii submarine (underwater systems), ROV (remote


operating vehicles) pentru inspecţie, rezervoare poziţionate pe
solul marin, etc.
B. Principiul de menţinere pe locaţie

a) Fixarea pe fundul marin – în general sunt structuri de tip


jacket.
b) Aşezarea gravitaţională pe solul marin are
două aspecte distincte
- utilizarea unor structuri de tip jack – up care au dezavantajul
unor reacţiuni mari la nivelul solului marin
- utilizarea principiului maselor suplimentare (ralizarea unor
structuri grele)
c) structuri ancorate deplasabile (compliant) care sunt
concepute astfel încât să se deplaseze sub acţiunea forţelor
exterioare, atenuând efectele acestora şi care se
caracterizează prin aşanumita caracteristică statică (curba
forţă – deplasare)
- cuplare cu pretensionare verticală, TL (Tension Leg Platform)
- cuplare prin intermediul ancorei (anchor leg) reprezentând
o familie de tipuri incluzând turnurile simplu sau multip lu
ancorate caracterizate prin crearea unei flotabilităţi în
apropierea suprafeţei libere care să furnizeze forţa de
redresare necesară pentru compensarea forţelor exterioare
- ancorarea cu lanţuri, cabluri, parâme sintetice sau
combinaţii între acestea, forţa de redresare fiind dată de
sistemul de ancorare (catenary) generând sisteme tip
CALM (catenary anchor leg mooring)
d) Poziţionare dinamică constând în compensarea forţelor de
ordinul 2, a forţelor date de curent şi a forţelor date de
acţiunea vântului
C. Funcţie de aria de activitate

Sunt 2 mari categorii: fixe şi mobile


1. Platforme mobile

- platforme
autoridicătoare – utiltzate
pân ă la cca. 100m. Se
deplasează în regim de
remorcare când picioarele
sunt ridicate şi ansamblul
intră îm regim de plutire.
- platforme semisubmersibile – utilizează principiul
suprafeţelor de plutire mici (SWATH – Small Water Area
Twin Hulls), având o larg ă aplicabilitate datorită
mişcărilor reduse sub acţiunea factorilor de mediu
- platforme submersibile –
utilizează balastarea ca mod de
aşezare pe solul marin

- nave (barje) de forare – au


amenajări speciale pentru
realizarea operaţiunilor de forare.
Menţinerea pe locaţie se face prin
poziţionare dinamică.
2. Platforme fixe – sunt adaptate la condiţiile de pe locaţie
- structuri tip jacket;
- turnuri – o extindere a conceptului de jacket;
- chesoane – construcţii adaptate pentru exploatarea unor
câmpuri petrolier mici. Sunt, în general, structuri cu un
singur picior adânc implantat în solul marin pentru a se
putea lucra în consolă.. Există şi construcţii monolit;
- gravitaţionale – pot fi din beton, din oţel şi mixte;
- specifice – adaptate la condiţiile speciale, putând fi:
piloni cu capacităţi de stocare, tancuri cilindrice de
stocare, platforme fixe pentru zone cu maree accentuată,
curenţi şi gheaţă (zona arctică) sau insule artificiale;
- deplasabile (compliant) – diverse forme constructive pentru
care conceptul de menţinere pe locaţie este conform
clasificării anterioare: TLP, turnuri ancorate, turnuri articulate,
plutitor ancorat cu un singur lanţ sau structuri mari flotabile
ancorate cu lanţuri multiple.
Având la baz ă conceptele de menţinere pe locaţie pot fi
identificate, la modul foarte general, 2 tipuri de terminale
petroliere

Cu legare permanentă, care nu se decuplează pe parcursul


utilizării, caz în care transportul la mal se face cu ajutorul
tancurilor de navetă;

Cu legare temporară când unitatea de stocare se


poate decupla.
a. CALM (Catenary Anchor Leg Mooring) – cazul ancorării cu
lanţuri, cabluri, parâme sau mixte sau sau CALRAM
(Catenary Anchor Leg Rigid Arm Mooring)
b. SALM (Single Anchor Leg Mooring) –pentru locaţii cu
condiţii de mediu moderate. Aceste sisteme au o flotabilitate
incorporată în apropierea suprafeţei libere.
c. Sisteme cu turelă (Turret) în diverse configuraţii, turela
putând fi amplasat ă de-a lungul navei.
d. Sisteme uşoare de tip iadeş (Wishbone sau soft yoke)
e. Sisteme specifice pentru condiţiile speciale din Marea
Nordului cum sunt sistemele SPAR (Single Point Anchor
Rotating)

SPAR (Single Point Anchor Rotating) ELSBM (Exposed Location Single


Buoy Mooring)
SEADECK constând în barje din beton precomprimat cuplate
între ele rigid sau articulateşi legate la un sistem SALM
Sisteme tip turn fix utilizat şi pentru ancorarea navelor la o
placă rotitoare, turn fix ancorat (guyded tower) care este o
combinaţie între conceptul gravitaţional şi CALM precum şi
turnul articulat, CAT (Catenary Anchored Tower) care este o
combinaţie între CALMşi SALM.