Drumul către cer trece pe la

aproapele meu
Luca 10:25-37

În 1996 o tânără de culoare a protejat de o mulțime înfuriată un alb despre care

se credea că este membru al organizației rasiste Ku Klux Klan. A fost un act de curaj
extraordinary. Keisha Thomas avea 18 ani, când o grupare Ku Klux Klan, organizație
ce susținea supremația albă, a organizat o demonstrație în orașul ei natal din statul
Michigan. Sute de oameni au ieșit să-și arate dezaprobarea. Atmosfera era tensionată.
Poliția proteja grupul KKK înbrăcat în robe albe și glugi conice. Thomas se afla cu un
grup anti-KKK, când o femeie a strigat la megafon: „Un KKK este în mulțime.” S-au
întors să vadă un bărbat alb de vârstă mijlocie și îmbrăcat cu un tricou steag al
confederației. El a încercat să fugă de ei, dar protestatarii l-au urmărit. Se auzeau
strigăte, „omorâți-l pe nazist”. Omul a început să fugă, dar a fost doborât de mulțime.
Un grup l-a înconjurat, lovindu-l cu pumnul și cu lemnele de la pancarde. Keisha
Thomas a observat că atitudinea mulțimii a devenit barbară. „Când oamenii sunt în
mulțime sunt în stare să facă lucruri pe care nu le-ar face ca indivizi. Cineva trebuie să
iasă din haită și să spună: Nu este în regulă.” Tânăra, încă la vârsta liceului, s-a
aruncat asupra celui căzut și l-a protejat de lovituri, folosindu-și trupul ca scut.
Pentru Mark Brunner, un student forograf, care a fost martor la acest episod,
semnificativă era identitatea celui salvat. „Ea și-a pus în pericol viața pentru cineva,
care nu ar fi făcut acelați lucru pentru ea,” a afirmat acesta. „Cine este în stare să facă
lucrul acesta?” Keisha Thomas nu a mai auzit niciodată de omul salvat, dar s-a întâlnit
odată cu un membru al familiei acestuia. Cateva luni mai târziu, la o cafenea cineva a
venit la ea și i-a mulțumit. „Pentru ce?” a întrebat ea. „Acela era tatăl meu,” a răspuns
tânărul. Faptul că bărbatul acela avea un fiu, a oferit intervenției sale o semnificație
mai mare. Thomas a încercat să dărâme stereotipurile rasiale de fiecare zi.

Când aproapele este biletul pentru viața veșnică

Un învățător al legii a venit la Iisus cu următoarea întrebare: „Ce să fac să

moștenesc viața veșnică?” Iisus îi răspunde printr-o altă întrebare: „Ce scrie în Lege?
Cum citești în ea?” Răspunsul învățătorului legii este unul surprinzător pentru cineva
obișnuit cu o multitudine de reguli și reglementări ale legii iudaice. „Să-L iubești pe
Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu
tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți.” În Marcu 12:28-34 Iisus a
sumarizat legea în același fel. Iisus a răspuns: „Bine ai răspuns; fă așa și vei avea viața
veșnică.”
Se pare că învățătorul legii se aștepta la un astfel de răspuns. El era mai
degrabă interesat de răspunsul pentru următoarea întrebare. Întrebarea aceasta
sugerează faptul că el știa cum să-L iubească pe Dumnezeu. De aceea întreabă: „Și
cine este aproapele meu?” Întrebarea acesta constituia subiectul multor dezbateri.
Poate că învățătorul legii dorea să-L forțeze pe Iisus să se poziționeze de o parte a
problemei și era gata să între în polemică cu El, indiferent de răspunsul dat. Sau poate
că învățătorul legii dorea ca Iisus să-i confirme punctul de vedere conform căruia
aproapele său era un tovarăș fariseu. Probabil că el avea presimțiri negre cu privire la
stabilirea unor limite, de vreme ce dragostea sa era îndreptată către Dumnezeul care
era al celor pe care nu-i considera aproapele. Nedumerirea sa era determinată de
posibilitatea ca în același timp să-L iubești pe Dumnezeu și pe cei pe care nu-i
cunoști.

Cine este aproapele meu?

Călătorind cu trenul către Brooklyn într-o seară de vineri, un tânăr musulman

Hassan Askari a observat zece agresori hărțuind un cuplu tânăr din cauza faptului că
au răspuns cu „Happy Chanukah” la salutul acestora, „Merry Christmas”. Temându-
se pentru siguranța femeii, el a îmbrâncit un agresor, această întrerupere oferind celor
două victime timp de a trage frâna de urgență și a cere ajutor. Pentru intervenșia sa,
Askari a căpătat doi ochi negri și un nas umflat, dar nu a fost niciodată la doctor,
deoarece nu-și putea permite asigurarea medicală. Victima Walter Adler (care s-a ales
cu nasul spart și patru copci la buză) a fost foarte surprins că „un tânăr musulman
oarecare a ajutat doi tineri evrei.”
Întrebarea, „Cine este aproapele meu?” era una oportună. Fariseii i-au exclus
pe cei ce nu aparțineau castei lor și care nu erau stricți sau atenți cu legile privind
purificarea. Esenienii (sectanții de la Marea Moartă) se considerau copiii luminii, iar
toți ceilalți erau copiii întunericului, care trebuia urâți1. În final, iudeii i-au exclus pe

                                                                                                               
1
Joachim Jeremias, Parabolele lui Iisus (București: Anastasia, 2000), pag. 242.
toți, în special pe samariteni. Lui Iisus nu I s-a cerut o definiție a termenului
„aproape”, ci o indicație cu privire la trasarea, în cadrul comunității, a limitelor
datoriei de a iubi. Până unde se întinde responsabilitatea mea? Acesta este sensul
întrebării.2
Răspunsul lui Iisus reprezintă o întâmplare despre călători pe renumitul drum
către Ierihon. Violența și hoția erau obișnuite pe acel drum. Ieronim l-a numit
„drumul însângerat.” Călătorul prevăzător își asigura protecție, iar mai târziu exista o
garnizoană pentru a-i proteja pe călători. Este evident că un astfel de incident violent
tocmai avusese loc (poate că cel ce vorbea cu Iisus era unul dintre cei ce eșuaseră în
a-l ajuta pe samariteanul ce era căzut pe drum). Conform relatării lui Iisus, un iudeu a
fost atacat și lăsat să moară. Un preot și, apoi, un levit l-au văzut, dar nu și-au pus în
pericol viețile oprindu-se să-i ofere ajutor. Ambii „au trecut pe alături”.
În momentul acesta al întâmplării, învățătorul legii s-ar fi așteptat ca un laic
iudeu să vină și să-l salveze pe cel căzut, semnificația parabolei fiind una
anticlericală. Prin acesta era demascat caracterul inuman și ipocrit al liderilor iudei ce-
L criticau pe Iisus, Acesta identificându-se cu oamenii de rând care erau urmașii Săi.
Ne putem imagina surpriza și șocul învățătorului legii în momentul în care află că
eroul întâmplării este un … samaritean nesuferit. De ce a ales Iisus un samaritean să
fie cel care și-a riscat viața pentru a se îngriji de rănile călătorului iudeu?

Cât de aproape trebuie să fie „aproapele”?

La sfârșitul relatării Iisus îl întreabă pe învățătorul legii: „Care dintre cei trei ți
se pare că este aproapele celui căzut între tâlhari?” De vreme ce întrebarea
învățătorului legii a fost, „Cine este aproapele meu?”, întrebarea așteptată era, „Cine
este, deci, aproapele tău?” Dar nu aceasta a fost întrebarea lui Iisus. Cercetătorii
afirmă că în întrebarea învățătorului legii termenul „aproapele” are un sens pasiv, cel
ce este ajutat. Totuși, Iisus definește termenul „aproapele” în sens activ, cel ce oferă
ajutor.
Impactul acestei întâmplări poate fi diminuat în trei modalități. Prima este prin
interpretare alegorică, care vede în cel căzut umanitatea păcătoasă, pe care a
îndepărtat-o diavolul de la neprihănirea inițială. Conform acestei interpretări, preotul
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                           
2
Ibid, pag. 243.
este Legea iudeilor și levitul este sistemul iudaic sacrificial. Ambele sisteme sunt
incapabile să ofere ajutor. Samariteanul este Iisus Christos, care toarnă vin, sângele
sacrificiului Său, ulei, ungerea cu Duhul Sfânt, iar hanul este biserica, locul unde sunt
salvate sufletele. Această interpretare reprezintă o smulgere a istorioarei din contextul
său și diminuează dramatic impactul original.
A doua modalitate prin care poate fi pierdut impactul este neînțelegerea
ostilității dintre iudei și samariteni. Exista un profund dispreț reciproc. În Ioan 8:48
oponenții lui Iisus L-au calomniat spunând: „Nu zicem noi bine că ești samaritean și
că ai drac?” Iudeii evitau Samaria acceptând inconvenientul de a traversa Iordanul în
Galilea și de a-l traversa înapoi în Iudea. De unde această ostilitate intensă?
1. După înfrângerea de către Asiria (sec. al VIII-lea î. H), puținii israeliți care au
rămas s-au căsătorit cu neamurile, copiii rezultați fiind considerați bastarzi.
2. După întoarcerea iudeilor din captivitate, samaritenii s-au oferit să-i ajute la
reconstrucția templului, dar au fost refuzați. Drept urmare, samaritenii au făcut
tot ce au putut să submineze efortul iudeilor.
3. Samaritenii și-au construit propriul templu pe muntele Garizim, dar Ioan
Hyrcanus, un lider iudeu, l-a distrus în 128 d. H.
4. Undeva între anii al șaselea și al nouălea î. H. la miezul nopții pascale, niște
samariteni au împrăștiat oase de morți prin curtea templului, pângărindu-l.3
Aceste evenimente au intensificat ura dintre iudei și samariteni. Iudeii îi
blestemau public pe samariteni în sinagogi și se rugau ca ei să nu aibă parte de viața
veșnică. Iudeii nu acceptau niciun serviciu de la un samaritean, nici nu-i acordau
vreun credit ca martor în instanță.
A treia modalitate prin care parabola și-ar pierde impactul este neglijarea
faptului că poveste a fost rostită unei audiențe iudaice. Iisus Și-a șocat audiența
oferind samariteanului rolul de erou. În zilele noastre forța parabolei poate fi pierdută,
deoarece noi asociem samaritenii cu oameni amabili, milostivi, empatici, cărora le
pasă de ceilalți. A. C. Forrest scrie: „Un pastor american din Orientul Mijlociu mi-a
povestit că a predicat adesea din această parabolă congregațiilor americane, dar nu ar

                                                                                                               
3
Ibid, pag, 244.
avea curajul să predice parabola în Orientul Mijlociu. Este prea relevant. Ar fi prea
relevant în Africa de Sud, Irlanda de Nord și în multe alte părți ale lumii moderne.”4

Dacă nu vrei să-ți ajuți dușmanul, lasă-l pe el să te ajute pe tine.

Ostilitatea copleșitoare ce exista între iudei și samariteni oferă fundalul pentru

continuarea discuției cu privire la cele două întrebări: „De ce eroul parabolei este un
samaritean?” și „Cine este aproapele meu?” Dacă Iisus ar fi dorit să accentueze că
oricine are nevoie de noi este aproapele nostru, nu era de nevoie de un samaritean.
Dar, folosind samariteanul, Iisus a a zdruncinat conceptul confortabil de „vecinătate”.
Făcându-l pe samaritean un protagonist eroic, El a zdruncinat toți parametri stabiliți
cu atenție, ce defineau „aproapele” în cultura iudaică. Folosind un samaritean, Iisus
afirmă că nimeni nu trebui exclus din categoria „aproapele.” El a afirmat că
„aproapele” tău poate fi cel mai aprig dușman al tău.
Folosirea samariteanului Îi permite lui Iisus să schimbe accentul de la cel ce
are nevoie de ajutor la cel ce oferă ajutor. Atenția întregii audiențe este deplasată de
la victimă la samaritean. În felul acesta Iisus demonstreză că, în demersul pentru
împlinirea poruncii de a iubi aproapele, „aproapele” nu este cel ce primește ajutor, ci
cel ce oferă ajutor. În loc de a încerca să definim conceptul de „aproapele”, trebuie să
fim preocupați de a fi un aproape. Când Iisus întreabă, „Care dintre cei trei crezi că a
fost aproapele celui căzut între tâlhari?”, El a dorit ca învățătorul legii să înțeleagă că
nu trebuie să petreacă timp stabilind caracteristicile ce-i califică sau îi descalifică pe
cei pe care trebuie să-i iubim. Problema de fond nu este „Cine trebuie să fie iubit?”
sau „Cine este aproapele meu?”, ci, mai degrabă, „Ce înseamnă pentru mine să
iubesc? Ce înseamnă pentru mine să fiu un aproape?” De vreme ce iubirea creștină
este spontană, oferită fără plată și fără granițe, determinarea identității aproapelui nu
trebuie să fie preocuparea cea mai importantă.
Accentul poruncii nu este, „Să-l iubești pe APROAPELE TĂU”, ci „SĂ-L
IUBEȘTI pe aproapele tău”, nu pe destinatar, ci pe acțiune. Nu trebuie să fim
preocupați de identitatea aproapelui nostru, ci de cum putem fi noi un aproape bun.
Dacă suntem un aproape bun, vom demonstra o dragoste autentică, deoarece ea nu
stabilește granițe pentru definirea „aproapelui”. Încercarea de a delimita înțelesul
                                                                                                               
4
A. C. Forrest, The Parables of Jesus (Belfast, Dublin, Ottawa: Christian Journals Ltd.,
1079), p. 111.
conceptului de „aproape”, abordându-l ca pe un obiect, duce la slăbirea înțelesului
dragostei. Întrebarea învățătorului legii demostrează că el nu a înțeles porunca și nici
sensul dragostei și, prin urmare, nu a înțeles semnificația „aproapelui”. Acesta este
motivul pentru care Iisus nu a răspuns întrebării acestuia, „Cine este aproapele meu?”,
ci, mai degrabă, adresează întrebarea reală, „Cine este aproapele?”.
Nu trebuie ignorat contextul întrebării învățătorului legii. El a întrebat, „Ce
trebuie să fac să am viața veșnică?”. Într-o lume în care factorul dominant este ura,
peste tot ridicându-se bariere, unde semnificația aproapelui a fost restrânsă la cei din
neamul meu, prietenii mei, grupul nostru etnic, creștinii au datoria morală de a arăta
lumii că dragostea nu are granite, nici limite. Parabola acesta ne amintește că lumea
întreagă este vecinătatea (aproapele) noastră. Primul pas al ieşirii omului către
Dumnezeu nu se face în gol, ci în sfera aproapelui său.