L�nga tulpina unui trandafir frumos, se oprise din mersul lui domol, un melc.

Era
pe vremea c�nd melcii si trandafirii vorbeau. Adia un v�nt caldicel, ce ducea p�na
departe parfumul florilor de trandafir.

Dupa ce s-a odihnit putin de oboseala drumului, melcul privind cu �ng�mfare �n sus,
a zis:

� Ce neputincios esti, sarmane trandafir. De abia te ?ii pe picioare si, de n-ar fi

omul milos sa-ti rezeme capul de un arac, ai cadea la pam�nt.

Uita-te la mine! Nu am picioare, dar totusi ma pot urca p�na �n v�rful celui mai
�nalt copac. Ma plimb c�nd vreau si unde vreau. Nu am niciun stap�n. C�nd vreau ma-
nchid �n casa si singur ma construiesc pe mine. Tu ce faci?

� Eu, melcule, nu am timp sa ma g�ndesc la mine. Am �nflorit o data si o fetita mi-

a rupt florile ca sa le duca mamei ei. Am �nflorit a doua oara si mi le-a luat o
batr�na mama sa le presare pe morm�ntul singurului ei copil. Alte flori mi-au fost
culese si duse la patul unui bolnav sa �nveseleasca tristetea lui. Ma poarta fetele
pe pieptul lor, �nmiresmez aerul si parfumez gradinile. Din lemnul meu se fac
mobile scumpe. Vezi, melcule, ca dau tot ce am si ca la mine nu am timp sa ma
g�ndesc?

Voi, dragi cititori, v-ati g�ndit ce lasati �n urma voastra?