Latinitate

si
Dacism

1
 Colaboratori:

Radu Cristina
Predica Simona
Burcă Adina
Verdeaţă Iulia

LATINITATE
SI
DACISM

Clasa a XI-a E

Profesor Coordonator:
Costache Camelia

2
 Bibliografie

Latinitate
Grigore Ureche-Letopisetul tarii
Moldovei
Miron Costin-De neamul moldovenilor
Dimitrie Cantemir-Hronicul vechimei a
romano-moldo-vlahilor
Mihai Eminsecu-Memento mori
Vasile Alecsandri-Cantecul gintei romane

Dacism
George Cosbuc-Decebal catre popor
Vasile Parvan-Getica
Mircea Eliade-De la Zalmoxis la Genghis-
Han
Lucian Blaga-Revolta fondului nostru
nelatin
Mihail Sadoveanu-Creanga de aur

3
 Cuprins
-Latinitatea si Dacismul-Etnogeneza-
Definirea termenilor
-Originea limbii române-Perspectiva
istorica
-Mitul Dacic
-Dacii si latinii-Perspectiva istorica
-Opinii ce sustin latinitatea limbii:
1.Grigore Ureche(Letopisetul tarii
Moldovei)
2.Dimitrie Cantemir(Hronicul vechimei a
romano-moldo-vlahilor)
-Opinii ce sustin dacismul:
1.George Cosbuc(Decebal catre popor)
2.Mircea Eliade(De la Zalmoxis la
Genghis-Han)
3.Vasile Pârvan(Getica)
-Concluzii

4
 Latinitatea si dacismul

Temelia limbii si a poporului român o reprezinta conceptele de

latinitate si dacism.

Etnogeneza romaneasca (etnie= popor; genesa= facere), adica

formarea poporului roman reprezinta o problema fundamentala a
istoriei noastre. Poporul si limba romana s-au format pe intreg
teritoriul tarii in mai multe imprejurari istorice dupa razboiale din
101-102 ; 105-106,

LATINITATEA este un „curent aparut in lingvistica si in

filologia romaneasca in sec XIX,care ,pentru a demonsta caracterul
latin al limbii romane,a incercat sa elimine din ea cuvintele de alte
origini si sa modifice astfel forma celor latine,incat sa le apropie cat mai
mult de forma originala.”

In urma cuceririi Daciei, procesul de romanizare a autohtonilor se

intensifica. Prin romanizare se intelege insusirea de catre daci a
obiceiurilor, credintelor, culturii romane si limbii latine. Principalii
factori ai romanizarii au fost: armata romana (veteranii), administratia
romana si colonistii adusi de Traian din toate colturile imperiului,
cultura romana si in mod deosebit, limba latina, limba oficiala in
imperiu.

5
Pocesul de romanizare a fost un proces ireversibil; prin contopirea
celor doua civilizatii (dacica si romana) s-a format populatia daco-
romana, care sta la baza formarii poporului roman si a limbii romane.

DACISMUL este un “curent in istoriografia autohtona,afirmat la

inceputul sec al-XX-lea prin mitizarea contributiei dacilor la formarea
poporului roman si in general la istoria universala:datele arheologice si
istorice suporta un tratament fantezist, colorat tot mai mult ideologic,pe
masura ce ne apropiem de epoca noastra.”

6
 Originea limbii române

Limba română provine din latina vorbită în părţile de est ale

Imperiului Roman. Face parte, deci, din familia limbilor romanice,
dintre care unele au devenit limbi naţionale ( italiana, franceza,
spaniola, portugheza, româna ), altele au rămas limbi regionale
( catalana în Spania, sarda în insula Sardinia, din Italia, dialectele
retoromane în Elveţia ) sau au dispărut ( dalmata ).

Toate limbile romanice au evoluat din limba latina popular

(vulgar) varianta orala a limbi latine folosita in vorbirea familiar si care
ignora aspectele normative.

Potrivit lingvistului Al. Rosetti, limba romana :“este limba latina

vorbita neintrerupt in partea orientala a Imperiului Roman,
cuprinzand provinciile dunarene (Dacia, Pannonia de sud, Dardania,
Moesia Superioara si Inferioara), din momentul patrunderii limbii
latine in aceste provincii si pana in zilele noastre”

ELEMENTE LATINE DIN STRUCTURA LIMBII ROMÂNE:

Structura gramaticală şi vocabularul de bază. În structura

gramaticală româna conservă din latină clasele de declinare ale
substantivului, pronumele personal, tipurile de adjective, numeralele de
la 1 la 10, clasele de conjugare ale verbelor, cele mai multe moduri şi
timpuri, principalele conjuncţii şi prepoziţii. În vocabular sunt de
origine latină cuvinte care denumesc noţiuni, obiecte, acţiuni, însuşiri
fundamentale (relaţii de rudenie, părţi ale corpului uman, elemente

7
naturale, plasarea în timp şi spaţiu etc.) şi care sunt frecvente în
vorbire.

ELEMENTE DE SUBSTRAT:

Dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa

substratului ( limba vorbită de populaţiile cucerite ) şi a altor limbi cu
care populaţia cucerită a venit în contact în cursul secolelor. În cazul
limbii române, substratul îl constituie limba daco – geţilor, din familia
limbilor trace ( indoeuropeană ), din care nu s-au consemnat cuvinte în
scris. Pentru reconstituirea elementelor de substrat, s-a recurs la
comparaţia cu albaneza ( exemple de cuvinte de origine traco - dacă:
abur, barză, brad, a se bucura, buză, căciulă, copac, moş, vatră, viezure ).

IFLUENTELE ALTOR LIMBI ASUPRA LIMBII ROMÂNE

     

influenţe vechi – slavă, maghiară, greacă.

  

influenţe târzii – neogreacă, turcă.

Influenţele vechi: latina dunăreană a primit o serie de influenţe din

greacă, chiar anterioare formării limbii române; ulterior, au intrat în
română unele cuvinte din greaca medie ( bizantină ), în genere prin
intermediar slav. E foarte probabil ca în fazele vechi limba română să fi
primit unele influenţe germanice ( de la populaţiile migratoare), dar
acestea nu au putut fi clar dovedite.
Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavă. S-a
exercitat pe cale populară – prin contacte cu populaţii slave, aşezate din
sec. al VII-lea în estul Europei şi convieţuind cu populaţia romanizată - ,
dar şi pe cale cultă, prin slavonă, care era limba bisericească şi a
cancelariei în ţările române. Unele dintre împrumuturile slave populare
au devenit cuvinte din fondul principal, esenţiale până astăzi – ceas,
dragoste, a iubi, muncă, prieten, prost, a sfârşi, a trăi, vorbă.

8
Împrumuturile culte din slavonă au avut în genere o circulaţie mai
limitată ( în administraţie şi în biserică ), de aceea au fost înlocuite de
împrumuturi ( mai ales latino – romanice ). Cele mai multe s-au păstrat
în stilul bisericesc, predominant conservator, unde au căpătat ulterior şi
valoare de mărci distinctive ale limbajului bisericii ortodoxe faţă de cele
ale altor biserici creştine.
Împrumuturile din maghiară nu sunt foarte numeroase, dar cuprind
cuvinte din lexicul fundamental – gând, oraş, fel etc.
Influenţa greacă veche se exercită asupra limbii române în secolele al
VII-lea şi al VIII-lea, datorită relaţiilor cu Imperiul Bizantin. Cuvintele
greceşti pătrund direct ( arvună, catarg,
flamură, mătase, stol, triastă, zale ) sau mai târziu, până în secolul al
XII-lea, prin intermediul limbii slave ( busuioc, comoară, corabie, crin,
dafin, hârtie, livadă ).
Influenţele târzii: în secolul al XVIII-lea, în limba română pătrund cele
mai multe împrumuturi din turcă ( limba puterii politice externe, a
cărei dominaţie s-a accentuat ) şi din neogreacă ( limba domnitorilor
fanarioţi şi a curţii lor ). Lexicul turcesc, care marchează epoca şi care
nu se va păstra decât în mică măsură în secolele ulterioare este cel legat
de administraţie, de ceremoniile şi divertismentele curţii. În textele
epocii, se realizează o primă modernizare a vocabularului, prin
elemente greceşti culte, care stau la baza unei terminologii filozofice şi
ştiinţifice internaţionale, ca şi prin cuvinte latino-romanice. Aceasta este
perioada în care se poate vorbi despre formarea unei conştiinţe retorice
şi literare: apar autori care scriu cu intenţie estetic ( în fraze lungi,
complicate, cu inversiuni şi construcţii simetrice ). Alţii dezvoltă un stil
narativ mai apropiat de vorbirea curentă şi, în ciuda particularităţilor
regionale, mai accesibil cititorului de azi.

9
 Mitul Dacic
George Calinescu considera că „întâiul mit", simbolizând
„constituirea însăşi a poporului român" este mitul „Traian şi Dochia” .
Numele acestui personaj a fost Dacia, devenit Dochia. Baba Dochia
(Dacia) a fost o realitate umană în perioada matriarhatului. Etimologic,
cuvântul baba este străvechi traco-dac. Are ambele genuri, masculin şi
feminin: Baba Novac (Ion Georgescu, Baba Novac) şi Baba Dochia. În
Basarabia se întâlneşte „Baba Marta" în care s-a recunoscut numirea
lunii martie. În Muntenia, Oltenia si Ardeal sunt 9 babe (1-9 martie), pe
cînd în Moldova şi Basarabia sunt douăsprezece babe. Zilele se numesc
„zilele babelor".

În legatura cu mitul Dochia, cercetatorul Romulus Vulcanescu a

studiat prima legendă. Aceasta susţine că Dochia, fiica regelui Decebal,
a înaintat în fruntea unei oştiri spre Sarmisegetuza, în ajutorul tatălui ei
asediat în cetate. Ea a fost „înfrîntă de armata lui Traian”, a fugit cu
resturile oastei în munti, spre răsărit. Acolo s-a rugat la Zamolxe „să
nu o lase să fie pângărită de împărat”. Şi atunci Dochia a fost prefacută
într-o bătrână ciobăniţă, cu câteva oi lânga ea”. Traian, trecând pe
lânga ea a întrebat-o daca a vazut prinţesa dacă, iar Dochia
i-a arătat spre miazăzi. Împaratul a luat-o în goană într-acolo şi Baba
Dochia a rămas stăpână pe ţinutul acela şi de atunci poate mai trăieşte
încă în munţi”.

10
 DOCHIA ŞI TRAIAN

de Gheorghe Asachi

I
La frumuseţe şi la minte
Nici o giună-i samana,
Vrednică de-a ei părinte;
De Decebal, ea era.
Dar când Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pre cel care-ar fi scapat-o,
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână;
Deşi e învingător,
Frumuseţei ei se-nchină,
Se subgiugă de amor. II
Între Piatra Detunată
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-au fost fată
De un mare domnitor.
Acolo de rea furtună
E lacaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorţit.
Acea doamnă e Dochie,
Zece oi, a ei popor,
Ea domnează-n vizunie
Preste turme şi păstori.

11
III
Împăratu-n van cată
Pe Dochia-mblânzi;
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi.
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai.
A ei haină aurită
O preface în şăiag,
Tronu-i iarba înverzită,
Schiptru-i este un toiag.

IV
Traian vine-n astă ţară,
Şi de-a birui deprins
Spre Dochia cea fugară
Acum mâna a întins.
Atunci ea, cu grai ferbinte,
Zamolxis, o, zeu, striga,
Te giur pe al meu părinte,
Astăzi rog nu mă lăsa!
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braţ Traian,
De-al ei zeu scutita zână
Se preface-n bolovan.

El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi;
Pre ea pune-a sa coroană,
Nici se poate despărţi.

12
 Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copere-a ei sin,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursită-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea pentru păstori.

13
 Dacii si latinii
DACII erau un popor de oameni vrednici si priceputi, dar mai cu
seama erau indrazneti si viteji. Isi iubeau tara si o aparau cu strasnicie
de dusmani si in asa fel se purtau, ca o lume intreaga se minuna de ei.
Ca niste lei se napusteau asupra dusmanului pentru ca dacii nu se
temeau de moarte.In lupte purtau cu mandrie steagul care avea
infatisarea unui balaur cu cap de lup. Erau oameni veseli, le placeau
cantecele si jocurile, dar nici de la lucratul pamantului nu se dadeau in
laturi. Aveau pluguri de lemn cu care isi lucrau lanurile de grau, orz,
mei, in si canepa. Cresteau animale si ingrijeau de albine. La inceput
dacii traiau impartiti in cete sau triburi. Cel care a reusit sa uneasca
toate triburile intemeind o mare imparatie cu capitala la Sarmizegetusa
a fost Burebista, primul rege al Daciei.

LATINII erau o populație italică antică din Latium Vetus (Vechiul

Latium), care a migrat în această regiune în secolele al VIII-lea sau al
IX-lea î.Hr. din nord. Deși locuiau în orașe-state independente, latinii
aveau aceeași limbă (latina), aceeași religie și un puternic simț al
înrudirii exprimat prin mitul că toți erau descendenții lui Latinus,
socrul lui Aeneas. Latinus era venerat asemenea lui Jupiter Latiaris pe
Mons Albanus (Monte Cavo) într-un festival anual la care luau parte
toți latinii, inclusiv romanii. Ambițiile teritoriale romane au provocat
unirea celorlalți latini împotriva sa (341 î.Hr.), însă în cele din urmă
victoria a aparținut Romei (338 î.Hr.). În consecință, unele dintre
statele latine au fost încorporate în statul roman, iar locuitorii lor au
devenit cetățeni romani cu drepturi depline. Alții au devenit aliați ai
Romei, bucurându-se de anumite privilegii. Treptat, odată cu
răspândirea puterii Romei în Italia, 'latin' a încetat să denumească o
etnie, devenind un termen legal.

14
 Opinii ce sustin latinitatea limbii

Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină a românilor,
conchide că acest lucru reiese din patru elemente : „întâiu din scriitori, a doua din obiceiuri,
a treia din limbă, a patra din nume.”

Asemenea lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, în opera „Hronica

românilor şi a mai multor neamuri...”, încearcă să dovedească sorgintea
romană a poporului român : „Din partea coloniei, carea au remas în
Dachia Veche...s-au prăsit apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga Dunărei,
cum cură în Marea Neagră; iară din partea coloniei carea s-au trecut
Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea Noao, aşişderea şi din romanii pre
carii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia şi Thessalia,
s-au prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit
după aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre urmă
ţinţari, tocma cum s-au numit şi ceii ce au remas de-a stînga Dunărei,
întîiu români, apoi abotriţi, după aceaia comani şi paţinachite, mai pre
urmă munteni, moldoveni, mărgineni, mocani, frătuţi; ci ori cum s-au
numit, sau se numesc şi acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt, adecă
romani de sînge, precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte (...)”.

15
Grigore Ureche

Grigore Ureche (aproximativ 1590 - 1647) a fost primul cronicar

moldovean de seamă, a cărui operă a ajuns până la noi.

Este primul care demonstrează latinitatea limbii române, într-un

capitol din lucrarea , „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special
acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”,
pentru care conchide cu mândrie că „ de la Rîm (Roma) ne tragem; şi
cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”. Pentru a-şi convinge cititorii de
acest adevăr, el dă o probă de etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le
zicem latini, pâine, ei zic panis, găină...ei zic galina, muierea...mulier [...]
şi altele multe din limba latină, că de n-am socoti pre amănuntul, toate
le-am înţelege.”
Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin în
lucrările lor sorgintea latină a limbii române. În „ Istorie în versuri
polone despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul Miron Costin
realizează o sinteză a schemei structurii limbii române : „Unde trebuia
să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus,
aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons
– frunte; angelus – indzierul.

16
 Unele cuvinte au rămas chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna,
iar altele foarte mici deosebiri. În plus, s-au mai adăugat mai târziu şi
puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au
adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”. Iar în opera „De neamul
moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, aşa cum indică şi titlul,
cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce
izvor şi seminţe sîntu lăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării
Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El dovedeşte că precum şi
alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa şi
românii poartă numele romanilor.”

17
Dimitrie Cantemir

“Basarabia dintre Nistru şi Prut este leagănul autentic al al civilizaţiei

româneşti. Fără Basarabia, România nu are trecut, prezent şi viitor.”

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 21 august 1723), domn al

Moldovei (martie - aprilie 1693 și 1710 - 1711), autor, cărturar,
enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog,
compozitor, om politic și scriitor român.

Dimitrie Cantemir, în cultura noastră, este unul dintre cei mai

erudiţi umanişti.Reluând o temă a cronicarilor moldoveni, lucrarea
Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor înfăţişează trecutul
îndepărtat al poporului nostru, originea comună a tuturor românilor.
Întreaga operă a lui Cantemir exprimă o concepţie superioară despre
istorie faţă de cea a cronicarilor. În timp ce cronicarii explicau
fenomenul istoric prin voinţa forţei divine, Cantemir interpretează
istoria dând atenţie cauzalităţii: “Nici un lucru fară pricină să se facă
nu se poate”. El afirmă că “sântem urmaşii unui popor care a creat o
civilizaţie şi o cultură clasică”.

18
 "Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor" este ultima opera a lui
Dimitrie Cantemir, scrisa in limba romana intre anii 1719 si 1722,
ramasa neterminata. Este o lucrare de sinteza si infatiseaza conceptia
savantului asupra formarii poporului roman si a limbii romane,
tratand, cu o documentare extrem de bogata, de peste 150 de izvoare,
originile poporului roman si evolutia sa pana la al doilea descalecat,
momentul intemeierii celor doua tari romane, Muntenia si Moldova.
Idesa de baza este continuitatea elementului roman in Dacia, intr-o
unitate deplina in cele trei provincii romanesti, "Hronicul vechimii a
romano-moldo-vlahilor " reprezentand prima incercare de a trata
impreuna istoria romanilor de pretutindeni. Totodata, aceasta este
privita din perspectiva istoriei universale, concentrandu-se asupra
intregii structuri a lumii romanesti, pezentand mai intai romanii din
cadrul Imperiului Roman, apoi din Imperiul Bizantin si coexistenta lor
cu statele dimprejur, rezultate din migratia popoarelor: Ungaria,
Cumania, Rusia, Polonia, Serbia, Bulgaria. Dimitrie Cantemir combate
ipoteza potrivit careia romanii s-ar fi retras cu totul dupa ce imparatul
Aurelian a parasit Dacia in anul 271: "...poporul romano-moldo-
vlahilor nu din glogozala a nasteri de stransura sa fie scornit, ce din
cetateni romani si din mari familii sa fie ales. Apoi din buni si tari
romano-moldo-vlahii, din buni si tari parinti romani nascandu-se, a
sangelui curatenie si a niamului evghenie nestricata si nebetejita sa fie
ferit, precum si astazi tot asea o feresc."

19
 Opinii ce sustin dacismul

George Cosbuc

G. Cosbuc a evocat intr-un numar de poezii trecutul de lupta pentru

libertate al poporului nostru din cele mai vechi timpuri si pana in zilele
lui.

Cosbuc vede istoria ca o lupta neincetata pentru libertate sociala si

nationala.
Simboluri umane ale acestei lupte sunt Decebal, legendarul Gelu,
Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu (Decebal catre popor, Moartea lui
Gelu, Pasa Hassan, Ostenii lui Tudor).

In Decebal catre popor, regele formuleaza cunoscuta maxima atribuita

dacilor: „E rau destul ca ne-am nascut”, numai pentru a sublinia ca
viata in stare de robie ar mari chinul: „Mai vrem si-al doilea rau?”. De
aceea, Decebal, cheama intreg poporul dac la lupta impotriva
cotropitorilor romani. Lupta inseamna jertfa, moarte demna.
Motivarea este patetica, de sublim patriotism:

20
„Din zei de-am fi scoboratori

C-o moarte tot sintem datori!

Totuna e dac-ai murit

Flacau ori mos ingirbovit;

Dar nu-i totuna leu sa mori

Ori cane-nlantuit.”

„Eu nu mai am nimic de spus

Voi bratele jurind le-ati pus

Pe scut! Puterea este-n voi

Si-n zei! Dar va ginditi, eroi,

Ca zeii sint departe, sus,

Dusmanii linga noi!”

21
 George Cosbuc citate

-“Gradometrul cultural al popoarelor e literatura,caci ea reprezinta

averea sufleteasca a lor.”

-“Cultura omoara naivitatea si stiinta goneste simplitatea.”

-“Viata asta-i bun pierdut

Cand n-o traiesti cum ai fi vrut!

Si-acum ar vreau un neam calau

S-arunce jug in gatul tau:

E rau destul ca ne-am nascut,

Mai vrem si al doilea rau? “ 

(Decebal catre popor)

22
Mircea Eliade

Mircea Eliade (n. 13 martie S.V. 28 februarie 1907, București - d. 22

aprilie 1986, Chicago), a fost un gânditor și scriitor român.

Filozof și istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea

din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L.
Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul
de Distinguished Service Professor.

Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice

traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică
extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui
Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele
sale intime și manuscrisele inedite.

23
 DE LA ZALMOXIS LA GENGHIS-HAN

In lucrarea "De la Zalmoxis la Gengis Han" ("De la Zalmoxis la

Genghis Han")-1910, autorul a evidentiat rolul traditiilor religioase
populare "intr-o istorie cu adevarat universala a religiilor" (M. Eliade).

In lucrare sunt discutate originile religioase ale numelui etnic al

dacilor, vanatoarea rituala si intemeierea Moldovei, mitologia mortii
din "Miorita", cultul lui Zalmoxis.

Numele etnic al dacilor isi reveleaza semnificatia religioasa

primitiva numai in universul valorilor specifice vanatorilor si
razboinicilor. La fel, cultul lui Zalmoxis nu poate fi inteles decat dupa ce
se dezvaluie sensul initiatic al ocultarii si epifaniei zeului. Mitul
cosmogonic romanesc isi reveleaza trasaturile sale specifice dupa ce
descifram nu numai preistoria „dualismului“ balcanic si central-asiatic,
dar si sensul ascuns al „oboselii lui Dumnezeu„ dupa ce a creat
Pamantul, expresie surprinzatoare a unui deus otiosus reinventat de
crestinismul popular intr-un efort disperat de a-l desolidariza pe
Dumnezeu de imperfectiunile lumii si de aparitia raului.

Zalmoxis-a fost zeul suprem din panteonul geto-dacic. Unii consideră

că monoteismul geto-dacilor a facilitat convertirea acestora la
creștinism. Această idee s-ar afla în opoziție cu opinia unora care
afirmă că religia geților ar fi fost politeistă, precum erau religiile
celorlalte popoare indo-europene. Alți istorici îl consideră ca patron al
lumii subpămîntene, al împărăției morților, având, astfel si caracter
htonic. Singurul care atestă în antichitate existenta numelui Gebeleizis
este Herodot care spune că geto-dacii credeau în Zalmoxis care era
numit si Gebeleizis de catre unii dintre ei În perioada modernă au
apărut opinii care consideră că Gebeleizis ar fi fost un zeu al furtunii,
trăsnetelor și fulgerelor. Dar, așa cum a atras atenția Vasile Pârvan,
unii cercetători atribuie în mod arbitrar geto-dacilor (tracii de la nord
de munții Haemus - munții Balcani) culturi și zeități care au fost
specifice numai tracilor sudici aflați sub influența grecilor .

24
 Vasile Pârvan

A fost istoric, arheolog, epigrafist şi eseist roman. S-a preocupat

îndeosebi de arheologie, preistorie şi istoria civilizaţiei greco-romane.

În scopul rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a organizat o

serie de săpături sistematice, îndeosebi în staţiunile arheologice din a
doua epocă a fierului. Pe baza rezultatelor parţiale ale săpăturilor a
scris Getica (1926), cea mai importantă lucrare a sa (datorită destinului
său), o vastă sinteză istorico-arheologică, prin care a readus în prim
planul cercetării istorice rolul politic şi cultural al daco-geţilor; unele
lipsuri şi exagerări (printre care accentuarea rolului sciţilor şi al celţilor
în dezvoltarea culturii geto-dace) nu ştirbesc valoarea acestei lucrări.

25
 AFIRMATII V.PARVAN
“Fără tradiţie nu există cultură: nici omul simplu, nici geniul nu pot
crea nimic fără tradiţie.”

-VASILE PARVAN afirma ca ,,spre deosebire de restul tracilor, care

erau politeişti geţii se arată în credinţele lor henoteişti”. Părerea că la ei
am avea de-a face cu un dualism, analog celui iranian nu se poate
întemeia pe nici un document. În legătură cu menţiunea grecilor  că
zeul geto-dacilor avea un nume, el spune că aceştia i-au zis zeului din
cer când Zamolxis când Gebeleizis, nume care, e de părere că sunt
,,simple atribute explicative ale puterii ori înfăţişării divinităţii.”Zeul
unic n-avea deci nevoie de un nume propriu, ci doar de atribute
explicative ale puterii sale, care era infinită şi ca atare şi atributele ar fi
putut să fie oricât de numeroase. Şi totuşi chiar aceste atribute lipsesc la
geţi: căci Zamolxis e aproape exclusiv  întrebuinţat, în vreme ce
Gebeleizis e cu totul excepţional aici ca apelativ al Zeului suprem.

Despre înaltul nivel de dezvoltare atins de cultura daco-getilor din

epoca lui Burebista, ne stau mărturie uneltele descoperite de arheologi.
Uneltele din fier în secolul I î.Hr. abundă în toate așezările daco-getice,
fie ele de tip proto-urban, fie de caracter sătesc. În agricultură se folosea
acu plugul cu brăzdar și cuțit de fier. El va apare la daco-geți în același
timp ca și la celți, fiind însă de altă formă, inspirată din lumea
grecească. Mulțimea și varietatea de forme a uneltelor de fier, preluate
ori nu din civilizația altor popoare, fac dovada că civilizația daco-getică
este o civilizație a fierului. Vasile Pârvan consideră că această civilizație
este una a lemnului.

26
 GETICA

Getica, opera de căpătîi a lui Vasile Pârvan (1882-1927) a fost

prezentată ca memoriu de specialitate în şedinţa din 27 iubie 1924 a
Academiei Române şi a fost tipărită în 1926, în seria III, tomul III al
Memoriilor Secţiunii Istorice a Academiei, publicate de editura Cultura
Naţională.

Cercetările iniţiate de Vasile Pârvan între 1911—1927 au avut ca

rezultat realizarea a numeroase lucrări de sinteză, activitate ce are ca
apogeu Getica. O protoistorie a Daciei, unde se încerca pentru prima
oară introducerea originii si evoluţiei culturii şi civilizaţiei traco-getice
în circuitul istoriei universale. Opera fundamentală şi-a primit numele
după titlul mai vechi al monografiei istorice scrise de grecul Criton,
medicul lui Traian —şi a constituit un eveniment de maximă
importanţă şi cu un profund impact asupra culturii româneşti ante-
belice.

Concepţia lui Vasile Pârvan asupra istoriei depăşeşte cadrul precis

delimitat al filozofiei istoriei cum a fost de pildă dezvoltat de A.D.
Xenopol, lucrarea fiind recunoscută prin valoare monumentală, atît
datorită dimensiunilor considerabile cît şi prin aportul de noi idei, noi
tipuri de abordare şi mai ales prin modul de gândire istorică relevat.
Şcoala de arheologie românească îşi întemeiază progresul remarcabil
tocmai pentru că, plecând de la premisele stabilite de Vasile Pârvan şi
folosind volumul din ce în ce mai mare de

informaţie acumulat în prima jumatete a secolului XX a reuşit o

evoluţie marcantă, reuşind astfel să redea o imagine mult mai completă
decît cea la care ajunsese, la vremea lui, Pârvan.
Astfel, Getica rămâne o carte clasică de gîndire istorică, un punct de
referinţă de care nici o altă gîndire arheologică nu poate face abstracţie,
un punct de plecare în noi reconstituiri şi exegeze.

Mircea Eliade considera ca PARVAN reprezinta momentul apolinic al

culturii noastre. Istoricul s-a confesat rar, chiar foarte rar (ca si Kafka,
el a cerut, testamentar, ca manuscrisele sale particulare sa fie arse). In
principiu, el si-a cenzurat intotdeauna voluptatea marturisirii intime.

27
 Chiar stiinta sa i-a dat lui PARVAN o conceptie grava asupra
existentei. Dezgropand mereu urme ale unor civilizatii moarte, istoricul
a ajuns sa intoneze un elogiu entuziast geniului uman, care, invins,
renaste perpetuu. In actul ritualic al comemorarii, al amintirii, trecutul
reinvie, readus in actualitate, iar fiecare dintre noi traim astfel
„maiestuosul gand al unei umanitati eterne, incorporate" macar pentru
o clipa in sufletul nostru muritor.

28
 Concluzii
Temelia limbii si a poporului român o reprezinta conceptele de
latinitate si dacism.

Poporul si limba romana s-au format pe intreg teritoriul tarii in mai

multe imprejurari istorice dupa razboiale din 101-102 ; 105-106.

Pocesul de romanizare a fost un proces ireversibil; prin contopirea celor

doua civilizatii (dacica si romana) s-a format populatia daco-romana,
care sta la baza formarii poporului roman si a limbii romane.

LATINITATEA este un „curent aparut in lingvistica si in filologia

romaneasca in sec XIX,care pentru a demonsta caracterul latin al limbii
romane,a incercat sa elimine din ea cuvintele de alte origini si sa
modifice astfel forma celor latine,incat sa le apropie cat mai mult de
forma originala.”

DACISMUL este un “curent in istoriografia autohtona,afirmat la

inceputul sec al-XX-lea prin mitizarea contributiei dacilor la formarea
poporului roman si in general la istoria universala.

29