Martin Luther

Sola Scriptura – was Christum treibt

Marius Mitrache

Timp de zece ani, Luther a citit Biblia de două ori pe an. Prima lui Biblie era aşa de
citită, încât el „cunoştea ce era pe fiecare pagină şi ştia unde putea fi găsit orice
pasaj.”1 Martin Luther este cel mai sonor nume în lista celor care au produs
Reforma și au dus studiul Bibliei la un alt nivel.

Luther l-a urmat pe englezul John Wycliffe, steaua timpurie a Reformei, primul din
seria reformatorilor care au contribuit la reinstaurarea rolului primordial al Scripturii în
creștinism și la restaurarea unei interpretări a Bibliei, după practica bisericii apostolice.
Învățătura lui Wycliffe poate fi sumarizată în câteva puncte: (a) Sfânta euharistie,
după rugăciunea de consacrare, nu este chiar trupul lui Cristos; (b) Biserica Romei nu
este mai importantă decât orice altă Biserică, şi lui Petru nu i-a fost dată mai multă putere
de către Cristos decât altor apostoli; (c) Papa nu are mai multă putere decât orice alt
preot; (d) Evanghelia este suficientă fiecărui om, fără alte reguli adăugate de oameni şi
fără adăugiri la Evanghelie; (e) Nici Papa şi nici o altă faţă bisericească nu are puterea
sau dreptul de a pedepsi pe păcătoşi. Dorința lui Luther pentru Sfânta Scriptură apare în
contextul interesului renascentist pentru studiile limbilor biblice, fapt ce i-a pregătit lui
Luther calea pentru a-i aduce lumina adevărului unei lumi care venea din Evul mediu
întunecat.

Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu

În seara zilei de 18 aprilie 1521 Luther, acum în vârstă de treizeci
şi şapte de ani, trebuia să se înfăţişeze înaintea lui Carol al V-lea
(Quintul), un tânăr de numai douăzeci şi unu de ani, care, pe lîngă
faptul că era rege al Spaniei, fusese ales în Germania împărat al
Sfântului Imperiu Roman (şi, prin urmare, succesor al lui Carol cel
Mare), în urmă cu mai puţin de doi ani. Dieta imperială (sau adunarea

1Martin Brecht, Martin Luther: His Road to Reformation, 1483-1521, trans. James L. Schaaf (Minneapolis:
Fortress, 1985), 85.
oficială a reprezentanţilor imperiului) convocată la Worms în luna
ianuarie a aceluiaşi an marcase prima vizită a lui Carol al V-lea în
ţinuturile Germaniei. Luther era convocat pentru a retracta tot ce
scrisese. De asemenea, i se ceruse să-şi mărturisească public greşelile
cu privire la ceea ce scrisese despre Evanghelie, despre natura bisericii
şi despre starea prezentă a creştinătăţii.
Cuvintele lui Luther înaintea Dietei din Worms oferă o imagine a perspectivei lui
asupra Scripturii. Pentru Luther nimic nu se putea situa deasupra „Cuvântului divin”.
Conştiinţa lui era legată de „lanţurile Scripturii”. De aceea, Luther a cerut ca autorităţile
să-i judece lucrările pe baza mărturiei Scripturii şi a „Cuvântului divin, preferând, mai
degrabă, să-și piardă viaţa, decât să renunţe la Cuvântul lui Dumnezeu. Hermeneutica lui
Luther nu a acceptat nimic altceva în locul Cuvântului vorbit sau scris.

Concepţii multiple despre Scriptură

Luther a declarat că „Dumnezeu şi Scriptura sunt două lucruri diferite, Creator şi
creatură”. Pentru el, Scriptura nu însemna o colecție de adevăruri obiective, ci, asemenea
stâncii pe care Moise a lovit-o în pustie pentru a-i ajuta pe oamenii însetați (Exod 17:1-7),
Biblia reprezenta mijlocul de a ajunge la Hristos cu toiagul credinței. Avem de-a face la
Luther cu o perspectivă funcțională asupra Scripturii, un mijloc de a ajunge la Hristos sau
„Cuvântul străin/extraterestru”, aşa cum dorea Luther să îl numească. Perspectiva lui
Luther asupra Scripturii izvora din lupta sa de a-L găsi pe Hristos, un demers în care
încerca să meargă dincolo de cuvinte pentru a atinge Cuvântul.
Pentru fostul călugăr, Cuvântul lui Dumnezeu avea mai multe semnificații, în
funcție de context. Luther considera că avem Cuvântul oral, pe care Dumnezeu l-a rostit
de-a lungul istoriei în dialogul cu poporul Său, în ambele testamente. Aceasta este „forma
de bază a Cuvântului lui Dumnezeu”. Apoi, avem faptele răscumpărătoare ale lui
Dumnezeu de-a lungul aceleiași istorii. Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit mai clar prin
crucificarea şi învierea lui Hristos, credea Luther.

Contribuţia la hermeneutică
 Marele reformator a zguduit biserica medievală din temelii cu adevărul
fundamental că Scriptura este deasupra bisericii și că ar trebui lăsată să se interpreteze
singură (sola Scriptura). Accentul său pe faptul că Biblia este singurul ei interpret a pus
capăt unei lungi istorii de dependență față de tradiția umană. Luther a fost primul
cercetător însemnat care a provocat în mod radical arestarea Scripturii de către Biserica
Catolică și hermeneutica tradiției.
În efortul său de a restaura importanța Scripturii, Luther s-a luptat, pe de o parte cu
biserica papală, iar, pe de altă parte, cu Entuziaștii, un grup extremist de reformatori
conduşi de Thomas Münzer (1498 – 1525), care credeau că Duhul Sfânt le vorbește
direct.2 Luther credea cu fermitate că Duhul vorbește prin Cuvânt și faptul că a păstrat
unitatea Duhului și a Cuvântului, a constituit o apărare puternică împotriva extremismului
Entuziaștilor. Poziția sa a devenit o poziție hermeneutică importantă în secolele care au
urmat – nimeni nu poate înțelege Cuvântul fără Duhul Sfânt. Duhul Sfânt lucrează prin
Cuvânt (scris sau vorbit) pentru a-l face eficient în viața primitorului. Aceasta este
„mărturia Duhului Sfânt” dinăuntru.
Afirmând că rațiunea umană a fost afectată de cădere, Luther a trecut dincolo de
Toma d’Aquino și credința acestuia în rațiunea naturală. Luther înțelegea adevărata
rațiune ca pe un dar de la Dumnezeu, un dar al Duhului Sfânt care vine prin Cuvânt și a
cărei exercitare corectă este dependentă de Duhul Sfânt. Principiile hermeneutice
Scriptura interpretează (Sola Scriptura) şi Duhul interpretează Scripturile au constituit
armele prin care Luther a înfruntat biserica catolică şi pe Entuziaști. Aceste două principii
hermeneutice sunt indisolubil legate în teologia lui. De aceea, Luther a tras concluzia că
atât Roma, cât şi Entuziaștii se aflau în eroare – ambele categorii subordonau Scriptura
unei legi străine.

Canon în Canon
Trebuie să luăm în considerare și un alt aspect al gândirii hermeneutice a lui Luther.
Acesta nu considera toată Biblia ca fiind autentică. Descoperind inutilitatea faptelor

2 Thomas Münzer era un reformator fanatic, ce a separat lucrarea Duhului de cea a Scripturii. El credea că
primeşte mesaje direct de la Dumnezeu, punând, astfel, lucrarea Duhului deasupra descoperirii de Sine a
Duhului în Scriptură. Această atitudine a alterat înțelegerea rolului Duhului Sfânt ca Autor al Scripturii, şi,
de asemenea, a afectat rolul Cuvântul scris, ca mijloc prin care Duhul comunică cu oamenii. Luther nu a
acceptat niciodată această dihotomie. El credea că Duhul vorbeşte prin Scriptură, nu separat de ea.
umane în raport cu darul mântuirii oferit de Hristos (îndreptăţirea prin credinţă, Rom.
1:17), el și-a pierdut interesul față de cărţile biblice care păreau să devieze de la
evanghelie (de exemplu, epistola lui Iacov). Ca argument, Luther a apelat la cuvintele lui
Hristos, „acestea sunt Scripturile, care mărturisesc despre Mine ” (Ioan 5:39). De aceea,
pentru el, cel mai important conţinut al Scripturii era Hristos, ceea ce a determinat și
formularea sa faimoasă was Christum treibt („ceea ce ni-l transmite pe Hristos„). Luther
afirma că „orice interpretare care nu conduce la Hristos trebuie respinsă, fiind o folosire
nescripturistică a Scripturii: astfel, „Îl aşezăm pe Hristos împotriva Scripturii.” De
exemplu, despre sau din Epistola lui Iacov sau Apocalipsa, Luther nu a produs cursuri sau
predici, deoarece nu le accepta statutul în canon. Practic, a ajuns să realizeze un canon în
canon, făcând din Hristos un criteriu hermeneutic al Scripturii.3 În alte cuvinte, Luther L-
a plasat pe Hristos deasupra Scripturii în sens hermeneutic, deoarece scopul Scripturilor
este de a-L descoperi. Hristos este Regele Scripturii şi totul trebuie să fie interpretat
raportat la El. A-l considera pe Hristos ca fiind centrul Scripturii – cu Vechiul Testament
arătând către prima Lui venire şi Noul Testament înregistrând viața, moartea, învierea,
slujirea actuală și a doua venire a Sa – era singura abordare potrivită pentru Luther.
Evaluând poziția lui Luther, trebuie spus că a permite Scripturii să-L mărturisească
pe Hristos şi să mărturisească Evanghelia este cât se poate de corect, dar a face din
Hristos un criteriu pentru Scriptură deschide pe neobservate posibilitatea de a critica
Scriptura. Luther nu înțelegea sensul literal ca fiind cel istoric, ci cel hristologic. Acest
lucru înseamnă că pasajul citit fără referire la Hristos este litera care omoară, în timp ce
pasajul citit cu referire la Hristos este Duhul care dă viață. Aceasta a fost poziția sa
timpurie, pe care și-a modificat-o pentru a combate accentul greșit pe care Entuziaștii îl
puneau pe Duhul Sfânt.
Luther nu a reușit să vadă că înălțarea lui Hristos, ca principiu hermeneutic,
deasupra Scripturii, nu era foarte diferită de înălțarea de către papalitate a tradiției
deasupra Cuvântului. A creat un conflict între Cuvântul scris și Cuvântul întrupat. Din
dorința de a înălța Cuvântul viu al lui Dumnezeu, el a prejudiciat Cuvântul scris al lui

3
Carl E. Braaten, Christian Dogmatics, vol.1 (Philadelphia, Pa: Fortress, 1984), 61-78.
„Autoritatea ultimă a teologiei creştine nu este canonul biblic, ci evanghelia lui Isus Hristos depre care
trebui să mărturisească toate scripturile – canon în canon”, 61.
Dumnezeu, prejudiciu care a afectat hermeneutica luterană târzie, așa cum tradiția a
afectat hermeneutica bisericii catolice. Paradoxal, Luther i-a eliberat pe creștini de
tradiția omenească, numai pentru a o înlocui cu o altă tradiție omenească. Canonul redus
al protestanților luterani nu era deosebit de înțelegerea redusă despre Scriptură a tradiției
catolice. Era o deosebire de grad, dar nu de gen.
Așezarea de orice fel a rațiunii omenești deasupra Cuvântului lui Dumnezeu,
indiferent de motive, prejudiciază Scriptura. Traducerea Bibliei germane a lui Luther era
„o interpretare a Scripturii pe baza lui Hristos şi a proclamării creștine.” Însă, plasarea lui
Hristos deasupra Scripturii, în sensul că Hristos devine criteriu de stabilire a cărților
canonice, era cu puțin mai bună decât magisteriumul catolic, care plasa rațiunea umană
colectivă deasupra Scripturii pentru a decide care cărți sunt canonice și care nu. În timp
ce Luther a redus canonul (Iacov şi Apocalipsa au fost respinse), canonul catolic a fost
lărgit pentru a include și scrierile apocrife.
Hermeneutica lui Luther este reflectată în cercetătorul luteran al Noului Testament,
Rudolf Bultmann (1884-1976), care a judecat Scriptura prin demitologizarea așa-
numitului limbaj biblic pre-științific. Demitologizarea interpreta elementele supranaturale
(miturile) din Scriptură nu în sens literal, ci în categorii existențiale. Această realitate este
paradoxală, când ne gândim că Luther a crezut în principiul sola Scriptura şi a susținut cu
tărie caracterul propozițional al Scripturii în lupta lui pentru prezența trupului lui Hristos
în sacrament. Luther a aplicat principiul sola Scriptura hristologic, nu canonic.
Lupta lui Luther nu era între tradiție şi Scriptură, ci între papă şi Hristos. Luther era
într-o luptă dinamică şi continuă cu papalitatea şi a întâmpinat provocarea cu viziunea sa
dinamică despre Hristos, care îi fusese descoperită prin Scriptură şi predicare. Cu
adevărurile sale cognitive și propoziționale, Scriptura a rămas piatra de temelie a
teologiei lui şi a reprezentat baza opoziției lui față de doctrinele papale. El s-a agățat de
Hristosul viu descoperit în Scriptură pentru a îndepărta contrafacerea lui Hristos din
Roma. În felul acesta putem descoperi gândirea lui Luther despre revelație, atât
propozițională, cât și dinamică. Astfel, putem găsi baza pentru accentul de mai târziu
asupra ambelor perspective întâlnite în teologia evanghelică.