CUPRINS:

Preliminarii
Misiunea în Biserica Ortodoxă
Dimensiunea spaţială a misiunii în Ortodoxie
1. Dimensiunea temporală a misiunii în Ortodoxie
2. Misiunea la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel
3. Predica la Sfântul Ioan Hrisostom şi Episcopul Asterie al Amasiei
4. Biserica Ortodoxă Română şi misiunea creştină în trecut şi în prezent
Misiunea în Biserica Romano-Catolică
Convertirea lumii necreştine
 Extremul Orient (China, Japonia)
 „Lumea Nouă”
Unificarea lumii creştine
 Cezaropapismul (statul papal-concordatele)
 Misiune prin „Unitas” şi „Una Sancta”
Misiunea în lumea protestantă
 Anglicanii ca ecumenişti
 Adventiştii şi Evangheliştii ca neecumenişti
Concluzii
 Domnul nostru Iisus Hristos ne-a avertizat că „mulţi prooroci mincinoşi se vor amăgi
pe mulţi”1. Cine vor fi prooroci? Dar mai ales cum vom şti noi că ei mincinoşi sau nu. Ei
bine, cunoscând aceste principii misionare, ce izvorăsc din paginile Sfintei Scripturi, din
activitatea Sfinţilor Apostoli şi a urmaşilor lor, vom putea deosebi pe proorocii adevăraţi de
falşii prooroci, pe misionarii adevăraţi de pseudomisionari.
Deci, iată un motiv întemeiat pentru a pune în discuţie această temă: cunoaşterea
principiilor misionare a diverselor confesiuni creştine pentru a deosebi pe adevăraţii
propovăduitori ai Evangheliei de cei ce îşi permit cu neruşinare să se autodefinească
evanghelizatori, apostoli, misionari sau în unele cazuri salvatori unici ai semenilor lor în timp
ce, de fapt, îi duc pe o cale ce, de cele mai multe ori, are un sfârşit nu tocmai cu cel pe care
pretind ei că l-ar avea.
Vom încerca să vedem prin comparare şi nu numai care sunt mijloacele şi principiile
misionare ale celor trei mari ramuri confesionale: Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-
catolică, şi Bisericile şi Biserica Protestantă.

Misiunea în Biserica Ortodoxă

Dimensiunea spaţială a misiunii în Ortodoxie
De-a lungul timpului, Biserica Ortodoxă a fost acuzată de lipsă de misionarism. Să fie
oare adevărată această acuzaţie? Pe ce se bazau cei care aduceau o astfel de acuză unei
Biserici tradiţionale cu o continuitate harică, cu mijloace şi principii misionare apostolice?
Fireşte că nu. Atunci de ce s-a ajuns să se spună asemenea lucruri despre ea?
Plecând de la astfel de întrebări şi încercând să găsim răspunsuri pertinente, vom găsi
că singura problemă se află în prisma prin care se încearcă a se vedea sensul cuvântului
„misiune” şi „misionarism”, şi spunem aceasta pentru că, din punctul nostru de vedere,
Biserica Ortodoxă a făcut misiune, având în decursul timpului cuceriri neaşteptate şi chiar în
comparaţie cu Biserica Romano-Catolică mult mai importante, cu toate că numeric aceasta
din urmă are un număr mai mare de credincioşi.
A avut Biserica Ortodoxă misionari de renume? Da. Chiril şi Metodiu, sfinţi din
Biserica Răsăriteană, au creştinat popoarele de limbă slavă. Ucenicii lor direcţi, deasemeni,
au creştinat fie popoare, fie comunităţi destul de bine reprezentate numeric. Să fi fost aceştia
singurii misionari? Cu siguranţă nu. Misionarii ruşi au convertit părţi importante din
populaţiile mongoloide, atingând cele mai nordice puncte ale continentului asiatic, dar şi
părţile China.
Acestea sunt unele din cele mai grăitoare argumente ale misiuni Bisericii ortodoxe.
Dimensiunea temporală a misiunii în Ortodoxie

1 Matei 24,11;
 Biserica Ortodoxă a fost acuzată de faptul că nu are o misiune fructuoasă, în sensul de
lărgire a graniţelor ortodoxe. Mai mult, putem afirma că în cadrul misiunii Biserici Ortodoxe
distingem două direcţii ale misionarismului, şi anume: misiunea pe plan extern, adică de
propovăduire a Evangheliei la popoarele care n-au cunoscut-o încă, şi o misiune pe plan
intern, misiunea în timp, evanghelizarea tinerelor generaţii, asigurarea succesiunii creştineşti
şi apostolice2, acestea având la bază unul din cele mai importante principii misionare, acela al
continuităţii. Acest principiu este primordial pentru orice Biserică deoarece fără această
propovăduire fluidă, continuă Biserica îşi pierde unul din argumentele fiinţării sale. Hristos
poruncea, înainte să se despartă de ucenicii săi: „Mergeţi şi propovăduiţi!”3.
Se face, deci, Biserica Ortodoxă că se închide în graniţele ei, dacă doreşte o
continuitate cât mai fidelă a credinţei, o continuitate a tradiţiei făcând acesteia de la o
generaţie la alta? Nu este aceasta o dovadă a respectării drepturilor fiilor membrilor ei?

Bisrica Ortodoxă Română şi misiunea creştină în trecut şi în prezent

Ca şi celelalte Biserici Ortodoxe autocefale şi Biserica Ortodoxă Română a urmat
calea Sf.Apostoli şi a Sf. Părinţi în ceea ce priveşte misiunea creştină. Astfel că în istoria
Biserica Ortodoxă Română cunoaştem momente de mare cumpănă, când credinţa ortodoxă a
fost pusă în primejdie de diverse evenimente politice şi sociale, dar prin evlavia şi strădania
duhovnicilor pe care iau avut, românii au rămas în dreapta credinţă. Cele mai puternice
lovituri le-a primit ortodoxia română de la popoarele migratoare ce au trecut sau au rămas pe
teritoriul ţări noastre, de la popoarele expansioniste, îndeosebi turcii, dar şi din partea
creştinilor romano-catolici, care urmăreau extinderea graniţelor „universale”. La toate aceste
încercări Biserica noastră a reuşit să facă faţă în special prin practicarea principiului
„unităţii” în credinţa, care pe parcurs a primit şi un sens naţional, de identitate naţională.
Toţi românii sunt ortodocşi, deci luptă împreună pentru apărarea atât a graniţelor socio-
culturale cât şi a credinţei.
În Biserica Ortodoxă Română principiu „continuităţii” propovăduirii Evangheliei a
devenit şi principiu „continuităţii naţionale”, şi mai ales în ultimul secol se transformă,
descoperindu-se într-o lumină nouă de „comunitate slujitoare”, sau „Biserică a slujirii”4, ori,
am spune noi, principiul „continuităţii prin slujire”.
Această slujire pentru continuitate a devenit principiu al jertfelniciei, al slujirii până la
jertfă pentru cauza comună fie ea şi naţională sau de ordin religios. Acest principiu, strâns
legat de cel al propovăduirii continue, se dezvoltă din ce în ce mai clar în principiu, am spune
noi, „oriunde şi oricând” al propovăduirii Evangheliei, lucru ce vine cu siguranţă din

2 Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, „Dicţionar de teologie ortodoxă”, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1994, s.v.;
3 Marcu 16,15;
4 Diac. Doctorand Marin N. Pană, „Principii şi coordonate ale propovăduirii cuvântului în Biserica Ortodoxă Română”, în
S.T., nr.3-4, 1973,pp249-250;
cuvintele Sf.Apostol Pavel: „propovăduieşte cuvântul cu timp şi fără timp”5, adresate
ucenicu-lui său Timotei.
În predicile mai ales din ultimul secol, când sunt poate ceva mai evidente, apar cu
stringenţă încă două pincipii misionare în Biserica Ortodoxă Română ca acela al „actualizării
propovăduiri” cuvântului evanghelic şi acela al „unităţii în sens ecumenic”. Primul este
urmarea unui proces natural al vieţii socio-culturale aflată într-o continuă dezvoltare,
fenomen ce a făcut să apară pe plan mondial, deci şi la noi, idei ca: dreptate socială, egalitate
fiinţială a oamenilor, dreptul la muncă şi răsplata muncii, dreptul la o viaţă omenească demnă
ş.a.6
Cel de-al doilea principiu, al unităţii în sens ecumenic, este invocat de Biserica
Ortodoxă Română la toate întrunirile intercreştine la care participă, considerând „unitatea” ca
„atribut al lui Dumnezeirii şi al Biserici însăşi”7, însă ea avertizează că aceasta nu se poate
realiza decât treptat şi prin propagarea unui principiu nou al „înţelegerii şi prieteniei”8, al
„deschiderii frate către frate” şi nu altfel.
Putem vorbi, deci, de o misiune pe o linie apostolică şi în cazul Biserici Ortodoxe
Române. Ea are o misiune în sens vertical, de transmitere a Evangheliei, de perpetuare a
cuvântului evanghelic în teritoriul ei, dar şi în sens orizontal de propovăduire, în sens
ecumenic, a propriei credinţe în rândul celorlalţi creştini (fără a face prozelitism) la nivel
intercreştin şi chiar la nivel interreligios (prin întâlnirile interreligioase de la noi de ţară şi nu
numai).

MISIUNEA ÎN BISERICA ROMANO-CATOLICĂ

În ceea ce priveşte sensul pe care îl are „misiunea” în viziunea romano-catolică, vom
vedea că acesta suferă o mutaţie destul de tulburătoare la nivelul înţelegerii lui. Înţelegerea
misiunii într-un alt fel a dus în mod implicit la realizarea ei prin mijloace diferite şi la
propovăduirii unor altor teorii şi principii misionare diferite de cele ortodoxe. În primul rând
vom preciza că Biserica Romano-Catolică nu vede „misiunea” ca având acele două direcţii
„verticală” şi „orizontală” ca în ortodoxie, sau cel puţin nu arată decât o direcţie „orizontală”,
care este împărţită la rândul ei în două orientării: unirea lumii creştine cu „Biserica Mamă”,
Romano-Catolică, şi convertirea lumii necreştine.

Convertirea lumii necreştine

Este foarte important să punctăm unele principii ale misiunii în viziunea romano-
catolică pentru a putea avea o imagine mai amplă a ceea ce înseamnă cu adevărat
propovăduire. Punând în balanţă mijloacele misionare ale Bisericii Romano-catolice, vom

5 II Timotei 4,2;
6 Diac. Doctorand Marin N. Pană, art. cit., pag.251;
7 Pr.Prof. N. Chiţescu , „Relaţiile interortodoxe ale Biserici Ortodoxe Române”, în „Ortodoxia”, nr.2,1968, pp. 198-200;
8 Pr.Prof. I G. Coman, „Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu organizaţiile ecumenice”, în „Ortodoxia”, nr.2, 1968,
pag,244;
descoperi unele abateri, uneori nu puţin seducătoare, de la calea bătătorită de Sf.Apostoli şi
urmaşii lor.
Ca Biserică „tradiţională”, harică, Biserica Romano-Catolică dispune de toate
mijloacele propovăduirii Evangheliei în condiţii optime unei dezvoltării fericite, dar din
păcate vom vedea că nu întotdeauna scopul se vrea atins pe căile tradiţionale, pentru că, dacă
luăm ca reper comunităţile romano-catolice din China şi Japonia în analiza noastră asupra
istoriei misionare a Bisericii Apusene, vom întâlni cu stupoare unele principii vrednice unor
personaje machiavelice. Astfel, în ceea ce priceşte Extremul Orient, papii au admis
misionarilor (mai ales iezuiţilor) să facă o aşa-zisă „acomodare” a doctrinei romano-catolice
la noţiunile religioase, ba mai mult, la „doctrinele, deprinderile locale”, pin care, vom putea
spune, „în conştiinţa nou-convertiţilor se formează un amestec ciudat de doctrină creştină şi
păgână”, cum observa Pr. Prof. Corneliu Sârbu9.
Cum s-au făcut aceste „acomodări”? S-au făcut ele în conformitate cu preceptele
noutestamentare? Să fie acestea expresia practică a ceea ce Sf.Apostol Pavel numea prin
„tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii”10? Cu siguranţă că nu. De
ce? Pentru că atunci când Sf.Apostol Pavel se făcea „ca unul fără lege” în mijlocul celor „ce
n-aveau Legea” el mărturiseşte că nu era totuşi fără „Legea lui Dumnezeu”11, deci nu
depăşea limitele creştinismului pe când „acomodarea” romano-catolică devine mai curând
sincretism, lucru care reiese din „instrucţiunile” Papei Pius al XI-lea din1936 (apoi Papa Pius
al XII-lea, în 1939), prin care chinezilor li se permitea nu numai menţinerea cultului
confucianist al strămoşilor, dar şi cinstirea lui Confucius, mai mult, creştinilor, atât cei noi
convertiţi, cât şi europenilor din Manciuria şi Japonia li se permite participarea la
ceremoniile religioase ale cultului şintoist al cinstirii împăratului, strămoşilor şi celor căzuţi
în război12.
Cum justifică Papa Pius al XII-lea acest compromis? Nu poate. Cazuistica romano-
catolică speră să salveze aparenţele prin considerarea acestor manifestări religioase ca fiind
„ceremonii civile şi patriotice”13, însă noi nu vedem decât dispoziţia Vaticanului de a atinge
scopurile sale expansioniste prin orice mijloace, politica mai presus de orice – "suprema le"
transpusă în practica misionară de cazuistica romano-catolică în „scopul scuză mijloacele”.
Expansionismul romano-catolic s-a descoperit în întregime, arătând faţa cea mai
întunecată a unui fals misionarism în faptele „misionarilor” „Lumii Noi”. Primele state
colonialiste au fost Spania şi Portugalia, care şi-au disputat multă vreme întâietatea pentru
„creştinarea” băştinaşilor şi a „administrării” bunurilor lor.

9 Pr. Prof. Corneliu Sârbu, „Spiritul misionar al Vaticanului şi concepţia papistă despre unirea Bisericilor”, în „Ortodoxia”,
nr. 4, 1948. pp.548-549;
10 I Corinteni 9,22;
11 I Corinteni 9, 20-21;.
12 Pr. Prof. Corneliu Sârbu, art. cit., pag. 549;
13 Idem;
 Aceste atacuri „misionare” asupra lumii în general au avut la bază principiile
teologico-morale ale teologului romano-catolic Francesco de Vittoria14, care aducea două
argumente pe care Biserica Romano-Catolică ar fi îndreptăţită să facă misiune şi colonialism.
Primul argument ar fi acela că Mântuitorul a poruncit: „mergeţi şi propovăduiţii Evanghelia”
şi , deci, creştinii ar fi obligaţi să o ducă în toate locurile lumii chiar şi acolo unde se opune
rezistenţă. Acest teolog merge mai departe şi spune că se poate recurge la forţă armată pentru
a „linişti” pe cei cu o cultură inferioară care nu acceptă creştinismul.
La fel se întâmplă şi cu colonialismul, celălalt argument. Francesco de Vittoria spune
că dacă Dmnezeu a creat lumea pentru toţi oamenii, atunci fiecare are dreptul să se slujească
de bogăţiile acestei lumi şi nu numai atât, ci şi că cel ce poate exploata şi administra mai bine
bogăţiile pământului este îndreptăţit să o facă chiar dacă aceste bogăţii se află pe pământul
unei populaţii oarecare, cu capacităţi de exploatare şi administrare mai reduse, iar, pentru a
putea fi administrată mai bine bogăţia pământului, cel ce poate să o facă mai bine să se
slujească de puterea armată pentru a nu fi împiedicat de cei cu mijloace reduse de exploatare
şi administrare a acestora.
Aceste principii misionare, despre care nu putem spune că au ca reper iubirea
aproapelui sau unitatea prin Hristos ori hristocentrismul, au fost combătute, însă fără succes ,
de fostul conchistador spaniol Las Cosas15, devenit mai apoi preot romano-catolic.
Dovadă că aceste mijloace misionare nu au fost unele dintre cele mai bune este faptul
că atunci când au apărut schimbări la nivel social, schimbări politico-administrative în
regiunile „creştinate”, atât în Extremul Orient, cât şi în „Lumea Nouă” sau în Africa, India şi
alte colonii, creştinismul s-a redus uneori până la dispariţie. De ce? Pentru că nu s-a încercat
„indigenizarea” Bisericii, cum încercase iezuitul Lebbe16(1877-1940), misionar în China, ci
s-a încercat „latinizarea” popoarelor „creştinate”, iar ierarhia bisericească a fost exclusiv
europeană şi, atunci când administraţia colonială a fost expulzată de noile state independente,
au „plecat” şi preoţii romano-catolici, „misionarii”, şi odată cu ei a „plecat” şi „creştinismul”
proaspăt instalat.

Unificarea lumii creştine

În ceea ce priveşte relaţia Bisericii Romano-catolice cu celelalte Biserici creştine,
putem spune că a fost şi rămâne una încordată datorită în primul rând politicii sale unioniste.
Totul pleacă de la ideea primatului papal de jurisdicţie. De la 1054 şi până în prezent,
Biserica de Apus nu a dorit altceva decât să aducă în „staulul” său „oile rătăcite” în

14 Pr. Prof. Nicolae Mladin, „Catolicism şi colonialism”, în „Ortodoxia”, nr.2, 1960, pp.318-319;
15 Idem, Las Cosa a trăit între ani 1474 – 1566;
16 Ibidem, pp. 320-324;
decursul timpului, expansiunea şi dominarea universală17fiind singurul scop al relaţiilor
confesionale romano-catolice.
Această năzuinţă îndârjită şi statornică de a pune în practică această unire spre
atingerea graniţelor universale a fost numită de majoritatea oamenilor de cultură
cezaropapism, iar fundamentul ei s-a plasticizat în reluarea statului, neutru şi inviolabil, cu
un teritoriu de 44 km2 şi o populaţie infimă din punct de vedere numeric. Acest stat fantomă
serveşte totuşi ca temei juridic justificării poziţiei politice a papalităţii în lume.
Cardinalul secretar de stat, echivalentul unui ministru de externe, duce la îndeplinire,
prin încheierea unor „concordate” cu orice stat din lume, unul din cele mai importante
scopuri misionare: „asigurarea intereselor bisericeşti şi influenţa politică în state”18. Cum se
manifestă influenţa politică în state? Prin partide catolice, sindicate catolice, organe de presă
catolice, ba chiar şi bănci, acţiuni şi capitaluri importante deţinute de Biserica Romano-
Ctolică.
Un mijloc misionar este şi diversele societăţi socio-culturale şi religioase cum fost cea
din Italia, „Unitas”, fondată în 1945 cu scopul promovării unităţii de cr5edinţă între popoare
sau cum prevede articolul 1 al actului constitutiv: „să ajute la lăţirea unităţii spirituale a
popoarelor, să înlăture toate contradicţiile naţionale şi sociale”19, însă vom vedea că această
unire va fi fost aducere la „staulul” romano-catolic a celorlalte confesiuni, pentru că membrii
ai acestei uniuni nu vor putea fi doar catolicii, ceilalţi fiind consideraţi doar prieteni.
O uniune mai aproape de unitate a fost „Una Sancta”, fondată în 1928 în Germania,
dar care a fost interzisă pentru că urmărea înfăptuirea unei uniri prin „deschiderea
reciprocă pentru orice valoare pozitivă a celeilalte confesiuni”. Aceste legături cu
celelalte confesiuni erau interzise de canonul 1325, § 3, care spune că „e interzis catolicilor şi
preoţilor, fie seculari, fie călugări, a participa la asemenea adunări fără împuternicire
prealabilă”20. Nu era permisă o adunare interconfesională, dar un sincretism creştino-
şintoist sau confucianist era permis!

Misiunea în lumea protestantă

Dacă ne referim la lumea protestantă în ceea ce priveşte activitatea misionară, putem
deosebi două direcţii, anume: una, în frunte cu biserica Anglicană, care tinde spre
unificarea bisericilor prin reconcilierea dogmatică şi misionară; o a doua categorie,
constituită din Bisericile şi denominaţiunile creştine ce se opun unei medieri teologice

17 Pr. Prof. Corneliu Sârbu, art. cit., pag.542;

18 Prof. Teodor M. Popescu, „Cezaropapismul romano-catolic de iei şi de azi”, în „Ortodoxia”, nr. 4, 1951, pag.530-534;
19 Pr. Prof. Corneliu Sârbu, art. cit., pag.566;
20 Ibidem, pag.568;
 şi care resping orice colaborare cu mişcarea ecumenică21prezentând de cele mai multe ori
un caracter sectar, exclusivist.
Biserica Anglicană are, poate, cele mai multe iniţiative de conciliere şi unire. Ea
iniţiază divers întruniri la nivel teologic înalt, unde toate Bisericile participante pot aduce
soluţii în vederea realizării unităţii ecumenice. Această Biserică este caracterizată prin
deschidere faţă de tot ceea ce, fără compromis, poate duce la o unitate firească şi
constructivă. Este de remarcat faptul că Biserica Anglicană a încercat în câteva rânduri să
fuzioneze cu Biserica Răsăriteană, încercări care au împiedicate să fie realizate de unele
conjuncturi socio-politice (ca războaiele mondiale, de exemplu). În timpul discuţiilor
teologice în vederea unirii cu Biserica Ortodoxă s-a observat o neconcordanţă între părerile
anglicanilor, aşa că s-a încercat să se ajungă la un numitor comun mai întâi în cadrul
Biserici Anglicane. Astfel s-au realizat câteva fuziuni în între Bisericile regionale de nuanţă
anglicană (cazul misiunilor anglicane din zona Indiei).
În cadrul Comisiei mixte a Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi Biserica Romano-
Catolică, s-a formulat o declaraţie, prin anul 1961, prin care se fixează anumite norme care
să fie luate ca etalon în orice încercare misionară. Astfel s-a hotărât ca să fie considerat
prozelitism confesional atunci când în timpul unei activităţi misionare, una din confesiuni va
compara Biserica proprie (ca ideală) cu o alta, sau atunci când se va încerca să se câştige
teren pentru cauza proprie aducându-se false mărturii despre o altă Biserică, dar şi atunci
când intervin linguşirea, corupţia, presiunea de orice natură sau intimidarea ascunsă sau
făţişă pentru a înfăptui o aşa-zisă convertire22.
Din a doua categorie a bisericilor protestante am numi Biserica adventistă de ziua a
şaptea, precum şi Biserica Evanghelistă, care au o atitudine antibisericească ţi
antiinstituţională ajungând până acolo încât să afirme în construcţii semantice diverse că
„Biserica este o comunitate a sfinţilor, a căror viaţă constă în manifestarea spontană a
entuziasmului harismatic, în special a profetismului prin iluminarea Sfânt Duhului23.
Aceste Biserici refuză să intre în dialog cu Bisericile „tradiţionale”, considerându-le
corupte, impure, apostaziate, aşa că ele nu se numără printre Bisericile membre ale
Consiliului Ecumenic24, dar, mai mult decât atât, ele merg şi pescuiesc în apele, pe
care ele însele ajung să le tulbure, ale celorlalte Biserici, încălcând principiul iubirii,
al dreptăţii, ignorând şi blamând cultul şi folosindu-se de mijloace frontale agresive
de propovăduire, încălcând chiar drepturile naturale ale omului, „convertindu-l” pe

21 Diac. Asist. Ioan Bria, „Un obstacol în calea ecumenismului: prozelitismul sectar”, în „B.O.R.”, nr. 9-10, 1970, pag.1059;
22 Ibidem, pag.1057;
23 Ibidem, pag.1061;
24 Pr. Alexandru Ionescu, „Bisericile membre ale Consiliului Ecumenic”, în „G.B.”, nr. 9-10, 1964,pp.985-992;
creştinul, dinainte botezat, prin instrumente misionare ce nu se întemeiază „pe
convingere şi liberă alegere”25.

Concluzii
Din materialul studiat şi sintetizat în această lucrare, apare clar necesitatea
reconsiderării unor „mijloace” misionare care s-au îndepărtat de la cele tradiţionale moştenite
de la Sf. Apostoli şi urmaşii lor. Se remarcă unele principii misionare ca fiind strict necesare
Bisericilor, şi anume:
- hristocentrismul;
- continuitatea;
- principiul transcedentalităţii creştinismului;
- principiul iubirii creştine;
- principiul universalităţii persoanei mântuitorului şi al universalităţii
mântuirii;
- principiul unităţii umanităţii;
- principiul actualizării evangheliei;
- principiul deschiderii „frate către frate”.
Concluzionăm că, dacă se vor respecta aceste principii de către misionarii creştini de
toate confesiunile, „misiunea” ar fi la nivelul practicat de creştinii primelor secole şi toate
diferendele ce privesc jurisdicţia, unirea şi celelalte ar fi înlăturate.

Bibliografie:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a
Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu
aprobarea Sfântului Sinod, editată de Societatea Biblică Inerconfesională din
România, 2000, pp.1424;
2. Bria, Ioan, Pr. Prof. Dr., „Dicţionar de teologie ortodoxă”, Ed. Institutul Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (IBMBOR), Bucureşti, 1994, pp.428.
3. Idem, „Un obstacol în calea ecumenismului: prozelitismul sectar”, în „B.O.R.”, nr.
9-10, 1970, pp.1053-1070;
4. Chiţescu, N., Pr.Prof., „Relaţiile interortodoxe ale Biserici Ortodoxe Române”, în
„Ortodoxia”, nr.2,1968, pp. 195-209;
5. Coman, I.G., Pr.Prof., „Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu organizaţiile
ecumenice”, în „Ortodoxia”, nr.2, 1968, pag,235-251;

25 Diac. Prof. O. Bucevschi, „Misiunea moralizatoare a Biserici: în ce constă, cum şi cu ce mijloace îşi împlineşte Biserica
misiunea sa moralizatoare în sensul voii divine asupra individului şi a colectivităţii”, în „S.T.”, nr. 5-6, 1949, pp. 385-386.
6. Dalea, Justinian, Protos., „Predica Sfinţilor Părinţi din Secolul de Aur al Bisericii
Creştine”, în „G.B.”, nr.11, 1958. pag.1056 ş.u.;
7. Bucevschi, O., Diac. Prof., „Misiunea moralizatoare a Biserici: în ce constă, cum şi
cu ce mijloace îşi împlineşte Biserica misiunea sa moralizatoare în sensul voii divine
asupra individului şi a colectivităţii”, în „S.T.”, nr. 5-6, 1949, pp. 381-390;
8. Mladin, Nicolae, Pr. Prof., „Catolicism şi colonialism”, în „Ortodoxia”, nr.2, 1960,
pp.314-324;
9. Ionescu, Alexandru, Pr., „Bisericile membre ale Consiliului Ecumenic”, în „G.B.”,
nr. 9-10, 1964,pp.985-992;
10. Pană, Marin N., Diac. Doctorand, „Principii şi coordonate ale propovăduirii
cuvântului în Biserica Ortodoxă Română”, în S.T., nr.3-4, 1973,pp249-261;
11. Popescu, Gabriel, „Observaţii omiletice asupra cuvântărilor episcopului Asterie al
Amasiei”, în „G.B.”, nr.7-8, 1961, pp.608-621;
12. Popescu, Teodor M., Prof., „Cezaropapismul romano-catolic de iei şi de azi”, în
„Ortodoxia”, nr. 4, 1951, pag.495-539;
13. Rezuş, Petru, Pr.Prof., „Specificul religiei creştine”, în „Ortodoxia”, nr. 4, 1960,
pp.507-526;
14. Sofron, Vlad, Pr.Prof., „Principii misionare şi sociale în epistolele Sf.Apostol
Pavel”, în „S.T.”, nr. 5-6,1955, pp.285-287;
15. Verzan, Sabin, Pr., „Predica apostolică. Tema, planul şi izvoare”, în „G.B.”, nr.
11, 1958,pag.1049-1056;