Professional Documents
Culture Documents
Profesor, filolog, istoric literar
Structura romanica si concepte
orientale in limba romana
Caracterul romanic al structurii limbii romane na
fost niciodata pus cu seriozitate la indoiala. De la
cronicarii bizantini si primii calatori italieni, pana la Josef
al IIlea si contele Teleky, romanitatea limbii noastre a
fost proba incontestabila a originii noastre romanice si a
autohtoniei noastre in Dacia.
fie ele facute din nestiinta
Incercarile de context –
sau cu rea credinta – sau bazat totdeauna pe
argumente lexicale, usor rasturnate prin simplul apel la
structura limbii. Astfel cand cronicarul polon Stanislav
Sarniki afirma in 1585 ca limba valahilor trebuie sa fie
slava, pentru ca „pana astazi ei numesc printul voievod,
dupa limba noastra”, Luca Stroici ia transcris cu litere
latine, pentru prima data un „Tatal Nostru” romanesc, pe
care cronicarul, corect, la si reprodus in opera sa
(1597). Iar Cantemir, mai tarziu, propunea sal intrebam
pe limba noastra: „Ce faci Sarnitie”, apoi pe latineste:
„Quid facis, Sarniti”, si in sfarsit in slava: „Cito delaisi,
Cicerone George D. Poghirc sa nascut la 20 Sarnitie” si sal lasam sa decida singur daca româna
martie 1928 în satul Mascurei, comuna Pogana, provine din latina sau din slava.
judetul Tutova intro familie de învatatori.
In fapt foarte putine sunt elementele gramaticale ale
comuna limbii noastre carora li sa atribuit, de catre unii, origina
Urmeaza cursurile scolii primare în
Iana (19351939), dupa care a intrat la Liceul straina, in primul rand slava: vocativul feminin in o,
militar din Chisinau, ultima clasa liceala absolvind structura numerelor 1119 (unusprezece, etc.), genul
o la Liceul “Gh. Rosca Codreanu” din Bârlad. neutru, dezvoltarea reflexivului s.a., pentru niciunul
A urmat apoi studii la sectia de Filologie neexistand probe concludente. Ele sunt, oricum, extrem
Clasica a Facultatii de Filologie din Iasi si de reduse ca numar si importanta fata de sutele de
Bucuresti, obtinand licenta in 1951. trasaturi gramaticale romanice ale românei.
apoi lector la Importanta structurii gramaticale nu se limiteaza la
Ocupa pozitia de asistent si
catedra de Filologie Clasica si Lingvistica generala domeniul lingvistic. In conceptia curenta limba este
a Universitatii bucurestene (19511954), perioada considerata un simplu mijloc de expresie formala a
în care a colaborat la Dictionarul Academiei. gandirii (si, ca urmare, de inregistrare a istoriei), un
Este trimis cu bursa la Leningrad (1955) vehicul de transmitere a gandurilor noastre la intelegerea
pentru studii în Gramatica Comparata a Limbilor celorlalti. Pentru multi specialisti, insa, limba este
IndoEuropene, pregatind si teza de doctorat (în instrumentul insusi al gandirii, iar tiparele ei constituie o
domeniul indogermanisticii). Face cercetari asupra forma mentis care determina in buna masura felul nostru
limbilor sanscrita, hitita, gotica, irlandeza veche, de a gandi fapt verificabil de oricine invata sa gandeasca
lituaniana si slava veche. Continua studiile limbilor intro limba straina. Primul mare filosof modern al
balcanice, bascoumbrica, bretona si norvegiana limbajului, Wilhelm von Humbold (si, dupa el
(Bucuresti si Oslo). neohumboldienii) considera ca limba este de fapt
Dupa doctorat (1959) detine pe rand functiile: gandirea insasi. Alaturi de logica (si mai tarziu, de
secretar al Societatii de studii clasice si secretar al metodele si instrumentele stiintei), limba este ea insasi
Cercului Lingvistic al cadrelor didactice din filologie un „instrument” de analiza a lumii, de „articulare” a ei in
(19591962), prodecan al Facultatii de Limbi fragmente finite a acestui continuum care este realitatea.
Clasice si Romanice (19631970), conferentiar Analizand prin limbaj lumea in elementele ei, noi o
(1964), profesor si directoradjunct al cursurilor de construim, de fapt, dupa modelul dat de limba, pentru
vara pentru straini de la Sinaia (1965), Sef al altii, in vederea comunicarii, si prin aceasta si pentru noi.
catedrei de Limbi Orientale la Universitatea din Identificarea limbii cu gandirea nu e, desigur,
Bucuresti (1967), profesor universitar (1968), absoluta: departe de a fi o simpla reflectare, limba
presedinte al Societatii Române de Studii poseda o anume autonomie, rezultata din insasi
Orientalistice si vicepresedintele Societatii de structura ei abstracta, iesita din contingentul imediat
Stiinte Filologice din R. S. R. tocmai pentru a functiona mai bine. Astfel sensul si
In 1970 demisioneaza din functia de Director functia cuvintelor este determinata nu numai de raportul
general al învatamântului superior umanist. lor cu realitatea ci adesea si de raportul dintre cuvinte in
A participat la congresele internationale de la interiorul limbii, sau uneori de posibilitatile pur formale
Eforie, Plovdiv, Brno, Varsovia, Bucuresti, Bonn, oferite de limba. Spre exemplu, in trecut romana poseda,
Oslo. A participat la schimburi de experienta, în pentru exprimarea formala a antonimiei, numai prefixil
Franta, S.U.A., Italia. ne la care sau adaugat in perioada moderna latinescul
Tine cursuri la Universitatile americane din in si grecescul a, originar toate trei cu valoare egala.
Indiana, Michigan, Barkeley, timp de trei ani, dar se Nesuportand sinonimia, limba ne obliga sa stabilim
întoarce, fiind chemat, dupa doi ani. distinctii de sens gratie distinctiei formale: imoral este
din Padova, contrariul lui moral, iar amoral incepe sa insemne doar
Invitat în 1976 la Universitatea
pentru trei ani, refuza sa se mai întoarca în tara, „in afara moralei”. In plus, sub moda structuralismului si a
luand drumul exilului. dihotomiei, recent sau mai impus si derivatele
Se stabileste la Paris. În 1980 ocupa o catedra antonimice cu non de la multe cuvinte (nonviolenta,
universitara la Bochum (Germania). nonvaloare, noningerienta, etc.), ajunganduse la
Reorganizeaza Centrul Român de Cercetari din opozitii de tipul cult/acultural, incultura/noncultura,
Paris. distinctii greu de facut daca nu ar fi preexistat aceste
Detine catedra la Sorbona. Este presedintele mijloace lingvistice formale.
de onoare al Institutului de Orientalistica din Instrumentul gandirii noastre este, asa dar, pentru
Bucuresti. noi structura lingvistica romanica, atat de importanta
in principal: Curs de introducere în pentru toata Europa moderna, ca si in afara ei. Or, dupa
Opera
lingvistica (Bucuresti, 1952) / Introducere in cum spunea Goethe, lumea ar fi dobandit o cu totul alta
lingvistica (Bucuresti, 1958) / Curs de istoria viziune stiintifica, daca limba predominanata ar fi ramas
literaturii grecesti (Bucuresti, 1962) / B.P. Hasdeu, greaca, si nu latina. Tocmai structura romanica a limbii
lingvist si filolog (Editura Stiintifica, 1968) / noastre ne face sa nu ne simtim straini in lumea
Philologica et linguistica (N. Brockmeyer, 1983) romanica si occidentala, si tot ea este cea care nea
ajutat, dupa veacuri de izolare si influente straine, sa ne
„modernizam” atat de repede mentalitatea, sa ne adaptam al noile situatii, cu totul necunoscute noua.
Daca la cel mai inalt nivel de abstractizare limba noastra are structuri universal umane, pe alta treapta ea
le impartaseste doar cu limbile indoeuropene, altele avandule in comun numai cu cele romanice. Exista insa
si un nivel strict national al limbii, determinat de istoria si mentalitatea fiecarui popor, specific si hotarator
pentru viata fiecarei natiuni. Humbold, si dupa el altii, condidera ca limba este domeniul in care popoarele isi
manifesta cel mai evident puterea lor creatoare specifica. Dupa Leo Weisgerber limba materna este cea care
ne ofera de la inceput si ne impune cu timpul o anume imagine despre lume, adesea la fel de importanta si
de reala pentru noi ca realitatea insasi. Creatie a intregii natiuni, limba este in acelasi timp una din fortele cele
mai importante care au creat natiunea, alaturi de originea etnica, de conditiile asemanatoare de viata, de
obiceiuri, mentalitati, credinta, etc.
in limba mai ales la nivelul conceptelor si al asociatiilor, al structurilor
Specificul national se vadeste
conceptuale (campuri lexicale ori semantice). W. Von Humbold numea modelul specific care sta la baza
denumirilor pe care limba le da realitatilor „forma interna a limbii”. Or, la acest nivel, cel mai specific fiecarui
popor, limba romana este departe de a mai fi exclusiv sau covârsitor romanica.
crestina (Dumnezeu, inger,
Desigur, conceptele de baza in mai toate domeniile sunt latine: credinta
cruce, botez, crestin, etc.), rudenia (tata, mama, sora, frate, var, cumnat, socru, soacra, sot, sotie, etc.),
partile corpului (cap, ochi, urechi, frunte, nas, barba, etc.), agricultura, cresterea vitelor, etc. Dar chiar si in
cadrul acestor elemnente romanice, romana este adesea altfel romanica decat limbile romanice occidentale.
Cand au inceput sa se ocupe de limba romana, in afara constatarii unor elemente straine care, de altfel nu
lipseau nici in limba lor (slavonismelor noastre le corespund in Occident germanismele, iar turcismelor –
arabismele), cercetatorii occidentale se mirau ca chiar in cadrul elemnetelor latine no avem alta cuvinte,
neobservand ca adesea e erau cei care au schimbat, nu noi. Astfel, fata de intelege si cugeta, limbile
occidentale folossc mai recentele pensare, capiscere, comprachendere, In domeniul religios acolo unde noi
avem biserica (lat. basilica), occidentalii au ecclesia, iar pentru credinta ei au fides; ei au maledicere pentru
blestema, dibolus fata de drac, miraculum pentru minune, Trinitas pentru Sfanta Treime, etc.
Chiar pentru elementele de baza avem insa unele care nu sunt latine, ci „orientale”, fie ele prin substratul
autohton, getodacic (inrudit cu limbile indoiranice, baltice, cu albaneza, armeana), fie imprumuturi vechi,
grecesti sau slave (mai rar turcesti sau maghiare).
Astfel printre termenii crestini, in loc de spiritus, noi avem slavonescul duh, si chiar suflet, de origina
latina, este calchiat dupa grecescul pneuma, atat de important pentru gnostici. Pentru general romanicile
Natalis, Nativitas (fr. Noel, it. Natale, sp. Navidad), noi avem Craciun, numele autohton al „buturugii” care se
arde in vatra la solstitiul de iarna, sarbatoarea zeului solar Mithra, inlocuita de crestinism cu Nasterea
Domnului. Alaturi de juramantul zau! (lat. deus) se ma spunea pana in secolul trecut abes!, comparat de
Hasdeu cu albanezul bese, „credinta”. In acest domeniu, albaneza a pastrat din latina o serie de termeni
referitori la dogma sau la institutia bisericii, ca penshkep (episcopus), mung (monachus), ungjill (Evangelium),
meshe (missa), pendohem (poenitere), shekroj (sacrare), parriz (paradisus), ferr (infernum): pentru toate
acestea noi avem sl. vladica (episcop e nou), gr. calugar (monah e recent), Sfanta Scriptura (evanghelie e
mai tarziu), sl. a sfinti, magh. a mantui (salva e neololgism, nespecific crestin), sl. rai, iad, etc.
Cat de importanta e influenta substratului getodacic rezulta din faptul ca cel putin o duzina de denumiri
ale partilor corpului provin din el: beregata, bort, burduf, caputa, ceafa, gaoaza, ghiara, gfumaz, gusa, late
(de par), pleoapa, rânza, dupa altii si buric, mot, sold, tulei; fata de acestea, puternica influenta slava nu a
introdus decat cateva cuvinte (obraz, trup, s. a.). La acestea se pot adauga termrnii dintrun domeniu
deosebit de importanta pentru poporul nostru, pastoritul: baci, balega, basca (lana de pe o oaie), branza,
capusa, ciuta, das, fluier, galbeaza, ghioaga, magar, mânz, murg, muscoi, spânz, stâna, strunga, stira, trisca,
tap, tarc, urda, vatui, zara zgarda, etc)
Pentru a reveni insa la conceptele mai inalte, ale cunoasterii, notam ca romana are, pe langa cugeta,
intelegere, pricepe, autohtonul a gandi, termenul de baza si cel mai frecvent, dupa cum pentru a denumi pe
cel ce cugeta se foloseste ganditor. Dupa o procedura tipica pentru lingvistii nostri, a gandi, care are in limba
noastra 13 sensuri si intra in numeroase expresii, a fost dedus din maghiarul gondolni, care are numai unul
din sensurile secundare si derivate ale termenului romanesc – „a cadea pe ganduri”. Este marele merit al
medicului Mircea Mihai Radulescu, cercetator neobosit al substratului, de a dovedi ca gandi este un cuvant
de factura indoeuropeana, provenind din substratul autohton, cum arata corespondenta lui in albaneza si in
alte limbi indoeuropene, printre care si latinescul „compraehendere”.
La afirmatia adesea repetata ca printre cuvintele de substrat nu se intalnesc termeni abstracti, privind
viata sufleteasca, notam ca pentru notiunea de „necugetat, echibzuit, prost” romana are (sau a avut o serie
de tereni autohtoni ca neghiob, nesabuir, natarau, apoi (tot cu prefisul e) nasarâmba „lucru necugetat,
prostie”. Alti termeni abstracti carora cercetatorii leau presupus origina autohtona sunt arom. adaru „fac”,
ademeni, aghiuta, gasi, ghici, nitel, pastra, rabda, târa, vatama, s. a.
Uneori chiar cuvinte de origina latina au capatat sensuri care tin de gandirea traditionalista, preromana.
Astfel lege, din lat. lex, inseamna in romana, spre deosevire de latina si „lege” si „religie”; la fel ca sanscritul
dharma („Lasati legea crestineasca, / Si te dan legea turceasca, se zice in balada lui Constantin
Brancoveanu). La indieni, dharma mai inseamna si datoria morala, obligatiile specifice fiecarei varste si
„stari”, idee care o formuleaza sugestiv Ion Creanga, prin gura tatalui sau: „Sapoi nu stii, ca este o vorba:
Dacai copil, sa se joace; dacai cal. Sa traga; si dacai popa, sa ceteasca...”.
Mai notam ca doina, cantecul liric popular, provine tot de la getodaci, atat numele (inrudit cu lituanianul
daina, cu avesticul daena, s.a.), cat si genul literar si talentul, caci romanii nu pare sa fi avut o poezie
populara lirica.
Cel mai semnificativ ni se pare insa a se oglindi intrepatrunderea si importanta diferita a celor trei straturi
fundamentale cate au constituit limba si etnia noastra in denumirile notiunii care desemneaza scopul
existentei omenesti: latinescul fericire, o stare de beatitudine durabila, autohtonul bucurie, un sentiment
profund, si slavul veselie, o manifestre ocazionala superficiala.
notiunilor, limbile sar putea imparti in trei
Dupa tipul „formelor interne” care stau la baza denumirii
categorii: 1. Tipuri cu o structura nationala complexa si logic motivata, constituita din elemente compuse,
fiecare cu o functie precisa in clarificarea notiunii; 2. Tipuri „asociative”, cu o motivare partiala a denumirii, in
care o notiune noua este derivata de la alta veche, cu ajutorul unui sufix sau prefix; 3. Tipuri in care
denumirea nu are o structura si analizabila, legatura ei cu notiunea parând arbitrara, chiar daca la origine nu
a fost asa. Desigur, in orice limba cele trei tipuri pot coexista, dar in proportii foarte diferite de la o limba la
alta. Pentru a ilustra cele trei tipuri, dam ca exemplu, pentru primul tip, germanul Tintenfass „calimara”,
constituit din tinten „cerneala” si Fass „rezervor”; pentru cel de al doilea, francezul encrier, derivat de al encre
„cerneala” si rusescul cernilnita, derivat de la cernilo; pentru al treilea, romanescul calimara, cuvant
imprumutat din greceste, care nu le trezeste vorbitorilor nici o asociere cu alt termen. Primul tip apare mai
ales in greaca veche, sanscrita, limbile germanice si slave; al doilea e mai general, bine reprezentat in mai
toate limbile indoeuropene; cel de al treilea, constituit prin imprumut sau prin ruperea legaturii etimologice
datorita modificarii sau reducerii extreme a corpului fonetic, sa dezvoatat in Europa mai ales in engleza si
franceza, unde de exemplu, peau, pelisse, depiauter nu mai par sa aibe vreo legatura, desi provin toate trei
de la latinescul pellis. Acest tip devine astazi tot mai frecvent, prin imprumuturi, arbitrare pentru vorbitori,
pentru ca nu se mai leaga de nimic. Ca in acest sens merge evolutia limbilor, printre care si romana, o
devedeste faptul ca limbi care altadata „traduceau” orice notiune (ca germana, maghiara, rusa), devin tot mai
penetrabile la imprumuturi.
Sub acest raport romana, ca si celelalte limbi romanice, a mostenit un tip care, inca in latina, nu foloseste
frecvent compunerea. In limba veche, totusi, poate ca o reminiscenta din substrat, poate sub influenta slava,
sau creat unele compuse, de tipul capântortura, codobatura (italianul batticoda are, cum se vede, alta „forma
interna”), etc. Este interesant ca tocmai printre acestea exista unele denumiri pentru notiuni traditionale
specifice, desemnand „intelepciune, cumpatarea”, cum ar fi cumintenie, cumsecadenie, detrebenie, s. a. Nici
unul nu are prin origina sa acest sens: cu minte ar fi trebuit sa insemne „inteligent”, notiune redata in
romaneste prin destept...
Romanii sunt in general foarte interesati de problemele limbii lor si foarte mandrii de romanitatea ei. Zelul
lor pentru pastrarea ei merge pana acolo, incat unul din primii italieni veniti pe la noi spunea ca „romanii par
ca se lupta mai mult pentru limba lor, decat pentru viata”. Din aceasta cauza unii straini ii considera sovini.
Putini sunt insa strainii care stiu, de exemplu, ca toti marii intelectuale romai au fost caontra purismului,
partizanii infocati ai acestui curent fiind de obicei, obiectul deriziunii generale. Chiar afirmatiile cuminti ale
corifeilor „Scolii ardelene” au putut parea unora axagerate, desi cel putin cei mai intelepti dintre ei nu au
predicat alungarea imprumuturilor straine din limba. Daca ei au cerut alfabetul latin, era din convingerea cael
se potriveste mai bine cu structura latina a limbii noastre. Tot astfel cand acordau priferinta cuvinteleor latine
si romanice, ei o faceau convinsi ca aceasta se imbina mai normal cu „alcatuirea dinauntru a limbii” dupa
expresia lui I. Budai Deleanu, identica cu a lui von Humbold. Prin aceasta e au dovedit ca au inteles un lucru
pe care abia lingvistica moderna avea sal puna in evidenta, si anume ca exista un izomorfism, o
corespondenta intre diversele nivele ale limbii (fonetic, lexical, morfologic, sintactic),o solidaritate a cuvintelor
cu structura limbii, care nu accepta usor elemente straine de ea: asa cum organismul creaza anticorpi, tot
astfel limba elimina elementele greu asimilabile morfologic...
Analiza imaginii despre lume pe care neo prezinta limba noastra este, cu cateva onorabile exceptii
(Sextil Puscariu, s.a.), un capitol neglijat de lingvisti. Trebuie facuta insa cu seriozitate si competenta, nu la
nivelul extazierilor desarte, si nici la al unui loc de idei foarte subtil, poate, dar care nu are nimic de a face cu
realitatea limbii, ci reprezinta cel mult un sistem verbalfilosofic propriu. „Limba noastra este istoria noastra”
zicea cu buna dreptate Jakob Grimm. Ea e in aceeasi masura si pastratoarea cea mai fidela a traditiilor
noastre spirituale si morale, „modelul” nostru specific de umanitate. Daca ne falim cu originea ei si, in acelasi
timp ne ticalosim intru romanitate, degeaba suntem romani. Daca insa ii vom cerceta sensul profund si vom
urma cu smerenie ceea ce ne invata „limba veche sinteleapta”, sa fim siguri ca nu vom gresi niciodata.
*** *** ***
Cicerone George Poghirc: portret de Octavian Eugen SassuDucsoara / conferinta, Paris 1986
Alexandru TOMESCU