George Enescu: „Câteva cuvinte despre muncă“

Să scriu un articol?
Este ceva atâta de nou, atâta de straniu pentru mine, care mânuiesc cuvântul cu atâta
neîndemânare, încât îmi vine să cer iertare cititorilor pentru îndrăzneala mea. Am
speranţa însă că aceşti cititori – dacă se vor găsi persoane destul de răbdătoare pentru a-
mi suporta proza – vor avea în consideraţie că e prima mea încercare de felul acesta
(probabil şi ultima), că n-am făcut niciodată literatură etc.
Şi acum, după acest fastidios dar necesar preambul, încep: Nu voi vorbi aci despre
muzică, deoarece muzica vorbeşte ea singură despre dânsa, dar voi spune cultul meu
pentru marele factor vital: munca… munca pacientă, zilnică, susţinută în aşa fel încât să
nu mai fe o sforţare, ci o plăcere utilă.
Dar şi chiar dacă n-ar f utilă, nu e destul, oare, ca munca să-ţi dea ţie, muncitorule,
sentimentul că nu ţi-ai pierdut timpul într-o faptă înjositoare sau care te duce la
prăpastie? – ori că nu ţi-ai pierdut timpul nefăcând nimic, ceea ce-ţi aduce tâmpeală şi
plictiseală?

Câte facultăţi preţioase nu se tocesc prin faptul că, din lipsă de voinţă, au rămas
neîntrebuinţate? Este adevărat că, pentru a învăţa să munceşti, trebuie la început mari
sforţări de voinţă, însă treptat, treptat, munca devine o astfel de necesitate zilnică, încât
nu numai că nu e nevoie de nici o sforţare pentru a te pune, dis-de-dimineaţă, pe lucru,
dar şi orice piedică survenind şi oprindu-te a-ţi îndeplini această dulce datorie cotidiană
îţi este odioasă, lăsându-ţi impresiunea că astăzi nu ţi-ai câştigat odihna de diseară.
Aştepţi cu nerăbdare ziua de mâine spre a te despăgubi cu prisosinţă! Se întâmplă că
piedicile, diferitele piedici morale şi materiale succedându-se des, să slăbească avântul tău
spre muncă şi după câtva timp să te trezeşti fără acel imbold constant care arde în sufetul
tău.

Păzeşte-te atunci şi înlătură cu orice preţ acele piedici, închide-ţi uşa, nu-ţi vedea decât
amicii intimi şi acestora impune-le tăcerea şi respectul pentru munca ta, pentru timpul
tău; reculege-te, adu-ţi aminte de dulceaţa nesfârşită de a trăi ore şi ore scăldat în propria-
ţi activitate.
Se întâmplă iar, că la cei ce muncesc cu capul, inspiraţia seacă momentan, că se obosesc. E
bine deci ca un intelectual să-şi caute o a doua ocupaţie, dacă e posibil mai puţin
abstractă. În cazul când, creierul find surmenat, medicul îţi prescrie exerciţii, sport, nu e
chestie oare tot de muncă, de o muncă armonioasă a trupului tău, în timp ce creionul se
odihneşte?
O a doua ocupaţie nu trebuie necesarmente să fe pur fzică. Lăsând la o parte oamenii
excepţionali ca Michelangelo, Leonardo da Vinci, Wagner – aceste genii prodigioase cari
cu aceeaşi patimă îndeplineau lucruri atât de diferite şi le realizau pe deplin –, să
cităm numai pe pictorul Ingres şi pe poetul Lenau, cari numai pentru a se distra
ajunseseră să devie foarte apreciabili violonişti.
Dar acei a căror muncă principală este pur materială? Acelora nimic nu le va împrospăta
puterile, ca citirea unor cărţi înălţătoare, ca vizitele repetate în muzee, ca încercarea de a
pătrunde în tainele dumnezeieşti ale lui Beethoven, spre exemplu.
Să te odihneşti de muncă prin muncă.
Muncă liberă, ordonată şi armonioasă funcţionare a nobilelor facultăţi, întreţinute
mlădioase şi fecunde printr-un exerciţiu continuu, liniştit izvor de fericire. Muncă
scumpă, cel ce nu te cunoaşte, se întreabă: „Pentru ce oare trăiesc?” şi, vai, are dreptate.
Încercaţi, voi acei cari n-aţi gustat adevărata dulceaţă a muncii, voi cari aveţi
superstiţiunea că munca e o povară inventată pentru a-şi plăti dreptul de a vieţui pe
bietul nostru pământ; încercaţi să munciţi pentru şi numai pentru plăcerea de a vă
concentra forţele într-o direcţiune anumită, de a le echilibra bine în folosul bunului
şi naturalului rezultat, de a vă ameliora progresiv pentru ca acest rezultat să devie din ce
în ce mai bogat, mai bun, mai frumos… şi atunci, pe lângă satisfacţiunea ce veţi simţi de
a f putut ajunge să-l obţineţi, veţi avea şi buna surprindere să constataţi, la fraţii
voştri oameni, aprobare şi câteodată admiraţie, în orice caz deferentă şi respect“.

George Enescu

Publicat în Făt-Frumos, Bucureşti, l, nr. l, l septembrie 1915, pag. 3-4. Cu fotografe la

pag. 3 şi autograf la pag. 4.