EUSEBIUS DIN CESAREEA, „Cuvântare ţinută cu prilejul

sărbătoririi a treizeci de ani de domnie ai împăratului

Constantin” [336 d. Hr.]

2. [Despre împăratul terestru, proiecţie a celui din ceruri.]

2. 1. Cuvântul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu împărăţeşte din vecii cei fără început
şi până-n vecii cei fără de sfârşit împreună cu Tatăl Său. Tot aşa, iubitul Său (împăratul
nostru), călăuzit de împărăteasca binecuvântare pe care o primeşte de sus, şi întărit de divina
sa învestitură, domneşte şi el aici pe pământ de foarte îndelungată vreme. (p. 192-193) 2.
Mântuitorul a toate face ca toate - cerul întreg şi lumea, precum şi împărăţia de sus - să ajungă
vrednice de Tată Său; la fel şi iubitul Său, adunându-şi supuşii de aici, de pe pământ, în jurul
cuvântului Celui Unul-Născut şi aducător de mântuire, îi pregăteşte împărăţia Aceluia. (p.
193) 3. Pe de altă parte, Mântuitorul nostru, al tuturor, ca un păstor bun ce este, ţine prin
nevăzuta şi dumnezeiasca-I putere duhurile ce s-au lepădat de El (şi care au obiceiul să se
poarte prin aer şi să se năpustească în sufletele oamenilor) ca pe nişte sălbăticiuni, cât mai
departe de turma Sa. Dar tot aşa şi iubitul Său , dăruit de El, de sus, cu atâtea triumfuri asupra
vrăjmaşilor, îi cuminţeşte pe duşmanii declaraţi ai adevărului, pe calea războiului! (p. 193) 4.
Sau iar - aşa după cum cuvântul (deşi anterior universului şi în acelaşi timp mântuitor a toate)
împărtăşeşte cetaşilor Săi seminţele cunoaşterii şi ale mântuirii, luminândui-i şi făcându-i
vrednici a afla împărăţia Tatălui - ei, bine, tot aşa şi iubitul Său, ca un adevărat tălmaci al
Cuvântului lui Dumnezeu, cheamă după sine întreg neamul omenesc la cunoaşterea
Atotputernicului, strigând cu glas tare ca să fie auzit de întreg pământul şi dând de veste
normele noii credinţe! (p. 193) 5. Şi, după cum deschide Mântuitorul a toate cereştile porţi ale
împărăţiei Tatălui înaintea călătorilor plecaţi din lumea noastră într-acolo, la fel şi cu acesta,
după ce (din zel faţă de cel Atotputernic) a curăţat pământeasca lui împărăţie de toată
murdăria smintelilor necredincioşilor (în nemijlocita-i purtare de grija faţă de întreaga turmă a
supuşilor), a chemat cetele sfinţilor şi cuvioşilor în palatul său! […] (p. 193)

3.[ … Despre guvernarea monarhică ….]

3. 5. […] Binecuvântat cum este el a reflecta imaginea împărăţiei cereşti, împăratul, cu

privirile aţintite sus spre această imagine arhetipală, îi călăuzeşte pe cei de aici, jos, prinzând
tot mai puternică rădăcină în exercitarea învestiturii sale monarhice (cu care Împăratul suprem
a dăruit aici, pe pământ, numai neamul omenesc), a cărei lege hotărăşte stăpânirea unuia
singur asupra tuturor. (p. 195) 6. Or, forma monarhică întrece toate celelalte construcţii şi
moduri de guvernare: bunăoară poliarhia, rezultând din egalitatea în drepturi, capătă până la
urmă chipul anarhiei şi al răsturnării de valori. Iată de ce avem şi un singur Dumnezeu, iar nu
doi, nici trei şi nici mai mulţi, mai ales că (mărturisirea) mai multor divinităţi echivalează în
mod cert cu a nu recunoaşte pe nici una . Nu este decât un singur Împărat, iar Cuvântul şi
împărăteasca-I Lege, tot Unul sunt - Lege nerostită în cuvinte articulate sau supusă
stricăciunilor timpului în cărţi sau pe table, ci Cuvântul cel viu şi Însuşi Dumnezeu, Cela ce le
pregăteşte tuturor supuşilor Săi, care I-au urmat în timp, împărăţia Tatălui. (p. 195) 7. Pe El Îl
înconjoară oştile cereşti: miliarde de îngeri împlinitori ai voii lui Dumnezeu, puzderia cetelor
mai presus de lume, apoi duhurile nevăzute din cer care asigură buna rânduială a universului;
pe ele, pe toate, Cuvântul-împărat le diriguieşte ca un fel de guvernator al împăratului suprem.
Pe El L-au denumit cu toată hotărârea cuvântătorii de Dumnezeu în revelaţiile lor: şi
Căpetenie a căpeteniilor, şi Mare Arhiereu, şi Prooroc al Tatălui, şi Înger al sfatului celui
mare, şi Lumină a strălucirii Tatălui, şi Fiu Unul-Născut, şi cu nenumărate alte nume; dar
 2

Părintele Lui L-a făcut să fie cuvânt viu şi lege şi înţelepciune şi plinătate a tot binele, şi aşa
L-a dăruit tuturor supuşilor împărăţiei Sale în chipul unui dar purtător al celor mai înalte
binecuvântări. Iar El, Care în toate răzbate şi Se poartă pretutindeni, El Care tuturor
îmbelşugat le împarte darurile Tatălui, le-a oferit şi creaturilor Sale cuvântătoare de pe Pământ
un chip al învestirii Sale împărăteşti atunci când a înzestrat sufletul omului - suflet făcut după
imaginea Sa - cu nişte îngăduinţe de-a dreptul dumnezeieşti, care fac ca omul să se poată
bucura şi de celelalte virtuţi ce şiroiesc din acelaşi dumnezeiesc izvor. Iar înţelept nu este
decât numai Acela Care singur este Dumnezeu. El singur este bun prin însăşi esenţa Sa, numai
El e adevărata putere şi izvorul adevăratei dreptăţi; El, Tatăl Cuvântului şi al Înţelepciunii,
izvorul luminii şi al vieţii, iconomul adevărului şi al virtuţii, diriguitorul Însuşi al împărăţiei
Sale şi a toată cârmuirea şi învestitura. (p. 195)

5. [Virtuţile imperiale]

5. 1. […] se poate spune că de Dumnezeu iubitul împărat [a fost] înzestrat de

Dumnezeu cu asemenea fireşti calităţi şi, pe deasupra, lăsându-şi sufletul pătruns de
revărsarea darurilor pogorâte asupra lui de acolo, de sus! Ajuns fiinţă desăvârşit raţională prin
lucrarea Cuvântului, Care este raţiunea însăşi; ajuns înţelept prin împărtăşirea din izvorul
înţelepciunii; ajuns bun şi drept prin împărtăşirea binelui şi a dreptăţii; ajuns şi cumpătat cum
numai cumpătarea poate fi, el îţi adună vitejia din putere (trimisă lui) de sus. (p. 197) 2.
Adevărul aste că împăratul nostru şi-a potrivit sufletul acestor virtuţi suverane luându-se după
modelul acelei împărăţii din altă lume. Or, cine nu s-a împărtăşit din ele şi se leapădă de
Împăratul a toate; cine nu-L cunoaşte pe Tatăl mai presus de ceruri al sufletelor noastre şi nici
nu şi-a pus podoabele potrivite [înfăţişării înaintea] unui împărat; cine se lasă stăpânit de haos
şi de josnicie; cine se leapădă de regescul har al blândeţii, luând chipul mâniei şi parcă
prefăcându-se într-o fiară; cine în locul unei purtări îngăduitoare se lasă pătruns de otrava
geu-ameninţătoare a răutăţii; cine în loc să-şi ascută chibzuinţa se sminteşte; cine se leapădă şi
de raţiune şi de înţelepciune, lăsându-se în voia nesocotinţei (cea mai cumplită pornire a
sufletului, care, în străpezeala ei, scaldă cele mai îngrozitoare vlăstare: desfrâul, rapacitatea,
crima, sacrilegiul, nereligiozitatea); aşadar, cine ajunge sub stăpânirea lor, chiar dacă puterea
uzurpată de el îl va face pentru o vreme să pară că domneşte, în realitate nu poartă cu adevărat
titlul de împărat. (p. 197) 3. Am să şi întreb: cum ar putea să se arate el vrednic de a prelua
aparenţa autorităţii monarhice, el - adică omul - al cărui suflet a ajuns să găzduiască chipurile
amăgitoare ale unei liote de diavoli? Cum îşi va exercita puterea în chip de stăpân absolut
unul care şi-a agonisit un roi de stăpâni plini de cruzime şi care a ajuns robul plăcerilor rele,
un afemeiat împătimit, rob al câştigului pe căi necinstite, irascibil şi rob al izbucnirilor de
mânie, robul fricii şi al spaimelor, rob al diavolilor setoşi d e sânge şi al duhurilor ucigătoare
de suflet? (p. 197)

4. De aceea spun eu că, în temeiul adevărului însuşi, numai împăratul acesta iubit de
Dumnezeu, de Împăratul suprem, poate fi declarat împărat al nostru; el singur a ajuns cu
adevărat liber (şi nu spun bine, ci mai curând stăpân peste sine), mai presus de dorinţa de
îmbogăţire şi de pofta de femei, biruitor peste plăceri - chiar şi peste cele fireşti. A ajuns să
poată stăpâni peste izbucnirile de mânie şi peste furie, să le stăpânească, iar nu să fie stăpânit
de ele! Ei da, unul ca el este un adevărat împărat, şi merită titlul de <<biruitor>> pe care-l
poartă, fiindcă el s-a arătat biruitor peste patimile de care sunt stăpâniţi oamenii; fiindcă el s-a
străduit să întruchipeze aici forma aceea arhetipală a Împăratului suprem, şi fiindcă (prin
reflectarea în oglinda minţii a luminii virtuţilor decurgând din această arhetipală formă) el s-a
transfigurat, atingând astfel măsura înţelepciunii, a bunătăţii, a dreptăţii, a vitejiei, a cucernicii
şi a iubirii de Dumnezeu. Ajuns la cunoaşterea de sine însuşi, se poate spune cu adevărat că
 3

numai el, împăratul acesta al nostru, a ajuns să fie şi un filosof, căruia, în plus, i s-a dat şi
înţelegerea tuturor binecuvântărilor pe care avea să le primească el din afara fiinţei sale - mai
bine spus: din cer. El s-a priceput să pună în valoare venerabilul titlu decurgând din
monarhica sa învestitură, prin admirabila robă pe care o poartă, fiind de altfel, şi singura
persoană ce-şi îngăduie să îmbrace pe drept împărăteasca mantie. (p. 197-198)

5. Împăratul acesta invocă, noapte după noapte şi zi după zi, pe Tatăl Cel mai presus
de ceruri; Îl cheamă în rugăciunile sale; el nu tânjeşte după altceva decât după împărăţia cea
de sus. Fiindcă el ştie prea bine că prezentul (fiinţele dimpreună cu toate cele trecătoare ale
vieţii, care parcă ar curge, aidoma unui fluviu, ca până la urmă să piară) nu se poate măsura în
vreun fel cu Dumnezeu, Împăratul suprem; de aceea şi însetează el dup împărăţia aceea
nepieritoare şi netrupească a lui Dumnezeu, rugându-se să poată avea parte de ea, înălţându-şi
mintea - prin măreţia cugetării - până dincolo de bolta cerului şi lăsându-se pătruns până-n
adâncul inimii de negrăita sete după luminile întrezărite acolo, prin comparaţie cu care
măririle acestei lumi nu par a fi decât întuneric. În faptul de a domni peste oameni el vede
doar un fel d e autoritate măruntă şi foarte trecătoare, exercitând-o într-o viaţă şi ea supusă
morţii, efemeră; o autoritate nu foarte substanţial diferită de cea a păcurarilor, a miorarilor sau
a ciurdarilor, dar pe care în schimb el o socotea mult mai anevoie de adus la faptă decât a
acelora - şi încă peste nişte fiinţe cu mult mai îndărătnice. Lui - în temeiul caracterului său
greu de clintit precum şi a educaţiei sale alese - uralele mulţimii şi vorbele măgulitoare mai
degrabă îi sunt povară, decât plăcere. (p. 198)

7.[ …Datoria împăratului de a lărgi graniţele lumii creştine.]

7. 12. […] Împăratul suprem, din cer, […] Şi-a încins starostele, făcând din el un ostaş
de nebiruit (eu ştiu că multa lui cuvioşenie îl face pe împăratul nostru să se bucure auzindu-se
numit astfel) şi i-a dat pe mână întregul neam al duşmanilor săi, mulţumindu-Se să lupte
împotriva unei asemenea puzderii cu ajutorul unuia singur. Ceilalţi erau mii şi zeci de mii
(erau atât de mulţi fiindcă aveau de partea lor şi mulţimea demonilor; deşi tot aşa se poate
spune că nu aveau pe nimeni, de vreme ce aceştia nu au o realitate, pe când împăratul nostru
este împărat legitim, icoană a Împăratului Celui unic şi suprem). Contrar acelora - al căror
cuget fără Dumnezeu îi îndeamnă să ucidă cu cruzime şi să se mânjească cu sângele
cucerniciei - , Constantin, luând pilda Mântuitorului şi neavând nimic altceva în minte decât
numai şi numai salvarea, a ajuns să-i mântuiască până şi pe cei fără Dumnezeu, învăţându-i
tocmai cucernicia! (p. 208) 13. Astfel, ca un adevărat biruitor ce este, Constantin a învins
neamul acela de două ori barbar, îmblânzind neînduplecatele sale populaţii prin solii pline de
pricepere, şi, silindu-i să recunoască şi să nu mai poată ignora de partea cui este puterea, le-a
schimbat viaţa, dintr-un trai nelegiuit şi animalic făcându-i să ia calea cumpănirilor şi a legii
şi aducând (spre ruşinarea lor) prin fapte dovada că cumplita, sălbatica şi nevăzuta natură a
demonilor fusese de mult învinsă de Cel Atotputernic. Fiindcă Mântuitorul a toate îi biruise pe
cei nevăzuţi şi tot prin nevăzute mijloace; dar, în calitatea lui de staroste aşezat de Împăratul
suprem, (Constantin) i-a urmărit mai departe pe învinşi, spoliindu-i pe aceea care, de fapt, îşi
dăduseră duhul şi muriseră demult, şi împărţind îmbelşugata pradă între ostaşii unui biruitor
ca el. (p. 208-209)

DESPRE SFÂNTUL MORMÂNT

16. [Imperiul roman universal, proiecţie a împărăţiei cereşti. …]

 4

16. 2. Odinioară, toate popoarele de pe pământ trăiau dezbinate. Întreaga spiţă a

oamenilor era împărţită fie în ţinuturi, fie în etnii, ori în naţiuni, în stăpâniri autarhice ori în
poliarhii. O asemenea stare de lucruri făcea ca şirul luptelor frăţeşti, al războaielor, al
devastărilor şi al înrobirilor ce se abăteau peste ogoarele şi peste aşezările oamenilor să nu-şi
afle niciodată sfârşitul. Pretexte se găseau cu duiumul: ba câte un fapt de dezmăţ, ba răpirea
unor femei; şi uite aşa s-a ajuns la dezastrul Ilionului şi la (subiectele) tragediilor din vechime,
atât de bine cunoscute de toată lumea. (p. 240) 3. Sigur că nu va greşi văzând în credinţa
rătăcită cea în mulţi zei pricina tuturor acestor nenorociri. Fiindcă din clipa în care acel
mântuitor instrument care a fost preasfântul trup al lui Hristos s-a arătat mai presus decât toată
amăgirea şi lucrarea demonilor şi străin de toată răutatea ce răzbate prin fapte şi prin vorbe, el
a şi fost înălţat ca un trofeu doveditor al biruinţei şi ca o pavăză împotriva bătrânilor şi
înrăiţilor demoni, iar toate lucrările acelora au fost spulberate. Cârmuirea după dreptare
regionale, pluralitatea conducerii, dictaturile singulare ca şi democraţiile (iar odată cu ele
pustiirile şi asediile care, din cauza lor, se abăteau peste cetăţi şi meleaguri) au încetat. Tuturor
le era acum vestit un acelaşi Dumnezeu; (p. 240) 4. pretutindeni înflorea o singură împărăţie:
cea a romanilor. Străvechea, nestinsa şi nepotolita vrajbă dintre popoare, brusc, pierea. Şi
chiar din clipa când cunoaşterea Dumnezeului Celui unic şi învăţătura lui Hristos - ca singură
mântuitoare credinţă - le erau împărtăşite tuturor, ei bine: chiar din acea clipă întreaga
împărăţie a Romei se supunea unui singur împărat, făcând pretutindeni simţită o adâncă pace.
Deci simultan - şi în aceeaşi perioadă dată - ca la un singur semn al lui Dumnezeu, au mijit în
lumea noastră, a oamenilor, două mlădiţe ale binelui: statul roman şi învăţătura dreptei-
credinţe. (p. 240) 5. Înainte vreme, Siria fusese cârmuită osebit (şi de către unii); Asia
cunoscuse altă viţă regească; Macedonia alta; altă dinastie îşi osebise Egiptul şi pusese
stăpânire peste el; alţii făcuseră tot aşa cu ţinutul Arabiei - ba încă şi iudeii se făcuseră stăpâni
peste Palestina; prin cătune, prin oraşe şi peste tot locul oamenii îşi ucideau semenii (cuprinşi
parcă de nebunie) şi, făcând jocul demonilor, se poate spune fără greş că n-aveau în minte
decât războiul şi lupta.
Şi iată că, deodată - şi parcă din acelaşi punct - au început să iasă la iveală două mari
forţe: statul Roman (de atunci devenit monarhie) şi învăţătura lui Hristos - care au prins a
înflori împreună şi au izbutit să le astâmpere şi să le împace pe toate. (p. 240-241) 6. În vreme
ce puterea Mântuitorului nostru nimicea înclinaţia spre diversitatea de principii şi spre
pluralitatea zeilor (inspirată de demoni), vestind tuturor - deci şi elenilor şi barbarilor, până-n
cele mai depărtate colţuri ale lumii - împărăţia unică a lui Dumnezeu, puterea Romei supunea
statele existente (de vreme ce cauzele ele-însele care duceau la pluralismul statal fuseseră
spulberate), sârguindu-se să cuprindă pe tot omul într-un întreg unitar şi armonios, şi - dintre
atâtea felurite popoare - pe cele mai multe să le adune laolaltă (ba - fapt nemaiîntâlnit până
astăzi - să-şi întindă stăpânirea până chiar la marginile pământului). În care scop,
mântuitoarea noastră învăţătură îi şi înlesneşte şi-i netezeşte calea. (p. 241)