Patriarhia Ecumenică și Noua Ordine Mondială

de Vladimir Moss

Căci ce-i foloseşte omului să cîştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?
Marcu 8, 36

Recent Patriarhul Bartolomeu al

Constantinopolului a vizitat Școala de Economie a
Londrei și a ținut o prelegere în care a comparat
două modele principale de relații Biserică-Stat în
Europa contemporană: separarea totală
exemplificată în Franța și relațiile mai strînse ce se
găsesc în țări ca Marea Britanie, Danemarca și
Grecia.

Potrivit articolului lui Marcus Plested din London

Times (26 noiembrie, 2005, p. 82), patriarhul a susținut că ”oricare model... este perfect
acceptabil din perspectiva religioasă. Ceea ce e mai important e că guvernele și comunitățile
religioase ar trebui să colaboreze împreună pentru cauza toleranței, respectului și înțelegerii
reciproce. Avem nevoie, cu alte cuvinte, să găsim un model de cooperare pozitivă și nu doar
separare sau chiar un patronaj exclusiv al vreunei tradiții religioase particulare.”
”El a numit acest nou model, unul de ”simfonie” - conlucrare în unison. Simfonia e un concept
vechi derivat din modelul bizantin de armonie dintre Biserică și imperiu - ambele instituite de
Dumnezeu pentru îngrijirea de nevoile spirituale și temporale ale poporului.”
”Patriarhul a dat o nouă interpretare acestei concepții antice, transformînd-o într-o chemare
profetică de redefinire a relației dintre religie și politică, eliberată de dihotomiile obosite ale
secolelor 19 și 20.”
”Evenimentele recente din lume, de la 11 septembrie 2011 și din 7 iulie anul curent, la revoltele
stradale din Paris, ne-au amintit că religia nu va dispărea pur și simplu ca o problemă socială și
politică. Rămîne o forță adînc înrădăcinată. Marea virtute a prelegerii patriarhului a fost să
ofere o viziune pentru direcționarea tuturor acestor energii religioase către slujirea unui bun
social mai mare, pentru bunăstarea celor de toate credințele și celor de nici o credință.”

Ce putem spune despre acest model de relație Biserică-Stat? Oare corespunde în vreun fel cu
modelul ”simfonic” bizantin? Oare ce ne promite ”simfonia” propusă de Patriarhul Ecumenic?

Simfonie sau Cacofonie?

Modelul bizantin de relații Biserică-Stat este formulat în Novela1 a Șasea a Împăratului Iustinian
precum urmează: ”Cele mai mari daruri date de Dumnezeu oamenilor prin bunătatea Sa
supremă sînt preoția și imperiul, din care primul slujește lucrurilor lui Dumnezeu și al doilea
conduce lucrurile oamenilor și își asumă povara grijii lor. Ambele provin dintr-o sursă și
împodobesc viața omului. Nimic nu va fi mai dorit de către împărați decît cinstea preoților,
odată ce ei mereu se roagă lui Dumnezeu pentru ambele aceste lucruri. Căci dacă primul este
fără de ocară și este împodobit cu credincioșie lui Dumnezeu, iar celălalt împodobește statul
încredințat lui în mod drept și competent, atunci va fi o bună simfonie ce va oferi tot ce e de folos
rasei omenești. De aceea noi purtăm cea mai mare grijă față de adevăratele dogme ale lui
Dumnezezeu și față de cinstea preoților..., căci prin aceasta vor fi dăruite de Dumnezeu cele mai
1
Novelă, sau în limbaj arhaic românesc, nearală – orînduire nouă a unui împărat adăugată la o lege de drept
roman.
bune lucruri - ambele acele lucruri pe care le avem deja vor fi întărite, iar acele lucruri ce încă
nu le avem, le vom căpăta. Toate vor merge bine dacă chestiunile de principiu vor fi drepte și
plăcute lui Dumnezeu. Considerăm că aceasta se va realiza dacă vor fi respectate sfintele
canoane, ce ne-au fost înmînate de Apostoli, acei veghetori și slujitori ai Domnului demni de
laudă și cinstire, și care au fost păstrate și tălmăcite.”

Nu e doar vreun fel de armonie sau cooperare pusă în discuție aici, ci o adevărată simfonie ce
izvorăște de la Dumnezeu. Precum I.N. Andrușchevici arată, cuvîntul ”simfonie” (consonantia în
originalul latin) denotă aici mult mai mult decît un simplu consens sau bună înțelegere. Biserica
și Statul pot fi în acord pe o cale rea, cu țeluri rele. Cum și, ministrul cultelor din Guvernul
Provizoriu al Rusiei, A.V. Kartașiov subliniase ”asta nu mai este simfonie, ci cacofonie”2.
Adevărata simfonie este posibilă cînd atît Biserica ”este fără de ocară și este împodobită cu
credincioșie lui Dumnezeu”, cît și Statul este condus ”în mod drept și competent” – adică în
acord cu poruncile Domnului3. Aceasta presupune că ambele părți dintr-o ”simfonie” sunt
Ortodoxe. ”Simfonia” în orice alt context este de neconceput.

Acum, Patriarhia Ecumenică e departe de a fi ”fără de ocară și împodobită cu credincioșie lui

Dumnezeu”. Încă de la faimoasa enciclică din 1920 și, în special, de la intrarea în Consiliul
Mondial al Bisericilor în 1948, a fost o participantă entuziastă în ”erezia ereziilor”,
ecumenismul. Și ecumenismul nu e singurul mare păcat împotriva Credinței Ortodoxe... Cu toate
astea, de dragul discuției, să presupunem că Patriarhul Ecumenic este ortodox. Atunci apare
întrebarea: cu ce guvern și în ce condiții poate intra într-o relație cu adevărat ”simfonică”?

Patriarhul Global

Scaunul episcopal al Patriarhului Bartolomeu este în Turcia. Dar o relație ”simfonică” cu o

putere islamică este imposibilă. Majoritatea turmei sale locuiește în Europa Occidentală,
America de Nord și Grecia. Dar și puterile occidentale tot nu sînt ortodoxe. Președintele Greciei
s-ar putea spune că e ortodox. Dar partenerul său ”simfonic” este Arhiepiscopul Bisericii de Stat
a Greciei.
În lipsa unui împărat ortodox sau a unui conducător ortodox ce nu ar avea deja un ”partener
simfonic” al său sub forma întîistătătorului Bisericii sale Locale, Patriarhul Ecumenic este nevoit
să cuprindă... ecumena, adică întreaga lume locuită! Oricît de nebunește ar părea, este un fel de
logică în asta. Haideți să vedem care este aceasta.
În anii 1920 Patriarhul Ecumenic Meletie IV (Metaxakis) a furat teritorii largi din Europa ce
aparțineau jurisdicțiilor Patriarhiilor Rusă și Sîrbă și a creat o Arhiepiscopie a Americii de Nord
și de Sud și alta a Australiei. Poate părea că e doar o dovadă a faptului că Patriarhia avea
credincioși răspîndiți în toatoă lumea. Totuși, a fost ceva mai mult de atît...

În 1938 Sf. Ioan Maximovici, pe atunci Episcop de Shanghai, raporta Sinodului a toată Diaspora
a Bisericii Ruse din Exil: ”Sporindu-şi fără de măsură dorinţa de a-şi supune părţi ale Rusiei,
Patriarhii Constantinopolului au început chiar să declare ca fiind necanonică anexarea Kievului
la Patriarhia Moscovei [în 1686], şi că fosta Mitropolie a Kievului, din sudul Rusiei, ar trebui să
fie supusă Tronului Constantinopolului. Un asemenea punct de vedere nu este doar exprimat
vădit în Tomos-ul din 13 noiembrie 1924, în legătură cu despărţirea Bisericii Poloniei [de la
Patriarhia Rusă la cea Ecumenică], dar este şi promovat destul de ferm de către Patriarhi.
Astfel, vicarul mitropolitului Evloghie din Paris, care a fost hirotonit cu încuviinţarea
Patriarhului Ecumenic, şi-a însușit titlul de ”al Hersonesului”; adică Hersonesul, care acum e
pe teritoriul Rusiei, aparține Patriarhului Ecumenic. Următorul pas logic pentru Patriarhia
2
A. V. Kartașiov, ”Refacerea Sfintei Rusii” (”Воссоздание Святой Руси”), Moscova, 1991, p. 83.
3
I. N. Andrușchevici, ”Doctrina sf. Împărat Iustinian cel Mare” (”Доктрина Св. Императора Юстиниана
Великого”), Rusia Ortodoxă (Православная Русь), № 4 (1529), 15/28 Februarie, 1995, p. 4-12.
Ecumenică ar fi să declare întreaga Rusie ca fiind sub jurisdicţia Constantinopolului...
În concluzie, Patriarhia Ecumenică, în teorie cuprinzînd aproape întregul univers şi, de fapt,
întinzându-şi autoritatea doar asupra cîtorva eparhii, iar în alte locuri avînd doar un control
superficial şi primind niște cîștiguri sigure pentru asta; prigonită de guvern acasă şi nesusţinută
de nici o autoritate guvernamentală din afară; pierzîndu-şi însemnătatea de stîlp al adevărului şi
devenind ea însăşi o sursă de dezbinare, fiind, în acelaşi timp, posedată de o imensă iubire de
stăpînire – reprezintă un spectacol jalnic care aduce aminte de cele mai rele perioade din istoria
Scaunului Constantinopolului.”4

Patriarhul Bartolomeu a continuat acest curs. În iulie 1993 el a convocat un ”Sinod mare și
complet (παντελής)” care să-l judece pe Patriarhul Diodor al Ierusalimului și cîțiva din
colaboratorii săi pentru presupusa lor intervenție în Arhiepiscopia Australiei a Patriarhiei
Ecumenice și pentru alte careva chestiuni. Problema de bază era o valoroasă proprietate din
Australia pe care proprietarul și fondatorul ei, arhimandritul Ierotei, a refuzat să o dea
Arhiepiscopiei grecești, dar a donat-o Patriarhiei, care a acceptat-o și a trimis doi episcopi, Isihie
și Timotei, să organizeze transferul și să stabilească acolo un exarhat. Total contrar canoanelor,
s-a presupus că Ierusalimul ”intervenea” în Australia pe motiv că Patriarhia Ecumenică avea
jurisdicție exclusivă pe toate pămînturile ce nu erau direct între hotarele unei alte patriarhii și,
prin urmare, și în Australia, în ciuda faptului că Patriarhia Ierusalimului avea o misiune în
Australia încă din 1892, pe cînd Patriarhia Ecumenică abia din 1924.

Consecința clară a acestei acțiuni este că doar Patriarhia Ecumenică are jurisdicție în Australia,
Europa Occidentală, America de Nord și de Sud, Asia și Antarctica. Aceasta nu e chiar toată
ecumena – dar nici foarte departe de ea! Ba mai mult de atît, dacă ne amintim că Bartolomeu
contestă și jurisdicția Bisericii Ruse în Ucraina și Estonia, va deveni mai clar că chiar și
teritoriile stabile ale altor Patriarhii nu sînt în siguranță față de lăcomia lui! De la capitularea
Ierusalimului în fața lui la Sinodul ”complet”, Patriarhiile Răsăritene sunt efectiv în buzunarul
său. Cît despre teritoriile Rusiei, României, Bulgariei, Serbiei, ar putea replica el, odată ce ele
toate au fost cîndva în trecut sub jurisdicția Constantinopolului, de ce nu ar fi așa și acum?

Cu toate acestea, există o patriarhie pe care Bartolomeu nici nu ar îndrăzni s-o supere sau s-o
uzurpe – cea a Romei, care prin eresul ecumenist el o recunoaște ca sora mai mare a Bisericii
sale (sau al doilea plămîn, precum la Balamand5). Dar Roma deja pretinde jurisdicție asupra
întregii ecumene. Așa că ambițiile lui Bartolomeu de a conduce întreagă Ortodoxie mondială, de
o parte, și recunoașterea sa a autorității Papei de la Roma, de altă parte, duce la o stare
paradoxală a lucrurilor conform căreia, după cum scrie A.D. Delimbasis, Bartolomeu ”încearcă
să pună Ierusalimul sub Antiohia, Antiohia sub Alexandria, Alexandria sub Constantinopol și
Constantinopolul sub ereziarhul Papă...”6

Statul Global

Pînă aici am scris despre Biserici. Dar simfonia este între Biserică și Stat. Deci ne întoarcem la
întrebarea: care este Statul cu care Bartolomeu, ca Patriarh Ecumenic al Răsăritului supus
Ecumenicului Papă al Apusului, dorește să fie în simfonie?

4
Episcopul Ioan, ”Declinul Patriarhiei Constantinopolului” ("The Decline of the Patriarchate of Constantinople" ) în
Cuvîntul Ortodox (The Orthodox Word), vol. 8, Nr. 4 (45) iulie-august, 1972, p. 175
5
A se vedea Acordul de la Balamand semnat între reprezentanți papistași și ecumeniștii ”ortodocși”: http://lumea-
ortodoxa.ro/acordul-de-la-balamand-1993/
6
A. D. Delimbasis, ”Combaterea unui ”verdict” anticanonic” (Rebuttal of an Anticanonical “Verdict”), Atena, 1993,
p. 21.
Nu există nici un stat, în sensul obișnuit al cuvîntului, care ar putea fi partener al unui asemenea
Patriarh Global. Ar putea fi doar un Stat Global sau un Guvern Mondial – guvernul acelei
”comunități internaționale” a națiunilor occidentale căruia îi place să vorbească de parcă ar fi din
numele întregii lumi.

Totuși, acest Guvern Mondial sau ”Noua Ordine Mondială” nu este loial vreunei credinței
anume, doar dacă această credință nu e una pur secularistă a democrației și a drepturilor omului.
De aici și necesitatea ca patriarhul să accentueze în prelegerea sa (conform articolului din ziar)
că modelul lui simfonic nu implică ”patronajul exclusiv al vreunei tradiții religioase
particulare”, ci are drept scop ”bunăstarea celor de toate credințele și celor de nici o credință”.

Dar ce consens sau simfonie poate exista între Ortodoxie și erezie, între credință și necredință?

În a sa Novela 131, Împăratul Iustinian a decretat: ”Canoanele Bisericii au aceeași putere în Stat
ca și legile Statului: ce e permis sau interzis de primele este permis sau interzis de ultimele. De
aceea încălcările contra primelor nu pot fi tolerate în Stat conform legislației Statului.” Aceasta
este adevărata simfonie: Statul recunoaște că urmărește același țel ca și Biserica și, prin urmare,
adoptă legi în toate lucrurile în conformitate cu legislația Bisericii. Căci, după cum scrie pr.
Alexei Nikolin, ”prin însăși munca lor în slujirea lui Dumnezeu atît Biserica, cît și Statul se
formează ca un întreg, un organism – ”neamestecate”, dar și ”neseparate”. În această constă
diferența de bază dintre ”simfonia” Ortodoxă și ”papocezarismul” Latin, și ”cezaropapismul”
Protestant”7.

Bartolomeu este, totuși, atît un papocezarist latin prin supunerea sa Papei, cît și un cezaropapist
protestant prin supunerea sa Noii Ordini Mondiale dominată de protestanți.

Posibil că e ceva mai rău de atît...

În Rusia principala învinuire adusă fondatorului actualei Patriarhii a

Moscovei, Mitropolitul Serghie8, a fost că a declarat că bucuriile și
tristețile Statului Comunist luptător-de-Dumnezeu sînt bucuriile și
tristețile Bisericii. Cu alte cuvinte, interesele Bisericii Ortodoxe el le-
a identificat cu cele ale comuniștilor. Urmașii săi l-au și numit pe
Stalin ”noul Constantin”... Această erezie a fost numită
”serghianism” și a fost anatematizată de Adevărata Biserică Ortodoxă
a Rusiei.

Oare n-a devenit Patriarhul Bartolomeu serghianist în aceea că, de

fapt, sub masca învățăturii ortodoxe despre simfonia puterilor, a
identificat interesele Bisericii cu interesele lumii antihristice?
Mitropolitul Serghie Stragorodski,
ulterior Patriarh al Moscovei
Concluzie: Proorocul mincinos (1943-1944)

7
Pr. Alexei Nikolin, ”Biserica și Statul” (”Церковь и государство”), Moscova, 1997, p. 17.
8
Serghie Stragorodski – mitropolit rus, vicar al locțiitorului patriarhal Petru de Krutițk după moartea Patriarhului
Tihon Bellavin al Moscovei. După falsa știre a morții mitr. Petru de Krutițk, a fost ales în decembrie 1936 locțiitor
patriarhal, iar între 1943-1944 a fost ales Patriarh al Moscovei. Este cunoscut pentru faimoasa sa declarație din
16/29 iulie 1927 prin care declară loialitate statului sovietic antihristic din numele Bisericii, subordonînd astfel
Biserica lui Hristos unui stat apostat și prigonitor. Ca urmare a acestei declarații o bună parte din ierarhii închiși și
arestați de bolșevici, precum și cei din emigrație, au întrerupt comuniunea cu mitropolitul Serghie, constituind
ulterior Biserica din Catacombele Rusiei ce era în comuniune cu Biserica Rusă din afara granițelor Rusiei
(BORuEx/ROCOR).
Jurnalistul ce a relatat discursul patriarhului l-a lăudat că ”trăiește la înălțimea titlului său de
Patriarh Ecumenic – un titlu ce subliniază universalitatea slujirii sale.”
”Această vocație ecumenică nu este doar pentru a veghea unitatea Bisericii Ortodoxe sau chiar
printre creștinătatea fracționată, dar și pentru zidirea punților între tradițiile religioase și
pentru apărarea și demonstrarea vredniciei meritelor rolului central al religiei în afacerile
umane.”
”În toate aceste domenii, Patriarhul Ecumenic ne-a arătat că el nu e simpla relicvă a unui
imperiu pierdut, ci mai degrabă o voce și poate chiar un prooroc pentru propriile noastre
vremuri.”

Putem fi de acord că Patriarhul Ecumenic este o voce – dar nu ca vocea Botezătorului ce striga în
pustie mesajul pocăinței, ci mai curînd glasul șarpelui ce adoarme conștiința și șoptește: ”Nu veți
muri” (Facerea 3, 4). Am putea fi de acord chiar că este un prooroc, dar un prooroc precum
Caiafa care, ”fiind arhiereu al anului aceluia, a proorocit că Iisus avea să moară pentru neam”
(Ioan 11, 51). Căci Bartolomeu, în timp ce predică cea mai deplină toleranță pentru oamenii de
toate credințele și chiar pentru cei de nici o credință, ”proorocește” că sfînta mănăstire
Esfigmenu trebuie să moară de dragul neamului Grec și el singur își trimite slujitorii cu spade și
topoare să împlinească ”profeția”!

Dar el e cel mai aproape dintre toți de un alt prooroc mincinos – acel profet mincinos despre care
Apostolul Ioan scrie în Apocalipsă că ”avea două coarne asemenea mielului, dar grăia ca un
balaur... și face pămîntul şi pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintîi” (13, 11-12) –
Antihristul. Căci dacă, chipurile, el, ca un așa numit întîi ierarh al Ortodoxiei, poate intra într-o
uniune ”simfonică” cu Noua Ordine Mondială, de parcă aceasta ar fi guvernul a unui nou
Constantin sau Iustinian, el își trădează turma sa în brațele fiului pierzării. Căci tocmai din
această Nouă Ordine Mondială, această ”mare” de popoare (Apocalipsa 13, 1) ”de toate
credințele și de nici o credință”, se va ridica fiara ce va să ia locul lui Hristos și să se așeze în
templu ca dumnezeu...

19 noiembrie/2 decembrie, 2005

Sf. Filaret, Mitropolitul Moscovei

Sursa: Vladimir Moss – Essays on Orthodox Ecclesiology, 2013, p. 46-51

Traducerea din engleză pentru Lumea Ortodoxă de: Dorin Jamba