Copii eram noi amândoi

De Mihai Eminescu

Copii eram noi amândoi,

Frate-meu şi cu mine.
Din coji de nucă car cu boi
Făceam şi înhămam la el
Culbeci bătrâni cu coarne.

Şi el citea pe Robinson,
Mi-l povestea şi mie;
Eu zideam Turnul-Vavilon
Din cărţi de joc şi mai spuneam
Şi eu câte-o prostie.

Adesea la scăldat mergeam

În ochiul de pădure,
La balta mare ajungeam
Şi l-al ei mijloc înotam
La insula cea verde.

Din lut acolo am zidit,

Din stuful des şi mare,
Cetate mândră la privit,
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid împreşurată.

Şi frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie,
Să merg la broaşte nempăcat,
Să-i chem în bătălie –
Să vedem cine-i mai tare.

Şi împăratul broaştelor,
C-un oacacŕ de fală,
Primi – poruncì ostirilor
Ca balta s-o răscoale.
Şi am pornit război.

Vai! multe broaşte noi am prins

– Îmi pare chiar pe rege –
Şi-n turnul negru le-am închis,
Din insula cea verde.
Spre sar-am făcut pace.

Şi drumul broaştelor le-am dat.

Săltau cu bucurie,
Îbalt-adânc s-au cufundat
Ca să nu mai revie.
Noi am pornit spre casă.

Atunci răsplata am cerut

Pentru a mele fapte –
Şi frate-meu m-a desemnat
De rege-n miazănoapte
Peste popoare-ndiane.

Motanul alb cel vistier,

Mânzac cel chior ministru –
Când de la el eu leafa-mi cer,
El miaună sinistru.
Cordial i-am strâns eu laba.

Şi împăratul milostiv
Mi-a dat şi de soţie,
Pe fiica lui cu râs lasciv
Şi ţapănă, nurlie,
Pe Tlantaqu-caputli.

Am mulţămit cu umil semn,

– Drept mantie-o prostire –
M-am dus l-amanta mea de lemn,
În sfânta mânăstire,
Într-un cotlon de sobă.

Şi ah! şi dragă-mi mai era!

Vorbeam blând cu dânsa,
Dară ea nu-mi răspundea
Şi de ciudă eu atunci
Am aruncat-o-n foc.

Şi pe şură ne primblam
Peste stuf şi paie
Şi pe munţi ne-nchipuiam.
Cu fiece bătaie
Mărsileam alături.

Şi pe cap mi se îmfla
Casca de hârtie.
O batistă într-un băţ.
Steag de bătălie.
Cântam: Trararah!

Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus!

Mort e al meu frate.
Nimeni ochii-i n-a închis
În străinătate –
Poate-s deschişi şi-n groapă!

Dar ades într-al meu vis

Ochii mari albaştri
Luminează – un surâs
Din doi vineţi aştri
Sufletu-mi trezeşte.

Eu? Mai este inima-mi

Din copilărie?

…………………………..

Ah! îmi îmblă ades prin gând

O cântare veche.
Parcă-mi ţiuie-aiurind
Dulce în ureche:
Lume, lume şi iar lume!

Noapte de vara
De George Coșbuc

Zarile, de farmec pline,

Stralucesc in luminis;
Zboara mierlele-n tufis
Si din codri noaptea vine
Pe furis.
Care cu poveri de munca
Vin incet si scartaind;
Turmele s-aud mugind,
Si flacaii vin pe lunca
Haulind.
Cu cofita, pe-ndelete,
Vin neveste de la rau;
Si cu poala prinsa-n brau
Vin cantand in stoluri fete
De la grau.
De la garla-n palcuri dese
Zgomotosi copiii vin;
Satul e de vuet plin;
Fumul alb alene iese
Din camin.
Dar din ce in ce s-alina
Toate zgomotele-n sat,
Muncitorii s-au culcat.
https://Versuri.ro/w/8ir6
Linistea-i acum deplina
Si-a-nnoptat.
Focul e-nvelit pe vatra,
Iar opaitele-au murit,
Si prin satul adormit
Doar vreu cane-n somn mai latra
Ragusit.
Iat-o! Plina, despre munte
Iese luna din bradet
Si se-nalta, -ncet-incet,
Ganditoare ca o frunte
De poet.
Ca un glas domol de clopot
Suna codrii mari de brad;
Ritmic valurile cad,
Cum se zbate-n dulce ropot
Apa-n vad.
Dintr-un timp si vantul tace;
Satul doarme ca-n mormant-
Totu-i plin de duhul sfant;
Linistee-n vazduh si pace
Pe pamant.
Numai dorul meu colinda,
Dorul tanar si pribag,
Tainic se-ntalneste-n prag,
Dor cu dor sa se cuprinda
Drag cu drag.
 Zana vulpilor, poveste populara

Trei câini zdraveni au alergat după ea şi abia când a ajuns la vizuină, vulpea a
ştiut că a scăpat cu pielea întreagă. S-a lungit jos, simţind că îi vine să leşine…
Într-o vreme, parcă a auzit că a strigat-o cineva de afară. Şi vulpea a ieşit.
A dat cu ochii de zâna vulpilor, despre care auzise ea pe când era abia
căţelandru. Îi povestise bunicul ei, cel mai bătrân vulpoi din vizuinile de sub deal,
cum arăta zâna lor.
Zâna vulpilor nu era vulpe ca toate vulpile. Avea coadă şi două picioare de vulpe,
dar încolo era o fată bălaie, frumoasă, îmbrăcată de sus până jos într-o haină
lungă, făcută numai din pene de găină.
– Roşcato, a spus zâna, ştiu că astăzi era să ţi se întâmple o mare nenorocire. Şi
ştiu că o duci greu, că ai căzut de trei ori în capcană, că ai sub cojoc multe alice
trimise de vânători. Vreau să te ajut şi vreau să ajut tot neamul vulpesc. Spune
tot ce doreşti şi vei avea. Eu am o putere nemărginită. Pot face orice. Pot să-ţi
îndeplinesc orice dorinţă…
Vulpii nu-i venea să-şi creadă ochilor şi urechilor.
– Orice dorinţă? a întrebat ea neîncrezătoare.
– Da, orice dorinţă.
– Să nu mai fie câini…
– Nu vor mai fi!
– Şi nici vânători…
– Nu vor mai fi nici vânători…
– Şi nici pureci, nici râie…
– Nu vor mai fi!
– Să nu mai fie iarnă…
– Nu va mai fi!
– Pe pământ să crească numai găini, raţe, gâşte, fazani, potârnichi şi iepuri …
Că de animale mai mari nu-i nevoie…
– Aşa va fi!
– Să nu mai fie coteţe care să îngrădească libertatea animalelor…
– Nu vor mai fi! Mai ai vreo dorinţă?
– Da… oamenii să nu mai are şi să nu mai semene pământul, ci să-1 lase pentru
vizuini cât mai multe…
– Aşa va fi! Altceva?
– Viezurii să sape vizuinile, că au gheare mai lungi, apoi să plece, să ne lase în
pace…
– Aşa va fi!
– Şi toate acestea se vor îndeplini? a întrebat iar vulpea, simţind că leşină de
fericire.
– Desigur…
– Ah, cum să-ţi mulţumesc zână binefăcătoare a neamului vulpesc?
Şi s-a aruncat la picioarele zânei, să i le sărute. Dar nu ştiu cum, ploconindu-se,
s-a lovit şi… s-a trezit!
Visase cel mai frumos vis al ei. S-a scuturat de câteva ori şi a privit în jur să se
încredinţeze dacă nu cumva zâna vulpilor nu era totuşi acolo. Dar nu era. Afară
viscolea. De foame, burta i se lipise de spinare. Iar din sat se mai auzeau câinii
lătrând…
Ah, ce bine ar fi fost… scheună jalnic vulpea şi se zgribuli şi mai tare în vizuina
strâmtă şi îngheţată. Să văd o singură zi crescând pe pământ numai gâşte, raţe,
fazani şi iepuri!…

Ciobanul cu ochi stralucitori

A fost odată un împărat, care strănuta mereu; şi-i plăcea să strănute. Dimineaţa,
îndată ce se trezea din somn, strănuta. Strănuta şi după prânz, şi după cină. Ba,
se întâmpla adeseori să strănute şi în timp ce dormea. De câte ori strănuta, cei
din jurul lui ziceau în cor: „Să trăieşti, Măria Ta” !
Fiecare zicea aşa, pentru că împăratului îi făcea plăcere. Era pe deasupra
puternic şi oamenii se temeau de el.
În ţara în care domnea acest împărat trăia un cioban cu ochi strălucitori ca
stelele. De aceea toţi îl porecliseră Ciobanul cu ochi strălucitori.
Într-o zi împăratul pofti să mănânce papricaş din carne de oaie.
Ciobanul cu ochi strălucitori mână turma de oi la curtea împărătească, pentru ca
împăratul să aleagă oaia care-i place. Tocmai când ciobanul era în faţa lui,
împăratului îi veni să strănute. Strănută tare de tot, dar ciobanul nu spuse, după
obiceiul statornicit, „să trăieşti, Măria Ta”. În zadar îl ameninţa împăratul să spună
aşa. Ciobanul zicea că el nu va spune aceste vorbe, decât dacă împăratul îi dă
ce-i va cere.
– Bine, ce ai vrea să-ţi dau? întrebă furios împăratul.
– Vreau să-mi dai pe fiica Măriei Tale de nevastă! răspunse ciobanul cu cel mai
firesc glas din lume.
– Pe fiică-mea de nevastă!? se miră şi se supără foc împăratul.
– Dă-mi voie să mă mărit cu el! se auzi glăsciorul prinţesei, pentru că şi ei îi
plăcea nespus de mult Ciobanul cu ochi strălucitori.
Scos din fire, împăratul porunci să fie aruncat în temniţă, pentru că s-a încumetat
să ceară pe fiică-sa de nevastă. În temniţa aceea se afla un urs alb foarte rău.
Împăratul credea că ursul o să-1 sfâşie îndată. Dar ursul se aşeză liniştit la
picioarele ciobanului şi începu să-i lingă mâinile. Atunci ciobanul scoase fluierul
de la brâu şi începu să cânte. Cânta din fluier, iar ursul juca după ritmul muzicii.
Auzind muzică în temniţă, împăratul alergă într-un suflet acolo. Spre mirarea lui,
constată că ciobanului nu i s-a întâmplat nimic.
– Vrei să-mi spui odată : „Să trăieşti, Măria Ta” !? întrebă împăratul.
– Zău, nu vreau, până când nu mi-o dai pe fiica Măriei Tale de nevastă !
răspunse ciobanul hotărât.
Înfuriat peste măsură, împăratul porunci să fie închis într-o cuşcă, împreună cu
nişte arici sălbatici. Dar aricii se îmblânziră îndată ce văzură ochii strălucitori ai
ciobanului. Ciobanul scoase atunci fluierul de la brâu şi aricii începură să joace
până în zori.
A doua zi, când văzu că ciobanului nu i se întâmplase nimic, împăratul întrebă
furios :
– Vrei să-mi spui, ori nu : „Să trăieşti, Măria Ta” ?
– Apoi, zău, nu vreau până când nu mi-o dai pe fiica Măriei Tale de nevastă !
– Aruncaţi-l în groapa cu coase! porunci împăratul. Ostaşii îl aruncară pe cioban
într-o groapă cu coase ascuţite.
Dar nici de data asta ciobanului nu i se întâmplă nimic, pentru că izbutise, cu
ochii lui strălucitori, să scape de coasele ascuţite. A doua zi dimineaţa şedea pe
marginea gropii şi cânta vesel din fluier.
Împăratul înţelese că nu poate ieşi cu el la capăt şi se gândi la altceva. Porunci
slugilor să înhame doi cai aprigi. Se urcă apoi în trăsură şi-l luă şi pe cioban
alături de el. Curând ajunseră într-o pădure de argint. Împăratul zise :
– Vezi pădurea aceasta de argint ?
– O văd ! răspunse ciobanul.
– Toată pădurea va fi a ta, dacă îmi spui : „Să trăieşti, Măria Ta” !
– Nu vreau să spun, răspunse ciobanul, până nu mi-o dai pe fiica Măriei Tale de
nevastă.
Furios, împăratul dădu bici cailor. Curând ajunseră într-un oraş de aur. Împăratul
zise :
– Spune-mi: „Să trăieşti, Măria Ta” ! şi oraşul acesta de aur va fi al tău.
– Nu, nu vreau! răspunse ciobanul, până când nu mi-o dai pe fiica Măriei Tale de
nevastă.
Împăratul mână caii mai departe. Ajunseră lângă un lac cu diamante.
– Vezi lacul, acesta cu diamante? întrebă împăratul. Ciobanul dădu din cap, în
semn ce-l vede.
– Lacul va fi al tău, numai să-mi spui: „Să trăieşti, Măria Ta”!
– Nu voi spune, zise ciobanul, până când nu mi-o dai pe fiica Măriei Tale de
nevastă.
Ce putea să facă împăratul? îi dădu Ciobanului cu ochi strălucitori pe fiică-sa de
nevastă. Era o cununie ca-n poveste, despre care s-a vorbit peste ţări şi mări.
Mâncară la prânz carne friptă cu hrean. Din pricina asta, împăratul strănută atât
de puternic, încât îi căzu coroana de pe cap.
– Să trăieşti, Măria Ta! zise cu glas tare cel dintâi ciobanul.
De atunci repeta mereu aceste cuvinte, ori de câte ori împăratul strănuta, fie cât
de încet. Până la urmă, împăratul îl ruga pe cioban să înceteze cu aceste vorbe,
că-i va da o jumătate de împărăţie.
Ciobanul cu ochi strălucitori primi jumătate de împărăţie. Numaidecât se încorona
el şi nevastă-sa. De-atunci domnesc mereu, dacă nu cumva or fi murit.

Frumoasa din pădurea adormită

o poveste de Jacob şi Wilhelm Grimm

Trăiau odată, în vremuri uitate, un împărat şi o împărăteasă care nu mai erau

demult tineri. Dar cu toate că soarta nu se îndurase să le hărăzească un urmaş,
iar ei nu se mai aflau în putere, nu trecea zi lăsată de bunul Dumnezeu în care
să nu se tânguie amândoi: „Oh, cât de gol ne e palatul şi ce fericiţi am fi de-am
avea şi noi un copil!” Însă pruncul cel râvnit se lăsă aşteptat multă vreme…
Dar iată că într-o bună zi, pe când împărăteasa se scălda în apa unui pârâiaş de
munte, o broască mare sari dintr-odată pe prundişul malului, şi îi grăi astfel:
– Află măria-ta că-ţi va fi îndeplinită dorinţa. Până nu se încheie anul, vei aduce
pe lume o fetiţă!

Iar spusele broaştei se împliniră întocmai! Împărăteasa născu o fetiţă atât de

frumoasă încât împăratul nu îşi mai încăpea în piele de bucurie. Dar cum era un
om tare generos, ce dorea să se mai bucure şi alţii de fericirea ce dăduse peste
dânşii, împăratul puse la cale o mare petrecere. Şi la petrecerea aceasta,
împăratul nu chemă numai rudele, prietenii ori cunoscuţii, ci şi pe preacinstitele
ursitoare. Gândind, de bună seamă, ca astfel să câştige întreaga lor bunăvoinţă
şi grijă faţă de soarta copilei.
În toată ţara aceea trăiau treisprezece ursitoare, dar pentru că împăratul nu avea
decât douăsprezece talere de aur, în care le putea servi bucatele, una din ele nu
fu poftita la ospăţ.
Petrecerea se prăznui cu mare strălucire, iar când se apropie de sfârşit,
ursitoarele prezente la petrecere înzestrară copila cu cele mai alese daruri. Una îi
hărăzi să se bucure de virtute, a doua de frumuseţe, a treia de bogăţie. Şi tot
aşa, pe rând, ursitoarele îi dăruiră tot ceea ce şi-ar putea dori vreodată un om pe
această lume.
Însă, în clipa în care cea de-a douăsprezecea ursitoare tocmai îşi sfârşea urarea,
apăru val-vârtej şi cea de-a treisprezecea ursitoare, numai foc şi pară de
supărare. Pesemne, venise să se răzbune pentru că nu fusese poftită şi ea la
serbare. Şi, fără ca măcar să arunce vreo privire cuiva, rosti cu glas tunător:
– În ziua în care domniţa va împlini cincisprezece ani, să se înţepe cu un fus şi
să moară!
Apoi, fără să mai adauge vreun cuvinţel, le întoarse tuturor spatele şi părăsi pe
dată sala tronului. Auzind-o, toţi cei prezenţi la petrecere încremeniră de spaimă.
Însă, cea de-a douăsprezecea dintre ursitoare, cea care nu îşi isprăvise de rostit
urarea, se apropie de leagănul fetiţei şi, fiindcă nu îi stătea în putere să ridice
blestemul, ci doar să-l mai îndulcească niţel, glăsui astfel:
– Să nu moară totuşi, ci să cadă într-un somn adânc care să ţină o sută de ani!
Împăratul, care dorea din tot sufletul s-o ferească pe iubita-i copilă de năpasta
blestemului, dădu numaidecât poruncă să se pună pe foc toate fusurile din
împărăţie.
În tot acest timp, fetiţa creştea şi însuşirile cu care o înzestraseră ursitoarele îşi
arătau roadele cu prisosinţă: era atât de frumoasă, de cuminte, de prietenoasă şi
de înţeleaptă, încât oricine o îndrăgea de cum îi era dat s-o vadă.
Se întâmplă însă ca tocmai în ziua în care domniţa împlinea cincisprezece ani,
împăratul şi împărăteasa să fie plecaţi de acasă. Astfel că fata rămase singură în
palat. Şi ca să-şi mai treacă urâtul, luă la rând iatacurile castelului.
Zăbovi ea prin tot felul de odăi, care mai de care mai dichisite, colindând castelul
în lung şi în lat, după pofta inimii, ceasuri întregi. Până când, într-un sfârşit,
ajunse şi în vechiul turn. Urcă scara îngustă şi întortocheată ce ducea sus şi se
pomeni în dreptul unei uşi micuţe.
Domniţa văzu că-n broască stătea vârâtă o cheie ruginită şi o răsuci pe dată. Uşa
sări numaidecât în lături, iar tânăra domniţă intră intr-o cămăruţă strâmtă,
luminată palid de o fereastră mică. Acolo, fata văzu o femeie bătrână, bătrână,
care torcea sârguincioasă un fuior de in.
– Buna ziua, tanti, spuse domniţa. Ce faci aici?
– Iaca, torc şi eu! răspunse bătrâna, dând din cap.
– Ce e aceea de se răsuceşte atât de repede? întrebă fata, care nu mai văzuse
până atunci un fus. Apoi, luând fusul în mâna, încercă şi ea să toarcă.
Dar de-abia îl atinse, că se şi înţepă la un deget. Şi astfel, blestemul cumplit al
celei de-a treisprezecea ursitoare se împlini.
În clipa în care simţi înţepătura, fata căzu pe un pat ce se afla acolo şi se
cufundă într-un somn adânc. Iar somnul acesta cuprinse întreg palatul: împăratul
şi împărăteasa, care tocmai atunci se întorseseră acasă şi intraseră în sala
tronului, adormiră pe loc, iar odată cu dânşii adormi întreaga curte.
Adormiră şi caii în grajduri, şi câinii prin cotloanele curţilor, şi porumbeii pe
acoperiş, şi muştele pe pereţi. Ba chiar şi focul care ardea în vatră îşi domoli mai-
întâi vâlvătaia, apoi se stinse cu totul. Friptura încetă să mai sfârâie, iar
bucătarul, care tocmai se pregătea să-şi apuce de chică ucenicul, fiindcă acesta
făcuse o boroboaţă, îi dădu drumul şi adormi şi el. Chiar şi vântul îşi domoli
suflarea şi nicio frunzuliţă nu se mai mişcă în copacii din preajma palatului.
Şi ce să vezi? După o vreme, de jur-împrejurul castelului începu să crească un
tufăriş de mărăcini, care prinse a se înălţa, transformându-se într-un gard înalt,
cât un stat de om! Apoi, an după an, mărăcinişul se înălţa tot mai mult până
când, în cele din urmă, cuprinse toţi pereţii castelului, ajungând la căpriori. Ba se
mai întinse şi pe deasupra, de nu mai puteai vedea nimic, nici măcar steagul de
pe acoperişul palatului.
Între timp, vestea despre frumoasa din pădurea adormită – căci aşa o numeau
toţi acum pe tânăra domniţă! – se răspândise-n lumea largă. Şi, din timp în timp,
se găsea câte un fiu de crai care încerca să străbată tufărişul de mărăcini şi să
pătrundă în palat.
Dar de răzbit, nu răzbea niciunul, din pricină că mărăcinii se prindeau laolaltă ca
şi când ar fi avut nişte mâini ghimpoase, şi nu îi lăsau să înainteze nici măcar un
pas.
După amar şi amar de ani, un veac nu alta, iată că prin acele meleaguri răsări
încă un fecior de împărat. Înainte de a ajunge la castel însă, acesta avu norocul
să se întâlnească cu un bătrân gârbovit de ani. Iar acesta îi vorbi de gardul de
mărăcini ce împrejmuia palatul de atâţia amar de ani. Apoi, îi mai zise că în palat
dormea adâncită într-un somn adânc, de vreo sută de ani, o fiică de crai,
frumoasă cum nu se mai afla alta pe lume. Îi mai povesti că tot de atunci dorm şi
împăratul, şi împărăteasa, şi toţi curtenii. Şi mai auzise bătrânul, de la bunicul lui,
că mulţi feciori de crai se perindaseră pe-acolo, încercând să ajungă în palat prin
tufărişul de mărăcini, dar că toţi îşi găsiră sfârşitul acolo, agăţaţi printre spini.
Tânărul crai îi mulţumi bătrânului pentru cele ce îi povestise, dar adăugă cu
mândrie:
– Mie nu mi-e teamă! Şi am să mă duc s-o văd chiar acum pe frumoasa
adormită. Chiar de-ar fi ca din această pricină să-mi pierd viaţa!
Oricât încercă bătrânul cel omenos să-l abată pe flăcău de la acest gând, nu
izbuti, căci acesta era neînduplecat în hotărârea lui.
Se nimeri însă ca tocmai atunci să se împlinească cei o sută de ani. Aşadar,
sosise ziua în care frumoasei adormite îi fusese sortit să se trezească din somnul
ei lung şi greu. De aceea, când feciorul de împărat se apropie de tufărişul de
mărăcini, nu îi veni să îşi creadă ochilor când văzu cum aceştia se preschimbară
pe dată în puzderie de flori mari şi frumoase, ce se dădeau la o parte din calea
lui, lăsându-l să treacă nevătămat. Şi după ce trecu fiul de crai, văzu cărarea
cum se strângea din nou şi cum florile se preschimbau iarăşi în zidul ghimpos, de
nestrăbătut, de mai-înainte.
În curtea palatului, feciorul de împărat văzu o mulţime de cai şi de ogari ce
dormeau pe lespezile de piatră ale palatului. Pe acoperiş, zări şi porumbeii ce
dormeau cu căpşoarele vârâte între aripi.
Şi de-ndată ce intră în palat, craiul văzu muştele ce dormeau nestingherite pe
pereţi, iar în bucătărie, îl zări pe bucătarul ce ţinea mâna întinsă, ca şi cum ar fi
vrut să-şi apuce de chică ajutorul, dar nu mai apucase. Tot acolo, fiul de crai mai
văzu şi-o slujnică ce şedea pe un scăunel, având în faţă o găină neagră, pe care
părea că abia începuse s-o jumulească. Chit că cele dintâi pene i le smulsese cu
o sută de ani înainte.
Şi feciorul de crai merse uimit mai departe, până ce ajunse în sala tronului. Aici îi
găsi pe toţi curtenii dormind un somn ca de plumb, care pe unde-l ajunsese, iar
sus, pe tron, dormeau împăratul şi împărăteasa.
Colindă prinţul ce colindă, ajungând mereu în alte încăperi, fără să se oprească
măcar o clipă. Văzu că tot palatul era cufundat într-o tăcere atât de adâncă,
încât, dacă erai atent, îţi puteai auzi răsuflarea ori bătăile inimii. În cele din urmă,
se întâmplă ca flăcăul nostru să ajungă în turn şi să deschidă uşa cămăruţei în
care dormea tânăra domniţă.
De cum o văzu, feciorul de împărat o găsi atât de frumoasă încât nu-şi mai putu
lua ochii de la dânsa şi, aplecându-se, o sărută.
De îndată ce-o atinse cu buzele, frumoasa adormită clipi mărunt, deschise ochii
şi îl privi cu drag. Coborâră apoi amândoi din turn şi, ca la un semn, împăratul şi
împărăteasa se treziră şi ei, alături de toţi ceilalţi curteni. Se priveau unii pe alţii,
miraţi, şi mai-mai că nu le venea să îşi creadă ochilor.
Caii din curte se ridicară în două picioare şi începură să îşi scuture coama; ogarii
săriră sprinteni în sus, dând veseli din coadă şi gudurându-se; porumbeii de pe
acoperiş îşi scoaseră căpşoarele de sub aripi şi, rotindu-şi privirile-n zare, îşi
luară zborul. Muştele începură să se mişte pe pereţi bâzâind întruna; focul din
bucătărie se dezmorţi şi îşi înteţi vâlvătaia, mâncarea de pe plită porni să
clocotească, friptura prinse iar să sfârâie, iar bucătarul îi trase o palmă zdravănă
ucenicului său, care începu să ţipe ca din gură de şarpe. Iar slujnica se apucă de
jumulit găina şi n-o mai lăsă din mână până nu-i smulse toate penele…
Apoi se prăznui cu mare strălucire şi alai nunta feciorului de crai cu frumoasa
adormită din pădure, care trăiră fericiţi până la sfârşitul zilelor lor.
 Vasile Porojan
de Vasile Alecsandri
Mircesti, 1880

Amice,

Am pierdut in zilele trecute un tovaras de copilarie care purta un nume mai mult
de satra decat de salon, caci se numea Porojan!

El a fost unul din robii nostri, tigan lingurar de soiul lui, insa pitar de meserie.

Marturisesc ca m-am simtit cuprins de-o adanca mahnire cand am aflat ca el s-a
mutat cu satra pe ceea lume, ca multi din contemporanii mei, boieri, tarani si
tigani, cu care m-am incalzit la soarele Moldovei timp de jumatate de secol si mai
bine! Am pierdut in Vasile Porojan pe cel de pe urma martor al inceputului vietii
mele, rivalul meu in jocul de arsice si in azvarlitura de pietre pe deasupra bisericii
Sfantului Ilie din Iasi, vecina cu casa parinteasca. Valurile lumii si treptele sociale
ne-au despartit de mult unul de altul; eu inaltandu-ma pe scara mai pana in varful
ei si el ramanand jos fara a putea pune piciorul nici macar pe intaia treapta; insa
acum 50 de ani eram amandoi egali dinaintea soarelui, fiind deopotriva parliti de
dansul, si formam o pereche nedespartita de cum rasarea lumina zilei pana ce
apunea. Poamele din gradina nu apucau niciodata a se coace din cauza noastra,
caci amandoi stiam a ne acata ca veveritele pe varfurile cele mai nalte ale
copacilor roditori. Evreii nu mai indrazneau a trece pe strada casei noastre din
cauza zburatairilor de pietre cu care ii improscam.

Mesteri in arta de a fura merele si perele de pe crengi; indraznet i la asaltul

stogurilor de fan, din varful carora ne placea a ne da de-a rostogol; neobositi la
„puia-gaia“, la „poarca“, la „tarca“ si chiar iscoditori de noi jocuri, eram mandri
unul de altul!...

Singura deosebire ce exista intre noi doi consista intr-aceea ca pentru fardelegile
noastre copilaresti, numai Porojan era pedepsit de catre jupaneasa din casa,
mama Gahita! Cate batai a mancat el, sarmanul, pe socoteala mea!... De-abia
scapat din mainile jupanesei cu chica topor si cu obrajii bujorati de palme, el
alerga la mine si, uitand usturimea, ma indemna sa ne jucam in puf. Eu il
mangaiam, dandu-i cateva parale turcesti ca sa cumpere halvita si simit, doua
friandize, cum zic francezii, doua Delicatessen, cum zic nemtii, pentru care
Porojan era in stare sa-si vanda caciula daca ar fi avut-o, si eu in stare sa-mi dau
papucii din picioare.

Ce talent avea el pentru confectionarea arcelor de nuiele cu sageti de sindrila!

Cum stia de bine sa inalte zmeie de hartie poleita pana sub nori si sa le trimita
ravase pe sfara!... Acele zmeie cu cozi lungi erau fabricate de dascalul bisericii si
purtau pe fata lor urmatoarele cuvinte scrise cu slove chirilice:

„Afurisit sa fie cu tot neamul lui si sa arda in jaraticul iadului acel care ar gasi
acest zmeu cazut si nu l-ar aduce in ograda Sfantului Ilie.“

Zmeul sforaind purta acest blestem pe deasupra orasului, fiind pandit de toti
baietii mahalalelor, si cand i se intampla sa cada din vazduh, devenea prada lor;
blestemul nu producea nici un efect, din cauza ca hotii nu stiau carte; insa Vasile
Porojan pleca indata ca sa-si gaseasca paguba, sarea peste zaplazuri, peste
garduri, pana ce da de hoti, incepea cearta cu ei, si cateodata izbutea a se
intoarce cu o bucatica din coada zmeului in mana, iar mai adeseori el venea cu
parul valvoi si cu camasa rupta. Atunci fata lui se posomora si ochii lui se
aprindeau de dorul razbunarii. Cu o iscusinta de salbatic, el isi pregatea armele,
adica o piatra rotunda legata de capatul unui pac de sfara, si cand vedea pe
deasupra capului inaltandu-se vreun zmeu strain, deodata azvarlea piatra in
vazduh si o azvarlea cu atata maiestrie, incat piatra zbura totdeauna pe
deasupra sforii zmeului si cadea iar langa el.

— Al nostru-i, cuconasule!... striga Porojan cu glas triumfator; si, in adevar,

tragand sfara lui incalcita de acea a zmeului, acesta in curand cadea in mainile
noastre.

Ce bucurie!... Nici o comoara nu putea plati acea izbanda. Tovarasul meu, pe

langa aceste dispozitii de stiinta strategica, mai poseda si aplecari artistice; el
suna din dramba cu un talent la care nu am putut ajunge niciodata si pe care il
admiram mai mult decat am admirat mai tarziu talentul lui Liszt... stia sa imiteze
suierul serpilor si sa-i cheme astfel la el cand ne rataceam impreuna prin fanatele
inflorite din lunca de la Mircesti... si insa toate aceste aptitudini ale lui fiind
nesocotite, el a fost destinat a deveni pitar. intr-o buna dimineata Porojan a fost
dat pe mana unui brutar pentru ca sa invete a plamadi paini, ciurecuri, colaci,
cozonaci etc., si eu am fost trimis la pansionul dlui Victor Cuénim ca sa invat tot
ce se putea invata pe atunci: un pic de frantuzeasca, un pic de nemteasca, un
pic de greceasca si ceva istorie, si ceva geografie pe deasupra.

Adio, nepasare a copilariei! adio, libertate! adio, fericire! Ce-o fi patit tovarasul
meu sub lopata brutarului, nu stiu, dar cat pentru mine, imi aduc aminte ca, lipsit
de Porojan, imi parea ca eram o fiinta fara umbra.

Acea viata noua de scolar inchis in sala de studiu, ghemuit pe un pupitru si

condamnat a invata pe de rost verbe franceze, germane si grecesti[1]; obligatia
de a ne trezi dimineata in sunetul unui lighean de alama lovit ca un tam-tam
chinezesc de doamna Cuénim; sila la care elevii erau supusi de a manca bucate
cu care nu erau deprinsi; o mie de mici mizerii ce sunt legate de bietul copil iesit
din casa parinteasca, foamea, frigul, neodihna si examenele zilnice ale
profesorilor ma adusesera la o desperare amara... Desi luam parte la jocurile
camarazilor mei cand suna ora de recreatie, insa cea mai scumpa petrecere a
mea consista intru a ma sui pe capra unei trasuri vechi si parasita sub o sura
deschisa din toate partile. De-acolo priveam cu melancolie dealurile Socolei,
miscarea nourilor pe intinderea cerului, trecerea cardurilor de cocoare prin aer,
drumul vestit al Bordei ce ducea in tara de Jos si mai ales orizontul albastru,
orizontul necunoscut si plin de-o atragere misterioasa... Dorul de calatorii se
desteptase in mine de cand intr-o noapte doi scolari, fratii Cuciuc, ne povestisera
nenorocirile lui Robinson Cruzoe, si de-atunci mintea mea devenise un muzeu de
tablouri ce reprezentau corabii sfarmate de stanci, valuri de mare umflate cat
muntii, cete de salbatici care frigeau oameni pentru ospatul lor etc.

Mare inraurire au exercitat asupra imaginatiei mele de copil intamplarile lui

Robinson povestite de fratii Cuciuc! Acesti elevi aveau o memorie extraordinara
si aptitudine la invatatura, doua calitati care erau de natura a-i duce departe...
daca nu i-ar fi dus in spanzuratoarea de pe Campul Frumoasei, ca paricizi,
indemnati la crima de insasi mama lor...

Un rege alungat din tara lui si-o fi aducand adeseori aminte de tronul sau aurit.
Astfel imi aduc aminte eu de capra trasurii de sub sopron. in momentele ce stam
urcat pe ea, imaginea lui Porojan trecea pe dinaintea ochilor mei tintiti, insa nu
neagra si vesela, ci pudruita cu faina si umilita de aceasta albeata nefireasca.
Dupa dansa veneau figurile celorlalti robi, servitori din casa parinteasca, si
anume: Stoica, vizitiul tatani-meu, care avea mania de a fura tingirile cu bucate
din curtile boieresti pe unde parintele meu se ducea in vizita si le ascundea in
ladita trasurii, fara a se gandi ca va fi tradat de mirosul bucatelor si de zanganitul
tingirilor hurducate pe pavea. Ana, femeia lui, pe care el cerea sa o lase, sub
cuvant ca: i s-a invechit tiganca. Costache, bucatarul, care nimerea foarte bine
sarmalele, ihnelele, ostropaturile etc., dar se incurca in blanmangele, caci le da
un miros de sapun... inde, era obligat sa le manance intregi. Casandra, Maria si
Zamfira, trei fete frumoase pe care mama Gahita le luase cu de-a sila din
tiganimea de la Mircesti, pentru ca sa le creasca in casa, sa le deprinda a coase
la gherghef etc. Casandra, alba ca o fata de boier, se inamorase de Postolache,
cobzarul de la tara, si dorea sa se marite cu el, insa jupaneasa o casatori far’ de
voie cu Costache bucatarul, obligand pe Postolache sa-i cante la nunta! Zamfira,
mai norocita, izbuti a fugi cu Didica scripcarul, de la care am adunat mai multe
cantece poporale, si a duce o viata nomada cu iubitul ei pana a muri, nu se stie
cum si unde.

Cat pentru Porojan, el deveni un pitar de frunte sub ciomagul profesorului sau si
fu ridicat la rangul de ciurecar al casei. Cariera lui fu astfel desenata pe gura
cuptorului cu litere nesterse de carbune!... Domnii tarii puteau sa se mazileasca,
datinile puteau sa se schimbe in Moldova, fata lumii putea sa se prefaca in orice
mod; eu, tovarasul lui de odinioara, puteam sa devin, din simplu comis ce eram,
postelnic mare, ministru, domn chiar!... Porojan avea sa ramaie pitar si numai
pitar pana la sfarsitul vietii sale!... Stranie nedreptate a soartei! Din ziua trista a
despartirii noastre numai duminicile ne mai intalneam in curte, cand ne intorceam
de la pansioanele noastre, si atunci recastigam tot timpul pierdut cu studiul...
Ambitia noastra era de a chiti si a zburatai cu pietricele late si rotunde pe
palamarul bisericii Sfantului Ilie, cand el, suit in clopotnita, batea toaca,
executand variatii fantastice cu ciocanul de lemn pe scandura spanzurata alaturi
cu clopotele. intr-o zi avui satisfacerea de a-l lovi peste mana tocmai cand
obtinea un admirabil efect de toaca. Auziram un racnet in naltul cerului si pe
urma o grindina de amenintari care cadeau de sus pe capul nostru. Fiind insa ca
distanta ce ne despartea de palamarul virtuos era mare, i-am raspuns prin o
noua bombardare si, ca partii, am rupt-o de fuga voiniceste. Victima noastra se
planse la dascal, dascalul la diacon, diaconul la preot, preotul la jupaneasa
Gahita. Rezultatul acestor plangeri succesive a fost ca indata furam prinsi
pemprejurul bisericii si dusi dinaintea maicii mele, care ma dojeni putin cu
blandete, si apoi ma sterse de sudoare pe obraz... Iar Porojan plati gloaba pentru
amandoi... Sarmanul! Mult l-a costat onorul de a fi tovarasul de nebunii al
cuconasului!

Asemenea o pati si inainte de a fi dati la invatatura. Pe la 1827 aveam de

profesor pe calugarul Gherman, acel care a vandut lui Gr. Ghica-voda
manuscriptul lui sincai. El sedea la noi si, afara de mine, avea si alti elevi externi,
dintre care pe M. Kogalniceanu. Acesta venea in toate zilele, imbracat in anteriu
de cutnie si purtand un islic rotund de piele de miel sura... Vai de nenorocitul islic!
El devenise o minge in mainile noastre si ne atragea ocari aspre din partea
parintelui Gherman, ba uneori chiar si palme. Cum sa ne razbunam? Vasile
Porojan gasi modul de razbunare!... Dascalul nostru avea obicei sa doarma dupa
amiaza si sa horaiasca de se rasuna ograda. El atunci se afla intr-un soi de
letargie din care nu l-ar fi trezit nici tunul. Profitand deci de aceasta imprejurare,
ne-am apucat de am zugravit cu cerneala visinie sprancenele, barba si mustatile
calugarului. Efectul produs a fost de minune!... Parintele Gherman nu mai
indrazni sa iasa in lume vro doua luni de zile pentru ca sa scape de glumele
oamenilor, iar bietul Porojan facu pentru prima oara cunostinta cu sfantul Neculai
din cui.

Sunt dator insa a marturisi ca amicul meu stia sa rabde suferintele cu un stoicism
antic. Nici tipa, nici varsa lacrimi, dar plangeam eu pentru dansul.

in sfarsit suna ora unei despartiri complete!... in vara anului 1834 dnul Cuénim
dusese elevii sai pe malul Prutului pentru petrecerea vacantelor. Eram in gazda
pe la casele taranesti din satul X... si ne gaseam la largul nostru: veseli, nebuni,
zburdalnici ca randunelele. intre sat si rau se ridica un buchet de copaci rari si
pletosi, care devenise arena jocurilor noastre. Adapostiti la umbra lor, priveam
cazacii de pe cela mal, inarmati cu sulite lungi, si cand ne scaldam strigam la ei:
zdraste ciolovec, ca si cand am fi salutat pe Cesar.

sedeam intr-o amiaza culcat la tulpina unei rachite, crezanduma ca-s Robinson
Cruzoe si asteptand sa apara de dupa copaci o ceata de salbatici, cand zarii
deodata figura lui Porojan.

— Vasile!... am strigat cu bucurie... Vasile!...

— Eu, cuconasule, raspunse Porojan. Am adus o scrisoare a boierului lui domnul

Cuénim.
— si te-a trimis pe tine?

— Ba nu; dar m-am luat pe urma slujitorului de la Visterie, care a fost insarcinat
cu scrisoarea. imi era dor sa te mai vad o data, cuconasule, pan-a nu te duce la
Paris.

— La Paris? eu?

— Asa... am auzit vorbind fetele de sus, ca boierul a hotarat sa te trimita la carte,

tocmai in fundul lumii... si am venit sa te rog ca sa ma iei cu d-ta.

— Lasa pe mine, Vasile... far’ de tine nu ma duc, am raspuns cu siguranta.

insa peste vro zece zile mi-am luat adio de la maica mea, care plangea, de la
tatul meu, care se stapanea ca sa nu planga, de la frate, de la sora, de la mama
Gahita, de la servitori si am plecat, lasand in urma mea pe bietul Vasile Porojan...
Ochii lui se umplusera de lacrimi pentru intaia oara de cand il cunosteam. Am
plecat odata cu Alexandru Cuza, caruia norocul ii rezerva tronul Romaniei, cu
varul sau, N. Docan, si cu pictorul Negulici, care a murit la Constantinopol in
urma evenimentelor de la 1848. Conducatorul si guvernatorul nostru era insusi
secretarul vestitului Corai, dnul Filip Furnasaki.

Cinci ani intregi am stat in Paris, cercand, dupa dorinta parintelui meu, sa ma
pregatesc pentru studiul medicinei, apoi pentu studiul dreptului... Cercare
zadarnica, fiind contrara imaginatiei mele vagabonde si aplecarii mele pentru
literatura...

La intoarcerea mea in tara, pe la sfarsitul anului 1839, dupa o placuta calatorie

prin Italia, am gasit casa parinteasca completa... Porojan singur lipsea, caci
fugise a doua zi dupa plecarea mea la Paris si nu se mai intorsese la stapani de
frica zgardei cu coarne de fier si mai cu seama de groaza politaiului Urzica, prin
mainile caruia era obicei sa treaca toti tiganii lenesi, talhari sau prea iubitori de
libertate... Nu trecu insa mult timp si el aparu in curte, caci auzise de intoarcerea
mea. Dorul de mine il facu sa infrunte asprimea pedepsei ce meritase... dar am
avut nespusa multumire de a-l scapa si de a-l reintegra iarasi in postul sau de
pitar al casei. Dupa moartea parintilor mei, am eliberat toti robii nostri, voind
astfel sa recunosc amicia lui Porojan pentru mine. Frumoasa zi a fost aceea
cand, din balconul casei de la Mircesti, am declarat tiganilor adunati ca sunt
liberi! Ca nu li se vor mai lua copiii pentru a fi crescuti si deprinsi ca servitori in
casa boiereasca si ca pot sa mearga unde le place fara impiedecare din partea
nimanui.

Surprinderea lor s-a manifestat prin o exclamare salbatica, si bucuria lor prin o
mie de sarituri desantate, ca oameni muscati de tarantela. Vreo trei batrani insa
au inceput a plange si a-mi zice:

— Stapane, stapane, ce ti-am gresit ca sa ne urgisesti astfel, pacatosii de noi?!...

Ne faci slobozi?... Cine o sa ne poarte de grija de azi inainte?... Cine o sa ne
hraneasca, cine sa ne imbrace, cine sa ne cunune, cine sa ne ingroape?...
Stapane, nu te indura de noi si nu ne departa de mila mariei tale!

Vorbe desarte pentru multimea ce intrase in paroxismul betiei!... Toti, parasindu-

si bordeiele, plecara a doua zi cu tot avutul lor ca sa mearga... Unde?... Nu o
stiau nici ei, dar se pornira ca sa calce peste orizont si sa afirme dreptul lor de
oameni liberi... Laia se opri la cea intai crasma, pentru ca sa celebreze noua lor
pozitie sociala, apoi se opri la a doua crasma, pentru ca sa cinsteasca in
sanatatea cuconasului, apoi se opri la a treia, pentru ca sa boteze cu vin
libertusca, apoi la a patra, pentru ca sa guste daca rachiul liber e mai bun decat
celalalt etc., etc., si astfel au dus-o intruna pana ce, bandu-si pana si caciulile si
apucandu-se de furturi, au ajuns in inchisorile de la Roman, de la Piatra si de la
Bacau.

Peste sase luni, s-au intors cu totii la Mircesti, goi, bolnavi, morti de foame,
inghetati de ger, si au cazut in genunchi cu rugaminte ca sa-i primesc iar robi ca
in vremile cele bune, dupa cum spuneau ei... Aceasta reintoarcere de bunavoie
la sclavie m-a facut a cugeta mult asupra modului de a libera popoarele ce sunt
sclave din nascare si m-am convins ca pe cat e de neomenos faptul de a lipsi pe
un om de libertate, pe atat e de necumpatat faptul de a libera deodata pe un
sclav fara a-l pregati la fericirea ce-l asteapta si a-l feri de neajunsurile unei
libertati pripite.

Porojan insa nu impartasi soarta celorlalti tigani. Devenit liber, el se duse sa

exerciteze in tinuturi meseria lui de pitar si in sfarsit se stabili la Piatra. Astfel ne
pierduram din vedere ani indelungati... Mi se spusese chiar ca ar fi murit!...

intr-o zi, pe cand sedeam la masa in umbra copacilor din gradina de la Mircesti,
zaresc un strain cu surtuc de nankin si cu picioarele goale... Figura lui nu-mi
parea necunoscuta... o privesc cu luare-aminte... Ce sa vad?... Porojan!... Cine
poate spune bucuria mea?... Tovarasul meu de copilarie! traieste! iata-l!... iata-l
plangand si sarutandu-mi mainile!... Nu stiam ce sa-i dau ca sa-i fac multumire...
imi venea sa-l poftesc la masa; sa-i propun o partida de arsici.
Dupa cele intai momente de uimire, el imi povesti odiseea lui, un lung sir de
mizerii omenesti, apoi se ruga sa-l primesc a fi pitar la Mircesti, zicand ca voieste
sa moara unde s-a nascut. Am primit cu recunostinta, l-am imbracat din cap
pana-n picioare, i-am hotarat o leafa buna si i-am gatit o odaie deosebita in
ograda. El s-a instalat si dupa doua zile s-a facut nevazut impreuna cu un cal al
vatafului!
De-atunci l-am mai intalnit o data la Piatra, slabanogit, plin de reumatisme, plecat
spre pamant de aspra mana a batranetii si dezgustat de lume. Sarmanul! a
parasit-o in sfarsit, luand cu el partea aceea din tabloul social care ne arata
familiile boieresti inconjurate de servitori tigani, precum erau casele patricienilor
romani, pline de sclavi adusi din lumea intreaga.
Vizita de Ion Luca Caragiale - povestire
M-am dus la Sf. Ion sa fac o vizita doamnei Maria Popescu, o veche prietena, ca
s-o felicit pentru onomastica unicului sau fiu, Ionel Popescu, un copilas
foarte dragut de vreo opt anisori. N-am voit sa merg cu mana goala si i-am
dus baietelului o minge foarte mare de cauciuc si foarte elastica.
Atentiunea mea a facut mare placere amicei mele si mai ales copilului, pe
care l-am gasit imbracat ca maior de rosiori in uniforma de mare tinuta.
Dupa formalitatile de rigoare, am inceput sa convorbim despre vreme,
despre sortii agriculturii - dl. Popescu tatal este mare agricultor - despre
criza si celelalte. Am observat doamnei Popescu ca in anul acesta nu se
prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri ... Doamna mi-a raspuns ca
de la o vreme i se uraste chiar unei femei cu petrecerile, mai ales cand are
copii.
- Sa-ti spun drept, cat era Ionel mititel, mai mergea; acu, de cand s-a facut baiat
mare, trebuie sa ma ocup eu de el, trebuie sa-i fac educatia. Si nu stiti
dumneavoastra barbatii cat timp ii ia unei femei educatia unui copil, mai
ales cand mama nu vrea sa-l lase fara educatie!
- Pe cand doamna Popescu-mi expune parerile ei sanatoase in privinta
educatiei copiilor, auzim dintr-o odaie de alaturi o voce ragusita de femeie
batrana:
- Uite, conita, Ionel nu s-astampara!
- Ionel! striga madam Popescu, Ionel, vin' la mama!
Apoi, catra mine incet:
- Nu stii ce strengar se face si destept ... Dar vocea de dincolo adauga:
- Conita, uite, Ionel vrea sa-mi rastoarne masina! ... Astampara-te, ca te
arzi!
- Ionel! striga iar madam Popescu; Ionel! vin' la mama!
- Sari, conita! varsa spirtul! s-aprinde!
- Ionel! striga iar mama si se scoala repede sa mearga dupa el. Dar pe
cand vrea sa iasa pe use, apare micul maior de rosiori cu sabia scoasa si-i
opreste trecerea, luand o poza foarte martiala. Mama ia pe maiorul in
brate si-l saruta ...
- Nu ti-am spus sa nu te mai apropii de masina cand face cafea, ca daca
te-aprinzi, moare mama? Vrei sa moara mama?
- Dar, intrerup eu, pentru cine ati poruncit cafea, madam Popescu?
- Pentru dumneata.
- Dar de ce va mai suparati?
- Dar ce suparare!
Madam Popescu mai saruta o data dulce pe maiorasul, il scuipa sa nu-l deoache
si-l lasa jos. El a pus sabia in teaca, saluta militareste si merge intr-un colt
al salonului unde, pe doua mese, pe canapea, pe foteluri si pe jos, stau
gramadite fel de fel de jucarii. Dintre toate, maiorul alege o trambita si o
toba. Atarna toba de gat, suie pe un superb cal vanat rotat, pune trambita
la gura si, leganandu-se calare, incepe sa bata toba cu o mana si sa sufle-
n trambita. Madam Popescu imi spune ceva; eu n-aud nimica. Ii raspund
totusi ca nu cred sa mai tie mult gerul asa de aspru; ea n-aude nimica.
- Ionel! Ionel! Ionel! Du-te dincolo, mama, spargi urechile dumnealui! Nu e
frumos, cand sunt musafiri!
Iar eu, profitand de un moment cand trambita si toba tac, adaog:
- Si pe urma, dumneata esti rosior, in cavalerie.
- Maior! striga mandrul militar.
- Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e toba si maiorul nu canta cu trambita.
Cu trambita canta numai gradele inferioare. Maiorul comanda si merge-n
fruntea soldatilor cu sabia scoasa.
Explicatia mea prinde bine. Maiorul descalica, scoate de dupa gat toba, pe
care o tranteste cat colo, asemenea si trambita. Apoi incepe sa comande:
- Inainte mars!
Si, cu sabia scoasa, incepe sa atace strasnic tot ce-ntalneste-n cale. In
momentul acesta, jupaneasa cea ragusita intra cu tava aducand dulceata
si cafele. Cum o vede, maiorul se opreste o clipa, ca si cum ar vrea sa se
reculeaga fiind surprins de inamic. Clipa insa de reculegere trece ca o
clipa, si maiorul, dand un racnet suprem de asalt, se repede asupra
inamicului. Inamicul da un tipat de disperare.
- Tine-l, conita, ca ma da jos cu tava!
Madam Popescu se repede sa taie drumul maiorului, care, in furia
atacului, nu mai vede nimic inaintea lui. Jupaneasa este salvata, dar
madam Popescu, deoarece a avut imprudenta sa iasa din neutralitate si
sa intervie in razboi, primeste in obraz, dedesubtul ochiului drept, o
puternica lovitura de spada.
- Vezi? Vezi, daca faci nebunii? era sa-mi scoti ochiul. Ti-ar fi placut sa ma
omori? Saruta-ma, sa-mi treaca si sa te iert!
Maiorul sare de gatul mamei si o saruta ... Mamei ii trece, iar eu, dupa ce
am luat dulceata, ma pregatesc sa sorb din cafea ...
- Nu va supara fumul de tutun? intreb eu pe madam Popescu.
- Vai de mine! la noi se fumeaza ... Barbatu-meu fumeaza ... si ...
dumnealui ... mi se pare ca-i cam place.
Si zicand „dumnealui”, mama mi-arata razand pe domnul maior.
- A! zic eu, si dumnealui?
- Da, da, dumnealui! sa-l vezi ce caraghios e cu tigara-n gura, sa te
prapadesti de ras ... ca un om mare ...
- A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu. Tutunul este o otrava ...
- Dar tu de ce tragi? ma-ntrerupe maiorul lucrand cu lingura in cheseaua
de dulceata.
- Ajunge, Ionel! destula dulceata, iar te-apuca stomacul.
Maiorul asculta, dupa ce mai ia inca vreo trei-patru lingurite, apoi iese cu
cheseaua in vestibul.
- Unde te duci? intreaba mama.
- Vin acum, raspunde Ionel.
Dupa un moment, se-ntoarce cu cheseaua goala. O pune pe o masa, se
apropie de mine, imi ia de pe mescioara tabacherea cu tigarete regale,
scoate una, o pune in gura si ma saluta militareste, ca orice soldat care
cere unui tivil sa-i imprumute foc. Eu nu stiu ce trebuie sa fac. Mama,
razand, imi face cu ochiul si ma-ndeamna sa servesc pe domnul maior.
Intind tigareta mea, militarul o aprinde pe a lui si, fumand, ca orice militar,
se plimba foarte grav de colo pana colo. Eu nu-l pot admira indestul, pe
cand mama il scuipa, sa nu-l deoache, si imi zice:
- Scuipa-l, sa nu mi-l deochi!
Maiorul si-a fumat tigareta pana la carton. Apoi se repede la mingea pe
care i-am adus-o eu si-ncepe s-o tranteasca. Mingea sare pana la
policandrul din tavanul salonului, unde turbura grozav linistea ciucurilor de
cristal.
- Ionel, astampara-te, mama! Ai sa spargi ceva! Vrei sa ma superi? Vrei sa
moara mama?
Dar maiorul s-a-ndarjit asupra ghiulelei saltatoare care i-a scapat din
 mana: o tranteste cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gura ceasca,
dar, vorba francezului, entre la coupe et les levres … mingea imi zboara
din mana ceasca, oparindu-ma cu cafeaua, care se varsa pe pantalonii
mei de vizita, culoarea oului de rata.
- Ai vazut ce-ai facut? Nu ti-am spus sa te-astamperi? Vezi? ... ai suparat
pe domnul! ... Alta data n-o sa-ti mai aduca nicio jucarie! Apoi, intorcandu-
se catre mine, cu multa bunatate:
- Nu e nimic! Iese ... Cafeaua nu pateaza! Iese cu nitica apa calda! ... Dar
n-apuca sa termine si, deodata, o vad schimbandu-se la fata ca de o
adanca groaza. Apoi da un tipat si, ridicandu-se de pe scaun:
- Ionel! mama! ce ai?
Ma-ntorc si vad pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduti si cu dragalasa
lui figura strambata. Mama se repede spre el, dar pana sa faca un pas,
maiorul cade lat.
- Vai de mine! tipa mama. E rau copilului! ... Ajutor! moare copilul!
Ridic pe maiorul, ii deschei repede mondirul la gat si la piept.
- Nu-i nimica! zic eu. Apa rece!
Il stropesc bine, pe cand mama pierduta isi smulge parul.
- Vezi, domnule maior? il intreb eu dupa ce-si mai vine in fire. Vezi? Nu ti-
am spus eu ca tutunul nu e lucru bun? Sa nu mai fumezi!
Am lasat pe madam Popescu linistita cu scumpul ei maior afara din orice stare
alarmanta si am iesit. Mi-am pus sosonii si paltonul si am plecat. Cand am
ajuns acasa, am inteles de ce maiorul iesise un moment cu cheseaua in
vestibul - ca sa-mi toarne dulceata in sosoni.

Dl. Goe - Ion Luca Caragiale

Ca sa nu mai ramaie repetent şi anul acesta, mam mare, mamiţica şi tanti Miţa
au promis tanarului Goe sa-l duca-n Bucureşti de 10 mai.
Puţin ne importa daca aceste trei dame se hotarasc a parasi locul lor spre a veni
în Capitala numai de hatarul fiului şi nepoţelului lor. Destul ca foarte de
dimineaţa, dumnealor, frumos gatite, împreuna cu tanarul Goe, aşteapta cu multa
nerabdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie sa le duca la
Bucureşti. Adevarul e ca, daca se hotaraşte cineva sa asiste la o sarbatoare
naţionala aşa de importanta, trebuie s-o ia de dimineaţa. Trenul în care se vor sui
ajunge în Gara de Nord la opt fara zece a.m. D. Goe este foarte impacient şi, cu
un ton de comanda, zice încruntat:
– Mam mare! de ce nu mai vine?… Eu vreau sa vie!
– Vine, vine acuma, puişorul mamii! raspunde cucoana.
Şi saruta pe nepoţel, apoi îi potriveşte palaria.
Tanarul Goe poarta un frumos costum de marinar, palarie de paie, cu inscripţia
pe pamblica: le Formidable, şi sub pamblica biletul de calatorie înfipt de tanti
Miţa, ca „aşa ţin barbaţii biletul”.
– Vezi ce bine-i şade lui – zice mam mare – cu costumul de marinel?
– Mamiţo, nu ţi-am spus ca nu se zice marinel?
– Da cum?
– Marinal…
– Ei! ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se zicea pe vremea mea,
cand a ieşit întai moda asta la copii – marinel.
– Vezi, ca sunteţi proaste amandoua? întrerupe tanarul Goe. Nu se zice nici
marinal, nici marinel…
– Da cum, procopsitule? întreaba tanti Miţa cu un zambet simpatic.
– Mariner…
– Apoi de! n-a învaţat toata lumea carte ca d-ta! zice mam mare, şi iar saruta pe
nepoţel şi iar îi potriveşte palaria de mariner.
Dar nu e vreme de discuţii filologice: soseşte trenul – şi nu sta mult.
Trenul este plin… Dar cu multa bunavoinţa din partea unor tineri politicoşi, cari
merg pana la o staţie apropiata, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat…
Mam mare îşi face cruce, apoi aprinde o ţigara… Goe nu vrea sa intre în cupeu;
vrea sa şada în coridorul vagonului cu barbaţii.
– Nu!… nu e voie sa scoţi capul pe fereastra, mititelule! zice unul dintre tineri lui
d. Goe, şi-l trage puţin înapoi.
– Ce treaba ai tu, uratule? zice mititelul smucindu-se.
Şi dupa ce se stramba la uratul, se spanzura iar cu amandoua manile de
vergeaua de alama şi scoate iar capul. Dar n-apuca sa raspunza ceva uratul, şi
mititelul îşi retrage îngrozit capul gol înauntru şi-ncepe sa zbiere.
– Mamiţoo! mam maree! tantii!
– Ce e? Ce e? sar cocoanele.
– Sa opreasca! zbiara şi mai tare Goe, batand din picioare. Mi-a zburat palaria!
sa opreascaaa!!!
Tot într-un timp, iacata conductorul intra sa vaza cine s-a suit de la staţia din
urma.
– Biletele, domnilor!
Cocoanele arata biletele dumnealor, explicand d-lui conductor de ce nu poate şi
Goe sa faca acelaşi lucru: fiindca biletul era în pamblica palariei, şi, daca a
zburat palaria, fireşte c-a zburat cu pamblica şi cu bilet cu tot. Dar avea bilet…
– Parol! chiar eu l-am cumparat! zice tanti Miţa.
Conductorul însa nu înţelege, pretinde bilet; daca nu, la staţia apropiata, trebuie
sa-l dea jos pe d. Goe. Aşa scrie regulamentul: daca un pasager n-are bilet şi nu
declara ca n-are bilet, i se ia o amenda de 7 lei şi 50 de bani, şi-l da jos din tren
la orice staţie.
– Dar noi n-am declaratara? striga mamiţa.
– Ce e vinovat baiatul daca i-a zburat palaria? zice mam mare.
– De ce-a scos capul pe fereastra? eu i-am spus sa nu scoata capul pe fereastra!
zice cu pica uratul.
– Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Miţa uratului…
– Uite ce e, cucoana – zice conductorul – trebuie sa platiţi un bilet…
– Sa mai platim? n-am platitara o data?
– Şi pe dasupra un leu şi 25 de bani.
– Şi pe dasupra?…
– Vezi, daca nu te-astamperi? zice mamiţa, şi-l zguduie pe Goe de mana.
– Ce faci, soro? eşti nebuna? nu ştii ce simţitor e? zice mam mare.
Şi, apucandu-l de mana cealalta, îl smuceşte de la mamiţa lui, tocmai cand
trenul, clanţanind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu mam mare într-
un sens, combinata cu clatinatura vagonului în alt sens, rezulta ca Goe îşi pierde
un moment centrul de gravitate şi se reazima în nas de clanţa uşii de la cupeu.
Goe începe sa urle… în sfarşit, n-au ce sa faca. Trebuie sa se hotarasca a plati
biletul, pe care are sa-l taie conductorul din carnetul lui. Pacat însa de palarie!…
Ce-o sa faca d. Goe la Bucureşti cu capul gol? şi toate pravaliile închise!… s-ar
întreba oricine, care nu ştie cata grije are mam mare şi cata prevedere. Cum era
sa plece baiatul numai cu palaria de paie? Daca se întampla sa ploua, ori
racoare? Şi mam mare scoate din saculeţul ei un beret tot din uniforma canonierii
le Formidable.
– Te mai doare nasul, puişorule? întreaba mam mare.
– Nu… raspunde Goe.
– Sa moara mam mare?
– Sa moara!
– Ad, sa-l pupe mam mare, ca trece!
Şi-l pupa în varful nasului; apoi, aşezandu-i frumos beretul:
– Parca-i şade mai bine cu beretul!… zice mam mare scuipandu-l sa nu-l
deoache, apoi îl saruta dulce.
– Cu ce nu-i şade lui bine? adaoga tanti Miţa, şi-l scuipa şi dumneaei şi-l saruta.
– Lasa-l încolo! ca prea e nu ştiu cum!… Auzi d-ta! palarie noua şi biletul! zice
mamiţa, prefacandu-se foarte suparata.
– Sa fie el sanatos, sa poarte mai buna! zice mam mare.
Dar mamiţa adaoga:
– Da pe mamiţica n-o pupi?
– Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor.
– Aşa? zice mamiţa. Lasa!… şi-şi acopere ochii cu mainile şi se face ca plange.
– Las ca ştiu eu ca te prefaci! zice Goe.
– Ţi-ai gasit pe cine sa-nşeli! zice mam mare.
Mamiţa începe sa raza; scoate din saculeţ ceva şi zice:
– Cine ma pupa… uite!… ciucalata!
Mamiţa pupa pe Goe, Goe pe mamiţa şi, luand bucata de ciucalata, iese iar în
coridor.
– Puişorule, nu mai scoate capul pe fereastra!… E lucru mare, cat e de deştept!
zice mam mare.
– E ceva de speriat, parol! adaoga tanti Miţa.
Pe cand Goe îşi mananca afara ciucalata, cocoanele se dau în vorba de una, de
alta… Trenul alearga acuma de spre Crivina catre Periş.
– Ia mai vezi ce face baiatul afara, mamiţo! zice mamiţa catre mam mare.
Mam mare se ridica batraneşte şi se duce în coridor:
– Goe! puişorule! Goe! Goe!
Goe nicaieri.
– Vai de mine! ţipa cucoana, nu-i baiatul! Unde e baiatul!… s-a prapadit baiatul!
Şi toate cucoanele sar…
– A cazut din tren baiatul! Ţaţo, mor!
Dar deodata, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în uşa compartimentului
unde nu intra decat o persoana.
– Goe! maica! acolo eşti?
– Da!
– Aide! zice mam mare, ieşi odata! ne-ai speriat.
– Nu pot! zbiara Goe dinauntru.
– De ce?… te doare la inima?
– Nu! nu pot…
– E încuiat! zice mam mare, vrand sa deschida pe dinafara.
– Nu pot deschide! zbiara Goe desperat.
– Vai de mine! îi vine rau baiatului înauntru! în sfarşit, iacata conductorul cu
biletul: primeşte paralele şi libereaza pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl
saruta dulce, ca şi cum l-ar revedea dupa o îndelungata absenţa. Şi mam mare
se hotaraşte sa stea în coridor, pe un geamantan strain, sa pazeasca pe Goe, sa
nu se mai întample ceva puişorului. Puişorul vede o linie de metal în colţul
coridorului, care are la capatul de sus o maşina cu maner. Se suie-n picioare pe
geamantan, pune mana pe manerul maşinii şi începe sa-l traga.
– Şezi binişor, puişorule! sa nu strici ceva! zice mam mare.
Trenul îşi urmeaza drumul de la Periş catra Buftea cu mare viteza. Dar pe la
mijlocul kilometrului 24, deodata s-aude un şuier, apoi semnalul de alarma, trei
fluiere scurte, şi trenul se opreşte pe loc, producand o zguduitura puternica.
-Ce e? ce e?… Toţi pasagerii sar înspaimantaţi la ferestre, la uşi, pe scari…
– Goe! puişorule! Goe! striga tanti Miţa şi se repede afara din compartiment.
Goe este în coridor… De ce s-a oprit trenul?
Cineva, nu se ştie din ce vagon, a tras semnalul de alarma. Din ce vagon?…
Asta e uşor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decat rupandu-
se aţa înnodata şi cu nodul plumbuit. Personalul trenului umbla forfota,
examinand roatele tamponate cu toata presiunea, aşa de tamponate ca-i trebuie
vreo zece minute mecanicului sa-şi încarce iar pompa de aer comprimat şi sa
poata urni trenul din loc. În toata vremea asta, conductorii şi şeful trenului
alearga din vagon în vagon şi cerceteaza aparatele semnalelor de alarma.
Cine poate ghici în ce vagon era rupta aţa plumbuita şi rasturnata manivela?
Ciudat! tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri palaria marinerului!
Cine? cine a tras manivela? Mam mare doarme în fundul cupeului cu puişorul în
braţe. Nu se poate şti cine a tras manivela.
Trenul se porneşte în sfarşit, şi ajunge în Bucureşti cu o întarziere de cateva
minute. Toata lumea coboara. Mam mare aşaza frumuşel beretul lui Goe, îl
scuipa pe puişor sa nu-l deoache, îl întreaba daca-l mai doare nasul şi-l saruta
dulce.
Apoi cocoanele se suie cu puişorul în trasura şi pornesc în oraş:
– La bulivar, birjar! la bulivar!…

Bunicul

Barbu Stefanescu Delavrancea

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.

Bunicul stă pe prispă. Se gândește. La ce se gândește? La nimic. Enumeră florile

care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar enumeră florile
scuturate de adiere.
Pletele lui albe și crețe parcă sunt niște ciorchini de flori albe; sprincenele,
mustățile, barba... peste toate au nins anii mulți și grei.

Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi și mângâietori.

Cine trânti poarta?

– Credeam că s-a umflat vântul... o, bată-vă norocul, cocoșeii moșului!

Un băietan ș-o fetiță, roșii și bucălai, sărutară mâinile lui "tata-moșu".

– "Tată-moșule, zise fetița, de ce zboară păsările?

– Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.

– Poi, rațele n-au aripi? de ce nu zboară?

– Zboară, zise băiatul, dar pe jos.

Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată și în cealaltă pe băiat.

– O, voinicii moșului!...

Și zâmbi pe sub mustăți, și-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină
și binecuvântare.

– Tată-moșule, da' cocorii un' se duc când se duc?

– În țara cocorilor.

– În țara cocorilor?

– Da.

– Dar rândunelele un'se duc când se duc?

– În țara rândunelelor.

– În țara rândunelelor?

– Da.

– Tată-moșule, aș vrea să-mi crească și mie aripi și să zbor sus de tot, până în
slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.

– Dacă ți-o crește ție aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură și un sticlete.

– Da... hî... hî... poi ce fel... și mie?

Fata se întristă.
Bătrânul o mângâie și zise băiatului:

– Bine, să prinzi și pentru tine, să prinzi și pentru ea.

– Ție două și mie două... nu e-așa, tată-moșule?

– Firește, ție două, lui două și mie una.

– Vrei și tu, tată-moșule? întrebă băiatul cu mândrie.

– Cum de nu?! Mie un scatiu.

Ce fericiți sunt!

Băiatul încălecă pe un genunchi și fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în

palme. Bunicul le cântă "Măi cazace, căzăcele, ce cați noaptea prin argele"...

O femeie uscățivă intră pe poartă cu două doniți de apă. Copii tăcură din râs și
bunicul din cântec.

E muma lor și fata lui.

Cum îl văzu, începu:

– I... tată, și d-ta... iar îi răzgâi... o să ți să suie în cap...

Bunicul ridică mâna în sus, aducând deștele ca un preot care binecuvântează, și

zise prelung:

– Lăsați pe copii să vie la mine!

– Biiine, tată, biiine... dar știi... o, bată-i focul de copii!...

Femeia intră în casă.

– Să-i bată norocul și sănătatea, șopti moșul ca și cum ar fi mustrat pe cineva, și

sărută în creștetul capului și pe unul, și pe altul.

Și iar începu râsul, și jocul, și cântecul.

Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.

Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.

– Partea asta este a mea.

– Și partea asta, a mea!

– Mustața asta este a mea.

– Și asta, a mea!

La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:

– Pe din două.

Și copii o și despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.

– Jumătate mie.

– Și jumătate mie.

Și după ce o împărțiră frățește, începu lauda.

Băiatul:

– Mustața mea e mai lungă.

Fata:

– Ba a mea e mai lungă!

Și băiatul întinse d-o mustață și fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.

Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu și-i împăcă zicându-le:

– Amândouă sunt deopotrivă.

– Ș-a mea, ș-a ei!

– Ș-a mea, ș-a lui!

La obraji cearta se aprinse mai tare.

– Partea mea e mai frumoasă.

– Ba a mea, că e mai albă!

Bunicul zâmbi.

– Ba a mea, că e mai caldă!

– Ba a mea, că e mai dulce!

– Ba a mea, că nu e ca a ta!

– Ba a mea, că are un ochi mai verde!

– Ba a mea, că are un ochi și mai verde!

Bunicul abia se ținea de râs.

– Ba a mea!

– Ba a mea!

Și băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei.

Fata țipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi și trase o palmă în partea

băiatului.

Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, și fata, suspinând pe a ei.

Mama lor ieși pe ușă și întrebă răstit:

– Ce e asta, viermi neadormiți!

Obrajii bunicului erau roșii și calzi. Și surâzând fericit, răspunse fie-sei:

– Lăsați pe copii să vie la mine!

Bunica

Barbu Stefanescu Delavrancea

O văz limpede, așa cum era. Naltă, uscățivă, cu părul alb și creț, cu ochii căprui,
cu gura strânsă și cu buza de sus crestată în dinți de pieptene, de la nas în jos.

Cum deschidea poarta, îi săream înainte.

Ea băga binișor mâna în sân și-mi zicea:

– Ghici...

– Alune!

– Nu.

– Stafide!
– Nu.

– Năut!

– Nu.

– Turtă-dulce!

– Nu.

Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân.

Și totdeauna sânul ei era plin.

Îi sărutam mâna.

Ea-mi da părul în sus și mă săruta pe frunte.

Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.

Ea își înfigea furca cu caierul de in în brâu și începea să tragă și să răsucească

un fir lung și subțire. Eu mă culcam pe spate și lăsam alene capul în poala ei.

Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi
se părea că se scutură o ploaie albastră.

– Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.

Surâsul ei mă gâdila în creștetul capului.

– Să spui...

Și niciodată nu isprăvea basmul.

Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau și adormeam; uneori tresăream

ș-o întrebam câte ceva; ea începea să spună, și eu visam înainte.

– A fost odată un împărat mare, mare...

– Cât de mare?

– Mare de tot. Și-și iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Și îi
părea rău, îi părea rău că nu avea copii...

– Bunico, e rău să nu ai copii?

– Firește că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.

– Bunico, dar eu n-am copii și nu-mi pare rău.

Ea lăsa fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionțat în două și mă săruta în
creștetul capului.

Câte-o frunză se desprindea din ramuri și cădea legănându-se. Eu mă luam cu

ochii după ea și ziceam:

– Spune, bunico, spune.

– Și așa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Și... nu mai putea de părere de
rău că nu are copii... Într-o zi veni la el un moș bătrân, bătrân, că-și târa barba pe
jos de bătrân și de cocoșat ce era. Și era mic, mic de tot...

– Cât era de mic?

– Poate să fi fost, așa, cam ca tine.

– Va să zică, nu era mic, mic de tot...

– Era mic, da' nu așa mic de tot. Și cum veni îi zise: "Măria-ta, ai doi meri în
grădină, unul lângă altul, că nu știi care sunt ramurile unuia și care sunt ale altuia;
și când înfloresc nu știi care sunt florile unuia și care sunt ale altuia; și ăști doi meri
înfrunzesc, înfloresc, se scutură și mere nu fac. Măria-ta, să știi că atunci când or
lega rod ăști doi meri, împărăteasa o să rămână grea și o să nască un cocon cu
totul și cu totul de aur"... Piticul se duse, și împăratul alergă în grădină, și căută,
căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că
sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră.

– De ce nu legau rod, bunico?

– Știu eu?... Dumnezeu știe...

Era așa de cald... așa de bine în poala bunicii... o adiere încetinică îmi răcorea
fruntea... norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă amețeau... închideam ochii.

Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede și ușurel firul lung din caierul de in.

– Și se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl

sfătuiau ca să-i ude mereu; și i-a udat mereu; alții ziceau să le dea mai mult
soare; și împăratul a tăiat toți pomii de jur împrejur. Și merii înfloreau în fitece
săptămână, și se scuturau, și rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă
bătrână, bătrână și zbârcită, ca mine de zbârcită, și mică, mică, ca tine de mică...

– Ca moșu de mică?

– Da, ca moșu...
– Atunci nu era mică de tot...

– Așa mică de tot nu era. Și zise împăratului: "Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior
de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie
de mușețel, și n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te păzești,
măria-ta, că îndată ce te-or simți florile, încep să se miște, să se bată, și multe se
apleacă pe obrajii ei, și ea se deșteaptă, că doarme mai ușor ca o pasăre; și vai
de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum o apuca-o toanele, în buruiană
pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mișcă"...

– Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei?

Tresăream.

– A, nu... știu unde ai rămas... la-a-a... Zâna Florilor...

Auzisem prin vis.

Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam

ușor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor...

Și bunica spunea, spunea înainte, și fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca

acele cântece din buruienile în care adormisem de atâtea ori.

– Și împăratul a încălecat pe calul cel mai bun...

– Cel mai bun... îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.

-... ș-a luat o desagă cu merinde și a plecaaat...

-... ș-a plecaaat...

– Și s-a dus, s-a dus, s-a dus...

-... s-a dus, s-a dus...

– Până a dat de o pădure mare și întunecoasă...

-... întunecoasă...

-... de nu se vedea prin ea. Și acolo și-a legat calul d-un stejar bătrân, ș-a pus
desagile căpătâi și a închis ochii ca să se odihnească. Și... pasămite pădurea
cânta și vorbea, că era fermecată. Și... cum îi aducea șoapte de departe, de pe
unde ea era ca un fum, împăratul adormi, și dormi, și dormi...

Când m-am deșteptat, bunica isprăvise caierul.

Dar basmul?
Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg.

Avea o poală fermecată, și un glas, și un fus cari mă furau pe nesimțite și

adormeam fericit sub privirile și zâmbetul ei.

Zana vulpilor, poveste populara

Trei câini zdraveni au alergat după ea şi abia când a ajuns la vizuină, vulpea a ştiut că a
scăpat cu pielea întreagă. S-a lungit jos, simţind că îi vine să leşine…

Într-o vreme, parcă a auzit că a strigat-o cineva de afară. Şi vulpea a ieşit.

A dat cu ochii de zâna vulpilor, despre care auzise ea pe când era abia căţelandru. Îi
povestise bunicul ei, cel mai bătrân vulpoi din vizuinile de sub deal, cum arăta zâna lor.
Zâna vulpilor nu era vulpe ca toate vulpile. Avea coadă şi două picioare de vulpe, dar
încolo era o fată bălaie, frumoasă, îmbrăcată de sus până jos într-o haină lungă, făcută
numai din pene de găină.
– Roşcato, a spus zâna, ştiu că astăzi era să ţi se întâmple o mare nenorocire. Şi ştiu că o
duci greu, că ai căzut de trei ori în capcană, că ai sub cojoc multe alice trimise de
vânători. Vreau să te ajut şi vreau să ajut tot neamul vulpesc. Spune tot ce doreşti şi vei
avea. Eu am o putere nemărginită. Pot face orice. Pot să-ţi îndeplinesc orice dorinţă…
Vulpii nu-i venea să-şi creadă ochilor şi urechilor.
– Orice dorinţă? a întrebat ea neîncrezătoare.
– Da, orice dorinţă.
– Să nu mai fie câini…
– Nu vor mai fi!
– Şi nici vânători…
– Nu vor mai fi nici vânători…
– Şi nici pureci, nici râie…
– Nu vor mai fi!
– Să nu mai fie iarnă…
– Nu va mai fi!
– Pe pământ să crească numai găini, raţe, gâşte, fazani, potârnichi şi iepuri … Că de
animale mai mari nu-i nevoie…
– Aşa va fi!
– Să nu mai fie coteţe care să îngrădească libertatea animalelor…
– Nu vor mai fi! Mai ai vreo dorinţă?
– Da… oamenii să nu mai are şi să nu mai semene pământul, ci să-1 lase pentru vizuini
cât mai multe…
– Aşa va fi! Altceva?
– Viezurii să sape vizuinile, că au gheare mai lungi, apoi să plece, să ne lase în pace…
– Aşa va fi!
– Şi toate acestea se vor îndeplini? a întrebat iar vulpea, simţind că leşină de fericire.
– Desigur…
– Ah, cum să-ţi mulţumesc zână binefăcătoare a neamului vulpesc?
Şi s-a aruncat la picioarele zânei, să i le sărute. Dar nu ştiu cum, ploconindu-se, s-a lovit
şi… s-a trezit!

Visase cel mai frumos vis al ei. S-a scuturat de câteva ori şi a privit în jur să se
încredinţeze dacă nu cumva zâna vulpilor nu era totuşi acolo. Dar nu era. Afară viscolea.
De foame, burta i se lipise de spinare. Iar din sat se mai auzeau câinii lătrând…

Ah, ce bine ar fi fost… scheună jalnic vulpea şi se zgribuli şi mai tare în vizuina strâmtă şi
îngheţată. Să văd o singură zi crescând pe pământ numai gâşte, raţe, fazani şi iepuri!…

Ciobanul cu ochi stralucitori

A fost odată un împărat, care strănuta mereu; şi-i plăcea să strănute. Dimineaţa, îndată
ce se trezea din somn, strănuta. Strănuta şi după prânz, şi după cină. Ba, se întâmpla
adeseori să strănute şi în timp ce dormea. De câte ori strănuta, cei din jurul lui ziceau în
cor: „Să trăieşti, Măria Ta” !

Fiecare zicea aşa, pentru că împăratului îi făcea plăcere. Era pe deasupra puternic şi
oamenii se temeau de el.
În ţara în care domnea acest împărat trăia un cioban cu ochi strălucitori ca stelele. De
aceea toţi îl porecliseră Ciobanul cu ochi strălucitori.

Într-o zi împăratul pofti să mănânce papricaş din carne de oaie.

Ciobanul cu ochi strălucitori mână turma de oi la curtea împărătească, pentru ca
împăratul să aleagă oaia care-i place. Tocmai când ciobanul era în faţa lui, împăratului îi
veni să strănute. Strănută tare de tot, dar ciobanul nu spuse, după obiceiul statornicit,
„să trăieşti, Măria Ta”. În zadar îl ameninţa împăratul să spună aşa. Ciobanul zicea că el
nu va spune aceste vorbe, decât dacă împăratul îi dă ce-i va cere.
– Bine, ce ai vrea să-ţi dau? întrebă furios împăratul.
– Vreau să-mi dai pe fiica Măriei Tale de nevastă! răspunse ciobanul cu cel mai firesc glas
din lume.
– Pe fiică-mea de nevastă!? se miră şi se supără foc împăratul.
– Dă-mi voie să mă mărit cu el! se auzi glăsciorul prinţesei, pentru că şi ei îi plăcea
nespus de mult Ciobanul cu ochi strălucitori.

Scos din fire, împăratul porunci să fie aruncat în temniţă, pentru că s-a încumetat să
ceară pe fiică-sa de nevastă. În temniţa aceea se afla un urs alb foarte rău. Împăratul
credea că ursul o să-1 sfâşie îndată. Dar ursul se aşeză liniştit la picioarele ciobanului şi
începu să-i lingă mâinile. Atunci ciobanul scoase fluierul de la brâu şi începu să cânte.
Cânta din fluier, iar ursul juca după ritmul muzicii. Auzind muzică în temniţă, împăratul
alergă într-un suflet acolo. Spre mirarea lui, constată că ciobanului nu i s-a întâmplat
nimic.
– Vrei să-mi spui odată : „Să trăieşti, Măria Ta” !? întrebă împăratul.
– Zău, nu vreau, până când nu mi-o dai pe fiica Măriei Tale de nevastă ! răspunse
ciobanul hotărât.

Înfuriat peste măsură, împăratul porunci să fie închis într-o cuşcă, împreună cu nişte
arici sălbatici. Dar aricii se îmblânziră îndată ce văzură ochii strălucitori ai ciobanului.
Ciobanul scoase atunci fluierul de la brâu şi aricii începură să joace până în zori.
A doua zi, când văzu că ciobanului nu i se întâmplase nimic, împăratul întrebă furios :
– Vrei să-mi spui, ori nu : „Să trăieşti, Măria Ta” ?
– Apoi, zău, nu vreau până când nu mi-o dai pe fiica Măriei Tale de nevastă !
– Aruncaţi-l în groapa cu coase! porunci împăratul. Ostaşii îl aruncară pe cioban într-o
groapă cu coase ascuţite.

Dar nici de data asta ciobanului nu i se întâmplă nimic, pentru că izbutise, cu ochii lui
strălucitori, să scape de coasele ascuţite. A doua zi dimineaţa şedea pe marginea gropii
şi cânta vesel din fluier.

Împăratul înţelese că nu poate ieşi cu el la capăt şi se gândi la altceva. Porunci slugilor să

înhame doi cai aprigi. Se urcă apoi în trăsură şi-l luă şi pe cioban alături de el. Curând
ajunseră într-o pădure de argint. Împăratul zise :
– Vezi pădurea aceasta de argint ?
– O văd ! răspunse ciobanul.
– Toată pădurea va fi a ta, dacă îmi spui : „Să trăieşti, Măria Ta” !
– Nu vreau să spun, răspunse ciobanul, până nu mi-o dai pe fiica Măriei Tale de nevastă.

Furios, împăratul dădu bici cailor. Curând ajunseră într-un oraş de aur. Împăratul zise :
– Spune-mi: „Să trăieşti, Măria Ta” ! şi oraşul acesta de aur va fi al tău.
– Nu, nu vreau! răspunse ciobanul, până când nu mi-o dai pe fiica Măriei Tale de
nevastă.

Împăratul mână caii mai departe. Ajunseră lângă un lac cu diamante.

– Vezi lacul, acesta cu diamante? întrebă împăratul. Ciobanul dădu din cap, în semn ce-l
vede.
– Lacul va fi al tău, numai să-mi spui: „Să trăieşti, Măria Ta”!
– Nu voi spune, zise ciobanul, până când nu mi-o dai pe fiica Măriei Tale de nevastă.

Ce putea să facă împăratul? îi dădu Ciobanului cu ochi strălucitori pe fiică-sa de nevastă.

Era o cununie ca-n poveste, despre care s-a vorbit peste ţări şi mări. Mâncară la prânz
carne friptă cu hrean. Din pricina asta, împăratul strănută atât de puternic, încât îi căzu
coroana de pe cap.
– Să trăieşti, Măria Ta! zise cu glas tare cel dintâi ciobanul.

De atunci repeta mereu aceste cuvinte, ori de câte ori împăratul strănuta, fie cât de
încet. Până la urmă, împăratul îl ruga pe cioban să înceteze cu aceste vorbe, că-i va da o
jumătate de împărăţie.
Ciobanul cu ochi strălucitori primi jumătate de împărăţie. Numaidecât se încorona el şi
nevastă-sa. De-atunci domnesc mereu, dacă nu cumva or fi murit.

Frumoasa din pădurea adormită

o poveste de Jacob şi Wilhelm Grimm

T TT

Trăiau odată, în vremuri uitate, un împărat şi o împărăteasă care nu mai erau demult
tineri. Dar cu toate că soarta nu se îndurase să le hărăzească un urmaş, iar ei nu se mai
aflau în putere, nu trecea zi lăsată de bunul Dumnezeu în care să nu se tânguie amândoi:
„Oh, cât de gol ne e palatul şi ce fericiţi am fi de-am avea şi noi un copil!” Însă pruncul
cel râvnit se lăsă aşteptat multă vreme…

Dar iată că într-o bună zi, pe când împărăteasa se scălda în apa unui pârâiaş de munte, o
broască mare sari dintr-odată pe prundişul malului, şi îi grăi astfel:

– Află măria-ta că-ţi va fi îndeplinită dorinţa. Până nu se încheie anul, vei aduce pe lume
o fetiţă!

Iar spusele broaştei se împliniră întocmai!

Împărăteasa născu o fetiţă atât de frumoasă încât împăratul nu îşi mai încăpea în piele de
bucurie. Dar cum era un om tare generos, ce dorea să se mai bucure şi alţii de fericirea ce
dăduse peste dânşii, împăratul puse la cale o mare petrecere. Şi la petrecerea aceasta,
împăratul nu chemă numai rudele, prietenii ori cunoscuţii, ci şi pe preacinstitele ursitoare.
Gândind, de bună seamă, ca astfel să câştige întreaga lor bunăvoinţă şi grijă faţă de soarta
copilei.

În toată ţara aceea trăiau treisprezece ursitoare, dar pentru că împăratul nu avea decât
douăsprezece talere de aur, în care le putea servi bucatele, una din ele nu fu poftita la
ospăţ.

Petrecerea se prăznui cu mare strălucire, iar când se apropie de sfârşit, ursitoarele

prezente la petrecere înzestrară copila cu cele mai alese daruri. Una îi hărăzi să se bucure
de virtute, a doua de frumuseţe, a treia de bogăţie. Şi tot aşa, pe rând, ursitoarele îi dăruiră
tot ceea ce şi-ar putea dori vreodată un om pe această lume.

Însă, în clipa în care cea de-a douăsprezecea ursitoare tocmai îşi sfârşea urarea, apăru val-
vârtej şi cea de-a treisprezecea ursitoare, numai foc şi pară de supărare. Pesemne, venise
să se răzbune pentru că nu fusese poftită şi ea la serbare. Şi, fără ca măcar să arunce vreo
privire cuiva, rosti cu glas tunător:

– În ziua în care domniţa va împlini cincisprezece ani, să se înţepe cu un fus şi să moară!

Apoi, fără să mai adauge vreun cuvinţel, le întoarse tuturor spatele şi părăsi pe dată sala
tronului. Auzind-o, toţi cei prezenţi la petrecere încremeniră de spaimă. Însă, cea de-a
douăsprezecea dintre ursitoare, cea care nu îşi isprăvise de rostit urarea, se apropie de
leagănul fetiţei şi, fiindcă nu îi stătea în putere să ridice blestemul, ci doar să-l mai
îndulcească niţel, glăsui astfel:

– Să nu moară totuşi, ci să cadă într-un somn adânc care să ţină o sută de ani!

Împăratul, care dorea din tot sufletul s-o ferească pe iubita-i copilă de năpasta
blestemului, dădu numaidecât poruncă să se pună pe foc toate fusurile din împărăţie.

În tot acest timp, fetiţa creştea şi însuşirile cu care o înzestraseră ursitoarele îşi arătau
roadele cu prisosinţă: era atât de frumoasă, de cuminte, de prietenoasă şi de înţeleaptă,
încât oricine o îndrăgea de cum îi era dat s-o vadă.

Se întâmplă însă ca tocmai în ziua în care domniţa împlinea cincisprezece ani, împăratul
şi împărăteasa să fie plecaţi de acasă. Astfel că fata rămase singură în palat. Şi ca să-şi
mai treacă urâtul, luă la rând iatacurile castelului.

Zăbovi ea prin tot felul de odăi, care mai de care mai dichisite, colindând castelul în lung
şi în lat, după pofta inimii, ceasuri întregi. Până când, într-un sfârşit, ajunse şi în vechiul
turn. Urcă scara îngustă şi întortocheată ce ducea sus şi se pomeni în dreptul unei uşi
micuţe.
 Domniţa văzu că-n broască stătea vârâtă o
cheie ruginită şi o răsuci pe dată. Uşa sări numaidecât în lături, iar tânăra domniţă intră
intr-o cămăruţă strâmtă, luminată palid de o fereastră mică. Acolo, fata văzu o femeie
bătrână, bătrână, care torcea sârguincioasă un fuior de in.

– Buna ziua, tanti, spuse domniţa. Ce faci aici?

– Iaca, torc şi eu! răspunse bătrâna, dând din cap.

– Ce e aceea de se răsuceşte atât de repede? întrebă fata, care nu mai văzuse până atunci
un fus. Apoi, luând fusul în mâna, încercă şi ea să toarcă.

Dar de-abia îl atinse, că se şi înţepă la un deget. Şi astfel, blestemul cumplit al celei de-a
treisprezecea ursitoare se împlini.

În clipa în care simţi înţepătura, fata căzu pe un pat ce se afla acolo şi se cufundă într-un
somn adânc. Iar somnul acesta cuprinse întreg palatul: împăratul şi împărăteasa, care
tocmai atunci se întorseseră acasă şi intraseră în sala tronului, adormiră pe loc, iar odată
cu dânşii adormi întreaga curte.

Adormiră şi caii în grajduri, şi câinii prin cotloanele curţilor, şi porumbeii pe acoperiş, şi

muştele pe pereţi. Ba chiar şi focul care ardea în vatră îşi domoli mai-întâi vâlvătaia, apoi
se stinse cu totul. Friptura încetă să mai sfârâie, iar bucătarul, care tocmai se pregătea să-
şi apuce de chică ucenicul, fiindcă acesta făcuse o boroboaţă, îi dădu drumul şi adormi şi
el. Chiar şi vântul îşi domoli suflarea şi nicio frunzuliţă nu se mai mişcă în copacii din
preajma palatului.

Şi ce să vezi? După o vreme, de jur-împrejurul castelului începu să crească un tufăriş de

mărăcini, care prinse a se înălţa, transformându-se într-un gard înalt, cât un stat de om!
Apoi, an după an, mărăcinişul se înălţa tot mai mult până când, în cele din urmă, cuprinse
toţi pereţii castelului, ajungând la căpriori. Ba se mai întinse şi pe deasupra, de nu mai
puteai vedea nimic, nici măcar steagul de pe acoperişul palatului.

Între timp, vestea despre frumoasa din pădurea adormită – căci aşa o numeau toţi acum
pe tânăra domniţă! – se răspândise-n lumea largă. Şi, din timp în timp, se găsea câte un
fiu de crai care încerca să străbată tufărişul de mărăcini şi să pătrundă în palat.

Dar de răzbit, nu răzbea niciunul, din pricină că mărăcinii se prindeau laolaltă ca şi când
ar fi avut nişte mâini ghimpoase, şi nu îi lăsau să înainteze nici măcar un pas.

După amar şi amar de ani, un veac nu alta, iată că prin acele meleaguri răsări încă un
fecior de împărat. Înainte de a ajunge la castel însă, acesta avu norocul să se întâlnească
cu un bătrân gârbovit de ani. Iar acesta îi vorbi de gardul de mărăcini ce împrejmuia
palatul de atâţia amar de ani. Apoi, îi mai zise că în palat dormea adâncită într-un somn
adânc, de vreo sută de ani, o fiică de crai, frumoasă cum nu se mai afla alta pe lume. Îi
mai povesti că tot de atunci dorm şi împăratul, şi împărăteasa, şi toţi curtenii. Şi mai
auzise bătrânul, de la bunicul lui, că mulţi feciori de crai se perindaseră pe-acolo,
încercând să ajungă în palat prin tufărişul de mărăcini, dar că toţi îşi găsiră sfârşitul acolo,
agăţaţi printre spini.

Tânărul crai îi mulţumi bătrânului pentru cele ce îi povestise, dar adăugă cu mândrie:

– Mie nu mi-e teamă! Şi am să mă duc s-o văd chiar acum pe frumoasa adormită. Chiar
de-ar fi ca din această pricină să-mi pierd viaţa!

Oricât încercă bătrânul cel omenos să-l abată pe flăcău de la acest gând, nu izbuti, căci
acesta era neînduplecat în hotărârea lui.

Se nimeri însă ca tocmai atunci să se împlinească cei o sută de ani. Aşadar, sosise ziua în
care frumoasei adormite îi fusese sortit să se trezească din somnul ei lung şi greu. De
aceea, când feciorul de împărat se apropie de tufărişul de mărăcini, nu îi veni să îşi creadă
ochilor când văzu cum aceştia se preschimbară pe dată în puzderie de flori mari şi
frumoase, ce se dădeau la o parte din calea lui, lăsându-l să treacă nevătămat. Şi după ce
trecu fiul de crai, văzu cărarea cum se strângea din nou şi cum florile se preschimbau
iarăşi în zidul ghimpos, de nestrăbătut, de mai-înainte.

În curtea palatului, feciorul de împărat văzu o mulţime de cai şi de ogari ce dormeau pe

lespezile de piatră ale palatului. Pe acoperiş, zări şi porumbeii ce dormeau cu căpşoarele
vârâte între aripi.

Şi de-ndată ce intră în palat, craiul văzu muştele ce dormeau nestingherite pe pereţi, iar în
bucătărie, îl zări pe bucătarul ce ţinea mâna întinsă, ca şi cum ar fi vrut să-şi apuce de
chică ajutorul, dar nu mai apucase. Tot acolo, fiul de crai mai văzu şi-o slujnică ce şedea
pe un scăunel, având în faţă o găină neagră, pe care părea că abia începuse s-o
jumulească. Chit că cele dintâi pene i le smulsese cu o sută de ani înainte.
Şi feciorul de crai merse uimit mai departe, până ce ajunse în sala tronului. Aici îi găsi pe
toţi curtenii dormind un somn ca de plumb, care pe unde-l ajunsese, iar sus, pe tron,
dormeau împăratul şi împărăteasa.

Colindă prinţul ce colindă, ajungând

mereu în alte încăperi, fără să se oprească măcar o clipă. Văzu că tot palatul era cufundat
într-o tăcere atât de adâncă, încât, dacă erai atent, îţi puteai auzi răsuflarea ori bătăile
inimii. În cele din urmă, se întâmplă ca flăcăul nostru să ajungă în turn şi să deschidă uşa
cămăruţei în care dormea tânăra domniţă.

De cum o văzu, feciorul de împărat o găsi atât de frumoasă încât nu-şi mai putu lua ochii
de la dânsa şi, aplecându-se, o sărută.

De îndată ce-o atinse cu buzele, frumoasa adormită clipi mărunt, deschise ochii şi îl privi
cu drag. Coborâră apoi amândoi din turn şi, ca la un semn, împăratul şi împărăteasa se
treziră şi ei, alături de toţi ceilalţi curteni. Se priveau unii pe alţii, miraţi, şi mai-mai că nu
le venea să îşi creadă ochilor.

Caii din curte se ridicară în două picioare şi începură să îşi scuture coama; ogarii săriră
sprinteni în sus, dând veseli din coadă şi gudurându-se; porumbeii de pe acoperiş îşi
scoaseră căpşoarele de sub aripi şi, rotindu-şi privirile-n zare, îşi luară zborul. Muştele
începură să se mişte pe pereţi bâzâind întruna; focul din bucătărie se dezmorţi şi îşi înteţi
vâlvătaia, mâncarea de pe plită porni să clocotească, friptura prinse iar să sfârâie, iar
bucătarul îi trase o palmă zdravănă ucenicului său, care începu să ţipe ca din gură de
şarpe. Iar slujnica se apucă de jumulit găina şi n-o mai lăsă din mână până nu-i smulse
toate penele…
Apoi se prăznui cu mare strălucire şi alai nunta feciorului de crai cu frumoasa adormită
din pădure, care trăiră fericiţi până la sfârşitul zilelor lor.

Pacala in satul lui - Ioan Slavici

I se urase şi lui Pacala sa tot umble razleţ prin lume, aşa fara de nici o treaba, numai ca sa
încurce trebile altora şi sa rada de prostia oamenilor. Se hotarî dar sa se faca şi el om
aşezat, ca toţi oamenii de treaba, sa-şi întemeieze casa lui, sa-şi agoniseasca o moşioara,
— vorba scurta, — sa se astampere odata.

Şi fiindca romanul zice ca nu e nicaieri mai bine ca în satul lui, Pacala se întoarse şi el în
satul lui şi începu cum încep toţi oamenii care n-au nimic, adica facu ce facu de-şi agonisi
o viţeluşa şi o trimise la paşune în izlazul satului.

Caci aşa se face averea.

Pascand, viţeluşa se face viţea, viţeaua se face juninca, juninca se face vaca, vaca fata, iar
vaca cu viţelul o vinzi ca din preţul ei sa cumperi şapte viţeluşe şi sa le trimiţi şi pe ele la
paşune în izlazul satului.
De ce e oare izlazul izlaz, daca nu pentru ca sa-1 pasca viţeluşele oamenilor?

Paştea dar viţeluşa lui Pacala, paştea, şi cu cît mai mult paştea, cu atata mai vîrtos creştea,
încat nu era în tot satul viţea care s-o întreaca, iar cînd ajunse şi ea viţea, nici junincile nu
se puteau potrivi cu ea.
— Mai! ziceau vecinele lui Pacala, ce lucru sa mai fie şi asta? viţeaua asta le întrece pe
toate! Ce-i va fi dand oare sa manînce? Ce soi o fi de creşte aşa de frumos?
Nu era nici soiul vreun soi deosebit, nici hrana mai de-a catarea; viţeaua era însa viţeaua
lui Pacala, iar Pacala îşi cauta de treaba, n-avea vreme s-o mai pazeasca şi sa nu rupa
cateodata şi din holdele oamenilor.

Ajungînd juninca, viţeaua lui Pacala se facu stapana pe întregul hotar. Umbla şi ea cum
umblase şi stapanul ei mai înainte de a se fi astamparat, şi unde n-o cautai, acolo dadeai
de ea, mai prin lanul de grau, mai prin porumbişte, mai ştie bunul Dumnezeu pe unde.

Iara Pacala li se plangea oamenilor ca prea i s-a facut razleaţa juninca şi ca are treaba şi
nu poate umbla dupa ea.
Nu-i vorba, oamenii s-ar fi plîns şi ei, dar nu mai aveau cui sa i se plînga cand Pacala îi
lua pe dinainte şi li se plangea de te prindea mila de el.

Cand vazura dar ca juninca lui Pacala în curînd are sa fie vaca, oamenii se pusera pe
ganduri. Ştiau ei cum au sa urmeze lucrurile mai departe. Vedeau parca cele şapte viţeluşe
cum se fac viţele, juninci, cum ajung în cele din urma vaci şi ele, şi cum le vinde Pacala
şi pe ele şi se întoarce de la tîrg cu o spuza de viţeluşe, toate flamînde, toate pornite din
fire sa se faca viţele, juninci şi vaci în cele din urma.
— Mai! strigara ei, asta ne mananca şi urechile din cap cu viţeluşa lui, ne seaca, ne face
întregul hotar batatura.
Dar ce putea sa-i faca lui Pacala? El nu era de vina şi avea treaba, nu putea sa-şi piarda
vara umbland dupa coada junincei.
Se sfatuira dar între danşii şi iar se sfatuira, se tot sfatuira, pîna ce ajunsera a se dumiri ca
toata carnea pe care a pus-o viţeluşa ca sa se faca viţea şi din viţea juninca e carne
adunata din nutreţul de pe hotarul lor, adica dupa toata dreptatea, carne din carnea care ar
fi fost sa fie a lor şi numai pielea e a lui Pacala, fiindca piele avuse juninca şi cînd venise
ca viţeluşa în sat.
Dumiriţi odata astfel, taiara juninca, îi luara carnea şi o mancara, iar pielea o aruncara
peste gard în curtea lui Pacala.
Nu-i vorba, a fost cam scurta socoteala aceasta, dar în satul lui Pacala multe se întampla.
Pacala, de! ce sa faca! . ..
Daca ar fi voit, ar fi gasit el ac pentru cojocul satenilor; el însa nu voia. Avea tragere de
inima pentru oamenii din satul lui. Nu! pe oamenii din satul lui nu putea el sa-i încurce,
cum ar fi încurcat bunaoara pe oamenii din satul lui Tandala.
Întinse dar pielea sa se usuce, iar dupa ce se usca, o lua în varf de baţ şi pleca cu ea la
targ, ca s-o vînda.

Aşa ajunse Pacala iar pe drumuri.

Se duse şi tot se duse mereu, de dimineaţa pana la prinz şi de la prînz pana seara. Cînd era
pe înserate, el se opri într-un sat de la marginea drumului şi se uita împrejurul sau, ca sa-
şi gaseasca vreo casa la care sa maie, vreo vaduva ori vreo femeie al carei barbat nu-i
acasa.
Nu poate, ca — Doamne fereşte! — ce, dar Pacala, ca om umblat prin lume, ştia ca sunt
fricoase femeile, li se uraşte aşa singure, şi sunt bucuroase de oaspeţi, numai ca sa ştie ca
e peste noapte picior de om la casa lor.

Şi gasi Pacala chiar mai la marginea satului o femeie, al careia barbat se dusese la padure
sa aduca lemne. Nu-i vorba, muierea îi spunea mereu ca teaca, ca punga, ca nu-i este
barbatul acasa, ca ce va zice lumea; Pacala ţinea şi el sa ramana aşa într-un unghi al casei,
într-un şopron, în pridvor, unde o fi, numai ca sa nu fie casa pustie. N-avea biata muiere
încotro, trebui sa-1 primeasca, dar îi spuse sa se culce şi sa doarma, c-o fi ostenit de
drum, sarmanul de el!

„Ce-o sa mai fie şi asta?!” grai Pacala.

El ştia ca muierile sunt şi vorbareţe, şi doritoare de a le şti toate cate sunt în cer şi pe
pamant, iar muierea aceasta nici nu-i povestea nimic, nici nu-1 întreba de unde vine, cum
a umblat, ce-a mai facut, ce mai ştie… Aici trebuia dar sa fie ceva la mijloc, şi Pacala, în
loc de a adormi, tragea cand cu ochiul drept, cînd cu cel stîng, ca sa vada cele ce se petrec
în casa şi împrejurul casei.

Nici nu se însera bine, şi muierea începu sa fiarba, sa friga, sa coaca, sa gateasca fel de fel
de mancari, şi placinte, şi un purcel fript, şi o coasta oparita cu varza calita. Şi apoi
rachiuri, şi apoi vinuri. Ospaţ, nu alta!
N-ar fi fost Pacala om paţit daca n-ar fi ştiut ca toate aceste nu pentru barbatul ei le facea
muierea cea harnica, fiindca mai era şi ea gatita ca de nunta.
Nici nu le facea pentru barbatul ei, ci pentru vornicul satului, pe care-i aştepta nevasta
cum îşi aşteapta fetele mari peţitorii, ieşind mereu în uşa şi în portiţa, ca sa vada daca
vine, daca nu mai vine, daca întîrzie, daca soseşte.
Nu era cumva sa creada cineva, ca Doamne fereşte ce!
Nu! ci fiindca vornicul era cel mai de frunte om din sat şi nu putea sa-1 primeasca la casa
ei ca pe orişicine, iar peste zi vornicul, om cu multe treburi, nu putuse sa vie, ci le facea
cinstea acum, mai pe seara.
Alt nimic nu era la mijloc. Doamne fereşte!

Era gata nevasta cu toate: purcelul era frumos şi rumen de-ţi pocnea şoricul în dinţi,
costiţele erau oparite, varza era calita, placintele abureau, rachiul era aşezat pe masa,
vinul stetea în apa rece, nu mai lipsea decat dumnealui vornicul. Numai vornicul lipsea,
cînd deodata — sa te miri, nu alta! -— se întoarse barbatul. I se fransese, sarmanul de el,
o osie în drum, şi nu-i ramasese decat sa se întoarca, sa puna alta osie la car şi sa plece
maine din nou la padure.
Muierea buna şi credincioasa îşi cunoaşte barbatul dupa mers, din tuşite şi stranuturi, ba
chiar şi din pocnetul biciului, iar nevasta la care îşi luase Pacala conac era şi ea muiere
buna şi credincioasa. Ea îşi cunoscu barbatul din scarţaitul roatelor de la car, iar scarţaitul
roatelor se auzea de departe, destul de departe pentru ca o muiere harnica precum era
dînsa sa-şi rînduiasca treburile.

Ea lua purcelul cel frumos şi rumen şi—1 ascunse iute-iute dupa cuptor, lua placinta şi o
puse iute-iute pe cuptor, lua costiţele cu varza calita şi le varî în cuptor, mai varî tot iute-
iute şi rachiul sub perina de la capatîiul patului, iar vinul sub pat, şi pe cand carul cu boii
intra În curte, toate erau în cea mai buna randuiala.
Nu poate ca Doamne fereşte ce! … dar de! tot era mai bine sa nu afle barbatul.
Vazîndu-se acasa, barbatul, ca tot omul pagubaş, începu sa se plînga; nevasta, ca toata
muierea buna şi credincioasa, îl mangaia cu vorbe bune, iar Pacala, ca tot omul
cumsecade, ieşi şi el din unghiul lui, ca sa-i spuna stapînului de casa ca e şi el aici, sa-i
ceara iertare ca a îndraznit şi sa-1 mai roage şi pe el de conac.
—Fa muiere, grai barbatul dupa ce se mai încalzi în cuibul lui, mie mi-e foame; n-ai tu
ceva de mîncare?
De! ce sa-i faci? omul flamînzeşte la drum. Nu-i vorba, mai era în traista merindea pe
care o luase la drum; dar acasa la el omul nu manînca bucuros merindea cu care se
întoarce din drum.
—Vai saraca de mine! raspunse nevasta, dar de unde sa am? Eram sa te aştept pe mane. O
sa-ţi fac însa o mamaliguţa buna, ca s-o mananci cu o zamuţa de usturoi.
—Mamaliguţa sa fie! grai barbatul.
Cînd e flamînd, omul se bucura şi de mamaliga.

Om umblat prin lume, Pacala ştia ca o sa-1 pofteasca şi pe el la cina, ca sa mai steie de
vorba, şi nici ca-i parea rau lui Pacala, fiindca tot drumeţ era şi el, tot flamînd — ca
orişice om sosit din drum.
Şi cum stateau de vorba în vreme ce nevasta gatea mamaliguţa, Pacala, care nu era cap
sec, se gandea mereu cum sa faca el ca sa nu manance mamaliga, ci purcel fript, frumos
şi rumen de-ţi pocneşte şoricul în dinţi, costiţe cu varza calita şi placinte de cele bune;
cum ar face ca sa bea o gura de rachiu şi sa guste macar o data din vinul cel vechi.
El se încrunta o data şi trase aşa cam pe furiş cu baţul în piele.
Şi lasa pe Pacala, ca nu e nici el de ieri, de alaltaieri! Simţise odata mirosul, şi grija lui
mai departe …
Ca om drumeţ, îşi ţinea baţul la îndemana, iar pielea cea de juninca, marfa lui, toata
averea lui, îi era la picioare.
Barbatul se cam mira ca ce va fi avînd cu pielea, dar nu zise nimic. Al lui era baţul, a lui
era pielea: treaba lui era ce facea cu ele.
Peste catva timp Pacala iar trase una cu baţul, ba mai se şi rasti la piele:
—Ţine-ţi gura, sluto! Barbatul iar tacu.
Pacala dete a treia oara, şi acum se rasti şi mai rau.
—Ce ai cu pielea aceea? întreba omul nostru.
Pacala mai dete din umar, mai se codi, mai se ruga de iertare ca nu poate sa spuna.
—Apoi, grai el cam cu anevoie în cele din urma, — piele-ar fi de piele, dar, aşa cum o
vezi, nu e piele, ci prooroc, care ştie toate cele neştiute şi vrea mereu sa spuna lucruri de
nespus.
—Şi ce vrea sa spuna? întreba mirat barbatul.
—Uite! grai Pacala, şi puse urechea la piele. Mare minune! Zice sa cauţi la capataiul
patului, c-o sa gaseşti rachiu.
Barbatul cauta şi gasi.
—Mare minune! Cine l-o fi pus oare?
—E taina! … raspunse Pacala, asta nu se poate şti.
—Şi ce mai zice proorocul?
—Sa cauţi dupa cuptor, ca vei gasi un purcel fript, zise Pacala, dupa ce puse iar urechea
la piele.
—Auzi dumneata lucru ciudat! Ce mai zice proorocul?
– Cauta sub pat, ca gaseşti vinul.
Astfel înainte — pana ce nu ieşira la iveala costiţele şi placintele, încat numai de-un drag
sa te uiţi la masa încarcata şi sa te aşezi la ea.

Se mira barbatul, se mira mai vartos nevasta, s-ar fi mirat satul întreg, daca ar fi fost de
faţa; numai Pacala nu se mira, fiindca el îşi cunoştea marfa şi ştia de ce e buna.
—Apoi de! zicea el mereu, asta-i prooroc, nu fleac, şi-ţi scoate şi cartiţa din fundul
pamîntului!
Va fi fost ori nu aşa, destul ca Pacala s-a saturat ca un paşa turcesc, încat abia-1 mai
ţineau curelele.
—Buna treaba proorocu asta! grai barbatul nevestei dupa ce se satura şi el. Nu cumva ţi-e
de vînzare?
—Doamne fereşte! raspunse Pacala. Cum aş putea eu sa vand un lucru ca acesta? Se
poate?!
—Dar daca ţi-aş da un preţ bun?
—Auzi vorba! preţ bun? Un prooroc ca asta e lucru nepreţuit.
Doritor cum era de a se hrani bine şi de a şti totdeauna cele ce se petrec în casa lui, omul
nostru îl apuca pe Pacala la targ. Îi dete la început o punga de galbeni, apoi doua, apoi
trei, şi aşa mereu înainte, pîna la şapte pungi, bani frumoşi chiar şi pentru un om mai
bogat decît Pacala.
—Fiindca vad şi vad ca ţii cu orice preţ sa cumperi proorocul, grai Pacala muiat, o sa-ţi
fac dupa dorinţa, dar nu pentru bani, ci fiindca m-ai primit la casa, m-ai poftit la masa şi
mi-ai zis vorba buna. Noroc sa ai de ea!

Aşa grai Pacala, şi—i dete pielea cea de juninca, pentru ca sa ieie cele şapte pungi de
galbeni — mulţi bani chiar şi pentru un om mai bogat decît Pacala.
Şi nu era pe lumea aceasta om mai fericit decît barbatul nevestei, fiindca putea de aici
înainte sa ştie toate cele ce se petrec în casa lui şi sa se mai şi hraineasca bine.
Iar Pacala, dupa ce-şi vandu pielea şi puse bine banii, se culca sa doarma, ca avea drum
lung pana acasa în satul lui.

Ziua urmatoare îşi lua Pacala ramas bun şi pleca iar acasa.
Şi cum mergea pe drum şi cum se simţea aşa încarcat de bani, cum nu mai fusese
niciodata în viaţa lui, îşi puse tare şi cu adevarat de gand ca de aici înainte nu mai mişca
nici la dreapta, nici la stanga, ci merge drept înainte, nu mai umbla cu minciuna, nu mai
cauta sa traga folos din partea altora — nu! nu! nu! — ci se face om ca toţi oamenii care
vreau sa aiba obrazul curat, se astampara, se pune în rînd cu fruntea satului.
Numai daca n-ar fi fost la mijloc muierea cea harnica!
Ea, sarmana, nu mai avea astampar, şi parca i se surpa casa în cap cînd se gîndea ca
proorocul a ramas în paza ei. Nu poate ca, Doamne fereşte ce! dar muierile sunt fricoase
şi nu prea se simt bine cand se afla aproape de nişte lucruri cum era pielea lui Pacala.
Ea facu dar ce facu, şi-şi trimise barbatul iar la padure, apoi dupa ce ramase ea singura,
puse ca muiere harnica ce era, furca în brîu şi porni în urma lui Pacala şi grabi şi alerga,
ca sa-1 ajunga şi sa-1 întrebe, ce are sa faca şi cum sa dreaga, ca sa faca din piele, piele ca
toate pieile şi sa-i ieie darul proorociei?
Pacala, de! ce sa faca el?! De paguba se fereşte omul, dar de caştig niciodata: mai lua şi
de la femeie şapte pungi şi îi spuse ca n-are decat sa opareasca pielea cu apa de izvor
strecurata prin o sita deasa, şi-şi urma calea ca şi cand nimic nu i s-ar fi întîmplat.
—Acum zau ca ma fac om aşezat, încat o sa ajung chiar vornic în satul meu! grai el dupa
ce sosi acasa.

Se şi facu.
Îşi zidi, Doamne, o casa frumoasa de nu mai era în tot satul casa ca a lui, — colea, cu
pridvor aşezat pe stalpi şi cu cerdac mare, — îşi cumpara pamanturi, car cu patru boi, cal
de calarit, vaca ou lapte, oi de prasila; în sfîrşit, toate cate se cuvin la casa unui om cu
dare de mîna, toate erau în casa lui Pacala.
Şi nu era In sat om mai aşezat decît Pacala.
Numai oamenii din satul lui daca n-ar fi fost tocmai aşa de proşti cum erau!

Vazînd cum zideşte Pacala, cum cumpara, iar cumpara şi tot cumpara, cum da mereu fara
ca sa ieie, vecinele începura sa şopteasca între dansele şi satenii detera cu socoteala ca va
fi avand mulţi bani Pacala şi ca banii aceştia îi va fi gasit undeva, îi va fi capatat ori îi va
fi luat de la cineva. Destul ca voiau sa ştie de unde are Pacala banii.
— Mai Pacala — îl întreba dar unul dintre oameni — dar tu de unde ai atata spurcaciune
de ban, de tot dai şi nu mai sfarşeşti?
Pacala şedea în cerdacul casei cu pipa în gura şi privea la carul cel cu patru boi care intra
în curtea cea larga şi plina.
—De unde am atata ban? raspunse el. De unde, pacatele mele, aş putea sa am daca nu din
preţul moşiei pe care am vîndut-o?
—Ce moşie, mai Pacala, ca tu n-ai avut moşie?!
—Apoi vorba? Dar pielea junincei a cui a fost, mai?! N-a fost a mea? Asta mi-a fost toata
averea: am vandut-o şi am luat bani ca sa-mi fac alta avere în locul ei.
—Ataţia bani pentru o piele de juninca?
—Mai, dar greu mai eşti la cap! grai acum Pacala, care ţinea sa nu mai umble cu
minciuna. Nu înţelegi tu ca juninca aceea era juninca de prasila? Daca o mai ţineam, fata,
şi viţelul creştea, şi el se facea vaca, şi aveam doua vaci, şi doua vaci fatau doi viţei, şi se
faceau patru vaci, iar din patru vaci se fac opt, din opt şasesprezece şi cu timpul o
întreaga cireada de vite. Aşa se face socoteala cînd mergi la tîrg şi ştii cum sa-ţi vinzi
marfa. O avere întreaga nu se vinde numai iac-aşa!

Omul dete din cap şi detera din cap şi se pusera pe ganduri toţi oamenii din satul lui
Pacala.
Aveau şi ei viţele de prasila. De ce adeca numai Pacala sa-şi vanda pielea cu preţ? De ce
sa fie ei mai proşti decît dansul? De ce sa deie ei o avere întreaga pentru un preţ de
nimic?
Se pusera dar degrab, îşi taiara cu toţii junincile de prasila, mancara cat putura din carnea
lor, iar pieile le dusera la tîrg, sa le vanda şi ei cum a vandut Pacala pe a lui.
Numai ca nu se nimereşte totdeauna şi nu ştiu toţi oamenii sa-şi vînda marfa ca Pacala.
Degeaba spuneau ei ca pielea e piele de juninca de prasila, caci nimeni nu voia sa le deie
preţul la care ravneau, şi s-au întors ca vai de ei acasa.

Vai de ei! dar vai şi de Pacala!

Cand se vazura şi cu paguba, şi cu batjocura, oamenii se adunara iaraşi, se sfatuira şi tot
se sfatuira între dînşii, ca ce sa faca şi ce sa dreaga ca sa scape de Pacala, fiindca nu mai
ramanea nici o îndoiala ca-i va prapadi pe toţi daca va mai ramane cu zile.
—O sa-şi deie foc la casa, ca sa ne dam şi noi la ale noastre, grai unul dintre cei mai
prevazatori.
—O sa-şi franga vreun picior, ca sa ne frangem şi noi pe ale noastre, grai altul.
—O sa sara în fantana, ca sa sarim cu toţii dupa el! strigau cu toţii.
Nu mai ramînea nici o îndoiala ca trebuiau sa scape de el daca nu voiau sa piara cu toţii
ca vai de ei.

Dar cum sa scape? Asta era vorba. Sa-i taie boii, şi vaca, şi oile, şi calul de calarit, sa-i
deie foc la casa şi sa-1 goneasca din sat. Asta s-ar fi putut. Dar cine putea sa ştie daca nu
se va mai întoarce? Trebuia sa-i stinga lumina vieţii: numai aşa erau scapaţi, cu adevarat
scapaţi de el.

Luara dar hotarîrea sa-1 omoare pe Pacala; fiind, însa, ca nu voiau sa faca nici varsare de
sange, nici moarte de om chiar cu mîna lor, se sfatuira din nou între danşii şi dupa mult
sfat au chibzuit sa-1 arunce în Dunare, unde va fi apa mai adanca, pentru ca nici neam din
neamul lui sa nu mai poata ieşi la lumina zilei.

Şi daca tot ar scapa Pacala chiar şi din fundul Dunarii? Asta era! Şi daca tot ar scapa!? Ce
era atunci?! Nu mai ramanea nici o îndoiala ca trebuia sa faca ce vor face cu Pacala ca sa
nu poata scapa, dar de loc sa nu poata scapa.
Se pusera dar din nou şi se sfatuira, şi dupa multa sfatuire mai chibzuira sa-1 bage pe
Pacala într-un sac, sa strînga bine gura sacului şi sa lege sacul cu Pacala cu tot de o piatra
de moara pentru ca piatra de moara, rotunda cum este, sa mearga de-a dura pana în fundul
Dunarii şi sa duca şi sacul cu Pacala.

Înţelegandu-se astfel, ei, toţi oamenii din satul lui Pacala, cu mic, cu mare, cum erau,
luara sacul, luara sfoara pentru gura sacului, luara funia, ca sa lege sacul de piatra, luara
cea mai mare din pietrele de moara pe care le putura gasi cale de trei zile de jur împrejur
şi pornira cu mic, cu mare, cum erau asupra casei lui Pacala, ca sa-1 ia, sa-1 ridice, sa-1
duca şi sa nu se opreasca cu el decît în fundul Dunarii.

Pacala şedea cu pipa în gura în cerdacul casei şi se uita la carul cel cu patru boi, care intra
în curtea lui cea larga şi plina, — şedea Pacala cu pipa în gura şi se uita, — cînd se
pomini cu satul întreg, cu mic şi mare, de nu-i mai încapea curtea cea larga a lui.
Ce sa faca, sarmanul de el, ce sa faca?!
Nu-i ramînea decît sa se dea prins şi legat, daca n-a putut sa ramîna pe unde fusese mai
înainte, ci 1-a pus pacatul sa se întoarca în satul lui, sa se faca om aşezat şi sa nu mai
umble cu minciuna. Dar o viaţa are omul şi o moarte.
— Mi-a fost, se vede, randuit — grai Pacala — sa mor în satul meu ca om de treaba. *
Caci mai de treaba de cum era nu se putea face Pacala; asta o simţea şi el.
Îi parea cu toate acestea cam rau ca trebuia sa moara tocmai acum, cand avea şi el casa
lui, masa lui, carul lui cu patru boi, curtea lui larga, şi ar fi voit Pacala sa scape daca se
poate fara minciuna, caci era hotarat odata sa nu umble cu minciuni; dar nu se putea,
fiindca oamenii erau neînduraţi şi vicleni.

Se lasa dar Pacala, se lasa, fiindca n-avea încotro, sa-1 vare ca pe un motan în sac, sa-1 ia
pe sus şi sa-1 duca la pierzare. El în frunte, piatra de moara dupa el, fruntea satului în
urma şi satul întreg, cu mic, cu mare, mai în coada, ieşira din curtea cea larga, trecura prin
sat şi o luara peste campul nisipos drept spre Dunarea cea mare şi adînca.
-Staţi, mai! striga cel mai cu socoteala dintre oamenii din satul lui Pacala.
Se oprira în loc cu toţii, cu mic, cu mare, cum erau.
—Am uitat un lucru, grai omul cel cu socoteala.
—Ce am uitat? întrebara ceilalţi.
—Prajina, ca sa cautam fundul Dunarii.
—Aşa-i — zisera oamenii din satul lui Pacala — am uitat prajina, ca sa cautam fundul
Dunarii.
Îl aveau acum pe Pacala: cum puteau ei sa-1 arunce fara ca sa ştie unde-l arunca?
Se întoarsera dar iar în sat, cautara cea mai lunga dintre toate prajinile şi numai apoi îl
dusera pe Pacala la Dunare, — prajina în frunte, sacul cu Pacala, piatra de moara, fruntea
satului şi apoi satul întreg, cu mic, cu mare, cum erau.
—Staţi, mai! striga iar omul cel cu socoteala. Iar se oprira cu toţii.
—Sa-1 legam de piatra de moara, ca sa nu fuga, în vreme ce noi cautam cu prajina fundul
Dunarii!
—Sa-1 legam — strigara cu toţii — ca sa nu fuga!
Îl legara dar pe Pacala de piatra cea mare, apoi plecara ca sa caute cu prajina, unde e mai
afunda Dunarea, ca acolo sa-1 arunce.

Cel mai cu socoteala dintre oamenii din satul lui Pacala lua el însuşi prajina, dete o data
cu ea în valuri, o izbi cat nu mai putu în jos, dar nu atinse cu ea fundul.
—Aici, zise el, Dunarea nu are fund, trebuie sa cautam alt loc.
—Aşa e, strigara cu toţii, trebuie sa cautam alt loc, unde are Dunarea fund.
Nici ca se putea altfel. Vorba era ca piatra de moara sa mearga de-a dura şi sa se opreasca
tocmai în fundul Dunarii: unde se oprea piatra daca Dunarea nu avea fund?
Pornira dar cu toţii ca sa caute fundul Dunarii, pentru ca nu cumva sa-1 arunce la loc
nepotrivit şi sa-1 scape acum, dupa ce îl aveau prins şi legat.
Ei trebuiau sa ştie unde are sa se opreasca piatra cu sacul şi cu Pacala cel din sac.
Iar Pacala, vai de capul lui, ramase în sac, legat de piatra cea de moara, cea mai mare pe
care oamenii din satul lui o putusera gasi cale de trei zile de jur împrejur.

—Staţi! striga omul cel cu socoteala.

Iar se oprira cu toţii. Ce era la mijloc? Ca oameni chibzuiţi, trebuiau sa fie cu mare bagare
de seama şi sa cerceteze bine mai înainte de a-l arunca pe Pacala în Dunare. Unde sa-1
arunce? Mai la deal, de unde vine apa, ori mai la vale, unde se duce? Unii dedeau cu
socoteala ca mai la deal e mai multa apa, fiindca de aoolo vine apa şi n-ar veni aaca n-ar
fi destula. Alţii însa erau de parere ca la vale e mai multa, fiindca acolo se strange apa,
oare vine de la deal, şi daca l-ar arunca mai la deal, cum vine apa şi tot vine, se scurge şi
tot se scurge, s-ar pomeni ca Pacala ramane pe uscat, iese din sac şi vai de capul lor!

Se adunara dar cu toţii de se sfatuira ca nu cumva sa faca vreo prostie şi, dupa multa
sfatuire, se înţelesera sa caute locul cat mai devale, pentru ca toata apa sa se strînga în
capul lui Pacala. Pe cînd oamenii din satul lui Pacala umblau sa caute fundul Dunarii cu
prajina cea lunga, iata ca vine un jelepar de vite, care ducea o cireada de o mie de boi la
tîrg, şi cum mergea jeleparul de-a lungul malului, da de sacul cu Pacala şi se mira, cum s-
ar mira tot omul cand ar vedea în calea lui asemenea lucru.
—Dar tu, mai, întreba jeleparul, cum ai intrat în sac şi ce cauţi în el?
—N-am intrat, raspunse Pacala, ci m-au vîrît alţii în el.
—Şi de ce te-au vîrît?
—Ca sa ma arunce în Dunare.
—Şi de ce sa te arunce?
—Iaca — pacatele mele! — raspunse Pacala, fiindca vreau sa ma faca vornic şi eu nu
vreau sa primesc…
—Şi de ce nu vrei, mai?
—Apoi de! zise Pacala. Fiindca nu e satul de a-i fi vornic.
—Şi de ce nu e?
—Fiindca are neveste multe, şi barbaţii pleaca cu toţii la lucru, de nu se mai întorc cu
saptamanile, şi vornicul ramîne el singur cu nevestele.
—Şi de ce nu vrei tu sa ramîi cu nevestele?
—Fiindca sunt multe şi toate tinere şi sprintene ca furnicile şi nu pot sa le stapînesc.

Cand auzi asemenea vorbe, jeleparul se mira prea mult, fiindca el bucuros ar fi fost vornic
într-un sat ca satul lui Pacala.
—Mai, dar prost mai eşti tu, mai! grai el. Un om mai cuminte ar primi cu amandoua
mînile.
—Un om mai cuminte e mai cuminte şi poate cand nu poate prostul, îi raspunse Pacala.
Haid! daca te simţi destoinic, intra în sac şi, cand vei vedea ca voiesc sa te arunce în
Dunare, spune-le ca primeşti sa le fii vornic.
—Şi ei ma vor primi oare pe mine?
—Mai ales! îi raspunse Pacala. Cu amîndoua mîinile! Atat îi trebui jeleparului, care nu se
temea de nevestele dinsatul lui Pacala. El dezlega dar sacul, ca sa iasa Pacala, apoi se varî
el însuşi în sac. Pacala rasufla o data uşor de tot, stranse gura sacului, o lega bine, apoi p-
aci îi fu drumul, nici ca se mai opri decat la cireada cea de boi, pe care o mana acasa la el,
în curtea cea larga, care putea sa-i încapa pe toţi.
Iara jeleparul din sac radea în el cand se gandea cum are sa-i înşele pe proştii din satul lui
Pacala, care nu ştiau, bieţii de ei, ca nu mai e tot un prost ca danşii în sac.
Radea însa mai ales cand simţea ca ei îl ridica pe «us, ca sa-1 duca sa-1 arunce în Dunare
la locul pe care-l gasisera mai bine înfundat. Numai atunci cand simţi ca-i dau avînt ca sa-
1 arunce abia atunci el striga tare cat putu:
—Staţi, mai!
Toţi se oprira, cuprinşi de spaima şi de mirare, fiindca înţelegeau şi ei ca glasul care
rasuna din sac nu era glasul lui Pacala.
—Lasaţi-ma, grai jeleparul, ca primesc sa va fiu vornic.
—Auzi vorba! striga cel mai cu socoteala dintre oamenii din satul lui Pacala, care era
chiar el vornic în sat, îşi preface glasul ca sa nu-1 mai cunoaştem, voieşte sa ne mai fie şi
vornic, ba te pomeneşti c-o sa ne spuna ca el nu e Pacala!
—Apoi ca nici nu sunt! raspunse jeleparul.

Cand auzira vorba aceasta, oamenii se suparara, mare minune oum se suparara, fiindca îl
vazusera ei înşişi cu ochii lor cand îl varasera în sac şi ei înşişi, cu mînile lor legasera
gura sacului, şi, suparaţi cum erau, navalira cu toţii asupra lui, îl ridicara cu piatra cu tot
şi — una! doua! trei! balbadac! — îl aruncara în Dunare, ca nici neam din neamul lui sa
nu mai poata ieşi la lumina. Şi, Doamne! cat se simţeau de uşuraţi cînd vazura ca merge
drept spre fundul Dunarii, ca nu mai iese la iveala şi ca apa curge mereu de la deal la vale
şi se îngramadeşte asupra lui.

Iara Pacala şedea în cerdacul casei şi se uita la carul cel cu patru boi, care intra în curtea
lui cea larga şi plina de vite frumoase.
—Staţi, mai! striga omul cu socoteala. Staţi! striga înca o data.
—Ho, staţi strigara toţi oamenii din satul lui Pacala cand le vazura ochii ceea ce mintea
nu putea sa le înţeleaga, şi se oprira cu toţii şi ramasera încremeniţi în loc.
—Dar tu, mai, cum ai ajuns aici? întreba vornicul satului.
—Aşa-i, zisera cu toţii, cum ai ajuns tu aici?
—Mare lucru?! raspunse Pacala. Cum sa fi ajuns, daca nu tot cum aţi ajuns şi voi, venind
de acolo pîna aici?! . ..
—Dar tu eşti mort, mai! te-am aruncat în Dunare!
—Aş! grai Pacala. Apa Dunarii e rece şi te face mai sprinten de cum ai fost.
—Mare minune! strigara oamenii. Cu asta nu e chip s-o scoţi la capat! îl arunci legat de o
piatra de moara în Dunare, şi se întoarce mai degraba decît tine acasa! . ..
—Dar vitele cele multe şi frumoase de unde le ai? întrebara ei.
—De unde sa le am, raspunse Pacala, daca nu de acolo unde m-aţi lasat voi?
—Dar cine ţi Ie-a dat?
—Cine sa mi le dea? Le-am luat eu: ia omul cat poate, şi ce nu poate lua mai lasa şi
pentru alţii.

Atat le trebui oamenilor din satul lui Pacala! Aşa cum erau adunaţi la casa lui Pacala,
plecara cu toţii înapoi la Dunare şi nu mai stetera la sfat, ci se aruncara ca broaştele —
balbadac, baldabac! — care mai de care mai iute în valuri, ca sa ia fiecare cat poate, iar
nevestele lor ramasera pe ţarmure, aşteptandu-şi fiecare barbatul cu turma de vite.
Era, se înţelege, şi popa între dînşii, şi fiindca popii sunt mai lacomi decat alţi oameni, el
se repezi mai tare decît ceilalţi şi sari unde era mai afunda apa, dai potcapiul tot îi ramase
pe deasupra. Preoteasa, care stetea pe ţarmure, lacoma şi ea, vazînd potcapiul, credea ca
n-are popa destula virtute ca sa se cufunde şi ca vor lua alţii toate vitele mai înainte de a fi
ajuns şi el la fund.
—Mai la fund, parinte! striga dar, mai la fund! ca acolo sunt cele coarneşe!
A şi intrat popa cat de afund, dar nici nu s-a mai întors nici el, cum nu s-au mai întors nici
ceilalţi.
Aşa a ramas pacala cel mai harnic, cel mai de treaba, cel mai vrednic om în satul lui,
fiindca, de! era numai el singur cu nevestele.

Cine o ştie mai departe, mai departe are s-o spuna.

jelepar = vacar, pazitor de vite

Floriţa din codru

de Ioan Slavici

A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.

În mijlocul codrilor; lângă drumul cel mare, lângă drumul cel de ţară, pe unde umblă
şi trece împăratul cu voinicii săi, era odinioară o crâşmă, la crâşma aceea era o
crâşmăriţă; crâşmăriţa avea o fată, şi pe fată o chema Floriţa. Fata asta nu era însă fiica
crâşmăriţei, şi crâşmăriţă nu era mama fetei: fata era fată fără părinţi, şi crâşmăriţă maică
de suflet a fetei… Cine să fi fost părinţii fetei chiar nici cei mai bătrâni şi mai cu sfat
oameni nu pot s-o spună; asta nimeni n-a putut s-o înţeleagă… într-o bună dimineaţă,
crâşmarul s-a dus după lemne la pădure… şi… iacă ce să vezi: pe o poiană limpede şi
plină de flori a aflat o fetiţă ce se juca cu nişte pui de căprioară. Cum, când şi de unde să
fi ajuns copiliţa asta prin codru, aceea minte pământească nu poate s-o priceapă. Doar a
crescut ca şi florile din pământ; doar a căzut ca şi stelele din cer; sau s-a prefăcut cumva,
pe nepricepute, din văzduhul curat. Destul cum c-atâta era de frumoasă fetiţa asta, încât,
de-ar fi fost să fie din om, ar fi trebuit să fie cel puţin – fată de împărat. Cine ştie? vreun
împărat ce domneşte în ascuns prin adâncul codrilor… Crâşmarul s-a lăsat de lemne, a
luat fata în braţe, a dus-o acasă… şi de aici înainte a fost fata de suflet a lui şi a
crâşmăriţei.

Aşa a crescut apoi fata la crâşmă. În toată ziua se făcea mai mare, şi cu cât se făcea
mai mare, cu atâta mai frumoasă la faţă, mai plăcută la făptură şi mai dulce şi mai
înţeleaptă la vorbă. Pentru aceea oamenii o numeau Floare, – Floarea cea frumoasă de la
crâşma din codru.
 Nu numai Floriţa, ci şi maică-sa, crâşmăriţă, era însă frumoasă. Crâşmăriţă nu era
însă aşa de frumoasă ca şi Floriţa, şi Floriţa altfel iară, nu ca şi crâşmăriţă. Crâşmăriţă era
frumoasă ca şi o pană de păun; Floriţa era frumoasă ca şi o floare ce creşte ascunsă în
umbra tufelor. Crâşmăriţă era frumoasă încât nimeni nu se putea răbda ca să nu vorbească
cu ea şi nimeni nu cuteza să privească la ea; Floriţa era frumoasă încât nimeni nu se putea
răbda ca să nu privească la ea şi nimeni nu cuteza să vorbească cu ea. Crâşmăriţa atâta era
de frumoasă încât, dacă-i vedeai faţa oglindită în faţa vinului, ţi se părea cum că vinul e
mai tare şi mai înfocat; Floriţa atâta era de frumoasă încât, dacă-i vedeai faţa oglindită în
faţa vinului, ţi se părea cum că vinul e mai dulce şi mai moale.

A mers dară vestea în lume şi în ţară cum că la crâşma din codru se bea vinul cel mai
bun, crâşmăriţa din codru e cea mai frumoasă crâşmăriţă din ţară, şi cum că Floarea
Codrilor e cea mai frumoasă fată din lume. Câţi drumeţi treceau prin ţară, toţi se opreau
la crâşma din codru, gustau un strop de vin, vorbeau o vorbă cu crâşmăriţa şi aruncau o
privire la Floriţa, şi apoi, cât trăiau pe lume, vinul cel bun, vorba cea dulce şi faţa cea
frumoasă nu le ieşea din minte.

Într-o zi de dimineaţă trece vestea din gură în gură până ce ajunge la crâşma din
codru cum că peste ziuă are să treacă împăratul pe aici pe lângă crâşma, cu voinici, cu
curte şi cu mare lucru şi treabă…, precum trec adecă împăraţii. Crâşmăriţa… acuma ştim
noi cum sunt muierile! Dă în dreapta, dă în stânga, sparge, şterge, curăţeşte, s-a chitit, s-a
pieptănat… cum fac adecă muierile când nu e ca totdeauna. Din zori de zi până în prânzul
cel mare nu s-a mai mişcat de la căutătoare: tot s-a sucit şi dessucit, până când nici ea
singură nu ştia ce are să mai facă. Când se simţi gătită cum se cade, ea se puse înaintea
căutătoarei, privi îndelungat şi cu drag la faţa sa, apoi grăi:

– Frumoasă sunt, oglindă?

– Frumoasă, zău, răspunse căutătoarea; pe de o sută şi pe de o mie de ori e însă mai

frumoasă Floriţa, pentru că ea are faţă ca zorile dimineţii, ochi ca şi câmpul cerului şi trup
ca raza soarelui.

Crâşmăriţa nu mai asculta nici o vorbă, ci ieşi afară, izbi uşa, intră în crâşma şi se
puse cu vorbă aspră şi neîmpăcată la Floriţa: că nu e bună, că e proastă, că e leneşă – că e
toate, numai aşa nu, precum ar trebui să fie. După ce i s-a făcut apoi destul de vorbe, a dat
poruncă aspră ca Floriţa de aici înainte în toată ziua să se scoale dis-de-dimineaţă, să
măture casa, crâşma, curtea, să fiarbă mâncare… şi iarăşi să măture, să spele, să taie
lemne, să facă foc şi mâncare – până ce s-o face noapte; iar dacă s-a făcut noapte, să se
suie în podul casei, să-şi coboare un sac de grîu necernut şi s-aleagă gunoiul din el, ca
numai seminţele curate să rămână; numai după ce va sfârşi toate aceste lucruri îi era iertat
să se culce şi să doarmă pe trei scânduri de goron.

Împăratul veni, gustă o picătură de vin, grăi o vorbă cu crâşmăriţa cea frumoasă şi-şi
merse mai departe în cale.

Floriţa – sărmana de Floriţa! – ea trei luni, trei săptămâni şi trei zile trase-n jugul cel
aspru fără să grăiască o vorbă fără să plângă o lacrimă, fără să-nceteze a-şi cânta
cântecele vesele… Şi pe cât muncea mai mult, pe atâta ţi se părea mai rumenă la faţă, mai
vie la privire şi mai harnică, şi mai sprintenă, şi mai drăgăstoasă.

Peste trei luni, trei săptămâni şi trei zile iarăşi sosi vestea cum că împăratul era să
treacă cu voinicii pe lângă crâşmă, Crâşmăriţa se găti încă mai cu ţorţoi decât în cel dintâi
rând şi, când se simţi gătită, iarăşi întrebă pe căutătoare:

– Frumoasă sunt, oglindă?

– Frumoasă, zău! răspunse căutătoarea, dar pe de o sută şi pe de o mie de ori e mai

frumoasă Floriţa, pentru că ea are faţa ca mărul, ochi ca şi căprioara şi trup ca şi
crinişorii.

Ce vorbe a zis, ce vorbe n-a zis crâşmăriţa către Floriţa, aceea nici n-o mai spun: ştie
acuma fiecare cum că, zău! muierile n-aleg la vorbe când li-a trecut de glumă… Vai şi
amar d-acela care în lume n-a avut parte de bine, care n-are maică, n-are taică, n-are fraţi,
n-are surori, ci stă aşa singură, ca şi frunza agăţată d-un păianjen… Bag sama, aşa e dată,
ca unul să strângă şi altul să frângă.

Crâşmăriţa în supărarea ei cea mare, porunci ca Floriţa de aci înainte să nu mai iasă
la faţa soarelui, ci tot în pivniţa cea mare din fundul grădinii să muncească. Lăsă apoi să
se facă un război cum nici înainte de aceea, nici după aceea n-a fost altul: numai suveica
era atâta de mare, încât voinic trebuie să fie acela care să ţi-o ridice de la pământ. Cum au
trebuit apoi să fie celelalte! Pe acest război a trebuit apoi să ţese Floriţa pe toată ziua nouă
coţi în lung, o pânză în care urzeala era din fire încât nu le vedeai cu ochii, iar năsădeala
din funii, pe care nici cele mai sălbatice fiare nu le-ar fi putut rupe, şi apoi să ţeasă, încât
nici năsădeala să nu se vadă prin urzeală, nici în urzeală să nu se facă crâmpiţă. Dacă
Floriţa şi-a făcut lucrul, ea are să capete o bucăţică de pâne, făcută jumătate din pazme,
jumătate din cenuşă, şi un ulcior de apă clocită la soare.

Împăratul a venit, şi-a gustat picătura de vin, şi-a grăit vorba către crâşmăriţa cea
frumoasă şi şi-a făcut calea mai departe.

Floriţa nouă luni, nouă săptămâni şi nouă zile a muncit, sărmana de Floriţa, în
întuneric, ascunsă sub pământ şi chinuită, şi flămânzită, şi batjocorită ca vai şi amar de
ea!

Peste nouă luni, nouă săptămâni şi nouă zile, acuma de-a treia oară, iarăşi sosi vestea
cum că împăratul vrea să treacă pe lângă crâşmă cum înainte de asta n-a trecut încă, adecă
cu mare lucru şi treabă cu multă socoteală… Era ca astă dată nu numai copitele, ci şi
cozile şi coamele cailor să fie aurite… şi fel de fel de lucruri, de care înainte de asta nici
nu s-a vorbit… Era adecă să fie lucru mare şi împărătesc! Se zicea cum c-acuma vine şi
feciorul împăratului, un voinic… voinic ca şi un fecior de împărat…

Crâşmăriţa? trei zile şi trei nopţi ea n-a stat în loc… în zorile de-a treia ziuă crâşma
era mai curată decât ghiocelul şi crâşmăriţa mai chitită şi mai hoscocorată decât ce-a fost
ea însăşi cândva. Şi apoi, aşa cum era, se puse, acuma de-a treia oară, înaintea
căutătoarei.

– Frumoasă sunt, oglindă?

– Frumoasă, zău! grăi căutătoarea, dar pe de-o sută şi de-o mie de ori mai frumoasă
Floriţa, pentru că ea are faţă ca şi fagurele topit, ochi ca şi nevasta unui împărat şi trup ca
şi rouşoara de pe flori. Crâşmăriţa nu mai zise nici o vorbă, îşi înghiţi mânia, şi, plină de
gânduri amare şi de necaz nestâmpărat, se aşeză pe prispa de dinaintea casei pentru ca s-
aştepte şi să vadă sosirea împăratului… Iacă într-un târziu, cam pe când stă soarele la
prânzul cel mic, se văzu din depărtare că vine, că s-apropie, c-acuşi s-ajungă ceva ca şi un
nor strălucit.

Venea împăratul cu voinicii şi cu feciorul său, venea, însă, încât copitele cailor nici
nu făceau colb şi pulbere, ci numai aşa… din strălucitul aurului celui mult simţeai cum că
acuşi va să fie aici… Când crâşmărita şi oamenii ce stăteau de vorbă înaintea casei văzură
cum că de aici înainte nu e glumă şi râs, ci chiar va să fie ceva, ei cu toţii se sculară în
picioare şi făcură adecă cum fac oamenii de treabă cînd are să fie lucru cu cinste şi
mare… Poţi şti acuma ce e aceea când vine chiar împăratul cu oamenii şi cu feciorul său!
Crâşmăriţa îşi tocmi cătrinţa, se scutură de colb şi se supse la buze; oamenii îşi luară
pălăriile din cap şi se neteziră la păr… Iară Floriţa toca din război.

Abia fură gătiţi, până ce sosi şi împăratul şi năvăli cu ceata cea strălucită asupra
crâşmei. împăratul, feciorul cel de împărat şi voinicii cei mândri se coborâră toţi cu toţii
de pe cai, ziseră "bună ziua" şi băură vin de cela bun… După ce şi-au băut vinul şi şi-au
zis vorbele, încălecară apoi şi se duseră încă mai repede decât cum au fost venit… De
Floriţa… nimeni n-a întrebat, nimeni nu s-a îngrijit… Numai feciorului de împărat i se
părea cum că nu e precum ar trebui să fie: cum că vinul nu e ca lauda, cum că, crâşmărita
nu e ca vestea… Ce să faci însă? Şi el îşi dete pinteni la cal şi se repezi mai departe cu
ceata cea strălucită…

După ce împăratul, voinicii şi feciorul de împărat s-au fost depărtat, crâşmărita

chemă la sine pe Baba Boanţa, o vrăjitoare vestită, care era atâta de bătrână, încât ţinea
minte când codrii erau ca iarba, munţii ca muşunoiul şi văile ca şi creţăturile la ea pe
faţă… atât de bătrână era Boanţa… şi de când trăieşte n-a făcut alta decât vrăji şi alte
lucruri ascunse şi nepricepute… Acuma era vorba ca să facă ce va face cu sărmana de
Floriţa.

După multă vorbă şi îndelungată sfătuire, crâşmărita se înţelese cu Boanţa ca asta să

lege pe Floriţa la ochi, s-o ducă în codru, să-i scoată ochii şi s-o lase acolo, ca s-o
mănânce fiarele şi alte grozăvenii de acelea din pădure şi de prin guduroaiele
întunecoase.

Mult sfat nu s-a făcut după aceea. Boanţa merse în pivniţă, legă pe Floriţa la ochi…
si făcu precum i s-a fost zis.

Cînd ele ajunseră în adâncul codrului, pe unde fiinţă ome nească n-a călcat de cînd e
lumea, Boanţa scoase cuţitul cel mare, dezlegă legătoarea cea neagră de pe ochii Floriţei
şi făcu, ca să-şi facă treaba… Abia privi însă la Floriţa în faţă şi în ochi, ea scăpă cuţitul
din mînă şi stete uimită şi încremenită – cura stă omul cînd mare lucru i se pune în cale…
Mulţi ani a trăit şi multă lume a umblat Baba Boanţa: pe Fio riţa n-a văzut-o decât
odată… De frumoasă ce-o vedea, îi pă rea cum că nici n-o vede, ci numai şi-o gândeşte…
Floriţa… sta şi ea uimită de ce vedea: ea – sărmana! – nu ştia ce are să i se facă, ce are să
păţească.

Cum Floriţa şi Boanţa stăteau aşa uimite, deodată, ca din puşcă, sări o căprioară
dintr-un tufar, şi cum sări, cum trecu pe lângă Floriţa, cum privi la ea, aşa privi, încât
ochii amândoi, şi cel de-a dreapta, şi cel de-a stânga, îi săriră din cap şi căzură la Floriţa
în poală.

Baba Boanţa mulţumi lui Dumnezeu cum că nu e silită să facă un păcat mare, luă
ochii cei de căprioară şi-i duse, ca să spuie cârciumăriţei cum că i-a scos de la Floriţa din
cap.

Floriţa rămase singură şi părăsită… Ce să facă? Porni încotro o duseră ochii şi

norocul.

Multe zile şi multe nopţi a pribegit Floriţa aşa singură prin codru, fără s-audă grai
pământesc, fără să vadă fiinţă omenească.

Numai din când în când i se ivea câte o fiară sălbatică în cale şi asta rămânea însă
privind din depărtare, o urma o bucăţică de cale şi apoi se ascundea în tufele dese. Floriţa
mergea cântând mai departe… Unde – nici ea singură nu ştia… Mergea… mergea…

Într-atâtea şi atâtea zi, tocmai în revărsatul zorilor, pe când se dezvelea ziua din
noapte, văzu cum că vede ceva, aşa ca ş-o casă, zărindu-se printre frunzele copacilor.
Înaintea casei lucra un om ghebos ceva – nu ştiu ce – aplecat la pământ, dar lucra, încât
nici cu trăsnetul n-ai fi putut să-l trezeşti de la lucru… Dar cum lucra? – nu ca altă lume.
Toate le făcea întoarse şi sucite, ca şi omul adecă care nu pricepe lucrul de care s-a prins.
El lucra la un pui… Mai înainte îl ciupeli şi numai după aceea îl opări cu apă fiartă – mai
înainte îl drese şi numai după aceea îl ciupeli şi opări…

Cînd Floriţa văzu cât de necioplit mi se mişca ghebosul, ea nu se putu răbda ca să nu

meargă să-l înveţe şi să-i ajute…

– Bun lucru, bădiţă! grăi Floriţa blând ca totdeauna…

Ghebosul privi îndărăt când auzi, aşa ca prin vis, vorba cea dulce a Floriţei, şi când
privi şi văzu ce vede… poate acuma fiecare să ştie ce trebuie să fie atunci când un ghebos
priveşte în faţa Floriţei, Ghebosul scăpă şi cuţitul, şi puiul, şi toate le scăpă din mână, şi
sta înaintea Floriţei, încât i se părea c-acuma nici nu e ghebos mai mult… Dar nici Floriţa
nu sta la flori şi frunze! Ghebosul era atât de hâd, cât Floriţa de frumoasă: cu gura ca
grapa, cu ochii ca ceapa, cu nasul cârlig, cu părul pîrlit…

– Ce ai de gînd cu puiul? ântrebă Floriţa după ce-i mai trecu ameţeala.

 – Am să-l frig pentru tovarăşi, răspunse ghebosul cam cu jumătate de gură, ca omul
din care scoţi vorba cu frică.

– Ce tovarăşi? îl întrebă Florica.

Ghebosul privi lung la Florica, ca un om care ar vrea să zică ceva şi nu ştie cum s-o
scoată mai nimerit.

– Vezi casa asta? zise el de la o vreme, mai cu inimă. Asta e casa celor doisprezece
hoţi de codru. Ei s-au dus la hoţit, şi eu am rămas ca să le fac de mâncare.

Aşa e, doisprezece hoţi – hoţi de codru şi grozavi, cu căpitanul lor cel înfricoşat – au
locuit în astă casă… Şi ştie toată lumea cum că hoţii de codru se spală în toată dimineaţa
cu sânge de copil nebotezat şi sânge de fete mari, iar în faţă de om nu pot să privească
pentru că simţesc junghi în spete, şi-n cap, şi pe toate laturile… Nu e minune, dar, dacă
Floriţa a cam tresărit cînd a auzit vorbe atât de mari… Hei! dar Floriţa nu s-a înfricoşat –
zău nu s-a înfricoşat, ci, cu vorbă veselă şi râs pe buze, a zis către ghebos:

– Un pui pentru doisprezece hoţi? Nici pe-o măsea n-are să le ajungă.

– Vezi bine că doară nu am eu atâta pricepere, răspunse ghebosul făcându-se şi el

înţelept. Ieri le-am fript un juncan, şi ei m-au bătut c-a fost prea mult: astăzi ştiu că nu m-
or bate.

– Iar azi te-or bate pentru că le-ai fript prea puţin… Aide ca să te învăţ eu ce, cum şi
cât să faci, zise Floriţa sărind sprintenă, cum era ea, peste pragul casei.

Acuma tăie patru pui şi-i fierse, tăie doi purcei şi-i fripse, făcu o zămuţă bună şi
caldă şi arătă ghebosului cum are să facă de aici înainte.

– Iacă aşa, dragul meu, şi aşa… şi aşa, – îl învăţa adecă precum învaţă o maică bună
şi îngrijitoare.

Ca nu cumva să se întâmple ceva cu hoţii, ghebosul spuse Floriţei cum că să-i spuie
lui pe când are să fie gata cu mâncările, să fugă cât o duc picioarele ca să nu cadă în
mâinile hoţilor, căci el numai atunci va cânta din fluieraşul cel mic, care cheamă pre hoţi
la prânz.

Floriţa găti mâncarea, puse vasele pe masă, mai curaţi, mai netezi, făcu casa, încât
numai de-un drag să şezi în ea, apoi se puse la vorbă cu ghebosul şi vorbiră… vorbiră
până ce uitară de hoţi, de fluieriţă, de toate.

În adâncul codrului hoţii începură să flămânzească, să se supere şi, care de care mai
cu greu gând la inimă, să por nească către casă… Hei! ghebosule, ghebosule, mare necaz
ţi-ai făcut!

– Ce se simte aici? întrebă Floriţa simţind ceva, ca şi când ar fi sânge sau aşa ceva…
 – Vai! sărmanul de mine! strigă ghebosul înspăimântat. Vin hoţii! Fugi! Ba nu fugi,
căci n-ai vreme de fugă… Ascunde-te sub pat.

Floriţa – de frică, ce să facă? – se ascunse sub pat. lar cei doisprezece hoţi de codru
veneau tot unul după altul, şi încă din depărtare s-auzea cum ziceau că au să-l ucidă, să-i
turtească, să-l taie bucăţele pre ghebosul… Cum nu? cînd ei răbdau de foame… ei… hoţi
ca dânşii!

Ghebosul le ieşi în cale, ca să-i roage de iertare şi să le spună cum că le-a făcut
mâncări bune.

– Să taci deloc! grăi căpitanul. Nu-mi prieşte mâncarea până ce nu mă spăl cu

sângele tău.

După aceea intră în casă pentru ca s-aducă cuţitul cel mare; iară ceilalţi prinseră pe
ghebos şi-l făcură nod. Când căpitanul intră pe prag, el rămase stând uimit în loc; i se
părea că astă casă netedă şi curată nu e a lui.

-Măi oameni! grăi către cei de afară, veniţi încoace!

– Ce e? întrebară cei de-afară.

Veniţi când zic!

Când hoţii păşiră pe prag, ei priviră încă mai uimiţi decât căpitanul la casa lor… Aşa
privind, le trecu de mânie şi iarăşi le veni foamea; se aşezară unul după altul la masă.
Ghebosul, ca şi omul care era s-o păţească, se făcu sprinten, fugi la vatră şi intră cu
mâncărurile în casă.

Când căpitanul sîmţi mirosul aburilor din zeamă:

– Măi! grăi către ghebos, pentru că mi-ai curăţit casa, te lăsăm până după prânz.

După aceea luă lingura, gustă din zeamă şi o purtă prin gură.

– Ce mâncare e asta? întrebă după aceea.

– Zeamă, cu cinste să fie zis, zeamă călduţă, răspunse ghebosul.

– Bună mâncare! grăi căpitanul. Luă după aceea lingura, dete la fiecare hoţ câte trei
linguri, şi ce rămase îşi ţinu sie.

Hoţii îşi mâncară părticica şi după aceea priviră, lingându-se pe buze, la părticica
căpitanului. Ghebosul intră cu carnea cea de pui.

– Ce e aceasta? întrebă căpitanul.

 – Pui, pui fript, răspunse ghebosul.

Căpitanul. îşi tăie o bucăţică, gustă şi apoi grăi către ghebos:

– Măi! asta s-o fi adus tu mai înainte! Pentru că ne-ai făcut atât de bune mâncări, noi
cu toţii te iertăm!

După aceea luă cuţitul, tăie la fiecare hoţ câte o bucăţică şi ce rămase îşi ţinu sie.

Hoţii îşi mâncară bucăţelele, după aceea începură să privească la bucăţile

căpitanului, lingându-se pe degete… Iară căpitanul de la o vreme începu să răsufle cu
greu şi să mănânce cu ţârâita, numai de ici, de colea câte o bucăţică, câte un fir, ca şi
omul care ar mânca şi nu mai poate mânca de sătul ce e, săracul…

– Frate căpitane, grăi unul dintre hoţii cei flămânzi, tu te-ai săturat: dă-ne nouă ce a
rămas! 5

– Ce? îi zise căpitanul, sau n-aţi avut şi voi: asta o ţin pentru mine – pentru ca s-o
mănânc deseară.

– Să nu fie supărare, grăi ghebosul, mai sunt încă şi alte mâncări.

– Auziţi voi? zise căpitanul, celelalte sunt ale voastre.

– Ba nu! grăiră hoţii, noi vrem să mâncăm din asta, căci asta e bună!

Vorbă din vorbă: hoţii începură a se certa… Unii că asta, alţii, că ceea; treaba sta rău,
şi dacă ghebosul n-ar fi intrat cu purceii cei fripţi în casă, zău nu cred că nu s-ar fi
întâmplat un lucru nesfârşit. Cînd însă mirosul fripturii le intră în nas, îndată se
stâmpărară.

– Ce e aceea? întrebă căpitanul.

– Purcel, purceluş fript! răspunse ghebosul.

Căpitanul gustă… Aşa ceva până acuma nici în vis n-a gustat.

– Măi prostule! grăi către ghebos, acuma trebuie să aduci tu pe acesta? Să mi-l pui
mie pe sară, şi dete puii la ceilalţi hoţi.

– Să ne dai purcel! grăiră hoţii, ai zis că ce vine e al nostru.

– Ce? sau n-aţi zis voi că puii să vi-i dau? zise căpitanul mâniindu-se urât.

…
 O vorbă nu zic mai mult! Hm! aceea nu e glumă când căpitanul zice aşa vorbe către
tovarăşii săi flămînzi… Poate acuma fiecare să ştie ce e aceea cînd unsprezece hoţi se bat
cu căpitanul lor… Sărmana de Floriţa! dacă ar fi ştiut ea cum că asta are să fie din
mâncările cele bune… Zburau, Doamne, săbiile, cuţitele şi fel de fel de lucruri, şi se
băteau hoţii precum se bat nourii în capete şi se prăpădesc… Aşa lucru n-a fost încă de
când e lumea!

Şi Floriţa? Bun e sufletul bun! Doamne, bun e! bun ca şi darul şi mâna lui
Dumnezeu! Când hoţii se băteau, sfărâmau şi prăpădeau mai a pieire, Floriţa nu se mai
putut răbda, ci ieşi de sub pat şi se puse tocmai în mijlocul lor, şi cum s-a pus, a stat acolo
între ei, între hoţii cei înfricoşaţi, bătăuşi şi hoţi de codru.

Ce-a fost după aceea, cum s-a făcut, cum s-a sfârşit, aceea e acuma treaba lor…
Oare, Doamne… când vede cineva pe Floriţa, s-ar mai putea bate şi supăra, i-ar mai putea
veni gând rău şi neîmpăcat? Hoţii steteră toţi încremeniţi, şi amuţiră, şi scăpară săbiile,
cuţitele şi fel de fel de lucruri ce aveau în mână: li se părea cum că a venit pedeapsa lui
Dumnezeu asupra capetelor lor, ca să-i tragă la socoteală pentru păcatele lor cele multe în
răutatea lor cea mare şi înfricoşată şi hoţească… Iară Floriţa le grăi în graiul ei cel blând:

– Nu vă supăraţi, bădişorilor, că, dacă doriţi, iarăşi vă fac mâncările încă mai bune şi
mai călduţe decât cum au fost cele de astăzi.

Hoţilor li se părea că cerul s-a dărâmat asupra lor, şi munţii, şi codrii, când auziră
vorba Floriţei… De aici înainte Floriţa rămase la casa hoţilor; îi îngriji, îi curăţi, le făcu
mâncări bune, îi ţinu la poveşti frumoase şi la vorbe blânde; iar hoţii nu se mai mişcară
de-acasă. Le părea că de aici înainte nici n-au ce să cerce în lume… Aşa merse asta pînă
ce li se sfârşiră mâncările: ajunseră că abia mai aveau bucate pentru trei zile şi trei nopţi.
Apoi nici unul nu voia să se urnească de acasă pentru ca să câştige; fiecare voia să taie
lemne, să facă foc, să spele, să măture, să văruiască, să îngrijească grădina cea cu flori, să
facă adecă după placul şi dorinţa Floriţei.

Într-o zi, Floriţa merse în grădina cea cu flori, ca să vadă cum şi ce, şi află că un porc
sălbatec a făcut mare zguduire printre straturi şi, aflând, tare şi mult s-a întristat. Hoţii,
cum auziră, toţi cu toţii săriră la puştile cele ruginite şi merseră şi goniră şi nu se opriră
până ce nu-l împuşcară pe porcul cei sălbatec. Cînd căpitanul, care era cel mai sprinten
dintre toţi, venea cu el în spate, aşa păşea de fălos, aşa privea de mândru, încât erai să
crezi c-a stat de vorbă cu Sf. Petru… De aici înainte fiecare hoţ voia să fie cel mai harnic,
mai de treabă şi mai voinic. Ghebosul, cel mai înţelept dintre dânşii, îi împărţi în două:
şase inşi trebuiau să meargă în toată ziua la, câştig, iar alţii şase aveau să rămînă acasă
pentru ca să lucreze după porunca ghebosului şi dorinţa Floriţei.

Cei mai isteţi dintre hoţi se duseră în cetatea împăratului şi cumpărară cu mulţi bani
fel de fel de lucruri frumoase şi le aduseră, ca să le pună la căpătâiul Floriţei, aşa ca
nimeni să nu ştie cine le-a pus… Şi apoi li se înnebuneau minţile cînd vedeau cum că
Floriţei îi sare inima de bucurie cînd dimineaţa îşi afla cârpele cele frumoase la căpătâiul
patului. Aşa curgea traiul hoţilor de când ei au dat de Floriţa şi aşa traiul Floriţei de când
ea a dat de hoţi. Îţi rîde inima cînd îţi aduci aminte!
 Hei! dar lumea e rea! Bag samă, nici Dumnezeu nu vrea ca în lume să fie numai
bine! Crâşmăriţa după multă vreme iarăşi privi în căutătoare, iarăşi întrebă, căutătoarea
iarăşi îi răspunse şi iarăşi făcu vorbă cu Baba Boanţa… Ce-ţi e muierea vicleană! nici în
fundul lumii nu-ţi lasă pace şi trai bun…

Baba Boanţa îşi făcu trebile, află cum şi ce e cu Floriţa şi unde se află ea, porni apoi
în cale către codrul cel vestit… Cînd ea era s-ajungă la casa hoţilor, află că vede nişte
oameni vorbind: erau cei şase hoţi ce stau cu ghebosul la sfat. Ea luă şapte frunze verzi de
pe creanga unui stejar, grăi asupra lor câteva cuvinte ce sunau a vrajă, suflă de trei ori
asupra lor. Baba n-a suflat bine, pînă ce frunzele se veştejiră şi hoţii adormiră toţi şapte,
unul după altul.

Acuma Baba Boanţa intră la Floriţa în casă, spuse cum că-i aduce "sănătate şi voie
bună" de la maica sa cea bună; îi dete apoi un inel de aur, frumos şi rotund. Floriţa – dar
de unde să poată gândi rău prin capul ei! – ea trase inelul pe degetul cel mijlociu şi nici
nu-l trase cum se trage, până ce şi căzu la pământ.

După ce Boanţa îşi făcu treaba, ea îşi luă cârja de după cuptor şi o şterse din cale.
Nu-i venea la socoteală ca să stea încă mult, fiindcă ştia cum că multă vreme n-are să
treacă până ce hoţii se vor trezi din somn. Şi hoţii cei din codru, zău! nici pentru o Boanţă
nu sunt lucru de glumă.

Cînd hoţii intrară în casă şi când ceilalţi sosiră, ştie acuma fiecare ce e acea când
doisprezece hoţi de codru plâng din ruptul sufletului, âncât pietrele se mişcă… numai
Floriţa nu se mişca, căci ea era moartă; moartă… ca şi moartă. În durerea lor cea mare, n-
avură încotro: hotărâră s-o îmbrace frumos pe Floriţa, să-i facă un mormânt, şi… vai ş-
amar cînd vine pînă într-atâta! Cum steteau ei însă aşa lângă mort, văzură ceva ce încă n-
au văzut: inelul Boanţei… Cât ce traseră inelul de pe deget, Floriţa îşi deschise ochii şi se
făcu mai vie decât ce a fost cândva. În bucuria lor cea mare, hoţii merseră în cealaltă zi în
satul împăratului şi cumpărară toate inelele şi tot aurul ce se afla în târg şi-l deteră
Floriţei, pentru ca să nu mai primească de la alţii. Şi apoi grijeau Doamne! cum pot
numai hoţii să grijească pe Floriţa, când se tem că o vor pierde.

Peste şapte luni, şapte săptămâni şi şapte zile, crâşmăriţa iarăşi privi în căutătoare,
iarăşi auzi vorbele supărătoare, iarăşi chemă la sine pe Baba Boanţa şi iarăşi trimise
primejdia asupra Floriţei. Boanţa făcu ca şi celălalt rând, şi după ce adormiră hoţii iarăşi
intră la Floriţa, îi zise "sănătate şi voie bună" şi îi dete o rochie de mătase, grăind:

– Iacă, ţi-a trimis-o maica ta cea bună ca să te împodobeşti cu ea.

Floriţa, de bucurie că a primit veste de-acasă, îmbracă rochia ca să vadă cum îi şade.
Nici nu trebuie să spun că astă dată Floriţa căzu mai moartă. Boanţa fugi mai iute,
durerea hoţilor fu mai mare şi învierea mai puternică şi mai îmbucurătoare decât înainte
de asta cu atâte săptămâni.

Acum hoţii cumpărară toate mătăsurile şi frumuseţile ce se aflau la neguţătorii cei

mari şi împărăteşti; iar îngrijirea lor se făcu pe de şapte ori câte şapte mai mare decât ce a
fost cândva.
 Peste nouă luni, nouă săptămâni şi nouă zile crâşmăriţa, acuma de a treia oară, adecă
de a doua oară de a treia oră, iarăşi se făli către căutătore cu frumuseţea sa.

– Eşti frumoasă, îi răspunse căutătoarea, dar Floriţa e mai frumoasă, de o sută şi o

mie de ori mai frumoasă decât ce-a fost ea însăşi cândva, şi trăieşte ca o împărăteasă.

După aceste vorbe, crâşmăriţa n-a mai chemat pe Boanţa la sine, ci şi-a legat catrinţa
şi ea însăşi s-a dus la coliba babei. Ce-au vorbit, ce n-au vorbit, ce sfaturi au făcut, aceea
nu se poate spune… Bune gânduri cu de-a bună seamă nu le-a trecut prin minte… Vai şi
amar de acela ce dă de rău cu muierile!

Boanţa se suflecă, acuma chiar de a treia oară, şi aceea nu e glumă când o vrăjitoare
ca şi Boanţa se suflecă, cum înainte de asta nu s-a mai suflecat încă… De astă dată nici
nu porni pe picioare, ci în miez de noapte, călărind pe o prăjină strâmbă… Mare
primejdie trebuie să fi fost în gândul ei că s-a opintit atât de băbeşte!

De când Floriţa murise în două rânduri, hoţii nu mai dormeau nici ziua, nici noaptea,
ci stau la pază, cum stai când de mare necaz şi primejdie te temi. Pentru ca nu cumva să-i
cuprindă somnul, unul dintre ei totdeauna trebuia să se culce pe un pat de spini, iară subt
pat era jăratec viu şi înfocat… Boanţa văzu că acuma cu una, cu două n-are s-o
isprăvească; ea făcu dar lucruri, vrăjitorii şi fel de fel de taine, încât mintea curată nici nu
le putea gândi… Pentru ca să adoarmă pe hoţi, ea acuma nu făcu vraja cea mai mică, cu
frunzele de stejar, ci vraja cea mai mare şi nemaipomenită, încât ţi se ridică perii în vârful
capului când gândeşti la ea. Luă un ac subţirel şi mic, dar mic şi subţirel, încât nici cu
vîrful limbii nu puteai să-l simţeşti, dar încă să-l vezi cu ochii, împunse doisprezece
stejari cu acest ac, grăi o mulţime de zicăli încâlcite, se-ntoarse de trei ori peste cap, şi
hoţii, toţi doisprezece, împreună cu ghebosul, chiar şi acela de pe spini şi jăratec,
adormiră ca morţi.

Când Boanţa intră, acuma de a treia oară, în casă la Floriţa, ea nu zise numai
"sănătate şi voie bună", ci alte vorbe care de care mai frumoase şi mai dulci, cum vorbesc
adecă babele cînd voiesc să-ţi strice firea… iară Floriţei îi sărea inima de bucurie cînd
auzea atâta veste bună şi frumoasă de la "ai săi".

– Să te împodobesc ca pe o împărăteasă, mi-a poruncit maică-ta cea bună, grăi

Boanţa într-un târziu. Să-ţi pieptăn eu părul şi să ţi-l…

De unde ar putea Floriţa să nu facă precum a dorit maică-sa cea dulce? Ea lăsă ca
Boanţa să o pieptene, şi Boanţa o pieptănă, atâta de frumos o pieptănă, atât de frumos îi
împleti părul, încât i se încurcau ochii când privea la ea şi nu ştia pe unde o vede mai
frumoasă. Dar Boanţa nici nu fuse gata cu pieptănatul, până ce Floriţa şi căzu moartă, mai
moartă decât ce a fost cândva în viaţa ei… Boanţa i-a fost împletit firul morţii în păr.

După ce Boanţa îşi făcu păcatul, ea se sui pe prăjina cea strîmbă şi se depărta mai
răpede decât Vântoasele.
 Când hoţii aflară cum că iarăşi nu e bine, ei deferă a fugi care încotro, a se opinti din
ruptul sufletului, ca doară cumva să învie pe Floriţa şi de a treia oară. Îi traseră inelele de
pe degete, îi dezbrăcară rochia, îi luară salba de pe piept: dar Floriţa rămase moartă, şi
hoţii cei doisprezece – hoţi grozavi din fundul codrului – încet-încet, unul după altul,
începură să plângă, nu cum plâng copiii, ci cum plânge omul când vede că acuma toate s-
au sfârşit, că de aci înainte nu mai are ce să facă. Când Floriţa fu cu totul dezbrăcată, hoţii
încetară a plânge şi rămaseră cu toţii încremeniţi: li se opri suflarea şi-i părăsi sufletul.

– S-o despletim! grăi ghebosul.

– Să ferească Dumnezeu! răspunse căpitanul; aşa de frumos numai ea ştie împleti cu

degetele ei cele mărunţele!

– Da, da! ziseră ceilalţi hoţi! Dacă a venit acuma până într-atâta, să fie măcar şi
moartă precum a fost mai frumoasă-n viaţă.

De aci înainte hoţii multă vorbă nu făcură; nici n-aveau ce să-şi mai zică: îmbrăcară
pe Floriţa în cele mai frumoase giulgiuri, îi puse fiecare câte un crinişor pe frunte, aleseră
cel mai frumos copac din codru, făcură un coşciug, cum ei îl ştiau a face mai frumos,
aşezară pe Floriţa în coşciug şi-i aprinseră la cap o lumină de ceară curată, topită tocmai
din fagurele în care a fost să fie matca albinilor… După ce le gătiră astea, căutară cea mai
înaltă poiană din codru şi unde erau cele mai multe flori, făcură un mormânt de trei ori
mai adânc decât ce era de lat şi de trei ori mai lat decât era de lung… şi apoi… sărută
fiecare pe

Floriţa în mijlocul frunţii şi o luară, şi o duseră…

– Ho! staţi! grăi ghebosul când văzu că hoţii voiesc să arunce pământ asupra Floriţei.
Pământ pe trupul ei? Nu vă temeţi de maica lui Dumnezeu?

Hoţii toţi, unul după altul, lăsară pământul din mână; le venea să intre în pământ de
ruşinea păcatului ce era să facă.

Când erau să pornească către casă, nici unul nu putea să facă începutul: erau legaţi
de pământ şi simţeau că acasă nu au ce să mai caute… Se aşezară dar jur împrejur pe
lângă mormântul Floriţei şi priviră… priviră, până ce, privind, muriră toţi doisprezece,
unul după altul. Doisprezece hoţi au murit şi ghebosul împreună cu dânşii… Sărmanii de
ei! mai c-au fost oameni de treabă. Bag sama aşa a fost să
fie…………………………………………….

Multă, foarte multă vreme a stat Floriţa aşezată în mormânt; pe lângă mormânt,
peste pământul ce sta în jurul gropii, au fost crescut tot flori din flori, care de care mai
frumoase şi nemaipomenite, şi florile nu cresc ca şi bureţii peste noapte… După multă
vreme dară, feciorul împăratului a venit cu mulţi oameni şi cu mare treabă ca să vâneze
prin codru… Deodată auziră cum fac câinii mare larmă şi multă lătrătură. Feciorul
împăratului trimise pe câţiva argaţi dintre cei mai tari la inimă, ca să vadă ce e, cum şi
pentru ce.
 Argaţii veniră şi spuseră că s-au adunat câinii într-o poiană înaltă şi luminoasă şi,
suindu-se pe un dâmb cu flori, toţi cu toţii, cu mic cu mare, au început nu să latre, ci să
urle, cum urlă câinele când vede bufniţa strigând pe hornul casei, ori când arde casa
stăpânului său, să urle adecă a primejdie.

Feciorul cel de împărat – fecior de împărat adecă, care nu se mulţumeşte cu una, cu

două – porunci argaţilor să-l aştepte şi se duse ca să vadă el cu ochii şi s-audă cu urechile
lui de treaba cânilor. Când simţiră cânii apropierea stăpânului lor, ei încetară a da semn de
primejdie şi deteră a-şi mişca cozile. Hei! dar din loc nu se mişcară pînă ce nu păşi
feciorul cel de împărat în florile cele frumoase… Fecior de împărat, fecior de împărat…
doisprezece oameni împietriţi nu sunt glumă! zău, şi chiar un fecior de împărat trebuie să
tresară când îi vede printre flori – şi apoi când privi în mormânt? Feciorului de împărat îi
păru cum că chiar şi al lui suflet a împietrit cînd văzu pe Floa-rea Codrilor… El a văzut
multe fete de împărat: Floriţa e însă Floriţa… Cînd văzu dar că Floriţa e moartă, el se
întrista, după aceea se supără şi, mai la urmă, atâta de grozav se amărî, încât îi venea ca
să ia lumea în gheare şi aşa să deie cu ea de pământ, încât toată să se sfarme, ca nici
sămânţa să nu rămână de ea!

Ei! dar feciorii cei de împărat sunt scurţi la vorbă. "Dacă n-am văzut-o vie, s-o văd
cel puţin moartă", âşi zise el, şi apoi merse la argaţi, le porunci ca să pornească către casă.
Numai doi oameni credincioşi ţinu la sine, şi cînd se făcu noapte, cu aceşti doi împreună
scoaseră pe Floriţa din mormânt şi o duseră prin ascuns la curtea împăratului… După ce
Floriţa fu bine pusă, ca nimeni să nu afle de ea, feciorul împăratului porunci argaţilor să
tacă despre cele ce au făcut şi văzut şi n-au mai văzut, şi-şi făcu treaba mai departe. El
alese cele mai frumoase douăsprezece case ce se aflau în curtea împăratului, aşeză pe
Floarea Codrilor în cea mai frumoasă dintre ele, porunci ca douăspreze fete, cele mai
sprintene, să grijească pe Floriţa zi şi noapte, să o aşeze într-un leagăn de aur şi să o
legene ca şi când ar fi vie. Faţa Floriţei şi acuma era rumenă; crinişorii de pe fruntea ei
nici acuma n-au veştejit şi părul ei şi acuma tot atât de frumos era pieptănat şi împletit;
feciorul cel de împărat dete poruncă aspră ca nimeni să nu atingă faţa, crinişorii şi
părul… De aici înainte, Făt-Frumosul împărătesc, de dimineaţă pînă seara şi de seara pînă
dimineaţa, nu se mişcă de la leagănul Floriţei: privea, privea în faţa cea frumoasă, pînă ce
adormea privind şi cu ochii deschişi.

Cele douăsprezece fete ce aveau să grijească pe Floriţa nu mai încetau a-şi sparge
capul asupra poruncii aspre ce li s-a dat. "Oare pentru ce să nu atingem crinişorii şi pentru
ce să nu-i despletim părul? şi dacă am face, ce s-ar face? cum ar fi?" se întrebau ele în
gândul lor. Aşa e muierea! n-are odihnă până ce nu află ce ar dori să ştie.

– Ştiţi voi ce? grăi cea mai şireată dintre ele. Feciorul împăratului doarme: aide s-
atingem şi să despletim; până când el se trezeşte, noi iarăşi facem precum a fost.

La astfel de lucruri multă vorbă nu fac muierile: ele începură să despletească pe

Floriţa, şi cum o despletiră, îi scoaseră firul morţii din păr; iară Floriţa, Floarea Codrilor,
se făcu mai vie, mai frumoasă şi mai sprintenă decât ce a fost cândva în viaţa ei. Cînd
fetele văzură morţii râzând, ele, înspăimântate şi învrăjbite, fugiră care încotro. Din larma
ce făcură se trezi şi feciorul cel de împărat. Acuma poate fiecare să ştie ce e aceea când
feciorul cel de împărat vede pe Floarea Codrilor chiar vie, priveşte în ochii ei cei blânzi şi
aude vorba ei cea dulce. Înfricoşat, şi grozav, şi nemaipomenit de frumos lucru trebuie să
fie aşa ceva.

Feciorul împăratului nici trei vorbe n-a grăit până ce a şi mers vestea în curte cum că
"iacă aşa şi aşa", că s-a întâmplat adecă ce s-a întâmplat cu minune şi cu taină
nepricepută; şi când a venit împăratul cel bătrân ca să vadă ce e, cum şi pentru ce, el atât
de tare s-a speriat, încât îi înnegriră perii capului şi înjuni cu şaptezeci şi şapte de ani!
După ce oamenii se dezmeticiră, Floriţa stete de vorbă cu ei şi le spuse cum şi ce, de unde
şi până unde, iacă încoace şi încolo, adecă toată întâmplarea şi patimele ei. Împăratul cel
bătrân asculta, precum asculţi la copilaşi când încep să vorbească, asculta adecă âncât îi
sta răsuflarea în loc, şi precum asculta, el tare şi foarte mult se supăra cînd auzea câte
toate despre suferinţele sărmanei de Floriţa; iară când asta încetă cu vorba, el grăi către ea
cu vorba lui cea blândă şi împărătească:

– Fătul meu, draga mea! bunul Dumnezeu a voit ca să vii tu la casa mea, să îmi fii
mie noră şi nevastă feciorului meu.

Floriţa nu zise nimic, ci privi numai aşa cu coada ochiului la cel voinic frumos fecior
de împărat… iară feciorului i se făcură vorbele nod şi crâmpiţă tocmai pe vârful limbii.

Până ce zici "una, două, trei", vestea despre cununia feciorului de împărat ajunse
pînă în cele patru colţuri ale lumii. Până şi orbii şi şchiopii porniră în cale, ca să vină, să
vadă şi să nu mai uite cât vor trăi. Crâşmăriţa cea frumoasă nici ea nu se putea să rămână
acasă: se găti dar, cum numai ea ştia, şi când fuse gătită, iarăşi întrebă pe căutătoare,
acuma de a şaptea oară, – de-a şaptea oară, asta nu e glumă!

– Frumoasă, zău! răspunse căutătoarea, dar Floriţa e mireasă de împărat!

Cînd crâşmăriţa auzi aceste vorbe, ea porunci ca să lase tot vinul să curgă, să spargă
toate vasele, şi porni către fiica sa cea dragă şi ginere-său împărătesc.

Se făcu apoi o nuntă, o cununie şi un ospăţ decât care mai vestit şi mai minunat de
când e lumea n-a fost: chiar şi copiii cei de ţigan mâncau cu linguri de aur, iar după ce-au
mâncat şi le duceau cu sine acasă, ca să le aibă şi să ţină minte. După nuntă, împăratul
porunci ca să se facă o casă cu păreţii de oglindă, să se adune cele mai frumoase neveste
din ţară şi să închidă pe crâşmăriţa cea vicleană cu ele, pentru ca să vadă şi, văzând, să se
surpe în gândul ei, cum că nu-i ea cea mai frumoasă în ţară.

Iar Floriţa şi feciorul cel de împărat trăiră fericiţi şi fără supărare, cum trăiesc
oamenii buni la suflet şi înţelepţi la minte, încât vestea despre ei ajunse chiar şi până la
noi…

Vasile Porojan
de Vasile Alecsandri
659Partajare

Mircesti, 1880

Amice,

Am pierdut in zilele trecute un tovaras de copilarie care purta

un nume mai mult de satra decat de salon, caci se numea
Porojan!

El a fost unul din robii nostri, tigan lingurar de soiul lui, insa
pitar de meserie.

Marturisesc ca m-am simtit cuprins de-o adanca mahnire cand

am aflat ca el s-a mutat cu satra pe ceea lume, ca multi din
contemporanii mei, boieri, tarani si tigani, cu care m-am incalzit la soarele Moldovei timp de
jumatate de secol si mai bine! Am pierdut in Vasile Porojan pe cel de pe urma martor al
inceputului vietii mele, rivalul meu in jocul de arsice si in azvarlitura de pietre pe deasupra
bisericii Sfantului Ilie din Iasi, vecina cu casa parinteasca. Valurile lumii si treptele sociale ne-au
despartit de mult unul de altul; eu inaltandu-ma pe scara mai pana in varful ei si el ramanand jos
fara a putea pune piciorul nici macar pe intaia treapta; insa acum 50 de ani eram amandoi egali
dinaintea soarelui, fiind deopotriva parliti de dansul, si formam o pereche nedespartita de cum
rasarea lumina zilei pana ce apunea. Poamele din gradina nu apucau niciodata a se coace din
cauza noastra, caci amandoi stiam a ne acata ca veveritele pe varfurile cele mai nalte ale
copacilor roditori. Evreii nu mai indrazneau a trece pe strada casei noastre din cauza zburatairilor
de pietre cu care ii improscam.

Mesteri in arta de a fura merele si perele de pe crengi; indraznet i la asaltul stogurilor de fan, din
varful carora ne placea a ne da de-a rostogol; neobositi la „puia-gaia“, la „poarca“, la „tarca“ si
chiar iscoditori de noi jocuri, eram mandri unul de altul!...

Singura deosebire ce exista intre noi doi consista intr-aceea ca pentru fardelegile noastre
copilaresti, numai Porojan era pedepsit de catre jupaneasa din casa, mama Gahita! Cate batai a
mancat el, sarmanul, pe socoteala mea!... De-abia scapat din mainile jupanesei cu chica topor si
cu obrajii bujorati de palme, el alerga la mine si, uitand usturimea, ma indemna sa ne jucam in
puf. Eu il mangaiam, dandu-i cateva parale turcesti ca sa cumpere halvita si simit, doua friandize,
cum zic francezii, doua Delicatessen, cum zic nemtii, pentru care Porojan era in stare sa-si vanda
caciula daca ar fi avut-o, si eu in stare sa-mi dau papucii din picioare.

Ce talent avea el pentru confectionarea arcelor de nuiele cu sageti de sindrila! Cum stia de bine
sa inalte zmeie de hartie poleita pana sub nori si sa le trimita ravase pe sfara!... Acele zmeie cu
cozi lungi erau fabricate de dascalul bisericii si purtau pe fata lor urmatoarele cuvinte scrise cu
slove chirilice:

„Afurisit sa fie cu tot neamul lui si sa arda in jaraticul iadului acel care ar gasi acest zmeu cazut si
nu l-ar aduce in ograda Sfantului Ilie.“

Zmeul sforaind purta acest blestem pe deasupra orasului, fiind pandit de toti baietii mahalalelor,
si cand i se intampla sa cada din vazduh, devenea prada lor; blestemul nu producea nici un efect,
din cauza ca hotii nu stiau carte; insa Vasile Porojan pleca indata ca sa-si gaseasca paguba, sarea
peste zaplazuri, peste garduri, pana ce da de hoti, incepea cearta cu ei, si cateodata izbutea a se
intoarce cu o bucatica din coada zmeului in mana, iar mai adeseori el venea cu parul valvoi si cu
camasa rupta. Atunci fata lui se posomora si ochii lui se aprindeau de dorul razbunarii. Cu o
iscusinta de salbatic, el isi pregatea armele, adica o piatra rotunda legata de capatul unui pac de
sfara, si cand vedea pe deasupra capului inaltandu-se vreun zmeu strain, deodata azvarlea piatra
in vazduh si o azvarlea cu atata maiestrie, incat piatra zbura totdeauna pe deasupra sforii
zmeului si cadea iar langa el.

— Al nostru-i, cuconasule!... striga Porojan cu glas triumfator; si, in adevar, tragand sfara lui
incalcita de acea a zmeului, acesta in curand cadea in mainile noastre.

Ce bucurie!... Nici o comoara nu putea plati acea izbanda. Tovarasul meu, pe langa aceste
dispozitii de stiinta strategica, mai poseda si aplecari artistice; el suna din dramba cu un talent la
care nu am putut ajunge niciodata si pe care il admiram mai mult decat am admirat mai tarziu
talentul lui Liszt... stia sa imiteze suierul serpilor si sa-i cheme astfel la el cand ne rataceam
impreuna prin fanatele inflorite din lunca de la Mircesti... si insa toate aceste aptitudini ale lui
fiind nesocotite, el a fost destinat a deveni pitar. intr-o buna dimineata Porojan a fost dat pe
mana unui brutar pentru ca sa invete a plamadi paini, ciurecuri, colaci, cozonaci etc., si eu am
fost trimis la pansionul dlui Victor Cuénim ca sa invat tot ce se putea invata pe atunci: un pic de
frantuzeasca, un pic de nemteasca, un pic de greceasca si ceva istorie, si ceva geografie pe
deasupra.

Adio, nepasare a copilariei! adio, libertate! adio, fericire! Ce-o fi patit tovarasul meu sub lopata
brutarului, nu stiu, dar cat pentru mine, imi aduc aminte ca, lipsit de Porojan, imi parea ca eram
o fiinta fara umbra.

Acea viata noua de scolar inchis in sala de studiu, ghemuit pe un pupitru si condamnat a invata
pe de rost verbe franceze, germane si grecesti[1]; obligatia de a ne trezi dimineata in sunetul
unui lighean de alama lovit ca un tam-tam chinezesc de doamna Cuénim; sila la care elevii erau
supusi de a manca bucate cu care nu erau deprinsi; o mie de mici mizerii ce sunt legate de bietul
copil iesit din casa parinteasca, foamea, frigul, neodihna si examenele zilnice ale profesorilor ma
adusesera la o desperare amara... Desi luam parte la jocurile camarazilor mei cand suna ora de
recreatie, insa cea mai scumpa petrecere a mea consista intru a ma sui pe capra unei trasuri
vechi si parasita sub o sura deschisa din toate partile. De-acolo priveam cu melancolie dealurile
Socolei, miscarea nourilor pe intinderea cerului, trecerea cardurilor de cocoare prin aer, drumul
vestit al Bordei ce ducea in tara de Jos si mai ales orizontul albastru, orizontul necunoscut si plin
de-o atragere misterioasa... Dorul de calatorii se desteptase in mine de cand intr-o noapte doi
scolari, fratii Cuciuc, ne povestisera nenorocirile lui Robinson Cruzoe, si de-atunci mintea mea
devenise un muzeu de tablouri ce reprezentau corabii sfarmate de stanci, valuri de mare umflate
cat muntii, cete de salbatici care frigeau oameni pentru ospatul lor etc.

Mare inraurire au exercitat asupra imaginatiei mele de copil intamplarile lui Robinson povestite
de fratii Cuciuc! Acesti elevi aveau o memorie extraordinara si aptitudine la invatatura, doua
calitati care erau de natura a-i duce departe... daca nu i-ar fi dus in spanzuratoarea de pe Campul
Frumoasei, ca paricizi, indemnati la crima de insasi mama lor...

Un rege alungat din tara lui si-o fi aducand adeseori aminte de tronul sau aurit. Astfel imi aduc
aminte eu de capra trasurii de sub sopron. in momentele ce stam urcat pe ea, imaginea lui
Porojan trecea pe dinaintea ochilor mei tintiti, insa nu neagra si vesela, ci pudruita cu faina si
umilita de aceasta albeata nefireasca. Dupa dansa veneau figurile celorlalti robi, servitori din
casa parinteasca, si anume: Stoica, vizitiul tatani-meu, care avea mania de a fura tingirile cu
bucate din curtile boieresti pe unde parintele meu se ducea in vizita si le ascundea in ladita
trasurii, fara a se gandi ca va fi tradat de mirosul bucatelor si de zanganitul tingirilor hurducate pe
pavea. Ana, femeia lui, pe care el cerea sa o lase, sub cuvant ca: i s-a invechit tiganca. Costache,
bucatarul, care nimerea foarte bine sarmalele, ihnelele, ostropaturile etc., dar se incurca in
blanmangele, caci le da un miros de sapun... inde, era obligat sa le manance intregi. Casandra,
Maria si Zamfira, trei fete frumoase pe care mama Gahita le luase cu de-a sila din tiganimea de la
Mircesti, pentru ca sa le creasca in casa, sa le deprinda a coase la gherghef etc. Casandra, alba ca
o fata de boier, se inamorase de Postolache, cobzarul de la tara, si dorea sa se marite cu el, insa
jupaneasa o casatori far’ de voie cu Costache bucatarul, obligand pe Postolache sa-i cante la
nunta! Zamfira, mai norocita, izbuti a fugi cu Didica scripcarul, de la care am adunat mai multe
cantece poporale, si a duce o viata nomada cu iubitul ei pana a muri, nu se stie cum si unde.

Cat pentru Porojan, el deveni un pitar de frunte sub ciomagul profesorului sau si fu ridicat la
rangul de ciurecar al casei. Cariera lui fu astfel desenata pe gura cuptorului cu litere nesterse de
carbune!... Domnii tarii puteau sa se mazileasca, datinile puteau sa se schimbe in Moldova, fata
lumii putea sa se prefaca in orice mod; eu, tovarasul lui de odinioara, puteam sa devin, din
simplu comis ce eram, postelnic mare, ministru, domn chiar!... Porojan avea sa ramaie pitar si
numai pitar pana la sfarsitul vietii sale!... Stranie nedreptate a soartei! Din ziua trista a despartirii
noastre numai duminicile ne mai intalneam in curte, cand ne intorceam de la pansioanele
noastre, si atunci recastigam tot timpul pierdut cu studiul... Ambitia noastra era de a chiti si a
zburatai cu pietricele late si rotunde pe palamarul bisericii Sfantului Ilie, cand el, suit in
clopotnita, batea toaca, executand variatii fantastice cu ciocanul de lemn pe scandura spanzurata
alaturi cu clopotele. intr-o zi avui satisfacerea de a-l lovi peste mana tocmai cand obtinea un
admirabil efect de toaca. Auziram un racnet in naltul cerului si pe urma o grindina de amenintari
care cadeau de sus pe capul nostru. Fiind insa ca distanta ce ne despartea de palamarul virtuos
era mare, i-am raspuns prin o noua bombardare si, ca partii, am rupt-o de fuga voiniceste.
Victima noastra se planse la dascal, dascalul la diacon, diaconul la preot, preotul la jupaneasa
Gahita. Rezultatul acestor plangeri succesive a fost ca indata furam prinsi pemprejurul bisericii si
dusi dinaintea maicii mele, care ma dojeni putin cu blandete, si apoi ma sterse de sudoare pe
obraz... Iar Porojan plati gloaba pentru amandoi... Sarmanul! Mult l-a costat onorul de a fi
tovarasul de nebunii al cuconasului!

Asemenea o pati si inainte de a fi dati la invatatura. Pe la 1827 aveam de profesor pe calugarul

Gherman, acel care a vandut lui Gr. Ghica-voda manuscriptul lui sincai. El sedea la noi si, afara de
mine, avea si alti elevi externi, dintre care pe M. Kogalniceanu. Acesta venea in toate zilele,
imbracat in anteriu de cutnie si purtand un islic rotund de piele de miel sura... Vai de nenorocitul
islic! El devenise o minge in mainile noastre si ne atragea ocari aspre din partea parintelui
Gherman, ba uneori chiar si palme. Cum sa ne razbunam? Vasile Porojan gasi modul de
razbunare!... Dascalul nostru avea obicei sa doarma dupa amiaza si sa horaiasca de se rasuna
ograda. El atunci se afla intr-un soi de letargie din care nu l-ar fi trezit nici tunul. Profitand deci de
aceasta imprejurare, ne-am apucat de am zugravit cu cerneala visinie sprancenele, barba si
mustatile calugarului. Efectul produs a fost de minune!... Parintele Gherman nu mai indrazni sa
iasa in lume vro doua luni de zile pentru ca sa scape de glumele oamenilor, iar bietul Porojan
facu pentru prima oara cunostinta cu sfantul Neculai din cui.

Sunt dator insa a marturisi ca amicul meu stia sa rabde suferintele cu un stoicism antic. Nici tipa,
nici varsa lacrimi, dar plangeam eu pentru dansul.

in sfarsit suna ora unei despartiri complete!... in vara anului 1834 dnul Cuénim dusese elevii sai
pe malul Prutului pentru petrecerea vacantelor. Eram in gazda pe la casele taranesti din satul X...
si ne gaseam la largul nostru: veseli, nebuni, zburdalnici ca randunelele. intre sat si rau se ridica
un buchet de copaci rari si pletosi, care devenise arena jocurilor noastre. Adapostiti la umbra lor,
priveam cazacii de pe cela mal, inarmati cu sulite lungi, si cand ne scaldam strigam la ei: zdraste
ciolovec, ca si cand am fi salutat pe Cesar.

sedeam intr-o amiaza culcat la tulpina unei rachite, crezanduma ca-s Robinson Cruzoe si
asteptand sa apara de dupa copaci o ceata de salbatici, cand zarii deodata figura lui Porojan.

— Vasile!... am strigat cu bucurie... Vasile!...

— Eu, cuconasule, raspunse Porojan. Am adus o scrisoare a boierului lui domnul Cuénim.

— si te-a trimis pe tine?

— Ba nu; dar m-am luat pe urma slujitorului de la Visterie, care a fost insarcinat cu scrisoarea.
imi era dor sa te mai vad o data, cuconasule, pan-a nu te duce la Paris.

— La Paris? eu?

— Asa... am auzit vorbind fetele de sus, ca boierul a hotarat sa te trimita la carte, tocmai in
fundul lumii... si am venit sa te rog ca sa ma iei cu d-ta.

— Lasa pe mine, Vasile... far’ de tine nu ma duc, am raspuns cu siguranta.

insa peste vro zece zile mi-am luat adio de la maica mea, care plangea, de la tatul meu, care se
stapanea ca sa nu planga, de la frate, de la sora, de la mama Gahita, de la servitori si am plecat,
lasand in urma mea pe bietul Vasile Porojan... Ochii lui se umplusera de lacrimi pentru intaia
oara de cand il cunosteam. Am plecat odata cu Alexandru Cuza, caruia norocul ii rezerva tronul
Romaniei, cu varul sau, N. Docan, si cu pictorul Negulici, care a murit la Constantinopol in urma
evenimentelor de la 1848. Conducatorul si guvernatorul nostru era insusi secretarul vestitului
Corai, dnul Filip Furnasaki.

Cinci ani intregi am stat in Paris, cercand, dupa dorinta parintelui meu, sa ma pregatesc pentru
studiul medicinei, apoi pentu studiul dreptului... Cercare zadarnica, fiind contrara imaginatiei
mele vagabonde si aplecarii mele pentru literatura...

La intoarcerea mea in tara, pe la sfarsitul anului 1839, dupa o placuta calatorie prin Italia, am
gasit casa parinteasca completa... Porojan singur lipsea, caci fugise a doua zi dupa plecarea mea
la Paris si nu se mai intorsese la stapani de frica zgardei cu coarne de fier si mai cu seama de
groaza politaiului Urzica, prin mainile caruia era obicei sa treaca toti tiganii lenesi, talhari sau
prea iubitori de libertate... Nu trecu insa mult timp si el aparu in curte, caci auzise de intoarcerea
mea. Dorul de mine il facu sa infrunte asprimea pedepsei ce meritase... dar am avut nespusa
multumire de a-l scapa si de a-l reintegra iarasi in postul sau de pitar al casei. Dupa moartea
parintilor mei, am eliberat toti robii nostri, voind astfel sa recunosc amicia lui Porojan pentru
mine. Frumoasa zi a fost aceea cand, din balconul casei de la Mircesti, am declarat tiganilor
adunati ca sunt liberi! Ca nu li se vor mai lua copiii pentru a fi crescuti si deprinsi ca servitori in
casa boiereasca si ca pot sa mearga unde le place fara impiedecare din partea nimanui.

Surprinderea lor s-a manifestat prin o exclamare salbatica, si bucuria lor prin o mie de sarituri
desantate, ca oameni muscati de tarantela. Vreo trei batrani insa au inceput a plange si a-mi zice:

— Stapane, stapane, ce ti-am gresit ca sa ne urgisesti astfel, pacatosii de noi?!... Ne faci

slobozi?... Cine o sa ne poarte de grija de azi inainte?... Cine o sa ne hraneasca, cine sa ne
imbrace, cine sa ne cunune, cine sa ne ingroape?... Stapane, nu te indura de noi si nu ne departa
de mila mariei tale!

Vorbe desarte pentru multimea ce intrase in paroxismul betiei!... Toti, parasindu-si bordeiele,
plecara a doua zi cu tot avutul lor ca sa mearga... Unde?... Nu o stiau nici ei, dar se pornira ca sa
calce peste orizont si sa afirme dreptul lor de oameni liberi... Laia se opri la cea intai crasma,
pentru ca sa celebreze noua lor pozitie sociala, apoi se opri la a doua crasma, pentru ca sa
cinsteasca in sanatatea cuconasului, apoi se opri la a treia, pentru ca sa boteze cu vin libertusca,
apoi la a patra, pentru ca sa guste daca rachiul liber e mai bun decat celalalt etc., etc., si astfel au
dus-o intruna pana ce, bandu-si pana si caciulile si apucandu-se de furturi, au ajuns in inchisorile
de la Roman, de la Piatra si de la Bacau.

Peste sase luni, s-au intors cu totii la Mircesti, goi, bolnavi, morti de foame, inghetati de ger, si au
cazut in genunchi cu rugaminte ca sa-i primesc iar robi ca in vremile cele bune, dupa cum
spuneau ei... Aceasta reintoarcere de bunavoie la sclavie m-a facut a cugeta mult asupra modului
de a libera popoarele ce sunt sclave din nascare si m-am convins ca pe cat e de neomenos faptul
de a lipsi pe un om de libertate, pe atat e de necumpatat faptul de a libera deodata pe un sclav
fara a-l pregati la fericirea ce-l asteapta si a-l feri de neajunsurile unei libertati pripite.

Porojan insa nu impartasi soarta celorlalti tigani. Devenit liber, el se duse sa exerciteze in tinuturi
meseria lui de pitar si in sfarsit se stabili la Piatra. Astfel ne pierduram din vedere ani
indelungati... Mi se spusese chiar ca ar fi murit!...

intr-o zi, pe cand sedeam la masa in umbra copacilor din gradina de la Mircesti, zaresc un strain
cu surtuc de nankin si cu picioarele goale... Figura lui nu-mi parea necunoscuta... o privesc cu
luare-aminte... Ce sa vad?... Porojan!... Cine poate spune bucuria mea?... Tovarasul meu de
copilarie! traieste! iata-l!... iata-l plangand si sarutandu-mi mainile!... Nu stiam ce sa-i dau ca sa-i
fac multumire... imi venea sa-l poftesc la masa; sa-i propun o partida de arsici.

Dupa cele intai momente de uimire, el imi povesti odiseea lui, un lung sir de mizerii omenesti,
apoi se ruga sa-l primesc a fi pitar la Mircesti, zicand ca voieste sa moara unde s-a nascut. Am
primit cu recunostinta, l-am imbracat din cap pana-n picioare, i-am hotarat o leafa buna si i-am
gatit o odaie deosebita in ograda. El s-a instalat si dupa doua zile s-a facut nevazut impreuna cu
un cal al vatafului!

De-atunci l-am mai intalnit o data la Piatra, slabanogit, plin de reumatisme, plecat spre pamant
de aspra mana a batranetii si dezgustat de lume. Sarmanul! a parasit-o in sfarsit, luand cu el
partea aceea din tabloul social care ne arata familiile boieresti inconjurate de servitori tigani,
precum erau casele patricienilor romani, pline de sclavi adusi din lumea intreaga.

Vizita de Ion Luca Caragiale - povestire

 M-am dus la Sf. Ion sa fac o vizita doamnei Maria
Popescu, o veche prietena, ca s-o felicit pentru onomastica unicului sau
fiu, Ionel Popescu, un copilas foarte dragut de vreo opt anisori. N-am voit
sa merg cu mana goala si i-am dus baietelului o minge foarte mare de
cauciuc si foarte elastica. Atentiunea mea a facut mare placere amicei
mele si mai ales copilului, pe care l-am gasit imbracat ca maior de rosiori
in uniforma de mare tinuta. Dupa formalitatile de rigoare, am inceput sa
convorbim despre vreme, despre sortii agriculturii - dl. Popescu tatal este
mare agricultor - despre criza si celelalte. Am observat doamnei Popescu
ca in anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri ...
Doamna mi-a raspuns ca de la o vreme i se uraste chiar unei femei cu
petrecerile, mai ales cand are copii.
- Sa-ti spun drept, cat era Ionel mititel, mai mergea; acu, de cand s-a facut baiat
mare, trebuie sa ma ocup eu de el, trebuie sa-i fac educatia. Si nu stiti
dumneavoastra barbatii cat timp ii ia unei femei educatia unui copil, mai
ales cand mama nu vrea sa-l lase fara educatie!
- Pe cand doamna Popescu-mi expune parerile ei sanatoase in privinta
educatiei copiilor, auzim dintr-o odaie de alaturi o voce ragusita de femeie
batrana:
- Uite, conita, Ionel nu s-astampara!
- Ionel! striga madam Popescu, Ionel, vin' la mama!
Apoi, catra mine incet:
- Nu stii ce strengar se face si destept ... Dar vocea de dincolo adauga:
- Conita, uite, Ionel vrea sa-mi rastoarne masina! ... Astampara-te, ca te
arzi!
- Ionel! striga iar madam Popescu; Ionel! vin' la mama!
- Sari, conita! varsa spirtul! s-aprinde!
- Ionel! striga iar mama si se scoala repede sa mearga dupa el. Dar pe
cand vrea sa iasa pe use, apare micul maior de rosiori cu sabia scoasa si-i
opreste trecerea, luand o poza foarte martiala. Mama ia pe maiorul in
brate si-l saruta ...
- Nu ti-am spus sa nu te mai apropii de masina cand face cafea, ca daca
te-aprinzi, moare mama? Vrei sa moara mama?
- Dar, intrerup eu, pentru cine ati poruncit cafea, madam Popescu?
- Pentru dumneata.
- Dar de ce va mai suparati?
- Dar ce suparare!
Madam Popescu mai saruta o data dulce pe maiorasul, il scuipa sa nu-l deoache
si-l lasa jos. El a pus sabia in teaca, saluta militareste si merge intr-un colt
al salonului unde, pe doua mese, pe canapea, pe foteluri si pe jos, stau
gramadite fel de fel de jucarii. Dintre toate, maiorul alege o trambita si o
toba. Atarna toba de gat, suie pe un superb cal vanat rotat, pune trambita
la gura si, leganandu-se calare, incepe sa bata toba cu o mana si sa sufle-
n trambita. Madam Popescu imi spune ceva; eu n-aud nimica. Ii raspund
totusi ca nu cred sa mai tie mult gerul asa de aspru; ea n-aude nimica.
- Ionel! Ionel! Ionel! Du-te dincolo, mama, spargi urechile dumnealui! Nu e
frumos, cand sunt musafiri!
Iar eu, profitand de un moment cand trambita si toba tac, adaog:
- Si pe urma, dumneata esti rosior, in cavalerie.
- Maior! striga mandrul militar.
- Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e toba si maiorul nu canta cu trambita.
Cu trambita canta numai gradele inferioare. Maiorul comanda si merge-n
fruntea soldatilor cu sabia scoasa.
Explicatia mea prinde bine. Maiorul descalica, scoate de dupa gat toba, pe
care o tranteste cat colo, asemenea si trambita. Apoi incepe sa comande:
- Inainte mars!
Si, cu sabia scoasa, incepe sa atace strasnic tot ce-ntalneste-n cale. In
momentul acesta, jupaneasa cea ragusita intra cu tava aducand dulceata
si cafele. Cum o vede, maiorul se opreste o clipa, ca si cum ar vrea sa se
reculeaga fiind surprins de inamic. Clipa insa de reculegere trece ca o
clipa, si maiorul, dand un racnet suprem de asalt, se repede asupra
inamicului. Inamicul da un tipat de disperare.
- Tine-l, conita, ca ma da jos cu tava!
Madam Popescu se repede sa taie drumul maiorului, care, in furia
atacului, nu mai vede nimic inaintea lui. Jupaneasa este salvata, dar
madam Popescu, deoarece a avut imprudenta sa iasa din neutralitate si
sa intervie in razboi, primeste in obraz, dedesubtul ochiului drept, o
puternica lovitura de spada.
- Vezi? Vezi, daca faci nebunii? era sa-mi scoti ochiul. Ti-ar fi placut sa ma
omori? Saruta-ma, sa-mi treaca si sa te iert!
Maiorul sare de gatul mamei si o saruta ... Mamei ii trece, iar eu, dupa ce
am luat dulceata, ma pregatesc sa sorb din cafea ...
- Nu va supara fumul de tutun? intreb eu pe madam Popescu.
- Vai de mine! la noi se fumeaza ... Barbatu-meu fumeaza ... si ...
dumnealui ... mi se pare ca-i cam place.
Si zicand „dumnealui”, mama mi-arata razand pe domnul maior.
- A! zic eu, si dumnealui?
- Da, da, dumnealui! sa-l vezi ce caraghios e cu tigara-n gura, sa te
prapadesti de ras ... ca un om mare ...
- A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu. Tutunul este o otrava ...
- Dar tu de ce tragi? ma-ntrerupe maiorul lucrand cu lingura in cheseaua
de dulceata.
- Ajunge, Ionel! destula dulceata, iar te-apuca stomacul.
Maiorul asculta, dupa ce mai ia inca vreo trei-patru lingurite, apoi iese cu
cheseaua in vestibul.
- Unde te duci? intreaba mama.
- Vin acum, raspunde Ionel.
Dupa un moment, se-ntoarce cu cheseaua goala. O pune pe o masa, se
apropie de mine, imi ia de pe mescioara tabacherea cu tigarete regale,
scoate una, o pune in gura si ma saluta militareste, ca orice soldat care
cere unui tivil sa-i imprumute foc. Eu nu stiu ce trebuie sa fac. Mama,
razand, imi face cu ochiul si ma-ndeamna sa servesc pe domnul maior.
Intind tigareta mea, militarul o aprinde pe a lui si, fumand, ca orice militar,
se plimba foarte grav de colo pana colo. Eu nu-l pot admira indestul, pe
cand mama il scuipa, sa nu-l deoache, si imi zice:
- Scuipa-l, sa nu mi-l deochi!
Maiorul si-a fumat tigareta pana la carton. Apoi se repede la mingea pe
care i-am adus-o eu si-ncepe s-o tranteasca. Mingea sare pana la
policandrul din tavanul salonului, unde turbura grozav linistea ciucurilor de
cristal.
- Ionel, astampara-te, mama! Ai sa spargi ceva! Vrei sa ma superi? Vrei sa
moara mama?
Dar maiorul s-a-ndarjit asupra ghiulelei saltatoare care i-a scapat din
mana: o tranteste cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gura ceasca,
dar, vorba francezului, entre la coupe et les levres … mingea imi zboara
din mana ceasca, oparindu-ma cu cafeaua, care se varsa pe pantalonii
mei de vizita, culoarea oului de rata.
- Ai vazut ce-ai facut? Nu ti-am spus sa te-astamperi? Vezi? ... ai suparat
pe domnul! ... Alta data n-o sa-ti mai aduca nicio jucarie! Apoi, intorcandu-
se catre mine, cu multa bunatate:
- Nu e nimic! Iese ... Cafeaua nu pateaza! Iese cu nitica apa calda! ... Dar
n-apuca sa termine si, deodata, o vad schimbandu-se la fata ca de o
adanca groaza. Apoi da un tipat si, ridicandu-se de pe scaun:
- Ionel! mama! ce ai?
Ma-ntorc si vad pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduti si cu dragalasa
lui figura strambata. Mama se repede spre el, dar pana sa faca un pas,
maiorul cade lat.
- Vai de mine! tipa mama. E rau copilului! ... Ajutor! moare copilul!
Ridic pe maiorul, ii deschei repede mondirul la gat si la piept.
- Nu-i nimica! zic eu. Apa rece!
Il stropesc bine, pe cand mama pierduta isi smulge parul.
 - Vezi, domnule maior? il intreb eu dupa ce-si mai vine in fire. Vezi? Nu ti-
am spus eu ca tutunul nu e lucru bun? Sa nu mai fumezi!
Am lasat pe madam Popescu linistita cu scumpul ei maior afara din orice stare
alarmanta si am iesit. Mi-am pus sosonii si paltonul si am plecat. Cand am
ajuns acasa, am inteles de ce maiorul iesise un moment cu cheseaua in
vestibul - ca sa-mi toarne dulceata in sosoni.

Dl. Goe - Ion Luca Caragiale

Ca sa nu mai ramaie repetent şi anul acesta, mam mare, mamiţica şi tanti Miţa au promis
tanarului Goe sa-l duca-n Bucureşti de 10 mai.
Puţin ne importa daca aceste trei dame se hotarasc a parasi locul lor spre a veni în
Capitala numai de hatarul fiului şi nepoţelului lor. Destul ca foarte de dimineaţa,
dumnealor, frumos gatite, împreuna cu tanarul Goe, aşteapta cu multa nerabdare, pe
peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie sa le duca la Bucureşti. Adevarul e ca,
daca se hotaraşte cineva sa asiste la o sarbatoare naţionala aşa de importanta, trebuie s-o
ia de dimineaţa. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fara zece a.m. D.
Goe este foarte impacient şi, cu un ton de comanda, zice încruntat:

– Mam mare! de ce nu mai vine?… Eu vreau sa vie!

– Vine, vine acuma, puişorul mamii! raspunde cucoana.

Şi saruta pe nepoţel, apoi îi potriveşte palaria.

Tanarul Goe poarta un frumos costum de marinar, palarie de paie, cu inscripţia pe
pamblica: le Formidable, şi sub pamblica biletul de calatorie înfipt de tanti Miţa, ca „aşa
ţin barbaţii biletul”.
– Vezi ce bine-i şade lui – zice mam mare – cu costumul de marinel?
– Mamiţo, nu ţi-am spus ca nu se zice marinel?
– Da cum?
– Marinal…
– Ei! ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se zicea pe vremea mea, cand a ieşit
întai moda asta la copii – marinel.
– Vezi, ca sunteţi proaste amandoua? întrerupe tanarul Goe. Nu se zice nici marinal, nici
marinel…
– Da cum, procopsitule? întreaba tanti Miţa cu un zambet simpatic.
– Mariner…
– Apoi de! n-a învaţat toata lumea carte ca d-ta! zice mam mare, şi iar saruta pe nepoţel şi
iar îi potriveşte palaria de mariner.

Dar nu e vreme de discuţii filologice: soseşte trenul – şi nu sta mult.

Trenul este plin… Dar cu multa bunavoinţa din partea unor tineri politicoşi, cari merg
pana la o staţie apropiata, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat… Mam mare îşi face
cruce, apoi aprinde o ţigara… Goe nu vrea sa intre în cupeu; vrea sa şada în coridorul
vagonului cu barbaţii.
– Nu!… nu e voie sa scoţi capul pe fereastra, mititelule! zice unul dintre tineri lui d. Goe,
şi-l trage puţin înapoi.
– Ce treaba ai tu, uratule? zice mititelul smucindu-se.

Şi dupa ce se stramba la uratul, se spanzura iar cu amandoua manile de vergeaua de

alama şi scoate iar capul. Dar n-apuca sa raspunza ceva uratul, şi mititelul îşi retrage
îngrozit capul gol înauntru şi-ncepe sa zbiere.

– Mamiţoo! mam maree! tantii!

– Ce e? Ce e? sar cocoanele.
– Sa opreasca! zbiara şi mai tare Goe, batand din picioare. Mi-a zburat palaria! sa
opreascaaa!!!
Tot într-un timp, iacata conductorul intra sa vaza cine s-a suit de la staţia din urma.
– Biletele, domnilor!

Cocoanele arata biletele dumnealor, explicand d-lui conductor de ce nu poate şi Goe sa

faca acelaşi lucru: fiindca biletul era în pamblica palariei, şi, daca a zburat palaria, fireşte
c-a zburat cu pamblica şi cu bilet cu tot. Dar avea bilet…
– Parol! chiar eu l-am cumparat! zice tanti Miţa.

Conductorul însa nu înţelege, pretinde bilet; daca nu, la staţia apropiata, trebuie sa-l dea
jos pe d. Goe. Aşa scrie regulamentul: daca un pasager n-are bilet şi nu declara ca n-are
bilet, i se ia o amenda de 7 lei şi 50 de bani, şi-l da jos din tren la orice staţie.

– Dar noi n-am declaratara? striga mamiţa.

– Ce e vinovat baiatul daca i-a zburat palaria? zice mam mare.
– De ce-a scos capul pe fereastra? eu i-am spus sa nu scoata capul pe fereastra! zice cu
pica uratul.
– Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Miţa uratului…
– Uite ce e, cucoana – zice conductorul – trebuie sa platiţi un bilet…
– Sa mai platim? n-am platitara o data?
– Şi pe dasupra un leu şi 25 de bani.
– Şi pe dasupra?…
– Vezi, daca nu te-astamperi? zice mamiţa, şi-l zguduie pe Goe de mana.
– Ce faci, soro? eşti nebuna? nu ştii ce simţitor e? zice mam mare.

Şi, apucandu-l de mana cealalta, îl smuceşte de la mamiţa lui, tocmai cand trenul,
clanţanind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu mam mare într-un sens,
combinata cu clatinatura vagonului în alt sens, rezulta ca Goe îşi pierde un moment
centrul de gravitate şi se reazima în nas de clanţa uşii de la cupeu. Goe începe sa urle… în
sfarşit, n-au ce sa faca. Trebuie sa se hotarasca a plati biletul, pe care are sa-l taie
conductorul din carnetul lui. Pacat însa de palarie!… Ce-o sa faca d. Goe la Bucureşti cu
capul gol? şi toate pravaliile închise!… s-ar întreba oricine, care nu ştie cata grije are
mam mare şi cata prevedere. Cum era sa plece baiatul numai cu palaria de paie? Daca se
întampla sa ploua, ori racoare? Şi mam mare scoate din saculeţul ei un beret tot din
uniforma canonierii le Formidable.
– Te mai doare nasul, puişorule? întreaba mam mare.
– Nu… raspunde Goe.
– Sa moara mam mare?
– Sa moara!
– Ad, sa-l pupe mam mare, ca trece!
Şi-l pupa în varful nasului; apoi, aşezandu-i frumos beretul:
– Parca-i şade mai bine cu beretul!… zice mam mare scuipandu-l sa nu-l deoache, apoi îl
saruta dulce.
– Cu ce nu-i şade lui bine? adaoga tanti Miţa, şi-l scuipa şi dumneaei şi-l saruta.
– Lasa-l încolo! ca prea e nu ştiu cum!… Auzi d-ta! palarie noua şi biletul! zice mamiţa,
prefacandu-se foarte suparata.
– Sa fie el sanatos, sa poarte mai buna! zice mam mare.
Dar mamiţa adaoga:
– Da pe mamiţica n-o pupi?
– Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor.
– Aşa? zice mamiţa. Lasa!… şi-şi acopere ochii cu mainile şi se face ca plange.
– Las ca ştiu eu ca te prefaci! zice Goe.
– Ţi-ai gasit pe cine sa-nşeli! zice mam mare.
Mamiţa începe sa raza; scoate din saculeţ ceva şi zice:
– Cine ma pupa… uite!… ciucalata!
Mamiţa pupa pe Goe, Goe pe mamiţa şi, luand bucata de ciucalata, iese iar în coridor.
– Puişorule, nu mai scoate capul pe fereastra!… E lucru mare, cat e de deştept! zice mam
mare.
– E ceva de speriat, parol! adaoga tanti Miţa.
Pe cand Goe îşi mananca afara ciucalata, cocoanele se dau în vorba de una, de alta…
Trenul alearga acuma de spre Crivina catre Periş.
– Ia mai vezi ce face baiatul afara, mamiţo! zice mamiţa catre mam mare.
Mam mare se ridica batraneşte şi se duce în coridor:
– Goe! puişorule! Goe! Goe!
Goe nicaieri.
– Vai de mine! ţipa cucoana, nu-i baiatul! Unde e baiatul!… s-a prapadit baiatul!
Şi toate cucoanele sar…
– A cazut din tren baiatul! Ţaţo, mor!
Dar deodata, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în uşa compartimentului unde nu
intra decat o persoana.
– Goe! maica! acolo eşti?
– Da!
– Aide! zice mam mare, ieşi odata! ne-ai speriat.
– Nu pot! zbiara Goe dinauntru.
– De ce?… te doare la inima?
– Nu! nu pot…
– E încuiat! zice mam mare, vrand sa deschida pe dinafara.
– Nu pot deschide! zbiara Goe desperat.
– Vai de mine! îi vine rau baiatului înauntru! în sfarşit, iacata conductorul cu biletul:
primeşte paralele şi libereaza pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl saruta dulce, ca şi
cum l-ar revedea dupa o îndelungata absenţa. Şi mam mare se hotaraşte sa stea în coridor,
pe un geamantan strain, sa pazeasca pe Goe, sa nu se mai întample ceva puişorului.
Puişorul vede o linie de metal în colţul coridorului, care are la capatul de sus o maşina cu
maner. Se suie-n picioare pe geamantan, pune mana pe manerul maşinii şi începe sa-l
traga.
– Şezi binişor, puişorule! sa nu strici ceva! zice mam mare.
Trenul îşi urmeaza drumul de la Periş catra Buftea cu mare viteza. Dar pe la mijlocul
kilometrului 24, deodata s-aude un şuier, apoi semnalul de alarma, trei fluiere scurte, şi
trenul se opreşte pe loc, producand o zguduitura puternica.
-Ce e? ce e?… Toţi pasagerii sar înspaimantaţi la ferestre, la uşi, pe scari…
– Goe! puişorule! Goe! striga tanti Miţa şi se repede afara din compartiment.
Goe este în coridor… De ce s-a oprit trenul?

Cineva, nu se ştie din ce vagon, a tras semnalul de alarma. Din ce vagon?… Asta e uşor
de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decat rupandu-se aţa înnodata şi cu
nodul plumbuit. Personalul trenului umbla forfota, examinand roatele tamponate cu toata
presiunea, aşa de tamponate ca-i trebuie vreo zece minute mecanicului sa-şi încarce iar
pompa de aer comprimat şi sa poata urni trenul din loc. În toata vremea asta, conductorii
şi şeful trenului alearga din vagon în vagon şi cerceteaza aparatele semnalelor de alarma.

Cine poate ghici în ce vagon era rupta aţa plumbuita şi rasturnata manivela? Ciudat!
tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri palaria marinerului! Cine? cine a tras
manivela? Mam mare doarme în fundul cupeului cu puişorul în braţe. Nu se poate şti cine
a tras manivela.

Trenul se porneşte în sfarşit, şi ajunge în Bucureşti cu o întarziere de cateva minute. Toata

lumea coboara. Mam mare aşaza frumuşel beretul lui Goe, îl scuipa pe puişor sa nu-l
deoache, îl întreaba daca-l mai doare nasul şi-l saruta dulce.

Apoi cocoanele se suie cu puişorul în trasura şi pornesc în oraş:

– La bulivar, birjar! la bulivar!…