15.

ORGANIZAREA ŞI AMENAJAREA LOCALITĂŢILOR

15.1. Cadrul operaţionale de amenajare

Localităţile sunt concentrări spaţiale de oameni şi infrastructuri, alcătuind un tot unitar care
asigură complexul de activităţi necesare traiului şi progresului social-economic. Acestea reprezintă
expresia concentrată a potenţialului natural al unor teritorii de extensiune variabilă.
Activităţile umane cunosc o mare diversitate dimensională şi funcţională (de la sate mici, cu
populaţie sub 100 locuitori şi profil agricol, la oraşe multimilionare, cu funcţii complexe şi angrenaje
teritoriale ce depăşesc în cele mai multe cazuri limitele teritoriilor naţionale ale statelor.
În practica urbanismului din ţara noastră, orice localitate asociază două categorii de teritorii, şi
anume, teritoriul intravilan şi teritoriul extravilan.
Teritoriul intravilan este definit ca fiind acea parte din suprafaţa administrativă a unei localităţi
ce cuprinde totalitatea suprafeţelor construite şi amenajate ale localităţilor ce compun unitatea
administrativ-teritorială de bază, delimitată prin Planul Urbanistic General (PUG) aprobat şi în cadrul
căruia se poate autoriza execuţia de construcţii şi amenajări. De regulă, intravilanul se compune din mai
multe trupuri.
Teritoriul extravilan reprezintă suprafaţa cuprinsă între limitele administrativ-teritoriale ale
unităţii de bază (municipiu, oraş, comună) şi limita teritoriului intravilan.
Teritoriul administrativ reprezintă suprafaţa delimitată prin lege, pe trepte de organizare
administrativă a teritoriului naţional, judeţean şi al unităţilor administrativ-teritoriale (municipiu, oraş,
comună) (fig. 281).
Fig. 281. Limitele operaţionale ale
unităţilor administrative.

Trasarea limitelor intravilanului

se realizează în cadrul PUG-urilor, şi
are drept scop evitarea extinderii
anarhice a vetrelor de localităţi şi
crearea în timp a unor structuri de
habitat care să corespundă normelor de
calitate şi dotare capabile să asigure
condiţii de viaţă optime locuitorilor
acestora.
Pentru a deveni operaţional,
având în vedere diversitatea actorilor de
intervenţie în teritoriu, intravilanul se
divide în zone funcţionale, subzone şi
unităţi teritoriale de bază.
Aceste celule teritoriale
prefigurează zona funcţională care
reprezintă un segment al teritoriului intravilan ce îndeplineşte un anumit rol în cadrul unei localităţi
(locuire, producţie, servicii, transport, protecţia mediului etc.).
Dimensiunea zonelor funcţionale şi diversitatea acestora se corelează, de regulă, cu mărimea
localităţilor.
Subzona reprezintă o suprafaţă din cadrul zonei cu particularităţi din punct de vedere estetic,
funcţional, al importanţei pentru comunitate, al interesului general din punct de vedere economic,
arhitectural, al patrimoniului etc.
Unitatea Teritorială de Referinţă (UTR) reprezintă celula din teritoriul intravilan cu o relativă
omogenitate spaţială şi arhitectonică, identificată pentru acţiuni de modelare şi remodelare.
În cadrul UTR-urilor, se evidenţiază parcelele, care sunt, de regulă, proprietăşi private şi/sau
publice (ale statului sau comunităţilor locale).
Unităţile teritoriale de referinţă realizează conexiunea dintre PUG, PUZ şi regulamentele aferente
acestora.
În cadrul PUG-urilor aceste diviziuni ale teritoriului se numerotează în felul următor: zona cu
literă mare, subzona cu literă mică iar unitatea teritorială de referinţă cu cifre (exemplu: Zr – zona
rezidenţială ; Sz – zona locuinţe cu valoare deosebită, supuse protecţiei, 27- UTR) (fig. 282).
373
 Fig. 282. Zonele funcţionale (Z), subzonele (Sz) şi unităţile teritoriale de referinţă (UTR) din cadrul
intravilanului: Zc. Zona centrală; Zr. Zona rezidenţială; Zi. Zona industrială; Zcom. Zona comercială; Zv. Zona verde; Za.
Zona de agrement; Ztr. Zona de transport; Zcom+D. Zona comercială şi depozite; Zs. Zona specială; Zgc. Zona de gospodărire
comunală; Szr1. Subzona rezidenţială 1; Szr2. Subzona rezidenţială 2; Szi1. Subzona industrială 1; Szi2. Subzona industrială 2;
C. Cimitir; UTR1 ... UTR 37. Unităţi teritoriale de referinţă.

În cadrul localităţilor mici (sate) nu se impune realizarea acestei structuri de divizare, simpla
limitare a intravilanului fiind suficientă şi necesară pentru nevoi de amenajare.
În cadrul oraşelor se disting teritorial mai multe tipuri de zone funcţionale şi subzone care
îndeplinesc roluri specifice în angrenajele urbane de ansamblu.
De modul de dispunere spaţială, de mărimea acestora, de articularea lor la angrenajul urban
teritorial de ansamblu, se percep efecte sinergice pozitive sau care evidenţiază mai degrabă criza unor
formaţiuni urbane.
În cazul oraşelor foarte mari, pentru a putea fi administrate eficient, teritoriul intravilan se divide
în sectoare administrative (ex. Bucureşti) sau arondismente (ex. Paris).
Zonele funcţionale ale unui oraş complex sunt următoarele:
 zona de locuinţe şi funcţiuni complementare;
 zona centrală şi alte zone cu funcţiuni complexe;
 zona parcurilor şi locurilor de recreere;
 zona de unităţi industriale şi agricole;
 zona de gospodărire comunală;
 zona de activităţi balneo-turistice şi de protecţie;
 zona cu destinaţie specială;
 zona cu instituţii şi servicii;
 zona căilor de comunicaţie şi a construcţiilor aferente.
În cadrul zonei de locuinţe se disting subzone în funcţie de regimul de înălţime al construcţiilor şi
valoarea arhitectonică a acestora. Aceasta are rolul de rezidenţă, dar punctual se înserează şi funcţii
complementare, cum ar fi cea comercială, de învăţământ, recreere şi de transport. În cadrul zonei de
locuit, unitatea operaţională este cartierul, sau unitatea de locuit. Acesta dispune de o relativă autonomie,
în raport cu „marele oraş”, preluând în general servicii de frecvenţă zilnică (învăţământ, comerţ cu
amănuntul).
Zona centrală a oraşelor adăposteşte în cele mai frecvente cazuri clădiri cu caloare arhitectonică
incontestabilă şi are în principal funcţie comercială şi financiară (Centrul Business District – CBD).
Această zonă este supusă unui regim special de construcţie, cu scopul de a proteja şi prezerva fondul
arhitectonic valoros. Zona de parcuri şi recreere cuprinde subzona parcurilor orăşeneşti, parcurile sportive
şi pe cele de agrement. Rolul acestora în estetica şi „sănătatea urbană” devine din ce în ce mai important,
o dată cu presiunea de ansamblu asupra oraşelor.
374
 Zona de unităţi industriale şi agricole constituie teritoriul destinat producţiei care. La rândul ei,
se subdivide în subzone cu unităţi poluante şi nepoluante. De regulă, unităţile mari ca extensiune
teritorială şi cu grad perceptibil de poluare se amplasează în sectoarele opuse direcţiei dominante a
vânturilor, asigurând astfel dispersia noxelor în afara spaţiului urban.
Zona de gospodărire comunală include ca subzone cea a construcţiilor şi amenajărilor edilitare
specifice, a cimitirelor şi a amenajărilor pentru salubritate. Aceasta, prin serviciile pe care le prestează,
asigură sănătatea zilnică a oraşelor (degajarea deşeurilor, igiena străzilor, întreţinerea şi paza cimitirelor
etc.).
Zona cu activităţi balneo-turistice se află în cele mai frecvente cazuri la periferia marilor oraşe,
dispunând de resurse naturale, edificii şi instalaţii specifice, în scopul întreţinerii şi fortificării stării de
sănătate a populaţiei.
Zona cu destinaţia specială se referă la amplasamentele realizate în scopuri de apărare (cazărmi,
poligoane etc.), prezervări de terenuri pentru obiective de interes naţional şi judeţean, precum şi terenuri
interzise temporar sau definitiv pentru construcţii (riscuri naturale).
Zona instituţiilor şi a serviciilor cuprinde subzonele unităţilor de învăţământ, sanitare şi de
cultură. Oraşele cu funcţii universitare, în majoritatea cazurilor dispun de amenajări specifice
(campusuri), după cum unităţile sanitare mari se grupează spaţial, formând arii compacte.
Zona căilor de comunicaţie cuprinde subzona căilor rutiere, a celor feroviare, aeroportuare şi
portuare, ce se concretizează prin autogări, gări, aeroporturi şi porturi.
Conexiunea zonelor funcţionale se realizează prin intermediul căilor şi mijloacelor de transport
urban, la care se adaugă şi celelalte componente ce definesc infrastructura sistemului urban (alimentarea
cu apă), cu energie electrică, gaz, canalizare, telefonie). Acestea se dimensionează în funcţie de mărimea
localităţii, profilul economic şi perspectivele de dezvoltare a acesteia.
Zonele funcţionale pot fi dispuse compact sau dispers sub forma trupurilor de vetre ce formează
teritoriul intravilan. Ele sunt supuse aceloraşi reguli şi norme ce reglementează activitatea de urbanism
prin P.U.G-uri, P.U.Z.-uri şi P.U.D.-uri.
Descrierea şi explicarea detaliată a amenajării şi organizării unei localităţi se regăseşte în
Regulamentul Local de Urbanism elaborat de către URBAN PROIECT – Bucureşti şi ataşat ca anexă a
prezentei cărţi.
Ca forme specifice de amplasare şi organizare a industriei sunt platformele industriale. Acestea
sunt terenuri ce cuprind unităţi de producţie organizate pe sistemul amonte-aval, în sensul că deşeurile
celor dintâi pot constitui materii prime pentru unităţile de o a doua categorie (aval). Se evită astfel
acumularea de deşeuri , adesea nocive, în paralel cu o mai eficientă utilizare a infrastructurilor (căi de
transport pentru aprovizionare cu materii prime şi de desfacere a producţiei, alimentare cu apă din acelaşi
sistem, cu energie electrică, canalizare etc.) şi se realizează economii însemnate de teren.
Parcurile industriale sunt locări spaţiale în cadrul unor localităţi realizate cu scopul de a atrage
investiţii industriale, în special cele din domeniul high-tech. Acestea dispun, de regulă, de funcţii
complementare, cum ar fi cea de cazare, agrement etc.

15.2. Organizarea de tip cartier

Extinderea spaţială a oraşelor şi nevoia satisfacerii optime a cerinţelor de locuire , deservire şi

recreere a generat idei şi practici noi în domeniul urbanismului dintre care rămâne în actualitate unitatea
de vecinătate sau cartierul.
Principiile de bază ale constituirii unităţile rezidenţiale de tip cartier sunt (după R. Rău şi D.
Mihuţă, 1985):
 cartierul e mărginit de artere majore de circulaţie internă şi rapidă, cu caracter orăşenesc;
 în interiorul cartierului pătrund numai străzi şi/sau alei de interes local, de preferinţă în formă
de fundătură sau bucle, şi care în nici un caz nu străbat (traversează) cartierul;
 cartierul are un nucleu de spaţiu plantat, cu prelungiri până la arterele marginale, cuprinzând
terenurile de sport şi joacă, precum şi circulaţia pietonală, complet separată de cea a
vehiculelor;
 în vecinătatea spaţiului plantat central se situează şcoala şi celelalte dotări pentru copii, astfel
încât aceştia să poată accede la dotări pe alei pietonale, fără să traverseze arterele magistrale;
 dotările social culturale pentru populaţia cartierului se grupează într-un centru alăturat de cel
al spaţiului plantat central;

375
  magazinele se amplasează de preferinţă în perimetrul cartierului pe arterele de circulaţie, şi
anume în proximitatea staţiilor de transport în comun
 capacitatea de cazare a cartierului se corelează cu capacitatea de deservire a dotărilor.
Fig. 283. Ierarhizarea
unităţilor urbanistice de locuit (după
G. Gusti, 1974).

Dotările social-culturale
ale unui cartier se împart în
două categorii, în funcţie de
fracvenţa apelului la ele, de
specificul acestora, de cerinţele
social-economice ale populaţiei
şi de sistemul de deservire.
Astfel, din prima categorie fac
parte dotările cu frecvenţă
zilnică amplasate în
proximitatea locuinţelor, pe o
rază de 500 m, respectiv un
spaţiu ce poate fi parcurs
mergând pe jos în 10 minute.
Aici se includ dotările:
 pentru învăţământ şcolar şi preşcolar (creşe, grădiniţe, şcoli generale);
 dotări comerciale cu sortimente de mărfuri de folosinţă zilnică (alimentare, magazine pentru
legume şi fructe etc.);
 ateliere de deservire (frizerie, coafor, reparaţii încălţăminte, îmbrăcăminte, puncte de primire
pentru spălătorii şi curăţătorii);
 unităţi medicale (dispensare de cartier);
 dotări cu rol cultural (sală de întruniri publice, bibliotecă);
 alte dotări şi amenajări cum ar fi parcări şi garaje, terenuri pentru joacă şi sport, spaţii verzi
etc (fig. 284).

Fig. 284. Repartizarea dotărilor comerciale şi social-culturale în cadrul cartierului N. Grigorescu-Cluj-Napoca

(după R. Rău, D. Mihuţă, 1985): 1. Complex cultural de cartier; 2. Centru comercial de cartier; 3. Centru comercial la nivel de
complex de locuit; 4. Punct comercial; 5. Liceu; 6. Şcoală generală, clasele I-VIII; 7. Dispensar; 8. Parcaje.

Din a doua categorie fac parte de regulă dotările ce pot fi accesate în limitele a 25 minute mergând
pe jos, ceea ce semnifică o distanţă de 1 500 m. Aici se include cluburile de cartier, policlinicile, oficiile
376
poştale, centrele de poliţie, complexele sportive, parcurile de cartier, sucursale ale oficiilor bancare,
restaurante, cofetării.
Sub aspect numeric, populaţia cartierului se distribuie într-un ecart valoric destul de elastic, de la
câteva mii până la ordinul sutelor de mii. În cadrul cartierului se încheagă relaţiile sociale şi interumane.
Unităţile urbanistice complexe de locuit se ierarhizează în complexe de locuit (microraioane în
terminologia locuitorilor) cartiere şi sectoare orăşeneşti (fig. 285).

Fig. 285. Ierarhizarea unităţilor complexe ale zonei

de locui (după R. Rău, D. Mihuţă, 1985): 1...4. Complexe de
locuit; 5...7. Cartiere formate din 3-5 complexe de locuit; 8...19.
Sectoare orăşeneşti de mărime mijlocie.

Un prim nivel al organizării zonei

rezidenţiale rezidă în complexul de locuire, care
dispune de un grup de locuinţe individuale şi
colective, având de regulă arondat un centru de
deservire comercială.
Al doilea nivel îl reprezintă cartierul de
locuit care dispune de o relativă autonomie
funcţională şi o clară delimitare teritorială.
La nivelul ierarhic superior se situează
sectoarele orăşeneşti (arondismente) care dispun de
o populaţie egală cu aceea a unor oraşe de mărime
mijlocie-mare (200 000 – 300 000 loc.).
În cadrul cartierelor, un rol esenţial în realizarea condiţiilor de confort şi siguranţă îl deţine modul
de dispunere şi de organizare a circulaţiei. În majoritatea cazurilor se adoptă sistemul de circulaţie
perimetrală, completat cu sistemul de alei care facilitează accesul la fiecare complex de locuinţe
(fig. 286).
Fig. 286. Organizarea circulaţiei
în cartier (după R. Rău, D. Mihuţă, 1985):
a) circulaţie perimetrală; b). Alei în
fundătură; c) bucle închise combinate cu
alei în fundătură; d) circulaţie perimetrală şi
bucle deschise la ambele capete.

Parcajele auto în cadrul

cartierelor se realizează suprateran
şi subteran, la fiecare ansamblu de
blocuri.
De regulă, spaţiile de parcaje
supraterane sunt flancate de benzi
plantate cu arbori şi arbuşti care pe
lângă funcţia estetică mai joacă şi
rolul de paravane fonice şi de
reducere a vitezei vântului.
Aleele pietonale se
desfăşoară pe lăţimi cuprinse între
1-3 m, asigurând accesul optim spre
locuinţe.
Amplasarea clădirilor de locuit în cadrul cartierului se realizează în mai multe moduri, în funcţie
de configuraţia reliefului, politica urbanistică a statului şi factorul termic natural. Astfel, pe terenurile
plane amplasarea clădirilor de locuit se ghidează în exclusivitate după factorul termic natural, orientarea
faţadei locuinţelor realizându-se pe direcţie Nord-Sud în vederea valorificării la maxim a insolaţiei de pe
expunerea estică şi vestică.
Un rol important se acordă regimului de înălţime al construcţiilor şi al distanţei dintre acestea,
pentru a se evita efectul de umbrire.
Pe terenurile în pantă clădirile se dispun paralel pe curbele de nivel, asigurându-se evacuarea
apelor reziduale şi a celor meteorice pe cale gravitaţională. Suprafeţele de teren cu pante accentuate se
integrează în perimetrul cartierului ca spaţii verzi şi de recreere (fig. 287).
377
 Fig. 287. Dispunerea clădirilor în cartierul Gheorghieni, Cluj-Napoca (după R. Rău, D. Mihuţă, 1985): a). Clădiri
de locuit cu 10-11 caturi (etaje); b). Clădiri de locuit cu 5 caturi; c). Dotări comerciale şi social-culturale; 1. Şcoli; 2. Creşe,
grădiniţe; 3, 4. Complexe comerciale; 5. Dispensar; 6. Cinematograf; 7. Parcaje; 8. Garaje colective.

Politica statului român în materie de urbanism a suferit modificări de-a lungul timpului, în
corelaţie cu ideologia politică. Aceasta s-a reflectat în generarea a două mari categorii de ansambluri de
locuit, unul în sistem vile individuale pentru clasele conducătoare şi cele avute, respectiv cartiere
muncitoreşti construite după aceleaşi şabloane, cu grad sporit de ocupare a terenului, nivel de confort
redus şi estetică respingătoare. Această aglomerare a construcţiilor şi a populaţiei s-a realizat în
detrimentul spaţiilor verzi şi a dotărilor recreative, fapt ce a generat preţuri mai scăzutr ale locuinţelor, şi
implicit segregarea populaţiei pe criterii de bunăstare.

15.3. Modelul oraşelor europene mari

Modelul general al organizării spaţiale a oraşelor europene mari porneşte de la centrul istoric al
acestora („inima oraşului”) înconjurat de un spaţiu dens construit şi vechi, în parte cu rol rezidenţial,
supus proceselor de restructurare şi de substituire a componentelor stânjenitoare. Urmează o centură
exterioară (extra muros) cu functie rezidenţială, de mare densitate construită ce aparţine clasei mijlocii.
Odată cu apariţia şi dezvoltarea transporturilor pe calea ferată în jurul gării se dezvoltă un sector
rezidenţial specific. Odată cu declanşarea „boom-ului urban”, ca rezultat al exodului rural, se trece la
edificarea noilor cartiere rezidenţiale ale clasei mijlocii compusă majoritar din muncitori. În proximitatea
378
marilor oraşe se află aşezări rurale cu funcţie rezidenţială, autonome din punct de vedere administrativ.
Unele au profil agricol intensiv. Între aceste nuclee ce se bucură de o demarcaţie spaţială clară (oraşul
mare, cartierul, satele rezidenţiale, zona construită din preajma gării) se desfăşoară un spaţiu rezidenţial
de densitate mai mică ce aparţine clasei bogate (fig. 288).

Fig. 288. Modelul oraşelor europene mari (după Julie Bocereau et all., 2004).

În proximitatea marelui oraş a apărut oraşul satelit, care pe lângă funcţia rezidenţială include şi
ramuri din domeniul high-tech. În sectoarele periferice ale oraşului, în relaţie cu căile de comunicaţie
principale, se dezvoltă zonele industriale. Întreg ansamblul urban este conectat cu o axă feroviară
(metrou) şi una rutieră de trafic intens care face legătura între principalele aşezări. Aceleaşi axe leagă
marele oraş de sectorul de conexiune extracontinentală, care poate fi portul sau aeroportul. În
proximitatea acestora se desfaşoară platforme comerciale cu desfacere „en gross” şi „en detail”, precum şi
unităţi industriale. Conexiunea iterurbană de mare intensitate se realizează prin intermediul autostrăzilor.

379