TITU MAIORESCU-JUNIMEA

JUNIMEA este o societate culturală înfiinţată la Iaşi în 1864.In viziunea lui Tudor Vianu,
caracteristice junimismului sunt: spiritul filosofic; spiritul oratoric; gustul clasic şi academic;
ironia ; spiritul critic.
La baza criticii realizate de mentorul Junimii, Titu Maiorescu,se află întotdeauna
argumente filosofice şi estetice. Expunerea acestor argumente se structurează, in maniera
discursului sau a pledoariei- retorism explicabil si prin susţinerea a numeroase prelegeri,
conferinţe. Deşi vor încuraja romantismul, junimiştii sunt marcaţi, prin formaţia spirituală şi în
special estetică, de clasicism. Ironia se manifesta în special la adresa falselor valori;spiritul
critic raportându-se la diferite aspecte ale culturii şi civilizaţiei romaneşti contemporane.
Printre direcţiile de acţiune ale Junimii se numără: Educarea publicului prin prelecţiuni
populare-conferinţe pe teme de artă, estetică, ştiinţă, morală; Cultivarea literaturii originale,
prin lectura în cenaclu şi publicarea în revistă; Campaniile pentru introducerea unei ortografii
raţionale, pentru preluarea cu discernamant şi adaptarea neologismelor; Implicarea politică, în
calitate de sustinători ai ideologiei conservatoare.
Publicat în 1889, după moartea poetului, studiul „Eminescu si poeziile lui” reprezintă o
profundă analiză a personalităţii acestuia şi un demers critic sintetic aplicat operei eminesciene.
In opinia mea, originalitatea criticului se evidenţiază printr-o interesantă abordare a
raportului dintre biografie şi literatură, dintre personalitatea empirică si cea creatoare.
Maiorescu porneşte de la viaţa şi activitatea creatoare a poetului spre a ilustra, pertinent, teoria
schopenhaueriană a geniului, viziunea filosofului german aflându- se la baza concepţiei sale
estetice.
In viziunea criticului, existenţa şi devenirea lui Eminescu sunt „rezultatul geniului său
înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea
de la drumul său firesc”. După părerea lui, nici o întâmplare exterioară, nici un element
biografic sau incident afectiv nu au avut o influenţă determinantă asupra acestei individualităţi
creatoare de excepţie.In relaţiile cu semenii, ca şi în existenţa imediată, geniul se caracterizează
prin naivitate- dezinteresul faţă da aspectele materiale, faţă de eventualele recunoaşteri publice-
şi inadaptare.
Pornind de la aceste argumente, criticul combate ideea că mizerie materială ar fi înrâurit
decisiv opera poetului şi că prin ea se explică pesimismul eminescian. După părerea sa,
Eminescu nu preţuia aspectele concrete, modul său de viaţă şi de gândire fiind dominat de
evadarea din realitate într-o lume a ideilor generale.”lumea în care trăia el după firea lui şi fara
nicio silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la
îndemână”.Pesimismul constituie, pentru el, o atitudine filosofică, desprinsă din viziunea lui
Schopenhauer; acesta nu avea cauze particulare, minore, ci era determinat de „soarta omenirii în
general”.
Din studiul maiorescian se desprinde caracterul exemplar al personalităţii creatoare
eminesciene, exemplaritate pe care criticul o extinde şi asupra omului, trecând cu vederea
imperfecţiunile sau scăderile eului empiric.
In viziunea criticului, geniul dispune de facultăţi excepţionale. Predispoziţia poetică apare
ca un dat natural:”Poetul e din naştere, fără îndoială”.Ca trăsături ale personalităţii , Maiorescu
remarcă:inteligenţa covârşitoare, memoria „căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i
mai scăpa”, curiozitatea intelectuală, conştiinciozitatea. Acestora li se adaugă modestia şi
„naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pentru care orice coborâre în real era o
nepotrivire firească”.
In partea a doua a studiului, dedicată operei poetului, criticul atrage atenţia asupra culturii
poetului „la nivelul culturii europene de astăzi”, ceea ce îi conferă statutul de „om al timpului
modern”. Sursele acestei culturi sunt: filosofia germană, greacă şi orientală, operele
reprezentative din literatura germană şi franceză, istoria naţională si universala, folclorul,
literatura română de până la el. Interesul acordat orizontului cultural al poetului constituie un
argument în favoarea modernităţii viziunii critice maioresciene.
In privinţa operei, autorul sesizează drept principale trăsături :bogăţia de idei, forma
desăvârşită a limbajului,, inovaţia la nivelul versificaţiei şi capacitatea unică de a da expreie
individuală sentimentelor generale:” De aici se explică in mare parte adânca impresie ce a
produs-o opera lui.Si ei au simţit , în felul lor, ceea ce a simţit Eminescu în emoţiunea lui,
numai că el îi rezumă pe toţi”.Relaţia dintre poet şi public este, de asemanea , evidenţiată dintr-
o perspectivă modernă. Poetul de geniu transfigurează trăirile semenilor săi şi, în acelaşi timp,
le modelează sensibilitatea:”Această scǎpare a suferinţei mute prin farmecul exprimării este
binefacerea ce o revarsă poetul de geniu asupra oamenilor ce-l ascultă; poezia lui devine parte
integranta din sufletul lor si el traieşte de- acum înainte viaţa poporului său”.
Finalul studiului anticipează destinul operei eminesciene în posteritate, criticul fiind
convins că aceasta va înrâuri decisiv întreaga creaţie lirică a secolului XX.
Ilustrând „direcţia nouă” inaugurată în cultura română prin societatea Junimea şi revista
Convorbiri literare, studiul consacrat personalităţii şi operei eminesciene demonstrează
profunzimea spiritului maiorescian şi pertinenţa judecătilor de valoare formulate de autor, în
acord cu principiile filosofice şi estetice din epocă.