You are on page 1of 6

Moara cu noroc

de Ioan Slavici

Ioan Slavici (1848-1925) aparţine generaţiei marilor clasici, fiind considerat întemeietorul prozei
obiective în literatura românã. Sursa de inspiraţie a creaţiei sale o reprezintã viaţa satului şi a târgului
transilvãnean din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, privitã dintr-o perspectivã ce îmbinã observaţia
moralã şi cea psihologicã.
Opera “Moara cu noroc” este o creaţie reprezentativã pentru specia nuvelei psihologice prin
compoziţie, tematicã, profunzimea personajelor şi a conflictelor şi prin densitatea subiectului.
La nivel compoziţional se remarcã procedeul construcţiei circulare. Nuvela începe şi se încheie cu
replicile bãtrânei, mama Anei, personaj ce exprimã punctul de vedere al comunitãţii rurale şi totodatã concepţia
autorului care crede în funcţia moralã şi pedagogicã a literaturii. Prima dintre replici susţine ideea cã liniştea,
echilibrul, armonia vieţii de familie sunt mai importante decat bogãţia, care dezumanizeazã, înstrãineazã omul
de adevãratele valori: “Omul sã fie mulţumit cu sãrãcia sa, cãci dacã e vorba nu bogãţia, ci liniştea colibei tale
te face fericit”. Replica finalã exprimã credinţa într-un destin inevitabil “Se vede cã au lãsat ferestrele deschise
[…] simţeam eu cã nu are sã iasã bine; dar aşa le-a fost data”. Deşi ignorã desfãşurarea realã a evenimentelor,
bãtrâna considerã moartea eroilor şi distrugerea hanului drept consecinţa fireascã a dezumanizãrii, a degradãrii
morale.
Perspectiva narativã este de tip omniscient, relatarea fiind realizatã la persoana a III-a de cãtre un
narator obiectiv, omniprezent şi impersonal. Ca modalitãţi de expunere se îmbinã relatarea şi reprezentarea, iar
pauzele descriptive contribuie la configurarea profilului personajelor şi a relaţiilor dintre acestea şi mediu. Sunt
frecvente elemente de oralitate care contribuie la reconstituirea atmosferei rurale. O altã modalitate esenţialã
pentru analiza psihologicã este monologul interior prin care personajele sunt individualizate. Acesta se
realizeazã în stil direct, indirect sau indirect liber. Stilul indirect liber constituie o inovaţie în proza româneascã
a secolului al XIX-lea, permiţând o semnificativã fuziune între vocea narativã impersonalã şi modul de
exprimare al eroilor, surprinzându-se dinamica, fluiditatea gândirii acestora.
În plan tematic nuvela urmãreşte efectele destructive ale dorinţei de inavuţire asupra vieţii de
familie şi asupra personalitãţii umane. Tema este tratatã dintr-o dublã perspectivã, cea realistã, a observaţiei
psihologice şi a relaţiilor interumane, şi cea clasicã în care accentul cade asupra aspectelor morale.
Secvenţele epice sunt realizate prin înlãnţuire, subiectul fiind riguros construit. Acţiunea urmãreşte
destinul familiei lui Ghiţã, modest cizmar, care, din dorinţa legitimã de prosperitate, îşi schimbã statutul social,
luând în arendã hanul “Moara cu noroc”. El evolueazã sub semnul şansei pânã la întâlnirea cu Licã Sãmãdãul,
întruchiparea spiritului malefic, autoritate recunoscutã în întreg ţinutul. Lãsându-se dominat de patima
câştigului, Ghiţã devine treptat complice la ticãloşiile lui Licã, în ciuda revoltei şi a indignãrii impuse de simţul
sãu moral. Indecizia, teama, lipsa de susţinere din partea autoritãţilor îl fac incapabil sã dezvãluie adevãrul,
astfel încât Ghiţã se înstrãineazã de familie, devenind închis, suspicios. Pentru a reuşi totuşi demascarea lui
Licã, Ghiţã îşi sacrificã soţia pe care apoi o ucide. La rândul sãu este împuşcat din ordinul lui Licã. La acestea
se adaugã siuciderea Sãmãdãului care nu vrea sa fie prins de oamenii legii, astfel cã toate personajele principale
sfârşesc în mod violent, victime ale propriilor pasiuni. Prin incendierea hanului se purificã locul unor întâmplãri
tragice.
In opinia mea, caracterul predominant realist al nuvelei nu exclude prezenţa dimensiunii simbolice.
Astfel, circularitatea construcţiei epice evidenţiazã concepţia asupra destinului, care presupune o relaţie
inevitabilã între vinovãţie şi sancţiune. Tot cu valoare simbolicã este înzestrat şi titlul, acesta stabilindu-se însã
prin contrast cu sensul propriu. Astfel, hanul, iniţial un spaţiu al comunicãrii interumane, al întâlnirii benefice,
devine un cadru al izolãrii, al incertitudinii, al neliniştii, al imposibilei comunicãri din cauza dominãrii sale de
cãtre forţe malefice şi pasiuni destructive. Existenţa personajelor se desfãşoarã de fapt sub semnul nenorocului.
Centrul de interes al nuvelei îl reprezintã analiza psihologicã, autorul acordând mai multã
importanţã universului interior decat celui exterior.
În realizarea personajelor se îmbinã modalitãţi complexe, predominante fiind procedeele de
caracterizare indirectã. În construcţia eroului principal se disting douã tipuri umane consacrate de proza realistã,
arivistul şi avarul. Integrarea într-o tipologie contribuie la caracterizarea indirectã, principalele însuşiri
desprinzându-se din acţiuni, replici, atitudini, din relaţiile cu celelalte personaje. Iniţial dorinţa lui Ghiţã de a
dobândi un statut social şi material superior, apare îndreptãţitã mai ales cã în lumea în care trãieşte averea
constituie un criteriu moral, stabilind locul şi importanţa individului. Ajuns la moara cu noroc, existenţa sa şi a
familiei se desfãşoarã sub semnul şansei pânã când apariţia personajului malefic, Licã Sãmãdãul, îi modificã
destinul. Transformarea se datoreazã unei duble determinãri: cea interioarã, a propriei avariţii şi cea exterioarã,
a mediului care nu-i oferã alte posibilitãţi de acţiune.
Spre deosebire de ariviştii din epica realistã, care au si energia necesarã atingerii scopurilor, Ghiţã
este indecis, el oscilând permanent între intenţia de a-l demasca pe Licã pentru a-şi redobândi respectul de sine
şi plãcerea pe care o încearcã pe mãsurã ce averea lui sporeşte. Dorinţa de câştig, iniţial motivatã de grija pentru
viitorul familiei, ajunge treptat o obsesie, o pasiune dezumanizantã.
Opera “Moara cu noroc” este o creaţie reprezentativã pentru specia nuvelei psihologice prin
profunzimea observaţiei şi a analizei, prin evocarea artisticã verosimilã a mediului social şi uman, prin
complexitatea acţiunii şi a personajelor.
Moara cu noroc

de Ioan Slavici

Caracterizarea personajului principal

Ioan Slavici (1848-1925) aparţine generaţiei marilor clasici, fiind considerat întemeietorul prozei
obiective în literatura românã. Sursa de inspiraţie a creaţiei sale o reprezintã viaţa satului şi a târgului
transilvãnean din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, privitã dintr-o perspectivã ce îmbinã observaţia
moralã şi cea psihologicã.
Opera “Moara cu noroc” este o creaţie reprezentativã pentru specia nuvelei psihologice prin
compoziţie, tematicã, profunzimea personajelor şi a conflictelor şi prin densitatea subiectului.
În plan tematic nuvela urmãreşte efectele destructive ale dorinţei de inavuţire asupra vieţii de
familie şi asupra personalitãţii umane. Tema este tratatã dintr-o dublã perspectivã, cea realistã, a observaţiei
psihologice şi a relaţiilor interumane, şi cea clasicã în care accentul cade asupra aspectelor morale.
Perspectiva narativã este de tip omniscient, relatarea fiind realizatã la persoana a III-a de cãtre un
narator obiectiv, omniprezent şi impersonal. Ca modalitãţi de expunere se îmbinã relatarea şi reprezentarea, iar
pauzele descriptive contribuie la configurarea profilului personajelor şi a relaţiilor dintre acestea şi mediu. Sunt
frecvente elemente de oralitate care contribuie la reconstituirea atmosferei rurale. O altã modalitate esenţialã
pentru analiza psihologicã este monologul interior prin care personajele sunt individualizate. Acesta se
realizeazã în stil direct, indirect sau indirect liber. Stilul indirect liber constituie o inovaţie în proza româneascã
a secolului al XIX-lea, permiţând o semnificativã fuziune între vocea narativã impersonalã şi modul de
exprimare al eroilor, surprinzându-se dinamica, fluiditatea gândirii acestora.
În realizarea personajului principal-Ghiţă- se îmbinã modalitãţi complexe, predominante fiind
procedeele de caracterizare indirectã.Totuşi, apar elemente ale portretizării directe, cum ar fi :portretul fizic,
realizat de către narator”înalt, lat în umeri”sau intercaracterizarea , prin care personajul este definit de cei
apropiaţi.Astfel, Ana surprinde transformarea dramatică a lui Ghiţă sub influenţa spiritulului malefic :”tu eşti
cel care se pleacă în faţa lui ca o slugă”.
În construcţia acestui personaj se disting douã tipuri umane consacrate de proza realistã: arivistul şi
avarul. Integrarea într-o tipologie contribuie la caracterizarea indirectã, principalele însuşiri desprinzându-se din
acţiuni, replici, atitudini, din relaţiile cu ceilalţi participanţi la acţiune.
Caracteristică nuvelei este prezentarea personajului în evoluţie Acţiunea urmãreşte destinul lui Ghiţã,
modest cizmar, care, din dorinţa legitimã de prosperitate, îşi schimbã statutul social, luând în arendã hanul
“Moara cu noroc”. El evolueazã sub semnul şansei pânã la întâlnirea cu Licã Sãmãdãul, întruchiparea spiritului
malefic, autoritate recunoscutã în întreg ţinutul. Lãsându-se dominat de patima câştigului, Ghiţã devine treptat
complice la ticãloşiile lui Licã, în ciuda revoltei şi a indignãrii impuse de simţul sãu moral. Indecizia, teama,
lipsa de susţinere din partea autoritãţilor îl fac incapabil sã dezvãluie adevãrul, astfel încât Ghiţã se înstrãineazã
de familie, devenind închis, suspicios. Pentru a reuşi ,totuşi, demascarea lui Licã, Ghiţã îşi sacrificã soţia, pe
care apoi o ucide. La rândul sãu, este împuşcat din ordinul lui Licã. Toate aceste acţiuni ale eroului contribuie la
caracterizarea indirectă.
Spre deosebire de ariviştii din epica realistã, care au si energia necesarã atingerii scopurilor, Ghiţã
este indecis, el oscilând permanent între intenţia de a-l demasca pe Licã pentru a-şi redobândi respectul de sine
şi plãcerea pe care o încearcã pe mãsurã ce averea lui sporeşte. Dorinţa de câştig, iniţial motivatã de grija pentru
viitorul familiei, ajunge treptat o obsesie, o pasiune dezumanizantã:”se gândea la câştig, vedea banii grămadă şi
i se împăienjeneau ochii”.
Metamorfoza dramaticã trãitã de personaj se evidenţiazã mai ales în plan psihologic. Iniţial, Ghiţã
este un tatã şi un soţ iubitor, un om deschis şi încrezãtor, dar asocierea cu forţa maleficã îl înstrãineazã de cei
apropiaţi. El devine închis în sine, temãtor, frãmântat de incertitudini:”se făcuse tot mai ursuz”, “era mereu dus
pe gânduri”. Concesiile în planul moral au drept primã concretizare mãrturia falsã depusã în favoarea lui Licã,
prin care Ghiţã pierde respectul Anei şi, implicit, al comunitãţii. Licã surprinde aceastã transformare pe care şi-o
asumã cu orgoliu :“eşti om cinstit şi am fãcut din tine om vinovat”.
Încercând sã-şi redobândeascã demnitatea şi cinstea, Ghiţã atinge punctul culminant al degradãrii
morale. El o împinge pe Ana în braţele lui Licã spre a favoriza prinderea acestuia de cãtre Pintea, demonstrând
astfel cã ura a devenit mai puternicã decât iubirea. Dupã sacrificarea Anei, Ghiţã devine conştient de propria
decãdere, crima fiind singura soluţie purificatoare pentru vina asumatã. Prin sfârşitul violent al eroului, care este
ucis de unul dinte oamenii lui Licã, autorul dã expresie convingerii colectivitãţii rurale, conform cãreia sfidarea
normelor morale atrage o pedeapsã exemplarã.
În opinia mea,caracterul predominant realist al nuvelei nu exclude prezenţa dimensiunii simbolice, aceasta
contribuind, de asemenea, la caracterizarae indirectă. Astfel, circularitatea construcţiei epice evidenţiazã
concepţia asupra destinului, care presupune o relaţie inevitabilã între vinovãţie şi sancţiune. Tot cu valoare
simbolicã este înzestrat şi titlul, acesta stabilindu-se însã prin contrast cu sensul propriu. Astfel, hanul, iniţial un
spaţiu al comunicãrii interumane, al întâlnirii benefice, devine un cadru al izolãrii, al incertitudinii, al neliniştii,
al imposibilei comunicãri din cauza dominãrii sale de cãtre forţe malefice şi pasiuni destructive. Existenţa
personajelor se desfãşoarã ,de fapt, sub semnul nenorocului.
Opera “Moara cu noroc” este o creaţie reprezentativã pentru specia nuvelei psihologice prin
profunzimea observaţiei şi a analizei, prin evocarea artisticã verosimilã a mediului social şi uman, prin
complexitatea acţiunii şi a personajelor.
Moara cu noroc

de Ioan Slavici

Relatia intre doua pesonaje

Ioan Slavici (1848-1925) aparţine generaţiei marilor clasici, fiind considerat întemeietorul prozei
obiective în literatura românã. Sursa de inspiraţie a creaţiei sale o reprezintã viaţa satului şi a târgului
transilvãnean din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, privitã dintr-o perspectivã ce îmbinã observaţia
moralã şi cea psihologicã.
Opera “Moara cu noroc” este o creaţie reprezentativã pentru specia nuvelei psihologice prin
compoziţie, tematicã, profunzimea personajelor şi a conflictelor şi prin densitatea subiectului.
În plan tematic nuvela urmãreşte efectele destructive ale dorinţei de inavuţire asupra vieţii de
familie şi asupra personalitãţii umane. Tema este tratatã dintr-o dublã perspectivã, cea realistã, a observaţiei
psihologice şi a relaţiilor interumane, şi cea clasicã în care accentul cade asupra aspectelor morale.
Perspectiva narativã este de tip omniscient, relatarea fiind realizatã la persoana a III-a de cãtre un
narator obiectiv, omniprezent şi impersonal. Ca modalitãţi de expunere se îmbinã relatarea şi reprezentarea, iar
pauzele descriptive contribuie la configurarea profilului personajelor şi a relaţiilor dintre acestea şi mediu. Sunt
frecvente elemente de oralitate care contribuie la reconstituirea atmosferei rurale. O altã modalitate esenţialã
pentru analiza psihologicã este monologul interior prin care personajele sunt individualizate. Acesta se
realizeazã în stil direct, indirect sau indirect liber. Stilul indirect liber constituie o inovaţie în proza româneascã
a secolului al XIX-lea, permiţând o semnificativã fuziune între vocea narativã impersonalã şi modul de
exprimare al eroilor, surprinzându-se dinamica, fluiditatea gândirii acestora.
Personajele care participa la actiune sunt reduse la numar, aceasta fiind de fapt si una dintre caracteristicile
nuvelei. Protagonistul, Ghita, se afla in opozitie cu antagonistul, care este Lica, iar in jurul lor se afla o serie de
personaje secundare: Ana, Pintea, batrana.
Lica Samadaul, eroul malefic al nuvelei, este caracterizat direct de catre narator, inca de la prima
apritie :”inalt, uscativ, supt la fata..”. Din tinuta vestimentara reiese statulul superior al personajului. De la
inceput, isi impune regulile si isi enunta pretentiile, reusind astfel sa se auticaracterizeze:”eu vreau sa stiu cine
umbla pe drum, cine trece pe aici, cine zice si ce face…”. Ghita insusi ii spune la un moment dat Samadaului :
”tu nu esti om, Lica, ci diavol” , demonstrand caracterul malefic al personajului.
Lica isi exercita influenta asupra tuturor personajelor care joaca direct sau indirect un rol semnificativ in
desfasurarea evenimentelor: Ghita, Ana, jandarmul Pintea. Bun cunoscator al psihologiei umane, Lica izbuteste
sa ii domine, valorificandu-le slabiciunile.
Cel mai enigmatic si mai controversat aspect psihologic al nuvelei este comportamentul lui Ghita,
cizmarul devenit carciumar, care il duce in cele din urma pe protagonist, in ciuda vointei sale, la un
deznodamant fatal. Ajuns la han, el evolueazã sub semnul şansei pânã la întâlnirea cu Licã Sãmãdãul,
întruchiparea spiritului malefic, autoritate recunoscutã în întreg ţinutul. Lãsându-se dominat de patima
câştigului, Ghiţã devine treptat complice la ticãloşiile lui Licã. Licã surprinde aceastã transformare pe care şi-o
asumã cu orgoliu :“eşti om cinstit şi am fãcut din tine om vinovat”.
Spre deosebire de ariviştii din epica realistã, care au si energia necesarã atingerii scopurilor, Ghiţã este
indecis, el oscilând permanent între intenţia de a-l demasca pe Licã pentru a-şi redobândi respectul de sine şi
plãcerea pe care o încearcã pe mãsurã ce averea lui sporeşte. Dorinţa de câştig, iniţial motivatã de grija pentru
viitorul familiei, ajunge treptat o obsesie, o pasiune dezumanizantã:”se gândea la câştig, vedea banii grămadă şi
i se împăienjeneau ochii”.
O scena dialogata din care reiese relatia dintre personaje este cea care surprinde prima confruntare dintre
Ghita si Lica in care fiecare isi propune sa obtina altceva de la interlocutor: Ghita vrea sa se asigure ca va primi
banii inapoi, iar Lica vrea sa se convinga de seriozitatea carciumarului. Scurtul comentariu naratorial “ Ghita ar
fi avut pofta se sara pe el si sa-l sfasie in bucati”, furnizeaza informatiile necesare cititorului sa inteleaga
tensiunea interioara a lui Ghita , dar si capacitatea sa de disimulare. Frica este un element cheie in relatia celor
doi, fiecare fiind stapanit la un moment dat de aceasta stare, insa personajele au o atitudine diferita in privinta
aceasta. Ghita cauta sa-si mascheze frica, crezand ca astfel va capata un ascendant asupra Samadaului.
Dimpotriva, Lica isi asuma deschis frica, parand sa o considere o virtute sin u o slabiciune. In aceasta secventa,
trairile interioare ale protagonistului sunt evidentiate prin notatiile naratorului :”grai raspicat si aspru”, “se
cutremura”.
O alta scena ce releva trasaturile personajelor este cea in care Lica ii marturiseste lui Ghita crimele
comise. Caracterul diabolic al Samadaului este evidentiat de carciumar care afirma : “Tu nu esti om ,Lica, ci
diavol!”. Mai mult decat atat, Lica isi exagereaza deliberat imaginea diabolica, din dorinta de a-l intimida pe
Ghita.
Finalul nuvelei aducea cu sine moartea celor doua personaje. Din punctul meu de vedere, moartea lor este
justificata, deoarece fiecare a incalcat normele morale, iar pedeapsa primita este direct proportionala cu faptele
lor. Pe de o parte, Ghita s-a facut vinovat de lacomie, iar din dorinta de a castiga cati multi bani si-a sacrificat
nu doar linistea sufleteasca, ci si echilibrul familiei, iar pe de alta parte, Lica este vinovat de a fi distrus viata
tuturor persoanelor cu care a intrat in contact.
Opera “Moara cu noroc” este o creaţie reprezentativã pentru specia nuvelei psihologice prin profunzimea
observaţiei şi a analizei, prin evocarea artisticã verosimilã a mediului social şi uman, prin complexitatea acţiunii
şi a personajelor.

You might also like