Professional Documents
Culture Documents
Responsabil lucrare,
PROF. DR. ING. TUDOR POSTELNICU
TABLA DE MATERII
1. INTRODUCERE
1.1 Conţinut şi domeniu de aplicare 1-1
1.2 Obiective de performanţă. Stări limită. 1-2
1.3 Terminologie 1-3
Prevederile prezentului cod sunt aplicabile structurilor de clădiri din beton armat,
oţel, lemn sau zidărie, precum şi componentelor nestructurale din aceste
construcţii.
1
In Codul de consolidare P100-3/2006 au fost preluate, cu permisiunea Japan Building Disaster Prevention
Association, cunostinte si informatii din Guidelines for Seismic Retrofit of Existing Reinforced Concrete
Buildings, 2001. Permisiunea de preluare a fost obtinuta in cadrul Proiectului JICA de Reducere a Riscului
Seismic la Cladiri si Structuri in Romania.
1-1
Din punct de vedere practic acest obiectiv de performanţă se consideră atins
dacă sunt satisfăcute verificările impuse de P100-1: 2006 pentru starea limită
ultimă ULS.
Terminologie
1-2
- Reparaţie: refacerea sau înnoirea oricărei părţi degradate sau avariate din
construcţii cu scopul de a obţine acelaşi nivel de rezistenţă, rigiditate şi/sau
ductilitate, cu cel anterior degradării;
1-3
2. BAZELE ALEGERII SOLUŢIILOR DE INTERVENŢIE
(2) În cadrul expertizei sau al studiului de fezabilitate, după caz, se vor analiza
două sau mai multe scheme alternative de intervenţie. Pentru fiecare din acestea, se
evaluează reducerea vulnerabilităţii faţă de sursele de hazard seismic pe
amplasament şi se selectează cea mai eficientă soluţie pe baza celor mai importante
criterii pentru cazul considerat.
Calculele structurale şi de dimensionare ale elementelor de consolidare se vor face
cu respectarea modelelor şi metodelor din P100-1: 2006 a regulilor suplimentare date
în Ghidul de proiectare a măsurilor de consolidare.
2-1
Opţiuni pentru strategia de intervenţie
(ii) prin reducerea rigidităţii laterale a construcţiei în situaţiile în care se poate obţine o
perioadă a oscilaţiilor proprii superioară perioadei Tc, situând construcţia într-un
domeniu în care valorile spectrale ale acceleraţiei scad cu creşterea perioadei.
Practic aceasta se poate realiza prin izolarea seismică a bazei, sau mai rar, prin
tăierea unor legături structurale. De exemplu prin separarea parapeţilor de beton
armat de stâlpi.
Această strategie este recomandabilă în special pe amplasamente cu valori Tc ≤ 1
sec.
(iii) prin introducerea unor amortizori în sistemul structural, care prin absorbţia şi
disiparea unei părţi semnificative din energia seismică indusă în structură, limitează
eforturile ce revin elementelor structurale.
2-2
(b) în ceea ce priveşte reducerea cerinţelor de deplasare:
(i) prin reducerea perioadei oscilaţiilor proprii a structurii, respectiv prin sporirea
rigidităţii şi/sau reducerea maselor.
(ii) prin introducerea de izolatori seismici la bază, care prin absorbţia celei mai mari
părţi a deplasării laterale produsă de cutremur, limitează deplasările relative ale
elementelor structurale.
NOTĂ În multe cazuri intervenţia unei caracteristici structurale modifică şi cerinţele seismice.
Configuraţia şi ordonatele spectrelor răspunsului seismic elastic şi inelastic, în acceleraţii şi în
deplasări depind de parametrii structurali de rezistenţă, rigiditate şi ductilitate.
De asemenea, în multe situaţii, intervenţii efectuate cu scopul îmbunătăţirii unei anumite
proprietăţi, are efect şi asupra altor caracteristici structurale. De exemplu, cămăşuirea cu
beton armat aplicată pentru sporirea ductilităţii locale a unui stâlp, funcţie de modul concret de
realizare a armării, poate asigura şi sporirea rezistenţei la forţă tăietoare şi la moment
încovoietor.
2-3
mari, fără să fie posibile remodelări semnificative ale spaţiului pentru
îmbunătăţirea funcţiunilor, pe terenuri foarte preţioase.
(2) Dacă anumite exigenţe privind caracterul regulat necesar al unei construcţii nu
pot fi evitate, proiectantul intervenţiei trebuie să efectueze calculul structural pe
modele cât mai fidele comportării structurii şi să ia măsuri constructive prin care să
compenseze controlul mai puţin sigur al răspunsului seismic în asemenea situaţii.
2-4
O soluţie comună pentru a întări nivelurile slabe este prin consolidarea stâlpilor de la
aceste niveluri. Alternativ, discontinuitatea de acest gen poate fi eliminată prin
prevederea unor elemente verticale chiar în dreptul peretelui superior, sub acesta,
dacă o asemenea intervenţie este acceptabilă funcţional.
Intervenţia nu trebuie, să creeze efecte negative noi în elementele existente.
C C
CM CM
2-5
(2) În cazul structurilor cu concentrări de eforturi la colţurile intrânde ale
planşeelor se pot introduce elemente de armare în diafragma planşeului, bine
ancorate, în măsură să distribuie forţele concentrate pe suprafeţe mai largi. Altă cale
de a întări diafragma este de a prevedea o suprabetonare armată locală, reducând
local, acolo unde este posibil, grosimea pardoselii. Eforturile în diafragmă pot scădea
şi prin introducerea unor elemente verticale suplimentare intermediare.
(5) Efectul defavorabil al unor forme neregulate în plan, cum este cea a structurii
reprezentate în fig. 2.4 la care cele două “aripi” ale profilului planşeului pot avea
tendinţa să vibreze defazat, poate fi diminuat sau chiar eliminat prin “tăierea”
construcţiei prin rosturi seismice. Prevederea rosturilor implică o detaliere foarte
atentă structurală şi arhitecturală şi, de regulă, este mai costisitoare decât
consolidarea structurii existente. Din aceste motive o asemenea soluţie devine
acceptabilă dacă se urmăresc modificări substanţiale din alte raţiuni. De exemplu,
dacă o clădire industrială s-ar transforma într-una de locuit.
2-6
O altă soluţie posibilă este introducerea unor subsisteme sau elemente structurale
noi, suficient de puternice pentru a reduce solicitarea elementelor existente până la
un nivel la care aceste deficienţe să fie acceptabile.
(4) Intervenţiile locale sau de ansamblu indicate la (2) reprezintă în acelaşi timp
măsuri de sporire a legăturilor structurale şi de sporire a redundanţei structurale.
2-7
3. CONSOLIDAREA STRUCTURILOR DE BETON ARMAT
(1) Funcţie de amploarea măsurilor, intervenţiile la clădirile din beton armat afectate
de seism sau vulnerabile din punct de vedere seismic se împart în trei categorii:
3 -2
3.3 Tipuri de consolidare pentru structuri de beton armat
(1) Soluţiile de consolidare pentru structurile de beton armat pot fi extrem de diverse.
Ele se pot clasifica funcţie de scopul urmărit, rezultând grupele de măsuri de intervenţie
prezentate în continuare. Lista de tipuri de soluţii nu este exhaustivă, putându-se
imagina şi alte.
(2) Soluţii care urmăresc sporirea rezistenţei. La rândul lor acestea se grupează în
intervenţii asupra elementelor individuale, care nu schimbă sistemul structural, şi
intervenţii care implică modificarea sistemului structural.
3 -3
(iv) măsuri care elimină comportarea fragilă a unor elemente de beton armat.
De exemplu, transformarea unor elemente de tip scurt, în elemente cu proporţii şi
comportare de elemente lungi. Această modificare şi comportare se poate obţine
prin tăierea de legături (de exemplu, practicarea unor fante între stâlpi şi
parapetul unei grinzi înalte de faţadă).
(e) intervenţii care reduc forţele seismice
Acestea implică:
(i) măsuri care reduc masa construcţiei. De exemplu:
- prin înlocuirea unor pereţi de compartimentare din materiale grele cu pereţi
executaţi din materiale uşoare.
- prin înlocuirea straturilor grele ale terasei cu straturi din materiale uşoare cu
eficienţă superioară.
- prin reducerea încărcării de exploatare la nivelurile superioare ale clădirilor
(prin mutarea spaţiilor de depozitare la nivelurile inferioare, prin scoaterea din
clădire a unor rezervoare de apă etc.)
- prin desfacerea (demolarea) etajelor superioare
(ii) măsuri de control al răspunsului seismic prin montarea de dispozitive cum
sunt:
- amortizori activi ai maselor
- amortizori de acordare a maselor
- amortizori metalici (histeretici)
- amortizori cu ulei (hidraulici)
(4) Modificarea sistemului structural cu cadre de beton armat este avantajoasă dacă
aplicarea soluţiei conduce la intervenţii localizate. Dacă măsurile implicând modificarea
structurii nu pot evita manifestarea efectelor unor deficienţe sistematice (de exemplu:
armare transversală insuficientă, înnădire necorespunzătoare a armăturilor etc.) este
preferabilă cămăşuirea elementelor.
3 -4
(5) Tehnica umplerii ochiurilor de cadru sau adăugarea de noi pereţi structurali
reprezintă o soluţie eficientă pentru creşterea performanţelor seismice. Elementele noi
adaugate pot fi plasate fie pe conturul clădirii, fie la interiorul constructiei, prima variantă
fiind mai usor de realizat deoarece nu necesita remodelarea spatiilor interioare. Această
soluţie poate duce însă la concentrări ale eforturilor în diafragmele orizontale şi în
infrastructură şi teren. Realizarea de pereţi structurali exteriori construcţiei poate avea
în vedere şi soluţia cu nuclee de beton armat amplasate în curţi interioare. Sistemul de
fundare al nucleelor de pereţi structurali de beton armat concentreză eforturi importante
din încărcările orizontale, fără să beneficieze, de regulă, şi de o lestare
corespunzătoare; ca atare, în aceste cazuri se poate impune deseori soluţia de fundare
la adâncime (piloţi şi ancore active la întindere).
Soluţiile de fundaţii de suprafaţă impun în majoritatea cazurilor realizarea unui sistem
rigid şi rezistent de pereţi în infrastructură în măsură să transfere la teren eforturile de la
baza pereţilor.
Soluţiile de intervenţie considerate, bazate pe introducerea de elemente cu rigiditate şi
rezistenţă mare, impun rezolvarea cu prioritate a sistemului de fundaţii adecvat noii
construcţii.
(6) Panourile de umplutură pot fi din beton armat, turnat monolit sau prefabricat sau
din zidărie armată. Când sunt utilizate elemente prefabricate în interiorul constructiei pot
aparea probleme de executie legate de manipularea acestora.
(7) Adăugarea de contravântuiri din otel poate fi o solutie preferabilă dacă sunt
necesare goluri de dimensiuni mari în pereti şi se urmăreşte reducerea masei asociate
soluţiei de consolidare.
(8) Rezistenţa la forţe laterale a cadrelor existente poate fi crescută prin adaugarea
unor contraforturi sau a unor lamele din beton armat pe feţele stâlpilor. Introducerea
contraforturilor necesită însă suficient spaţiu liber în jurul clădirii, inclusiv pentru
dezvoltarea fundaţiilor.
(1) Creşterea performanţelor structurale ale cadrelor de beton armat se poate obţine
prin intervenţii care nu schimbă esenţial caracteristicile structurii iniţiale. Aceste
intervenţii se bazează, în principal, pe tehnici de cămăşuire a elementelor cadrelor,
urmărind creşterea rezistenţelor, rigidităţii şi/sau a capacităţii de deformare postelastică
a elementelor structurale existente.
3 -5
armăturilor, noduri slabe etc.) impun, de regulă, intervenţii generalizate bazate pe
tehnica cămăşuirii elementelor. În aceste cazuri, soluţiile bazate pe contravântuirea
cadrelor sau introducerea de pereţi de umplutură, nu sunt în măsură să asigure în
multe cazuri creşterea adecvată a nivelului de performanţă structurală,.
(d) Soluţia de cămăşuire a elementelor cadrelor nu modifică caracteristicile de
comportare iniţiale ale acestor structuri caracterizată prin solicitarea relativ uniformă
şi moderată a cadrelor şi diafragmelor orizontale;
(e) Ca urmare, soluţia de intervenţie prin cămăşuirea elementelor cadrelor conduce şi la
cerinţe de rezistenţă şi rigiditate ale infrastructurii şi fundaţiilor sensibil mai mici
comparativ cu tehnicile de intervenţie localizate (prin adaus de pereţi structurali, cu
cadre cu pereţi de umplutură sau contravântuite etc.);
(f) Cămăşuirea elementelor cadrelor cu beton armat, poate afecta în măsură
importantă şi elementele nestructurale ale construcţiei, astfel costul şi durata
lucrărilor poate fi mai mare comparativ cu alte soluţii.
(3) Cămăşuirea elementelor cadrelor în soluţie beton armat poate avea ca obiectiv
realizarea unui element nou, alcătuit din elementul existent conlucrând cu cămăşuiala,
sau numai din secţiunea cămăşuielii. În acest ultim caz elementul existent este
caracterizat de caracteristici fizico-mecanice foarte scăzute (acesta poate fi cazul unui
beton foarte slab, degradat sau rupt prin compresiune).
3 -6
3.4.2.2 Sporirea rezistenţei la forţă tăitoare
(2) Cămăşuielile se pot realiza din beton armat, oţel sau polimeri armaţi cu fibre
(FRP).
(3) Cămăşuielile pot avea simultan mai multe efecte. De exemplu, pe lângă
sporirea rezistenţei la forţă tăietoare, poate creşte şi rezistenţa la încovoiere şi
deformabilitatea (ductilitatea). Pentru a mobiliza sau a inhiba aceste efecte trebuie
luate măsuri specifice.
A. Stâlpi
(1) Pentru a fi egal eficientă în cele două direcţii, cămăşuirea stâlpilor se face pe
toate feţele (fig. 3.1).
(2) Atunci când cămăşuirea nu poate fi executată pe toate cele patru laturi ale
stâlpului şi se acceptă un grad diferit de consolidare pe cele două direcţii, se vor lua
măsuri pentru prevenirea desprinderii cămăşii de stâlpul existent. În acest scop se
pot utiliza ancore post-instalate, fixate cu mortar sau răşină epoxidică, în găuri forate
în stâlpul existent. Ancore post-instalate
Stâlpul existent
(b)
(a)
Figura 3.1
(3) Dacă stâlpul este “captiv”, fiind cuprins între un parapet înalt şi grindă, stâlpul
este expus unei ruperi periculoase specifică elementelor scurte; cămăşuirea se va
face potrivit uneia dintre variantele date la (4)…(7).
(4) Dacă stâlpul este adiacent unui parapet de beton armat de grosime mare se
recomandă să se execute cămăşuirea numai pe înălţimea liberă a stâlpului.
(5) Dacă stâlpul este adiacent unui parapet de beton armat de grosime redusă se
recomandă executarea unui rost vertical între cele două elemente şi efectuarea
cămăşuirii pe întreaga înălţime a stâlpului. (fig. 3.2)
3 -7
aprox 30mm
aprox30mm
aprox 30mm aprox 30mm
aprox 30mm
aprox 30mm
Figura 3.2
(6) Alternativ, stâlpul poate fi cămăşuit pe toate laturile, pe întreaga înălţime, fără
executarea rosturilor verticale, prin suprapunerea etrierilor cu bare introduse în găuri
forate în elementele adiacente. (fig. 3.3)
Cămaşă de
beton armat
a
Secţiune transversală
Parapet din
beton armat
Figura 3.3
(7) Dacă stâlpul este adiacent unui perete nestructural se recomandă desfacerea
locală a unui rost vertical între cele două elemente care să permită cămăşuirea
stâlpului pe întreaga înălţime.
(8) Grosimea cămăşii trebuie să fie ≥ 10 cm în cazul executării din beton turnat în
cofraj şi ≥ 6 cm în cazul betonului torcretat. Clasa de beton este ≥ C15/25 şi cel puţin
clasa betonului din stâlpul existent.
3 -8
(11) În cazul utilizării plaselor sudate, trebuie asigurată o lungime suficientă de
suprapunere pentru închiderea plasei pe una dintre feţele stâlpului.
(12) Pentru realizarea aderenţei dintre cele două straturi de beton, faţa stâlpului
existent va fi curăţată complet de tencuială şi asperizată. De regulă, nu este
necesară conectarea prin armături a cojii metalice de betonul stâlpului existent.
B. Grinzi
(1) Cămăşuirea se aplică pe cele două feţe laterale şi va avea grosimea de min.
10 cm în cazul betonului turnat şi min. 6 cm în cazul betonului torcretat.
(2) Armăturile verticale (etrierii) trebuie ancorate eficient la capete pentru a putea
fi active pe toată înălţimea grinzii. Ancorarea se realizează prin unul din procedeele
din fig. 3.4. Ancorarea armăturilor verticale poate face necesară completarea cămăşii
şi pe a treia sau şi pe a patra latură a grinzii.
Figura 3.4
(5) Dacă cămăşuirile se realizează prin turnare, iar grinda face parte dintr-un
planşeu sunt necesare perforări ale plăcii adiacente grinzii pentru trecerea
armăturilor şi turnarea betonului. Dacă golurile de turnare secţionează placa pe mai
mult din jumătatea deschiderii se va analiza dacă este necesară sprijinirea provizorie
a plăcii.
C. Noduri
(1) Cămaşa de beton armat aplicată nodurilor are o eficacitate limitată asupra
rezistenţei acestuia la forţă tăietoare datorită poziţiei marginale a armăturilor nodurilor
faţă de zona de transfer a forţei tăietoare. Armătura orizontală are un efect indirect
asupra rezistenţei la forţă tăietoare a nodului prin sporul de rezistenţă al diagonalei
3 -9
comprimate mobilizate în interiorul nodului ca rezultat al creşterii armăturii de
confinare.
C
L
cross b cross a
Secţiunea
Secţiunea
section b CL section a
bonded anchor for
bare longitudinale armătură longitudinală
flexural reinforcing flexural reinforcing bar
buciardare
roughening ancorate chimic bar sudură
flare welding
a
planşeu
slab
b
perforation through
perforare prin floor
planşeu
slab gol în grindă pentru
grindă
beam
penetration hole for
trecerea armăturii ancore
bondedchimice
anchor
reinforcing bar
transversale
hooked
armătură flexural
longitudinală hoop reinforcing bar as shear
conectori buciardare
roughening
etrierinpejoint
zonapanel
de nod connector (if necessary )
cu cioc reinforcing bar column
stâlp bonded chimice
ancore anchor
(a) cross-section
Secţiune verticală (b) Sectiune
horizontal cross section
orizontală
Figura 3.5
A. Stâlpi
(1) De regulă, cămaşa trebuie să îmbrace toate laturile stâlpului (fig. 3.6 (a), (b)).
Dacă nu există acces pe una dintre laturile stâlpului şi se acceptă un efect redus al
consolidării pe una din direcţii se vor lua măsuri de împiedicare a desprinderii cămăşii
metalice parţiale, bazate pe principiile detaliilor din fig. 3.6.
mortar cu vâscozitate redusă mortar cu vâscozitate redusă profil cornier din oţel
mortar „grout”
platbandă de oţel
tablă de oţel tablă de oţel
profil cornier din oţel
(a) Cămaşă de oţel continuă de (b) Cămaşă de oţel continuă (c) Cămaşuire cu platbenzi de oţel
formă dreptunghiulară de formă circulară prinse pe profil cornier la colţuri
Figura 3.6
(2) Spaţiul dintre cămaşa de oţel şi faţa stâlpului existent trebuie umplut bine cu
mortar de ciment sau epoxidic, cel mai bine prin presiune. Dimensiunea rostului
3 - 10
trebuie stabilită astfel încât acesta să poate fi umplut cu mortar în bune condiţii.
Mortarul trebuie să aibă o rezistenţă la compresiune mai bună decât rezistenţa
betonului din stâlpul existent, dar cel puţin rezistenţa unui beton de clasa C25/30.
(3) În cazul cămăşuirii continue tabla de oţel trebuie să aibă o grosime de cel
puţin 5mm. Dacă se alege o cămaşă cu secţiune dreptunghiulară este necesar ca
aceasta să fie rotunjită la cele patru colţuri cu o rază egală cu triplul grosimii tablei.
Se recomandă ca părţile componente ale cămăşii să fie fabricate în ateliere
specializate, iar la şantier să se facă numai asamblarea finală.
(4) În cazul utilizării soluţiei cu platbande de oţel acestea trebuie să aibă o lăţime
de aproximativ 100 mm. Platbandele situate la un interval de aproximativ 300 mm
(măsurat interax) se sudează de profilul cornier de la colţurile secţiunii, ca în fig. 3.6
(c).
(5) Dacă stâlpul este adiacent unui perete nestructural se recomandă a crea un
rost vertical suficient de larg între cele două elemente care să permită efecturarea în
bune condiţii a lucrărilor de consolidare. După efectuarea acestor lucrări rostul poate
fi închis.
Tablă de oţel
Perete adiacent
Perete
Rost vertical adiacent
Figura 3.7
(6) Dacă stâlpul este adiacent unui parapet din beton armat de grosime mare se
recomandă să se execute cămăşuirea numai pe înălţimea liberă a stâlpului.
(7) Dacă stâlpul este adiacent unui parapet din beton armat de grosime redusă se
recomandă executarea unui rost vertical între cele două elemente şi efectuarea
cămăşuirii pe întreaga înălţime a stâlpului.
Tablă de oţel
Tablă de oţel
a
a≥h1/50
Figura 3.8
3 - 11
(8) Rostul dintre tabla de oţel şi stâlpul de beton armat se va umple sub presiune
cu mortar de ciment sau epoxidic. Mortarul de ciment trebuie caracterizat de
contracţii reduse.
B. Grinzi
(1) Pentru cămăşuirea cu tablă de oţel a grinzilor se pot utiliza diferite soluţii: cu
tablă continuă, cu fâşii de platbande sau etrieri de oţel beton aparent (fig. 3.9).
Placă de ancoraj
(t ≥ 6mm)
(a) (b)
Figura 3.9
(2) Grosimea minimă a tablei este 5 mm. În cazul utilizării unor fâşii (platbande),
distanţa minimă între acestea, măsurată interax va fi 200 mm.
(3) Rostul dintre tabla de oţel şi elementul de beton armat se va umple cu mortar
sub presiune. În cazul în care este posibil (suprafeţe netede ale grinzilor) elementele
de tablă se pot lipi direct cu răşină epoxidică.
Figura 3.10
C. Noduri
3 - 12
planşeului, secţiunea continuă de oţel în direcţie orizontală fiind realizată de bare de
oţel beton care traversează grinzile şi care se sudează de corniere (fig. 3.11).
(a)
(b)
A. Stâlpi
(3) Stâlpul trebuie înfăşurat strâns cu foile din FRP. Fibrele trebuie dispuse
perpendicular pe axul longitudinal al stâlpului.
3 - 13
Lungimea de
suprapunere
Figura 3.12
Foi de FRP
Suprapunerea se va face
alternant pe cele patru feţe
ale stâlpului
Foile se
înfăşoară strâns
pe stâlp
Figura 3.13
(5) Zonele de îmbinare prin suprapunere se vor dispune alternativ pe cele patru
feţe ale stâlpului.
(8) Dacă stâlpul este adiacent unui parapet sau unui buiandrug se recomandă
executarea unui rost vertical între cele două elemente care să permită cămăşuirea
stâlpului pe întreaga înălţime. (fig. 3.14)
3 - 14
Foi de
FRP
Figura 3.14
(9) Dacă stâlpul este adiacent unui perete se recomandă executarea unui rost
vertical între cele două elemente care să permită cămăşuirea stâlpului pe întreaga
înălţime. Dacă peretele are rol structural şi este de lungime redusă cămăşuirea se
poate executa pentru întregul ansamblu după „umplerea” secţiunii cu beton şi
transformarea ei într-una dreptunghiulară. (fig. 3.15).
Foaie de FRP
Foaie de FRP
Perete adiacent „Spaţiu umplut”
cu beton a secţiunii
Perete adiacent
Rost vertical
Figura 3.15
B. Grinzi
(3) Armăturile sau piesele metalice trebuie să fie ancorate eficient dincolo de
secţiunile de la extremităţile elementelor (nodurile cadrului) pentru a putea fi
mobilizate integral în aceste secţiuni.
3 - 15
(1) Detaliile de cămăşuire pentru sporirea rezistenţei la forţă tăietoare sunt în
general valabile şi pentru sporirea rezistenţei la încovoiere, cu completările date la
punctele următoare. De regulă, creşterea rezistenţei la încovoiere atrage şi
necesitatea creşterii rezistenţei la forţă tăietoare, având în vedere faptul că valorile
de dimesnionare ale forţelor tăietoare sunt cele asociate mecanismului structural de
plastificare.
(2) Armăturile longitudinale reprezintă armături de rezistenţă. În situaţia în care
armăturile lucrează la compresiune, ele trebuie asigurate împotriva flambajului. În
consecinţă barele longitudinale din cămăşuiri trebuie să respecte regulile privind
prinderile în colţurile etrierilor (agrafelor) specifice stâlpilor din structurile în cadre din
zone seismice (fig. 3.17 a, b, c). Pentru a putea monta etrierii de închidere a barelor
longitudinale se admite desfacerea locală a acoperirii cu beton elementelor existente.
În cazul în care numărul de bare este mare, o parte din ele pot fi fixate prin agrafe
ancorate chimic în elementul de beton existent.
b.
c.
a.
Figura 3.17
3 - 16
armăturilor de diametru relativ mic (≤ 14 mm) se pot folosi ancore postinstalate în
stâlp, înnădite prin petrecere cu armăturile de la extremităţile grinzii.
3 - 17
3.4.3. Intervenţii cu transformarea sistemului structural
3.4.3.1.1. Principii
(1) Transformarea sistemului structural în cadre prin introducerea de
contravântuiri metalice oferă următoarele avantaje:
(a) creşterea substanţială a rezistenţei şi a rigidităţii structurii;
(b) permite realizarea unor goluri necesare pentru iluminatul natural, circulaţie etc.;
(c) creşterea masei introdusă prin ataşarea elementelor metalice de consolidare
este mult mai mică, în raport cu alte soluţii de intervenţie;
(d) soluţia de consolidare poate fi prefabricată şi astfel durata de execuţie se poate
reduce semnificativ.
(2) Din punct de vedere al soluţiei de conectare dintre contravântuirile metalice şi
elementele de beton armat ale cadrelor existente se disting două categorii:
(a) contravântuiri metalice „înrămate” cu ramă prinsă direct cu conectori cu
aderenţă chimică sau cu cap expandabili (fig. 3.18) sau conectate indirect prin
intermediul unui strat de mortar necontractil introdus în interspaţiul dintre
cadrul de beton armat şi rama metalică (fig. 3.19);
3 - 18
Fig. 3.18. Contravântuiri metalice „înrămate” cu prindere directă
3 - 19
Fig. 3.21. Contravântuiri metalice „neînrămate”
amplasate la exteriorul clădirii
(3) Din punct de vedere al execuţiei acestor soluţii trebuie avute în vedere
următoarele considerente:
(a) Contravântuirile cu conectare directă sunt mult mai greu de realizat întrucât
apar probleme legate atât de modul de conectare, cât şi legate de dimensiunile
elementelor metalice.
Notă: În foarte multe cazuri, dimensiunile necesare ale contravântuirilor metalice pot fi diferite faţă de cele din proiect
şi în consecinţă necesită o serie de ajustări in-situ. În plus, în multe situaţii, realizarea găurilor în poziţiile dorite este
împiedicată de prezenţa armăturilor din elementele structurale ale cadrelor existente.
3 - 20
Conectarea centurii de beton de rama metalică se realizează cu gujoane, iar de
elementele cadrului, prin ancore chimice sau cu cap expandabil.
3 - 21
(4.4) În cazul sistemelor de contravântuiri concentrice cu o singură diagonală per
ochi de cadru, acestea trebuie distribuite în plan şi pe verticală astfel încât atât
rezistenţa laterală, cât şi rigiditatea structurii consolidate să aibă valori apropiate
pentru ambele sensuri de acţiune seismică. Astfel suma proiecţiilor orizontale ale
secţiunilor transversale ale diagonalelor întinse trebuie să nu difere cu mai mult de
10% pentru cele două sensuri de acţiune seismică, pentru fiecare direcţie principală
de rezistenţă.
(4.5) În cazul introducerii unor sistemelor de contravântuiri în formă de V sau Λ
lungimea de flambaj se reduce, ceea ce conduce la creşterea capacităţii barelor
comprimate. Ca urmare la proiectarea acestor sisteme de contravântuiri se poate
conta şi pe aportul barelor comprimate la preluarea forţelor seismice orizontale.
(4.6) Pentru elementele de contravântuire având coeficienţi de zvelteţe diferiţi pe
cele două direcţii principale ale secţiunii transversale se recomandă introducerea
unor elemente metalice suplimentare cu rolul de a preveni flambajul barei
comprimate pe direcţia slabă a secţiunii.
(4.7) În cazul contravântuirilor în formă de Λ, se va verifica dacă grinda existentă de
beton armat este capabilă să preia momentele încovoietoare suplimentare produse de
forţa verticală ce apare ca diferenţă între componentele verticale ale forţelor capabile
ale diagonalei întinse şi a celei comprimate după flambajul barei comprimate (vezi
fig. 3.23). Dacă grinzile existente nu pot prelua această solicitare suplimentară se
impune consolidarea acestora prin ataşarea unor elemente de oţel atât la partea
inferioară, cât şi la cea superioară.
3 - 22
trebuie să fie capabilă să preia doar momentul concentrat produs de cuplul
rezultantelor orizontale ce sunt aplicate la feţele superioară, respectiv inferioară a
grinzii dacă axele contravântuirilor nu se suprapun (fig. 3.24(b)).
(a) (b)
Fig. 3.24. Sistem de contravântuiri în X pe înălţimea a două niveluri
3 - 23
Cadru de beton armat existent
Deformaţii inelastice
din forţă tăietoare
Panou de Încărcare
forfecarel laterală
Contravântuiri
3 - 24
Mecanismul de tip I:
se caracterizează prin incursiuni post-elastice semnificative ale diagonalei
întinse şi flambajul local al celei comprimate;
cedarea cadrului contravântuit corespunde ruperii la forţă tăietoare sau din
încovoiere a stâlpilor existenţi de beton armat;
în zona de conectare dintre cadrul existent şi rama metalică nu se înregistrează
degradări semnificative;
curba forţă orizontală-deplasare laterală evidenţiază o bună comportare
histeretică; înregistrându-se atât o creştere semnificativă a capacităţii laterale,
cât şi sporirea ductilităţii de ansamblu.
Mecanismul de tip II:
se caracterizează prin producerea unor lunecări în zona de conectare dintre
elementele cadrului de beton armat şi rama metalică a contravântuirii;
capacitatea laterală de rezistenţă a cadrului consolidat este plafonată datorită
acestor lunecări orizontale;
nu se înregistrează intrarea în curgere a diagonalei întinse şi nici flambajul celei
comprimate;
cedarea se produce prin forfecarea stâlpului „întins” la partea superioară,
urmată imediat de ruperea la forţă tăietoare sau din încovoiere a stâlpului opus;
Datorită forfecării stâlpului întins se observă o degradare rapidă a capacităţii
laterale a cadrului contravântuit.
Mecanismul de tip III:
se caracterizează prin intrarea în curgere a armăturilor din stâlpul „întins” de
beton armat;
cedarea se produce fie prin ruperea la întindere a armăturilor din stâlpul întins,
fie cel mai adesea prin zdrobirea betonului din stâlpul comprimat;
nu se înregistrează lunecări în zona de conectare şi nici curgerea sau flambajul
diagonalelor metalice;
chiar dacă comportarea de ansamblu a cadrului contravântuit este ductilă, acest
mecanism de rezistenţă nu este recomandat întrucât depinde de armarea
existentă a elementelor de beton armat şi nu utilizează eficient capacitatea de
întindere axială a contravântuirilor metalice.
(c) Se recomandă ca proiectarea soluţiei de intervenţie prin introducerea de
contravântuiri metalice să urmărească obţinerea mecanismului de cedare de tip I.
3.4.3.1.4. Condiţii constructive şi tehnologii de conectare
(1) Se recomandă ca pentru conectarea dintre rama metalică şi cadrul existent de
beton armat să se utilizeze fie conectori cu aderenţă chimică, fie conectori cu
expansiune; este interzisă folosirea simultană a mai multe tipuri de ancore;
(2) În cazul conectării directe dintre elementele metalice şi structura existentă de
beton armat, paşii tehnologici de execuţie sunt următorii:
(i) punerea în poziţie a contravântuirilor metalice pentru a marca poziţia
găurilor sau eventual pentru realizarea parţială a găurilor;
(ii) îndepărtarea elementelor metalice şi realizarea găurilor conform
diametrului şi adâncimii din proiect sau din specificaţiile tehnice;
(iii) curăţarea găurii conform instrucţiunilor date în fişa tehnică de producătorul
răşinii epoxidice;
3 - 25
(iv) introducerea răşinii epoxidice şi ulterior a buloanelor/ancorelor;
(v) se aşteaptă trecerea intervalului de timp necesar întăririi răşinii
(vi) montarea şi fixarea contravântuirilor metalice.
Notă: În multe situaţii, realizarea găurilor în poziţiile dorite este împiedicată de prezenţa armăturilor din elementele
existente. În asemenea cazuri, găurile parţial forate trebuie umplute cu un mortar necontractil, buloanele de ancorare
trebuie repoziţionate şi implicit trebuie realizate noi găuri în flanşele/scaunele elementelor metalice.
3 - 26
Fig. 3.27. Procedura schematizată de conectare indirectă între contravântuirile
metalice şi elementele de beton armat ale cadrului existent
(6) Sistemul de conectare dintre rama metalică şi cadrul existent de beton armat
trebuie proiectat astfel încât să asigure un transfer cât mai uniform al eforturilor de
lunecare ce se dezvoltă la interfaţă. Pentru a atinge acest deziderat trebuie evitată
cedarea prin despicare a mortarului injectat în zona de conectare. De aceea, pasul şi
ecartamentul ancorelor post-instalate şi al gujoanelor cu cap sudate de rama metalică
trebuie să respecte condiţiile prezentate în fig. 3.28:
3 - 27
⎧h ′ ≈ 160 ÷ 250 mm
⎪e ≥ 60 mm
⎪ 1
⎪e 2 ≥ 5 ⋅ d a
⎪
⎨ dg
⎪t ≥
⎪ 4
⎪p ≥ 7.5d c
⎪g ≥ 60 mm
⎩
3 - 28
Fig. 3.30. Metoda de injectare cu presiune a mortarului necontractil
(9) Mortarul necontractil injectat în spaţiul dintre rama metalică şi cadrul de beton
armat trebuie să aibă rezistenţa la compresiune cel puţin egală cu 30 N/mm2.
(10) Pentru a evita cedarea prin despicare a mortarului, în interspaţiul dintre rama
metalică şi cadrul existent trebuie introdusă fie o armătură spiralată de tip fretă, fie
etrieri rectangulari, fie „scăriţe” de plase sudate (vezi fig. 3.31).
3 - 29
(11) Procentul minim de armare transversală în zona de conectare (corespunzând fie
armăturii spiralate, fie etrierilor rectangulari, fie fâşiilor de plase sudate) este de 0.4%.
Acest procent se calculează cu următoarea formulă:
n e ⋅ A ae
ps =
h′ ⋅ a e
unde:
ae= pasul armăturii transversale (mm)
ne = numărul de ramuri (mm2)
Aae = aria unei ramuri (mm2)
h’ = înălţimea stratului de mortar (mm)
3 - 30
3.4.3.2. Introducerea unor pereţi structurali de beton armat
3.4.3.2.1. Principii
(1) Soluţia constând în introducerea unor pereţi structurali de beton armat este
aplicabilă atât clădirilor cu structura alcătuită din cadre de beton armat, cât şi clădirilor
cu parter flexibil, la nivelul slab.
(2) Conlucrarea cadrelor existente cu pereţii structurali de beton armat poate
conferi ansamblului o comportare specifică structurilor duale sau structurilor rigide cu
pereţi. Această soluţie de consolidare conduce la o creştere apreciabilă de rezistenţă şi
rigiditate la deplasări laterale, astfel încât deplasările relative de nivel scad
considerabil şi în consecinţă se diminuează gradul de degradare atât al elementelor
structurale ale cadrelor din beton armat, cât şi al elementelor nestructurale.
(3) Pereţii structurali de beton armat pot fi plasaţi la exteriorul (fig. 3.33.a) sau la
interiorul construcţiei (fig. 3.33.b).
Curte de
lumină
3 - 31
concentrează eforturi importante din încărcări orizontale, însă fără a avea şi o lestare
corespunzătoare. În consecinţă soluţia de fundare necesară este deseori bazată pe
fundaţii de adâncime (piloţi, barete, ancore pretensionate etc.).
(7) Se va asigura o dispunere cât mai uniformă şi monotonă, atât în plan, cât şi în
elevaţie, a pereţilor structurali pentru a evita variaţii bruşte ale rigidităţii laterale a
structurii în plan şi pe înălţime.
(8) Prin introducerea unor pereţi structurali de beton armat cadrele existente sunt
descărcate parţial de eforturile generate de acţiunile seismice şi ca atare cerinţele
acestora pot fi reduse până la nivelul capacităţii lor efective.
(9) Se vor adopta detalii adecvate de conectare şi armare, astfel încât să se
realizeze continuitatea pe verticală a peretelui şi pentru a conferi peretelui introdus o
capacitate suficientă de deformare în domeniul post-elastic. Pentru conectarea dintre
inima peretelui şi cadrul existent de beton armat se vor utiliza ancore speciale, ce se
vor dimensiona la solicitarea combinată produsă de eforturile tangenţiale de la
interfaţă şi de forţele de întindere capabile ale armăturilor din inima peretelui. Inima
peretelui se va arma cu plase din bare legate sau sudate.
(10) Se va ţine seama că după consolidare transferul forţelor de inerţie de la nivelul
planşeelor către pereţii de beton armat se concentrează în doar câteva planuri de
rezistenţă şi în consecinţă eforturile în diafragmele orizontale cresc substanţial,
inclusiv forţele de lunecare în rosturile dintre planşee şi pereţi.
(11) În zona de la baza structurii unde se înregistrează deformaţii plastice ale
pereţilor structurali nou-introduşi, trebuie avut în vedere ca şi stâlpii neconsolidaţi ai
cadrelor să poată dezvolta deformaţii inelastice importante, altfel spus trebuie să
posede o capacitate de deformare plastică specifică structurilor care preiau încărcări
seismice.
(12) Introducerea unor pereţi de beton armat conduce la creşterea eforturilor la
nivelul fundaţiilor şi la modificarea mecanismului de cedare, ceea ce impune
verificarea fundaţiilor existente, a presiunii şi a tasării terenului sub efectul eforturilor
asociate acestuia.
(13) Datorită concentrării acţiunii seismice în doar câteva zone structurale intervin
sporuri locale semnificative ale solicitărilor din anumite elemente ale infrastructurii şi
din acest motiv este necesar ca infrastructura şi fundaţiile să fie suficient de puternice
3 - 32
sau să fie de asemenea consolidate. Ca urmare introducerea şi amplasarea noilor pereţi
structurali este condiţionată în mare măsură de posibilitatea alcătuirii unor sisteme de
fundaţii adecvate.
Grindă
Cămasă existentă
de b.a.
(b)
Fig. 3.35. Soluţii constructive de realizare a pereţilor structurali nou-introduşi
(2) Dacă noul perete structural umple complet ochiul de cadru, atunci în alcătuirea
acestuia intră atât grinzile, cât şi stâlpii structurii existente; cei din urmă devenind
bulbii peretelui structural. În cazul în care secţiunea de beton şi armarea stâlpilor
existenţi sunt suficiente pentru a prelua noile solicitări, este necesar a se executa doar
inima noului perete structural. Aceasta se poate realiza prin turnarea betonului în
cofraj.
(3) Dacă, datorită unei confinări insuficiente şi/sau a unor detalii inadecvate de
înnădire şi ancorare a armăturilor, stâlpii existenţi (ce urmează să devină bulbii noilor
pereţi structurali) nu posedă capacitatea necesară de deformare în domeniul post-
elastic, este necesară şi cămăşuirea acestora.
(4) O variantă alternativă ce poate reduce simţitor durata de execuţie a lucrărilor
de consolidare o reprezintă realizarea noilor pereţi structurali din panouri prefabricate,
3 - 33
conectate adecvat de elementele existente. Panourile prefabricate se vor realiza astfel
încât dimensiunile acestora să permită introducerea şi manipularea lor în spaţiile
interioare ale clădirii.
Fig. 3.36. Mecanismele de cedare ale peretelui structural de beton armat introdus
Mecanismul de tip I:
cedarea cadrului consolidat corespunde ruperii casante la forţă tăietoare a inimii
de beton armat nou-introduse;
3 - 34
în zona de conectare dintre cadrul existent şi inimă nu se înregistrează degradări
semnificative;
nu se înregistrează intrarea în curgere a armăturilor longitudinale din stâlpii de
beton armat existenţi;
curba forţă orizontală-deplasare laterală evidenţiază o capacitate redusă de
disipare a energiei indusă de excitaţia seismică.
Mecanismul de tip II:
se caracterizează prin producerea unor lunecări în zona de conectare dintre
elementele cadrului existent şi inima de beton armat nou-introdusă;
capacitatea laterală de rezistenţă a cadrului consolidat este plafonată datorită
acestor lunecări orizontale;
nu se înregistrează intrarea în curgere a armăturilor longitudinale din stâlpii de
beton armat existenţi;
cedarea se produce prin forfecare stâlpului „întins” la partea superioară, urmată
de ruperea fragilă la forţă tăietoare stâlpului „comprimat”;
Mecanismul de tip III:
se caracterizează printr-o comportare de încovoiere de ansamblu, respectiv prin
intrarea în curgere a armăturilor din stâlpul „întins” de beton armat;
cedarea se produce fie prin ruperea la întindere a armăturilor întinse, fie cel mai
adesea prin zdrobirea betonului din stâlpul comprimat;
nu se înregistrează lunecări în zona de conectare şi nici ruperea la forţă tăietoare
a inimii nou-introduse;
curba forţă orizontală-deplasare laterală evidenţiază o bună comportare
histeretică; înregistrându-se o creştere semnificativă a capacităţii laterale;
se recomandă ca proiectarea soluţiei de intervenţie prin introducerea unor pereţi
structurali de beton armat să urmărească obţinerea mecanismului de cedare de
tip III, respectiv prin încovoiere de ansamblu.
3.4.3.2.4. Condiţii constructive şi detalii de conectare.
(1) Grosimea inimii peretelui structural introdus va fi cel puţin egală cu 1/4 din
latura perpendiculară a stâlpului, dar nu mai mică de 150 mm.
(2) Pentru pereţii având grosimea inimii mai mare sau egală cu 180 mm este
obligatorie armarea ambelor feţe cu plase de bare legate sau sudate.
(3) Procentul de armare transversală a inimii va fi cel puţin egal cu 0,25%, dar nu
mai mare de 0,80%.
(4) Clasa betonului utilizat pentru turnarea pereţilor introduşi va fi cel puţin egală
cu clasa betonului din care este realizată structura existentă, dar nu va fi inferioară
clasei C20/25.
(5) Eventualele goluri din pereţii structurali introduşi vor fi bordate cu bare de
armătură pentru care suma capacităţilor de rezistenţă este cel puţin egală cu cea a
armăturilor întrerupte de gol. Se vor respecta toate prevederile specifice din CR2 – 1-
1.1:2006: „Cod de proiectare pentru construcţii cu pereţi structurali de beton armat”.
(6) Tehnologia de turnare a betonului trebuie să asigure obţinerea unui beton de
bună calitate şi mai ales să evite apariţia unui rost la interfaţa dintre peretele introdus
şi grinda superioară existentă. Se recomandă utilizarea uneia din următoarele
metode/tehnologii:
3 - 35
(a) Injectarea cu presiune a betonului pe la partea inferioară a cofrajului.
Această metodă necesită prevederea unui număr suficient de goluri,
uniform distribuite la partea superioară a cofrajului, care să permită
eliminarea aerului şi să certifice umplerea completă cu beton a cofrajului.
(b) Turnarea betonului până la cca. 20 cm sub grinda existentă, urmată de
injectarea cu presiune a betonului în zona de la partea superioară rămasă
nebetonată.
(7) Tehnologia de conectare prin intermediul conectorilor post-instalaţi
(a) Se utilizează două tipuri de ancore post-instalate: conectori cu expansiune
mecanică şi conectori cu aderenţă chimică.
(b) Pentru a realiza o conectare sigură şi eficientă trebuie respectate
următoarele prevederi:
i. Suprafeţele de beton ale elementelor structurale existente şi eventual
suprafaţa peretelui de compartimentare folosit drept cofraj vor fi
buciardate pentru a crea asperităţi care să permită o conlucrare cât mai
bună între betonul nou şi materialele existente.
ii. Conectorii trebuie instalaţi în găuri forate în miezul de beton confinat,
aşa cum se indică în fig. 3.37. Este interzisă amplasarea conectorilor
în zona stratului de beton de acoperire.
3 - 36
Fig. 3.38. Armarea transversală a zonei de conectare cu armatură de tip fretă
Fig. 3.39. Armarea transversală a zonei de conectare cu „scăriţe” din plase sudate
e 2 ≥ 5d a p ≥ 7.5d a e 2 ≥ 5d a p ≥ 7.5d a
e1 ≥ 2.5d a e1 ≥ 2.5d a
g ≥ 5.5d a g ≥ 4d a
3 - 37
(a) Pentru a obţine o bună conlucrare între betonul nou introdus şi cel existent
se pot utiliza şi alte soluţii tehnologice cum ar fi spre exemplu:
i. Tăierea unor bucăţi din stratul de beton de acoperire al elementelor
cadrului existent pentru a realiza pene de forfecare (fig. 3.41).
ii. Utilizarea unor pene prefabricate de forfecare ce se lipesc de
elementele structurale existente utilizând diverse substanţe adezive
(fig. 3.42).
(b) Se recomandă validarea comportării acestor procedee de conectare prin
teste experimentale.
Conector
Conector
3 - 38
3.4.3.3. Umplerea ochiurilor de cadru cu panouri metalice
3 - 39
(3) Tehnologia de conectare dintre panourile metalice şi cadrul existent de
beton armat, precum şi paşii tehnologici de execuţie sunt cei prezentaţi la
pct. 3.4.3.1.4(3).
(4) La proiectarea soluţiei de conectare dintre panourile metalice şi elemetele
existente de beton armat se vor respecta prevederile specifice prezentate la
pct. 3.4.3.1.4.
3 - 40
3.4.3.4 Intervenţii prin introducerea unor contraforturi exterioare
(1) Introducerea unor elemente exterioare de tipul contraforturilor (fig. 3.44) poate
reprezenta o soluţie eficientă de a reduce solicitările generate de acţiunile seismice
asupra elementelor structurale existente.
Cadru existent
a. Plan b. Elevaţie
Fig.3.44. Creşterea rezistenţei prin introducerea contraforturilor
(2) Această soluţie de intervenţie poate fi aplicată numai atunci când există spaţiul
liber necesar.
(3) Principalul avantaj al realizării unor contraforturi exterioare este că lucrările de
consolidare nu afectează semnificativ sau chiar nu întrerup funcţionalitatea spaţiilor
interioare ale construcţiei. În plus şi costurile lucrărilor de consolidare pot fi reduse
datorită accesului mai facil al utilajelor, echipamentelor şi materialelor.
(4) Construirea unor contraforturi exterioare necesită realizarea unui sistem de
fundaţii suplimentar. În general, pentru a evita excavarea sub clădirea existentă, se
realizează fundaţii excentrice faţă de axul contrafortului.
(5) Solicitările asupra sistemului de fundare depind de modul în care a fost
proiectată legătura dintre clădirea existentă şi contrafort. Dacă clădirea doar „apasă”
pe contrafort, însă nu este capabilă să şi tragă de acesta, atunci sistemul de fundare va
fi solicitat preponderent la compresiune. În cazul în care între clădire şi contrafort se
realizează o conectare puternică, contrafortul este activ pentru ambele sensuri ale
forţei laterale, astfel încât la nivelul terenului de fundare trebuie preluate eforturi de
întindere semnificative.
(6) Întrucât încărcările verticale provin doar din greutate proprie, lestarea
contraforturilor este redusă şi, în cazul contraforturilor ce preiau şi întinderi, tensiunile
ce se dezvoltă la interfaţa dintre fundaţie şi teren sunt mari şi necesită, în general,
realizarea unor fundaţii de adâncime (piloţi, barete, ancore pretensionate etc.) (vezi
figura 3.45) capabile să dezvolte aceste eforturi.
(7) Se recomandă ca, atunci când este posibil, contraforturile să fie dispuse
simetric la ambele capete ale clădirii pe direcţia în care structura acesteia trebuie să fie
consolidată. În acest caz se poate opta pentru realizarea unor contraforturi capabile să
preia doar împingeri.
(8) În cazul în care la acelaşi capăt al clădirii existente se realizează mai multe
contraforturi, atunci între acestea se vor prevede legături orizontale de tipul grinzilor şi
plăcilor de beton armat care să le asigure o acţiune solidară.
3 - 41
„Colector” pt. transferul
forţelor inerţiale
Clădirea existentă
Contrafort
Piloţi foraţi
3 - 42
3.4.3.5. Intervenţii prin realizarea unor cadre spaţiale exterioare
(1) Această soluţie de intervenţie este aplicabilă în cazul în care consolidarea prin
intervenţii la interiorul construcţiei nu este posibilă şi când spaţiul din jurul clădirii
permite o asemenea lucrare.
(2) Obiectivul principal al acestei soluţii îl reprezintă sporirea capacităţii laterale
de rezistenţă şi rigidităţii clădirii existente. În felul acesta rolul structurii adăugate este
similar cu cel al contraforturilor.
(3) Se recomandă ca pe direcţia în care structura este vulnerabilă din punct de
vedere al comportării la acţiuni seismice, cadrele spaţiale exterioare să fie dispuse la
ambele extremităţi ale clădirii, aşa cum se poate observa în figura 3.46.
(4) Cadrele spaţiale exterioare se vor dispune uniform atât în plan, cât şi în elevaţie.
(5) Axele stâlpilor şi grinzilor ce alcătuiesc noile cadre spaţiale vor fi poziţionate
în aceleaşi planuri verticale, respectiv orizontale cu cele corespunzătoare axelor
elementelor structurale existente.
(6) Se vor adopta detalii adecvate de conectare a noilor cadre spaţiale de structura
existentă. Conectarea orizontală la nivelul grinzilor se va calcula şi se va detalia astfel
încât să poată prelua eforturile de întindere ce apar la interfaţa cu structura existentă,
3 - 43
iar conectarea verticală cu stâlpii existenţi se va calcula şi se va detalia astfel încât să
poată prelua eforturile de forfecare aferente.
(7) Pentru a evita apariţia unor tasări inegale terenul de fundare de sub structura
adăugată se va compacta corespunzător sau se vor utiliza piloţi introduşi într-un strat
de teren cu compresibilitate redusă.
3 - 44
Tabelul 3.1. Caracteristicile de bază ale diverselor soluţii de consolidare.
Costul
Întreruperea Tehnologia de
Metoda Efecte locale Efecte globale relativ de Comentarii
funcţionalităţii execuţie
execuţie
Cămăşuirea cu Creşterea rigidităţii, Schimbă caracteristicile Medie spre Complexitate Cost redus Nu poate îmbunătăţi
B.A. ductilităţii, a capacităţii la răspunsului seismic. ridicată. redusă, cu per răspunsul seismic al
forţă tăietoare. excepţia folosirii element. clădirilor cu parter
Dacă se aplică stâlpilor, intense a înnădirii flexibil.
Continuitatea armăturilor conduce la apariţia cu sudură.
longitudinale conduce şi la articulaţiilor plastice în Dacă se utilizează doar
creşterea capacităţii la grinzi. la anumite niveluri poate
compresiune excentrică. provoca unor etaje slabe
la partea superioară.
Cămăşuirea cu Creşterea ductilităţii şi a Creşte capacitatea globală Medie spre Complexitate Cost Soluţie efectivă în
elemente capacităţii la forţă de deformare post-elastică redusă. medie. mediu. cazurile în care
metalice tăietoare. a structurii. principala problemă este
armarea transversală
insuficientă.
„Cămăşuirea” Creşterea ductilităţii şi a Creşte capacitatea globală Medie spre Complexitate Cost Soluţie efectivă în
cu fibre de capacităţii la forţă de deformare post-elastică redusă. ridicată. ridicat. cazurile în care
carbon tăietoare. a structurii. principala problemă este
armarea transversală
insuficientă, iar costul de
execuţie nu reprezintă un
factor determinant.
Introducerea Poate conduce la creşterea Reducerea drastică a Ridicată în cazul Complexitate Cost redus. Reprezintă soluţia cea
unor pereţi din cerinţelor de rezistenţă a cerinţelor de deplasare în pereţilor introduşi redusă. mai eficientă dacă
beton armat elementelor existente toate elementele la interior. întreruperea
adiacente. structurale. funcţionalităţii nu
Redusă pentru reprezintă o problemă.
Poate rezolva problemele pereţii introduşi
clădirilor cu parter flexibil. doar la exterior. Sunt necesare intervenţii
semnificative la nivelul
Creşte masa construcţiei. fundaţiilor.
Introducerea Protejează stâlpii Creşte capacitatea de Medie spre Complexitate Cost Metoda este sensibilă la
unor învecinaţi împotriva disipare şi ductilitatea de ridicată în funcţie medie. mediu. modul de detaliere al
contravântuiri colapsului, în cazul unor ansamblu. de amplasarea la elementelor metalice şi
metalice ruperi fragile. exterior, respectiv al prinderilor pentru a
Poate rezolva problemele la interior. împiedica flambajul
Poate introduce forţe mari clădirilor cu parter flexibil. local sau cedarea post-
la noduri. flambaj.
Introducerea Generează solicitări Reducerea cerinţelor de Medie spre Complexitate Cost redus. Poate fi o soluţie
unor pereţi de ridicate la colţuri. deplasare în elementele ridicată în funcţie redusă. eficientă atunci când
zidărie armată structurale. de amplasarea la costul reprezintă
Creşte rigiditatea de nivel exterior, respectiv principalul parametru de
şi ca urmare scad Creşte masa construcţiei şi la interior. selecţie.
deplasările relative de implicit şi forţele seismice.
nivel.
Realizarea la Generează solicitări foarte Reducerea drastică a Redusă. Complexitate Cost mediu Necesită un spaţiu
exterior a unor mari la interfaţa de cerinţelor de deplasare în medie. spre exterior şi un nou sistem
contraforţi sau conectare cu clădirea toate elementele ridicat. de fundaţii.
a unor cadre existentă. structurale.
spaţiale Ridicarea fundaţiilor de
Poate rezolva problemele pe teren poate reprezenta
clădirilor cu parter flexibil. o problemă majoră, ce
necesită fundaţii de
Creşte masa construcţiei. adâncime.
3 - 45
3.5. CONSOLIDAREA STRUCTURILOR CU PEREŢI DE BETON ARMAT
3 - 46
Fig. 3.46.a
Fig. 3.46.b
(2) Detaliile de consolidare recomandate sunt cele din figurile 3.47, 3.48 şi 3.49:
a) prin adaugarea sau marirea unor bulbi din beton armat (fig. 3.47 a, b):
3 - 47
b) prin adaugarea unor elemente din otel:
- Corniere la colturi rigidizate orizontal cu benzi din otel (fig.3.48):
Fig. 3.48
- Placi metalice (fig.3.49):
Fig. 3.49
(3) În situatiile în care sporirea rezistentei la incovoiere duce la cresterea fortei taietoare de
dimensionare, peste capacitatea elementelor, vor fi necesare şi masuri de sporire a rezistentei lor la
forta taietoare.
3 - 48
Fig. 3.50.a
Fig. 3.50.b
(3) În cazul peretilor fără bulbi la extremitati detaliile de întărire a zonelor de capat pot fi
rezolvate ca în figura 3.51:
Fig. 3.51
3 - 49
(4) Detaliile de camasuire cu FRP sunt similare celei din figura 3.51.
Fig. 3.52 a
Fig. 3.52 b
3 - 50
PAF
ancore PAF
Fig. 3.54 c
3 - 51
3.6 Intervenţii asupra planşeelor
(4) Măsurile de consolidare ale planşeelor pot deveni necesare mai ales dacă prin
soluţiile de consolidare ale structurii verticale, de exemplu, prin introducerea unor
pereţi structurali rigizi, la distanţe relativ mari, deschiderile planşeelor ca grinzi
orizontale cresc în raport cu situaţia anterioară intervenţiei.
3 - 52
- prin reducerea valorii eforturilor de forfecare prin introducerea unor elemente
verticale suplimentare (pereţi de beton armat, contravântuiri) care reduc deschiderea
diafragmei pentru forţe aplicate în planul planşeului.
Figura 3.55
Câteva soluţii de realizare a aderenţei dintre cele două straturi de beton armat
prezentate în fig. 3.56.
(a) (b)
(c) (d)
Figura 3.56
În cazul din fig. 3.56(a), conlucrarea este realizată prin intermediul unui strat de
pietriş lipit cu adeziv epoxidic de placa planşeului existent. În fig. 3.56(b), conectarea
celor două straturi se realizează prin ancore postinstalate, cu capăt expandabil sau
aderente chimic. În fig. 3.56(c), se prezintă o soluţie care se poate aplica în cazul
unor planşee prefabricate alcătuite din fâşii cu goluri. Prin spargerea bolţii de
deasupra unor goluri şi umplerea acestora odată cu turnarea suprabetonării se
realizează pene care preiau tendinţa de lunecare între cele două straturi de beton. O
altă soluţie este prezentată în fig. 3.56(d) în care conlucrarea între suprabetonare şi
placa existentă se realizează prin corniere fixate cu bolţuri de placa planşeului
existent.
3 - 53
(4) Suplimentarea grosimii planşeelor prin suprabetonare duce la mărirea greutăţii
permanente a construcţiei şi implicit a forţei seismice. În consecinţă la verificarea
elementelor structurale, inclusiv a fundaţiilor se va ţine seama de acest spor de
încărcare.
(2) În cazul realizării centurii într-o fâşie de planşeu desfăcută şi returnată (fig.
3.57), trebuie luate măsuri, dacă este necesar, pentru susţinerea provizorie a
planşeului pe durata lucrărilor şi pentru continuitatea neîntreruptă a armăturilor de
centură în dreptul eventualelor obstacole (traversarea unor grinzi metalice, a unor
pereţi etc.).
De asemenea, atunci când leagătura cu reazemul plăcii este subdimensionată, cu
ocazia executării centurii se îmbunătăţeşte şi conectarea dintre planşeu şi
elementele verticale.
Figura 3.57
3 - 54
Centurile metalice se prind de diafragma de beton armat prin conectori postinstalaţi
prin expandarea capetelor sau coroziune chimică.
Figura 3.58
(a) (b)
Figura 3.59
3 - 55
- realizarea unor bordaje metalice ale golurilor prin care se distribuie eforturile în
corpul planşeului;
- realizarea unor bordaje cu bare de oţel beton plasate la marginea golurilor în
suprabetonarea plăcii existente;
- reducerea sau chiar eliminarea concentrărilor de eforturi din jurul golurilor prin
umplerea parţială sau totală a golului, atunci când funcţiunea clădirii o permite.
(2) Bordajele din profile sau platbenzi metalice vor fi fixate cu conectori
postinstalaţi de placa planşeului existent şi prelungite dincolo de marginea golului, cu
lungimi de ancorare suficiente pentru a transmite în masa planşeului eforturile
aferente armăturilor întrerupte prin dispunerea golului (fig. 3.60).
Figura 3.60
Figura 3.61
3 - 56
5 . LUCRĂRI DE INTERVENŢIE PENTRU REDUCEREA RISCULUI
SEISMIC AL CLĂDIRILOR DIN ZIDĂRIE
(1) Lucrările pentru reducerea riscului seismic al clădirilor din zidărie se grupează în
două categorii conceptual diferite:
- lucrări de reparaţie
- lucrări de consolidare
(2) În funcţie de amploarea şi complexitatea lucrărilor de consolidare acestea se
clasifică după cum urmează:
- consolidarea individuală, care implică intervenţii asupra unui număr redus de
elemente structurale cu avarii grave şi foarte grave;
- consolidarea de ansamblu a structurii care implică intervenţii asupra unui număr
mare/totalitatea elementelor structurale şi poate fi făcută:
- cu menţinerea sistemului structural existent;
- cu modificarea sistemului structural existent.
5- 1
5.2.2. Scopul lucrărilor pentru reducerea riscului seismic
5- 2
Notă Lucrările de reparaţii se recomandă şi în cazul monumentelor istorice, pentru situaţiile în
care intervenţia de consolidare nu este posibilă fără alterarea/pierderea semnificativă a valorii
culturale.
(4) Lucrări de intervenţie de reparaţie pot fi necesare şi când s-au produs degradări
limitate (la un număr redus de elemente) ale proprietăţilor de rezistenţă şi
deformabilitate ale materialelor de construcţie datorită numai acţiunilor fizice, chimice
şi biologice.
(1) Lucrările de intervenţie de consolidare urmăresc eliminarea totală sau, după caz,
parţială, a deficienţelor care conduc la un nivel de siguranţă structurală insuficient în
raport cu obiectivele de performanţă stabilite de investitor / utilizator.
Aceste deficienţe pot proveni din:
- defecte de alcătuire a ansamblului structurii;
- dimensionarea insuficientă şi/sau alcătuirea necorespunzătoare a subansamblurilor
structurale/ elementelor de structură;
- degradarea proprietăţilor de rezistenţă şi deformabilitate ale materialelor de
construcţie datorată acţiunilor fizice, chimice şi biologice;
- lipsa/insuficienţa lucrărilor de întreţinere, reparaţie şi/sau consolidare
(2) Intervenţiile de consolidare individuală au ca scop eliminarea uneia sau mai multor
dintre deficienţele de dimensionare/alcătuire identificate la 5.3.1.2.3 pentru un număr
redus de ansambluri/elemente structurale.Intervenţia de consolidare individuală a unui
element structural este precedată, în toate cazurile, de o intervenţie de tip reparaţie
pentru restabilirea continuităţii aparente a zidăriei.
(3) Intervenţiile de consolidare de ansamblu au ca scop eliminarea uneia sau mai
multor dintre deficienţele de alcătuire de ansamblu identificate la 5.3.1.2.2. şi includ
şi consolidarea individuală a unui număr important de elemente structurale.
(1) Starea de avariere a zidăriei din acţiunea seismică poate fi încadrată în următoarele
clase:
I. Avariere nesemnificativă
II. Avariere moderată
III. Avariere gravă
IV. Avariere foarte gravă
Descrierea stărilor de avariere este dată în continuare.
(2) Starea de avariere nesemnificativă a zidăriei este descrisă, orientativ, după cum
urmează:
5- 3
- pereţi structurali:
- fisuri orizontale foarte subţiri în rosturile de la bază;
- posibile fisuri diagonale şi desprinderi minore la bază;
- spaleţi între goluri:
- fisuri foarte subţiri / mortar sfărâmat în rosturile orizontale de la extremităţi
(pentru efect dominant: încovoiere cu fortă axială)
- fisuri cu traseu discontinuu, foarte subţiri /mortar sfărâmat în rosturile orizontale
şi verticale (fără deplasări); nu sunt fisuri în cărămizi (pentru efect dominant: forţă
tăietoare- lunecare în rosturi);
- fisuri diagonale subţiri în cărămizi în < 5% din asize (pentru efect dominant:
forţă tăietoare-eforturi principale de întindere).
(4) Starea de avariere moderată a zidăriei este descrisă, orientativ, după cum urmează:
- pereţi structurali:
- fisuri orizontale/mortar desprins la bază şi în apropierea acesteia; deplasări <
5÷6 mm în planul de fisurare;
- posibile fisuri înclinate care pornesc de la bază şi se extind pe câteva rânduri de
cărămidă;
- posibile fisuri înclinate în zonele superioare (inclusiv prin cărămizi)
- spaleţi între goluri
- fisuri foarte subţiri / mortar sfărâmat în rosturile orizontale de la extremităţi şi,
uneori şi în alte rosturi apropiate de extremităţi (pentru efect dominant: încovoiere
cu forţă axială)
- fisuri orizontale şi sfărâmarea mortarului cu deplasarea în plan în lungul
fisurii şi deschiderea rosturilor verticale (< 5÷6 mm); rupere în scară cu
<5% din asize cu crăpături în cărămizi (pentru efect dominant forţă
tăietoare- lunecare în rosturi);
- fisuri diagonale (<5÷6mm), cele mai multe prin cărămizi care ajung la colţuri
sau în apropierea acestora, dar fără să se producă zdrobirea zidăriei (pentru efect
dominant: forţă tăietoare-eforturi principale de întindere).
(5) Starea de avariere gravă a zidăriei este descrisă, orientativ, după cum urmează:
A. Capacitatea de rezistenţă însumată a pereţilor cu avarii grave reprezintă mai mult de
20÷25% din capacitatea de rezistenţă totală a structurii pe una dintre direcţiile
principale de la un etaj
sau
B. Numărul spaleţilor cu avarii grave reprezintă mai mult de 20÷25% din numărul
total al spaleţilor pe una dintre direcţiile principale de la un etaj.
C. Avariile caracteristice pentru această starea de avariere sunt următoarele:
- pereţi structurali:
- fisuri în rostul orizontal, la bază, < 10÷12 mm;
5- 4
- fisuri înclinate extinse pe mai multe asize;
- posibile fisuri înclinate cu deschideri < 10÷12 mm în partea superioară;
- spaleţi între goluri:
- fisuri foarte subţiri / mortar sfărâmat în rosturile orizontale de la extremităţi
plus una/mai multe dintre
- uneori fisuri foarte subţiri / mortar sfărâmat şi în alte rosturi orizontale
apropiate de extremităţi;
- posibil, ieşirea din plan sau deplasări în plan (sus/jos)
- cărămizi zdrobite la colţuri (efect dominant: încovoiere cu forţă axială)
- fisuri orizontale şi sfărâmarea mortarului cu deplasarea în plan în lungul fisurii
şi deschiderea rosturilor verticale (< 10÷12mm); rupere în scară cu >5% din
asize cu crăpături în cărămizi (efect dominant forţă tăietoare - lunecare în
rosturi);
- fisuri diagonale (>6mm), majoritatea prin cărămizi; câteva zone zdrobite la
colţuri şi/sau deplasări mici în lungul sau perpendicular pe planul de fisurare (efect
dominant: forţă tăietoare-eforturi principale de întindere).
(6) Starea de avariere foarte gravă a zidăriei este descrisă, orientativ, după cum
urmează:
A. Capacitatea de rezistenţă însumată a pereţilor cu avarii foarte grave reprezintă mai
mult de 10÷15% din capacitatea de rezistenţă totală a structurii pe una dintre direcţiile
principale de la un etaj,
sau
B. Numărul spaleţilor cu avarii foarte grave reprezintă mai mult de 10÷15% din
numărul total al spaleţilor pe una dintre direcţiile principale de la un etaj,
C. Avariile caracteristice pentru această stare de avariere sunt următoarele:
- pereţi structurali:
- risc de pierdere a capacităţii portante pentru încărcări verticale;
- deplasări în scară importante, unele cărămizi au lunecat de pe cele pe care erau
zidite;
- secţiunea de la baza peretelui a început să se dezintegreze la extremităţi;
- deplasari laterale mari (în unele zone de margine zidăria a început să cadă).
- spaleţi între goluri:
- risc de pierdere a capacităţii portante pentru încărcări verticale
plus una sau mai multe dintre
- deplasări semnificative în plan şi/sau perpendicular pe plan;
- zdrobirea extinsă a cărămizilor la colţuri (efect dominant: încovoiere cu forţă
axială)
- deplasări în scară mari (unele cărămizi au căzut de pe cele inferioare);
- ruperea verticală a cărămizilor în majoritatea asizelor;
5- 5
- deplasari laterale mari, în zonele de margine zidăria a început să cadă; (efect
dominat forţa tăietoare-lunecare în rosturi)
- deplasări şi rotiri importante în lungul planului de fisurare.
- (efect dominat forţa tăietoare-eforturi principale de întindere).
(7) Avarierea zidăriei, cu forme de manifestare specifice şi cu niveluri de severitate
asemănătoare celor de la (1), se poate produce din cauze neseismice prin:
- acţiuni mecanice (cedarea fundaţiilor/terenului de fundare);
- acţiuni fizice, chimice şi biologice asupra materialelor de construcţie .
(8) Avarierea clădirilor din zidărie datorată acţiunilor mecanice neseismice provine, în
cele mai multe cazuri, din una sau din mai multe din următoarele cauze:
- cauze datorate naturii terenului de fundare:
- teren de fundare necorespunzător:
- teren în pantă supus alunecărilor active;
- teren compresibil sau sensibil la umezire;
- teren cu rezistenţă insuficientă;
- teren neuniform;
- variaţia nivelului apelor subterane (inclusiv efectul apelor de infiltraţie, sau al
pierderilor din reţele):
- coborârea nivelului apelor;
- ridicarea nivelului apelor;
- modificări ale terenului în vecinătatea construcţiei:
- săpături sau demolarea construcţiilor alăturate;
- umpluturi sau executarea unor construcţii alăturate;
- cauze datorate interacţiunii sol-structură:
- alcătuirea necorespunzătoare a fundaţiilor:
- fundaţii cu dimensiuni insuficiente;
- fundaţii din materiale slabe, nearmate sau cu armături insuficiente;
- încărcări neuniforme pe fundaţii;
- adâncimi de fundare insuficiente faţă de limita de îngheţ;
- fundare pe terenuri cu caracteristici geotehnice diferite;
- lipsa legăturilor între fundaţii.
- amenajarea necorespunzătoare a spaţiului exterior care nu asigură îndepărtarea
apelor din precipitaţii de construcţie;
- acţiuni dinamice asupra terenului de fundare:
- vibraţii din trafic;
- vibraţii/şocuri produse de lucrări de construcţii.
5- 6
Notă. Între cauzele neseismice de avariere a clădirilor din zidărie nu se includ cele provenite din exploatare
necorespunzătoare (încărcări de exploatare peste valorile normale) sau din intervenţii necontrolate (suprimarea unor
elemente de structură) şi nici cele cu caracter excepţional (explozii, impactul vehiculelor).
5- 7
5.3.1.2.2. Influenţa deficienţelor de alcătuire de ansamblu asupra nivelului de
vulnerabilitate determinat prin calcul conform 5.3.1.2.1
(1) Deficienţele de alcătuire de ansamblu ale structurilor cu pereţi din zidărie se referă,
în principal, la lipsa de regularitate structurală în plan şi/sau în elevaţie şi, în special,
la:
- lipsa continuităţii traseului forţelor verticale/seismice;
- lipsa de redundanţă;
Notă. Lipsa continuităţii pe verticală a traseului forţelor verticale conduce implicit şi la formarea etajelor slabe.
5- 8
- rigiditate şi/sau rezistenţă insuficiente în plan orizontal;
- lipsa legăturii cu pereţii structurali;
- existenţa elementelor care dau împingeri laterale.
Notă. Lipsa legăturii subansamblurilor orizontale cu pereţii structurali este, de regulă, cauza lipsei de stabilitate a
pereţilor sub efectul acţiunii seismice perpendiculară pe planul peretelui sau al împingerilor laterale.
5- 9
elementele avariate cu obligaţia verificării prin calcul a eficienţei acestora pentru
siguranţa ansamblului structurii.
(7) În condiţiile de la (5) dacă investitorul / utilizatorul solicită ca, prin efectuarea
lucrărilor de intervenţie, structura să satisfacă obiective de performanţă superioare
(OPS), expertul va analiza şi eficienţa economică a lucrărilor prin care se asigură
această cerinţă, în raport cu costurile înlocuirii clădirii.
(8) În cazurile în care zidăria este avariată foarte grav, în condiţiile descrise la
5.3.1.1.(6) sau dacă vulnerabilitatea calculată este foarte scăzută, indiferent de
severitatea deficienţelor de alcătuire, sunt necesare lucrări de consolidare de ansamblu.
(1) Modelele şi metodele de calcul pentru structurile din zidărie consolidate sunt cele
date în P100-3/Vol.1 Anexa D, D.3.4.1.3.÷ D.3.4.1.6.
5- 10
(2) Factorii de comportare se iau în considerare în funcţie de neregularităţile în plan şi
în elevaţie, după efectuarea lucrărilor de consolidare, conform prevederilor din
P100-1/2006, cap.8, 8.3.4. în care se iau valorile:
- αu/α1 = 1.0 dacă forţele seismice sunt preluate prin conlucrarea elementelor de
consolidare cu zidăria existentă;
- αu/α1 = 1.25 dacă forţele seismice sunt preluate numai prin elementele de
consolidare.
(3) În cazul utilizării calcului liniar elastic modelul şi metoda de calcul se iau conform
P100-1/2006, tab.4.1 în funcţie de neregularităţile în plan şi în elevaţie, după
efectuarea lucrărilor de consolidare
5- 11
- pentru fisurile foarte mari (cu deschideri > 10 mm) injectarea nu este eficientă.
(3) Repararea panourilor de zidărie de umplutură se referă la:
- refacerea contactului între cadru şi panou prin umplerea rosturilor cu mortar,
pentru asigurarea conlucrării;
- asigurarea panourilor care nu sunt în contact nemijlocit cu cadrul împotriva
răsturnării prin profile metalice dispuse de fiecare parte a peretelui şi fixate de cadru
(de exemplu, prin ancore chimice/mecanice - în cazul cadrelor din beton armat sau
prin sudură- în cazul cadrelor din oţel).
(1) Consolidarea pereţilor structurali din zidărie pentru sporirea rezistenţei se face, de
regulă, prin:
- injectarea de mortar / răşină epoxidică care permite sporirea rezistenţei peretelui la
forţă tăietoare;
- placarea peretelui pe una sau pe ambele feţe cu tencuiala armată cu plasă din oţel,
grile polimerice de înaltă rezistenţă şi rigiditate,
Notă. Pentru placare nu se vor folosi plasele sudate din sârmă trasă deoarece au deformaţie specifică de rupere mică
(2) Consolidarea zidăriei prin confinare cu centuri si stâlpişori din beton armat aduce
următoarele avantaje
- crearea unei stări de eforturi multiaxiale prin introducerea unei forţe de
compresiune în direcţie perpendiculară pe sarcina aplicată
- sporeşte rezistenţa în faza elastică
- sporeşte capacitatea portantă
- sporeşte ductilitatea la rupere
(3) Întroducerea stâlpişorilor din beton armat împlică spargeri importante în zidăria
existentă şi ancorarea armăturilor în fundaţii; din acest motiv soluţie trebuie adoptată
numai dacă placarea zidurilor nu este posibilă din diferite motive.
(4) Consolidarea plinurilor orizontale de zidărie de peste goluri (uşi/ferestre) se
realizează prin:
- sporirea rezistenţei la încovoiere prin introducerea imediat deasupra golului a unor
profile laminate asociate cu zidăria şi ancorate în pereţii alăturaţi.
- sporirea rezistenţei la forţă tăietoare prin placare cu tencuială armată cu plase de
oţel sau cu alte materiale cu rezistenţă ridicată la întindere
- sporirea simultană a rezistenţei la încovoiere şi la forţă tăietoare prin următoarele
elemente:
- buiandrug metalic peste gol, prins în zidărie cu şuruburi/ancore;
- centură tirant la planşeu din oţel rotund/ profile sau beton armat
- injecţii armate în zidărie şi placare cu tencuială armată
5- 12
5.6.2. Intervenţii de consolidare de ansamblu
(1) Această categorie de lucrări este necesară în cazurile în care legăturile între pereţi,
la colţuri, ramificaţii şi intersecţii lipsesc sau sunt insuficiente pentru a asigura
transmiterea forţei de lunecare verticală corespunzătoare comportării ca secţiune
compusă (cu forma în plan I,L,T). Realizarea/refacerea acestor legături este una dintre
conditiile necesare pentru realizarea "cutiei" spaţiale (box system).
(2) Situaţia de la (1) poate proveni din:
- deficienţe de execuţie: de exemplu, ziduri neţesute ca urmare a folosirii
elementelor pentru zidărie cu înălţimi diferite în pereţii respectivi;
- intervenţii ulterioare: de exexmplu, pereţi structurali adăugaţi fără ţesere cu cei
existenţi.
(3) Pentru realizarea/refacerea/consolidarea legăturilor se utilizează de regulă
următoarele procedee:
- inserţia de bare de oţel rotund în găuri forate înclinat în zidărie şi umplute ulterior
cu mortar;
- inserţia de bare de oţel rotund/platbande în rosturile de aşezare ale elementelor
- inserţia de stâlpişori din beton armat la intersecţia pereţilor;
- introducerea de centuri / tiranţi la nivelul planşeelor;
- post-tensionare.
(4) Centurile vor forma conturi închise, se vor executa de preferinţă, pe ambele feţe ale
peretelui, sub sau peste planşeu, şi vor fi ancorate în zidăria adiacentă (centuri
aderente). Armarea centurilor se face conformprevederilor din P100-1/2006, 8.5.4.2.2.
(5) Prin utilizarea tiranţilor se obţine şi:
- îmbunătăţirea legăturii între structura orizontală (planşee sau bolţi) şi structura
verticală (5.6.2.1.2);
- reducerea sau eliminarea împingerilor arcelor şi bolţilor (5.6.2.1.3);
- sporirea forţelor de compresiune în zidărie pentru creşterea rezistenţei la forţă
tăietoare.
Note:
1o.Folosirea tiranţilor este recomandată cu zidăriile care au o rezistenţă suficient de mare.
2o. Se recomanda o uşoară pretensionare a titanţilor în scopul obţinerii unei conlucrări structurale satisfăcătoare chiar
pentru valori mici ale încărcării.
(1) Executarea lucrărilor pentru legarea pereţilor de planşee este necesară în cazul
clădirilor cu planşee alcătuite din elemente care descarcă pe o singură direcţie (cu
grinzi din lemn sau metalice) astfel încât pereţii paraleli cu grinzile rămân, de regulă,
fără legături laterale pe mai multe niveluri.
5- 13
(2) Legarea pereţilor de planşeele cu grinzi din lemn sau profile din oţel se face, de
regulă, prin ancore metalice fixate la exteriorul peretelui şi de mai multe grinzi ale
planşeului.
(3) Dacă planşeul se consolidează prin suprabetonare armată armăturile se ancorează
în zidăria adiacentă pe toată lungimea peretelui
(4) Elementele majore din zidărie care se dezvoltă peste ultimul planşeu (calcane,
timpane, frontoane) se vor ancora de şarpana clădirii care va fi consolidată în mod
corespunzător pentru a prelua forţele datorate acţiunii seismice perpendiculară pe
planul peretelui.
(1) Lucrările din această categorie se aplică, după caz, clădirilor ale căror planşee au
rigiditate nesemnificativă în plan orizontal:
- planşee din elemente prefabricate de tip "fâşie" cu bucle sau cu bare de legătură la
extremităţi, fără suprabetonare armată sau cu şapă nearmată cu grosimea ≤ 30 mm;
- planşee din lemn;
- planşee din grinzi metalice (profile laminate) şi bolţişoare de cărămidă
(2) Pentru planşeele din elemente prefabricate de tip "fâşie" cu bucle sau cu bare de
legătură la extremităţi, fără suprabetonare armată se adaugă o suprabetonare cu
grosime ≥ 60 mm armată cu plasă de oţel beton cu aria ≥ 250 mm2/ m; dacă planşeul
are numai şapă nearmată aceasta se îndepărtează (pentru a evita supra încărcarea) şi se
adaugă şapa armată menţionată.
(3) Pentru planşeele din lemn procedeele pentru sporirea rigidităţii în plan orizontal
sunt, în principal, următoarele:
- adăugarea, pe grinzile existente, sus şi jos sau numai pe o singură parte, a unui
strat de scânduri/dulapi (perpendicular sau înclinat la 45o faţă de direcţia grinzilor);
scândurile se prind de grinzi cu un număr suficient de cuie pentru preluarea
lunecărilor;
- prinderea de grinzile de lemn, sus şi jos sau numai pe o singură parte, a unui
sistem de zăbrele din platbande din oţel care se ancorează în pereţii de contur;
- realizarea unei suprabetonări armate legată corespunzător cu grinzile din lemn şi
cu pereţii de contur.
(4) În cazul planşeelor cu grinzi metalice şi bolţişoare de cărămidă sporirea rigidităţii
se realizează prin sudarea la partea inferioară a profilelor a unui sistem de zăbrele din
platbande din oţel care se ancorează în pereţii de contur; în cazul clădirilor vechi,
orientativ sfârşitul secolului XIX, se va verifica dacă oţelul profilelor este sudabil.
(1) Eliminarea împingerilor laterale date de arcele sau bolţie de zidărie se realizează,
de regulă prin introducerea:
5- 14
- tiranţilor din oţel, ancoraţi corespunzător în masivul de zidărie; se recomandă ca
acesţi tiranţi să aibă o pretensionare uşoară;
- centurilor din beton armat.
(2) Împingerile laterale date de şarpante se pot elimina prin:
- adăugarea unor elemente suplimentare, recomandabil la nivelul tălpilor inferioare,
destinate să preia împingerile;
- refacerea şarpantei după o schemă statică fără împingeri.
(3) Efectele împingerilor pot fi preluate şi prin adăugarea unor elemente structrale cu
rezistenţă şi rigiditate adecvate (contraforţi, pereţi interiori suplimentari,etc)
(1) Aceste lucrări se realizează, de regulă, prin adăugarea unor elemente structurale
noi (pereţi, stâlpi din zidărie) cu caracteristicile geometrice şi poziţiile stabilite în
funcţie de categoria deficienţelor care trebuie să fie corectate.
(2) Eficienţa acestui tip de intervenţie este condiţionată de :
- asigurarea conlucrării cu structura existentă pentru toate tipurile de încărcări;
- integrarea fundaţiilor elementelor noi în ansamblul fundaţiilor clădirii, luând
măsuri pentru evitarea tasărilor diferenţiate
5.6.2.2.1. Lucrări pentru asigurarea continuităţii traseului forţelor gravitaţionale /
seismice.
5- 15
- unii pereţi structurali nu continuă până la fundaţii;
- legătura între planşeu şi unii pereţi este întreruptă pe lungimi mari (de exemplu,
golul scării lângă perete);
- centurile perimetrale nu sunt continue (de exemplu, lipseşte centura de la nivelul
planşeului la casa scării).
(2) Pentru corectarea acestei deficienţe se poate proceda după cum urmează:
a. Se adaugă pereţi structurali, pentru completarea discontinuităţilor din sistemul
iniţial de scurgere a eforturilor sau pentru refacerea sistemului structural iniţial
dacă discontinuitatea se datorează unei intervenţii ulterioare.
b. Se adăugă elemente verticale noi, eventual numai stâlpi, pentru preluarea directă a
forţelor verticale în cazul planşeelor cu rezemări de ordin superior.
c. Se completează sistemul de centuri.
(3) În cazurile în care măsurile preconizate la (2) nu pot fi realizate din diferite
considerente, expertul va examina traseele "deviate" pe care se scurg forţele, va
identifica punctele slabe susceptibile de avariere prematură şi va stabili soluţiile
necesare de consolidare locală.
(1) Aceste lucrări sunt necesare când structura existentă nu îndeplineşte cerinţele de
redundanţă structurală precizate în P100-1/2006, 4.4.1.2.
(2) Sporirea redundanţei se realizează prin:
- adăugarea unor elemente structurale noi (pereţi sau stâlpi din zidărie) în zonele în
care ruperea unui singur element poate provoca pierderea stabilităţii întregii clădiri
(de exemplu, în cazul spaleţilor/stâlpilor cu dimensiuni mici de la colţurile
clădirilor);
- înzestrarea altor elemente structurale cu ductilitatea sporită prin lucrări adecvate de
consolidare
(3) Elementele adăugate trebuie să aibă rezistenţa şi rigiditatea de acelaşi ordin de
mărime cu cea a elementelor cu care vor conlucra la preluarea forţelor orizontale
(4) Soluţia de consolidare a elementelor a căror rupere pune în pericol stabilitatea
clădirii poate fi acceptată numai dacă prin procedeul folosit se asigură şi o ductilitate
suficientă.
(1) Această categorie de lucrări este necesară în cazul structurilor cu planşee rigide în
plan orizontal dacă dispunerea pereţilor cu rigiditate mare este nesimetrică, sau a
devenit nesimetrică prin intervenţii în timpul exploatării (prin suprimarea
totală/parţială a unor pereţi), astfel încât rezultă efecte de răsucire de ansamblu
importante.
(2) Pentru remedierea acestei deficienţe se adaugă pereţi structurali cu rigiditate
suficientă pentru a se reduce torsiunea de ansamblu. Pentru sporirea eficienţei acestei
intervenţii se recomandă:
5- 16
- introducerea pereţilor noi în poziţii cât mai depărtate de centrul de rigiditate al
planşeului;
- examinarea posibilităţilor de creştere a rigidităţii pereţilor de contur prin
închiderea unor goluri; soluţia este recomandată în special în cazul în care golurile
au fost create prin intervenţii ulterioare
(3) În cazurile în care măsurile preconizate la (2) nu pot fi realizate din diferite
considerente, expertul va examina, printr-o metodă de calcul spaţial, care ia în
considerare toate neregularităţilor structurale, starea de eforturi din structură şi va
stabili soluţiile necesare de consolidare locală a elementelor ale căror solicitări totale
depăşesc capacităţile de rezistenţă respective cu mai mult de 10÷15%. Consolidarea
locală are în vedere sporirea rezistenţei şi a ductilităţii elementelor respective.
5- 17
6. INTERVENŢII ASUPRA STRUCTURILOR DIN LEMN
6.2.1. Zonele de disipare ale energiei seismice specifice construcţiilor din lemn
a. Lemnul nu are o comportare plastică, astfel încât chiar sub acţiuni seismice
trebuie menţinut în domeniul elastic
b. Consumuri energetice importante sub acţiuni seismice sunt asigurate numai
de acele îmbinări lemn–metal care permit plasticizarea oţelului şi strivirea lemnului.
6.2.2. Tipurile de structuri (disipative sau puţin disipative) cu factorii de comportare q
se vor considera conform prevederilor codului de proiectare seismică P100-1/2004.
6.3.1. Nivelul de asigurare pe ansamblu este conform normelor, dar sunt necesare
intervenţii locale – se va acţiona în funcţie de decizia expertului
6.3.2. Nivelul de asigurare este sub norme, dar degradările sunt minore – se va
acţiona conform deciziei expertului
6.3.3. Nivelul de asigurare este redus, degradările sunt majore – se impun intervenţii
importante, consolidări, sau demolarea construcţiei.
6.4.1. După o perioadă îndelungată de exploatare elementele din lemn sunt slăbite
chiar dacă nu au avut contact direct cu umezeala sau insectele xilofage. O atenţie
deosebită trebuie acordată modului în care s-au asigurat şi se respectă condiţiile normale de
exploatare (prevăzute în proiect), atât în ceea ce priveşte încărcările cât şi în ceea ce
priveşte umiditatea şi temperatura mediului ambiant, cu menţiunea că respectarea acestor
condiţii nu exclude apariţia unor defecte ale structurii în exploatare.
6.4.2. Principalele probleme care apar pe parcursul exploatării:
- apariţia crăpăturilor datorită fenomenului de contragere şi umflare;
- atacul ciupercilor lignivore - fenomenele de putrezire;
- atacul insectelor xilofage;
- fenomene de îmbătrânire a materialului lemnos
- deformaţii excesive din supraîncărcări şi din subdimensionări
- slăbirea elementelor de îmbinare;
- degradări datorate temperaturilor ridicate;
- degradări datorate acţiunii agenţilor chimici.
6.4.3. Analiza comportării structurii se poate şi face prin măsurarea deformaţiilor
elastice şi remanente. Comparând deformaţiile înregistrate cu cele admisibile se pot formula
concluzii cu privire la condiţiile de exploatare ale elementelor de rezistenţă ale construcţiei şi
a structurii în ansamblu. Dacă valorile măsurate ale săgeţilor depăşesc valorile normate
medii (raportul f/Lef > f/Lmed), se trece la determinarea solicitărilor conform încărcărilor
6-1
efective şi secţiunilor nete efective, în grupările de încărcări cele mai defavorabile. Se va
verifica respectarea condiţiilor de calitate a materialelor utilizate la îmbinări.
6-2
Fig. 6.1 Consolidarea grinzilor planşeelor din lemn
6.5.2. Intervenţii asupra legăturilor dintre planşeele din lemn şi pereţii din zidărie
6-3
6.5.3 Intervenţii asupra planşeelor din lemn pentru sporirea rigidităţii acestora
6.5.3.1 În scopul sporirii rigidităţii planşeului în planul lui, grinzile principale pot
fi rigidizate cu tiranţi din oţel de o parte şi de alta a antretoazelor, asigurând astfel
transmiterea forţelor orizontale între grinzi perpendicular pe acestea, precum şi prin
realizarea la partea superioară sau la partea inferioară a planşeului a unei podini rigide din
plăci de placaj de construcţii fixată cu cuie de grinzi (fig. 6.3). 3
6.5.3.2 În cazul în care din motive tehnologice sau arhitecturale nu se poate realiza
podina rigidă menţionată la pct. 6.2.2.1 de mai sus, se acceptă, pe bază de calcule,
realizarea între grinzi, pe ambele direcţii, a unor elemente cu zăbrele menite să asigure
rigiditatea acestuia la foţele seismice orizontale (fig. 6.4).
Fig. 6.5. Rigidizarea planşelor din lemn cu grinzi rezemate pe direcţii diferite în cadrul
aceluiaşi nivel
6.5.4. Intervenţii asupra şarpantelor din lemn la clădiri cu pereţi din zidărie
6.5.4.1. Unele din aceste intervenţii constau în legături mai bune între
diafragmele verticale (pereţii din zidărie) şi fermele şarpantei, astfel încât o parte a forţei
seismice să poată fi transmisă tuturor diafragmelor de zidărie prin intermediul şarpantei.
Intervenţiile privind aceste legături nu trebuie să prejudicieze deformaţiile libere ale şarpantei
sub efectul acţiunilor climatice, termice sau contragerii şi umflării lemnului, cu urmări dintre
cele mai periculoase dacă sunt împiedecate. În fig.6.6 de mai jos se prezintă câteva soluţii de
legături suplimentare dintre elementele şarpantei şi pereţii de zidărie
6-5
6.5.4.2. Intervenţii cu efect însemnat asupra rigidizării ansamblului acoperişului,
capabil astfel să transmită o parte mai mare din forţa seismică diafragmelor verticale, se pot
face prin rigidizarea suplimentară a căpriorilor în planul lor şi prin rigidizarea coardelor
fermelor cu o grinda suplimentară perpendiculară pe acestea şi suspendată de căpriori în
zona coamei (fig.6.7), prin introducerea unui sistem macaz, etc.
6-6
Fig. 6.7 Rigidizarea ansamblului acoperişului şarpantelor cu ferme
Fig. 6.8 Rigidizarea acoperişurilor din arce sau ferme cu deschideri mari
6-7
6.5.5. Intervenţii asupra elementelor verticale (stâlpi, diafragme)
6-8
6.5.6. Intervenţii la clădiri vechi cu structura din lemn
6.5.6.2. Intervenţiile asupra acestor clădiri constau în primul rând în înlocuirea tuturor
pieselor deteriorate ale structurii şi reabilitarea îmbinărilor pieselor structurale din lemn.
Operaţiile de înlocuire şi reabilitare se vor efectua în limita posibilităţilor utilizând materiale,
soluţii de îmbinare şi piese de îmbinare identice sau asemănătoare cu cele originale (lemn de
aceeaşi esenţă, chertări similare, dornuri din lemn similare, scoabe, cuie, etc) deoarece la o
structură deja echilibrată din punct de vedere al distribuţiei tensiunilor în îmbinări utilizarea
unor soluţii sau piese de îmbinare diferite poate conduce în anumite zone la concentrări
periculoase de tensiuni cu efecte dezastruoase.
6.6.1. Descoperirea degradării poate constitui o problemă dificilă, mai ales dacă
aceasta se află în părţile inaccesibile ale construcţiei, cum sunt capetele de grinzi din
planşee, stâlpi etc., în care există posibilitatea de acumulare a umidităţii şi menţinerea
acesteia astfel încât să conducă la putrezirea lemnului. Numai o bună practică profesională,
experienţa, poate asigura identificarea degradărilor potenţiale şi a cauzelor care le-au
produs.
6-10
În general, in cazul in care cheltuielile necesare pentru efectuarea reparatiilor
sunt sub 50% din valoarea lucrarii considerate noi, este eficient sa se faca aceste lucrari; in
caz contrar este recomandabila demolarea sau dezafectarea constructiei.
În eventualitatea in care constructia reprezinta un monument istoric sau este
indispensabila unui proces tehnologic cu implicatii importante, financiare sau de alta natura,
repararea se va face indiferent de costuri.
BIBLIOGRAFIE
/1/ COTTA N.L., CURTU I., SERBU A.- Elemente de construcţii si case prefabricate din lemn.
Ed.Tehnică, Bucureşti, 1990.
/2/ CURTU I., ROŞCA C.,- Reologia lemnului. Repografia Universitatea TRANSILVANIA Braşov,
1993.
/3/ GOTZ, K.H- Construire én bois. Presses Polytechniques Romandes, Lausanne 1998.
/4/ NATTERER J., HERZOG T., VOLZ M.- Holzbau Atlas Zwei. Institut fur internationale
Arhitektur- Dokumentation, 1991, Munchen.
/5/ PERCHAT M.- Calcul des éléments et structures en bois initiation aux états limites. Principes
généraux. Annales L’I.T.B.T.P., nr.497, octobre, PARIS
/6/ RACHER PATRICK s.a- Structures on bois aux états limites. Calcul de structure. Ed. Eyrolles,
1997, Paris.
6-11
/7/ ● ● ● Eurocode 5, Calcul des structures en bois, part 1.1,. Règles générales et régles pour les
bâtiments. Norme P21-711, Ed. Eyrolles, Paris.
/8/ ● ● ● Manuel de calcul des charpantes en bois. Canadian Wood Council, 1991, Ottawa.
/9/ ● ● ● Cod pentru calculul si alcătuirea elementelor de construcţii din lemn. NP.005-2003. Buletinul
Construcţiilor. Vol.12, 2003, Bucureşti.
/10/ ● ● ● Eurocode 5,- Design of timber structure. Part 1.2- General rules for structural fire design.
ENV 1995-1-2
/11/ ● ● ● Normativ privind calculul structurilor de rezistenţă din lemn amplasate in zone seismice NP
019-2003 (Completare P100)
6-12
7 . REDUCEREA RISCULUI SEISMIC AL COMPONENTELOR
NESTRUCTURALE ALE CONSTRUCŢIILOR
7-1
7.3. Niveluri de performanţă seismică ale CNS după reabilitarea seismică
(1) Nivelurile de performanţă seismică ale CNS care trebuie să fie realizate după
executarea lucrărilor de reabilitare seismică, se stabilesc în corelare cu obiectivele de
performanţă seismică pentru clădirea în ansamblu cerute de investitor / utilizator:
- obiective de performanţă de bază (OPB):
- limitarea degradărilor;
- siguranţa vieţii;
- obiective de performanţă superioare (OPS).
Notă. Definirea/descrierea obiectivelor de performanţă seismică de bază/superioare sunt date
detaliat în P100-3/Vol.1.
(2) Nivelul de performanţă seismică al CNS după reabilitare, asociat obiectivului de
performanţă de bază/superior siguranţa vieţii, poate fi stabilit diferenţiat, în funcţie de
poziţia în clădire a CNS care sunt susceptibile de cădere parţială/totală, în următoarea
ordine descrescătoare:
- în/către spaţii unde sunt posibile aglomerări de persoane;
- către/pe căile de evacuare (în interiorul/exteriorul clădirii);
- în interiorul încăperilor cu funcţiuni esenţiale;
- în spaţiile/încăperile cu funcţiuni curente.
(3) CNS a căror avariere poate conduce la întreruperea funcţionării normale (IF) şi
nivelul de performanţă seismică al acestora după reabilitare, se stabilesc de personalul
de specialitate al unităţilor respective, în funcţie de obiectivele de performanţă fixate.
(4) Nivelul de performanţă seismică al CNS după reabilitare, asociat obiectivului de
performanţă de bază/superior limitarea degradărilor, poate avea două trepte, în funcţie
de facilităţile de utilizare care sunt cerute după cutremurul cu intensitatea
corespunzătoare acestui obiectiv de performanţă:
- clădire complet funcţională;
- clădire care poate fi ocupată imediat.
Definirea celor două niveluri de performanţă şi descrierea stărilor de avariere
corespunzătoare ale CNS este dată în P100-3/Vol.1, E.1.3.
(5) Nivelul de performanţă clădire complet funcţională este identic nivelul de
performanţă clădire care poate fi ocupată imediat în ceea ce priveşte componentele
arhitecturale (elementele de construcţie) dar impune cerinţe suplimentare pentru
instalaţii, echipamente electromecanice, mobilier şi alte dotări. Aceste cerinţe sunt
precizate în P100-3/Vol.1, anexa E şi vor fi luate în considerare, dacă este cazul,
pentru proiectarea lucrărilor de reabilitare.
(6) Realizarea nivelurilor de performanţă seismică a CNS după executarea lucrărilor
de reabilitare seismică este condiţionată de realizarea nivelurilor de performanţă
corespunzătoare pentru structura clădirii.
7-2
7.4. Stabilirea ordinii de prioritate pentru reabilitarea seismică a CNS
7-3
obiectivului de performanţă stabilit (căderea poate fi datorată acţiunii directe
sau indirecte a cutremurului).
În aceiaşi categorie pot fi încadrate şi CNS care sunt ancorate corespunzător
dar pentru care există una dintre următoarele limitări:
- forţa capabilă este cuprinsă între ½ ÷ ⅔ din forţa de proiectare dată de relaţia
(E.1) din P100-3/Vol.1, sau
- deplasarea relativă capabilă între punctele de prindere este cuprinsă între ½ ÷
⅔ din deplasarea relativă calculată conform P100-1: 2006, 10.3.2.
c. Vulnerabilitate seismică scăzută: Componenta este corect ancorată (în condiţii
comparabile cu cele cerute pentru clădirile noi, conform P100-1: 2006, 10.4.1)
şi prinderile prezintă un grad suficient de siguranţă, astfel încât există o
probabilitate de cădere care poate fi neglijată la cutremurul cu intensitatea
corespunzătoare obiectivului de performanţă stabilit (căderea poate fi datorată
acţiunii directe sau indirecte a cutremurului).
În cazul în care componenta se află pe/către spaţiile cu aglomerare de persoane
sau pe căile de evacuare, pentru a fi încadrată în această categorie,
componenta trebuie să satisfacă şi următoarele:
- forţa capabilă să fie mai mare de ¾ din forţa de proiectare dată de relaţia (E.1)
din P100-3/Vol.1, şi
- deplasarea relativă capabilă între punctele de prindere să fie mai mare de ¾ din
deplasarea relativă calculată conform P100-1: 2006, 10.3.2.
(5) Identificarea riscurilor care rezultă din avarierea seismică pentru fiecare categorie
principală de CNS şi pentru fiecare locaţie identificată se poate face folosind tabelele
E.1a şi E.1b din P100-3/Vol.1.
(6) Ordinea de prioritate, descrescătoare de la 1 → 9, se stabileşte conform matricei
date în tabelul
Tabelul 7.1.
Categoria de Nivelul de risc
vulnerabilitate R-ridicat M-moderat S-scăzut
Ridicată 1 4 7
Moderată 2 5 8
Scăzută 3 6 9
(7) În cazul în care reabilitarea se face pentru obiectivul siguranţa vieţii în tabelul 7.1.
se introduc nivelurile de risc corespunzătoare coloanei SV din tabelele E1a şi E.1b din
P100-3/Vol.1, pentru acceleraţia seismică de proiectare a terenului de la amplasament.
(8) În cazul în care reabilitarea se face numai pentru obiectivul limitarea degradărilor
în tabelul 7.1 se introduce cel mai ridicat nivel de risc din coloanele IF sau PV din
tabelele E1a şi E.1b din P100-3/Vol.1, pentru acceleraţia seismică de proiectare a
terenului de la amplasament.
7-4
(9) Abordarea lucrărilor de reabilitare a CNS, în ordinea de prioritate stabilită ca mai
sus, nu se referă la clădirile la care CNS prezintă avarii grave sau care prezintă
degradări majore ale materialelor de construcţie care pot conduce la prăbuşiri parţiale /
totale ale acestora, cu precădere către spaţii accesibile publicului, sub efectul unor
cutremure de intensitate scăzută.
(1) Procedeele de reducere a riscului seismic al CNS se împart în două mari categorii:
a. soluţii tehnice inginereşti, care se proiectează, se verifică şi se execută conform
reglementărilor tehnice şi/sau practicii recunoscute;
b. măsuri simple, care pot fi aplicate fără documentaţie de specialitate.
Prezentul capitol se referă la principiile soluţiilor tehnice şi, în unele cazuri, la regulile
de aplicare a acestor principii.
Detalierea extinsă a soluţiilor tehnice inginereşti şi a măsurilor simple va face obiectul
unui document separat.
(2) Soluţiile tehnice inginereşti de reabilitare seismică a CNS se grupează după cum
urmează:
a. înlocuire;
b. măsuri pentru asigurarea stabilităţii CNS;
c. reparare;
d. consolidare.
Aceste procedee pot fi utilizate separat sau combinat.
(3) Alegerea soluţiei tehnice de reabilitare seismică a CNS se face având în vedere
următoarele criterii de decizie:
- starea de afectare a integrităţii fizice a CNS, din cauze seismice şi/sau neseismice;
- vulnerabilitatea seismică a CNS la acţiunea directă/indirectă a cutremurului;
- funcţiunea/importanţa CNS în clădire;
- complexitatea tehnică/tehnologică şi durata de realizare a reabilitării;
- influenţele posibile ale lucrărilor (soluţiei) de reabilitare asupra rezistenţei şi
stabilităţii clădirii;
- considerente economice.
(4) Compatibilitatea măsurilor constructive şi a detaliilor de execuţie prevăzute în
soluţia tehnică de reabilitare cu nivelurile de performanţă cerute după reabilitare, va fi
verificată după cum urmează:
a. calitativ, în raport cu măsurile constructive prevăzute pentru CNS din clădirile noi,
conform P100-1: 2006, cap.10;
b. prin calcul, folosind prevederile şi parametrii de proiectare din P100-1: 2006, 10.3.
pentru:
- componenta reabilitată;
7-5
- prinderile acesteia de structură sau de o altă CNS;
- elementul structural sau CNS de care este prinsă componenta (verificarea locală
a capacităţii de rezistenţă).
(5) În cazurile în care, prin proiectul de reabilitare seismică a CNS, se prevăd lucrări
care modifică semnificativ schema statică a structurii şi/sau proprietăţile de rezistenţă,
rigiditate şi ductilitate ale acesteia, se va analiza, prin calcul, efectul acestor intervenţii
asupra răspunsului seismic al ansamblului structurii.
(6) În proiectul lucrărilor de reabilitare seismică a CNS se vor include şi operaţiile
necesare pentru remedierea degradărilor/avariilor produse de cauze neseismice,
naturale şi/sau antropice.
(1) Măsurile simple pentru reducerea riscului seismic al CNS se aplică numai acelor
componente a căror avariere nu prezintă risc pentru siguranţa vieţii şi pentru care
pierderile economice care pot rezulta sunt reduse.
(2) Măsurile simple constau în prevederea unor legături pentru eliminarea /limitarea
deplasărilor componentelor nestructurale în timpul cutremurului evitând astfel:
- avarierea componentelor;
- avarierea altor componente cu care acestea pot veni în contact.
(3) Legăturile se prevăd pentru a:
- împiedica/limita deplasările laterale ale CNS pe suprafaţa de rezemare (de regulă,
pe planşeu);
- împiedica răsturnarea CNS;
- permite deplasări relative limitate între componentele care alcătuiesc un sistem şi
care pot avea mişcări difeirte în timpul cutremurului.
(4) Legăturile menţionate la (3) trebuie să permită/limiteze/împiedice deplasările pe
toate direcţiile şi pe ambele sensuri de mişcare pe fiecare direcţie. În acest scop
legăturile pot fi flexibile sau rigide şi trebuie să aibă rezistenţa necesară atât la
întindere cât şi la compresiune.
(5) Legăturile se ancorează sau, după caz, se fixează rigid de elementele structurii sau
de o altă CNS care prezintă rezistenţă şi rigiditate suficiente.
(6) În clădirile curente, reducerea riscului seismic al CNS prin măsuri simple se
foloseşte pentru următoarele tipuri de componente (lista este exemplificativă):
- corpuri de iluminat suspendate, libere sau incluse în tavane;
- pereţi despărţitori uşori cu înălţime mică (liberi la partea superioară);
- mobilier de birou, calculatoare, rafturi, dulapuri;
- boilere;
- aparate de condiţionare;
- extinctoare;
- obiecte decorative.
7-6
7.7. Reducerea riscului seismic al CNS prin înlocuirea CNS vulnerabile
(1) Reducerea riscului seismic al CNS prin introducerea unor legături suplimentare cu
structura sau cu o altă CNS se utilizează pentru acele componente care necesită, în
principal, asigurare faţă de efectul direct al acţiunii seismice definit conform
P100-1: 2006, 10.1.1.(4).
(2) Prin introducerea legăturilor suplimentare se urmăreşte:
- împiedicarea răsturnării şi/sau a deplasărilor laterale în planul de rezemare al CNS;
- limitarea deplasărilor/deformaţiilor excesive ale CNS.
(3) În cazul CNS care sunt susceptibile de a fi afectate şi de efectul indirect al
cutremurului, detalierea prinderilor suplimentare va ţine seama de acest efect (de
exemplu, prinderile pereţilor nestructurali din zidărie sau beton, prevăzute pentru a
7-7
asigura stabilitatea la acţiunea seismică perpendiculară pe perete, nu trebuie să
împiedice posibilitatea de deplasare a peretelui în planul său).
(4) Reabilitarea CNS prin introducerea unor legături suplimentare cu structura nu
elimină necesitatea evaluării rezistenţei componentei pentru forţa seismică de
proiectare şi, dacă rezultă necesar, reabilitarea acesteia prin reparare/consolidare.
7-8
7.8.2. Reducerea riscului seismic al CNS prin prinderi rigide de structură
(1) Asigurarea stabilităţii poziţiei CNS se poate realiza şi prin fixarea mecanică de
elementele structurale sau de o altă CNS, folosind ancore, buloane şi alte sisteme
similare.
(2) Stabilirea sistemului de prindere se face în funcţie de:
- tipul deplasărilor care trebuie împiedicate: răsturnare, deplasare laterală;
- poziţia şi capacitatea de rezistenţă a elementelor în care se pot fixa piesele de
prindere: prindere numai de planşeul pe care reazemă CNS, prinderi de elemente
verticale, structurale sau nestructurale, adiacente.
(3) În cazul elementelor nestructurale ale faţadelor, prinderile suplimentare pentru
reabilitarea CNS nu trebuie să împiedice deplasările datorate variaţiilor de
temperatură.
(4) La proiectarea prinderilor mecanice pentru reabilitarea seismică a CNS se vor
respecta toate cerinţele pentru prinderile CNS din clădirile noi date în
P100-1: 2006, 10.4.1.
(1) Reabilitarea seismică a CNS prin lucrări de reparaţie se foloseşte în cazul unor
avarii/defecte minore, produse de cutremur sau din alte cauze, care afectează în
principal aspectul şi funcţiunile unei componente şi, în mică măsură, rezistenţa şi
stabilitatea acesteia.
(2) Nivelul de siguranţă seismică al CNS nu poate fi sporit prin lucrări de reparaţii
(rămâne inferior, cel mult egal cu cel avut înainte de ultimul cutremur).
(3) Lucrările de reparaţie se fac fără demontarea/ înlocuirea CNS şi constau, de regulă,
în:
- înlocuirea unor părţi ale CNS (de exemplu, înlocuirea geamurilor fisurate/sparte
sau înlocuirea garniturilor de la faţadele cortină);
- refacerea izolaţiilor termice, acustice şi a etanşeităţii;
- refacerea finisajelor (refacerea tencuielilor la pereţii nestructurali din zidărie,
înlocuirea benzilor de legătură şi a tapetului la pereţii din plăci de ipsos,
completarea pe suprafeţe limitate a placajelor ceramice interioare şi exterioare,
etc);
- reparaţii minore ale zidăriilor nestructurale prin injecţii şi/sau prin refacerea sau
completarea mortarului din rosturi;
- înlocuirea unui număr redus de prinderi (firele de ancorare ale tavanelor
suspendate, ale conductelor şi canalelor, unele prinderi afectate de coroziune la
elementele nestructurale de pe faţade);
- remedierea locală a unor conducte (în special la prinderi şi îmbinări);
- alte lucrări similare, a căror realizare nu este necesară/prioritară pentru utilizarea în
siguranţă a clădirii.
7-9
7.10. Reabilitarea seismică a CNS prin lucrări de consolidare
(1) Reabilitarea seismică a CNS prin lucrări de consolidare constă în adăugarea unor
elemente suplimentare cu rolul de a spori rezistenţa şi rigiditatea componentei.
(2) Eficienţa lucrărilor de consolidare se realizează prin:
- amplasarea elementelor de consolidare astfel încât să existe un traseu direct al
eforturilor de la acestea la structura clădirii;
- eliminarea alcătuirilor care pot produce interacţiuni defavorabile între elementele
de consolidare şi structură sau o altă CNS;
- alegerea materialelor şi dimensionarea elementelor de consolidare şi a prinderilor
acestora de structură pentru obţinerea unei comportări ductile;
- realizarea conlucrării între CNS care se consolidează şi materialul/elementul de
consolidare (de exemplu, aderenţa dintre zidărie şi elementele de placare -
tencuiala, ţesătura de fibre polimerice - FRP).
(1) Intervenţia trebuie să asigure preluarea deplasării relative de nivel a structurii sub
acţiunea seismică de proiectare.
(2) Pentru satisfacerea cerinţei de la (1) poate fi necesară modificarea dimensiunilor
panourilor de sticlă pentru ca acestea să se poată deplasa liber în rama existentă şi/sau
înlocuirea garniturilor/masticurilor de etanşare.
(3) Dacă structura proprie a faţadei nu poate prelua deplasarea relativă de nivel a
structurii se poate adopta una dintre următoarele soluţii:
- prinderile şi/sau alcătuirea structurii proprii a cortinei vor fi modificate;
- pe faţadă vor fi montate elemente de construcţie care pot prelua fragmentele de
sticlă care cad de la înălţime;
- sticla obişnuită se înlocuieşte cu sticlă "securizată" sau pe sticlă se aplică o
peliculă transparentă care nu permite căderea fragmentelor de sticlă.
7 - 10
Notă. Măsuri similare pot fi aplicate şi pentru alte suprafeţe vitrate: vitrine, ferestre de mari
dimensiuni, etc.
(1) Pentru reabilitarea seismică a pereţilor despărţitori din zidărie de cărămidă, din
beton normal sau din BCA (blocuri sau fâşii) se pot adopta, după caz, următoarele
măsuri:
- fixare la partea superioară pentru a se evita răsturnarea/ruperea sub efectul forţei
seismice normală pe planul peretelui;
- placare cu tencuieli armate cu fibre sau cu grile polimerice dacă din calcule rezultă
că nu au capacitatea de rezistenţă necesară;
- înlocuirea cu pereţi uşori (tip gips-carton), cu schelet din lemn sau metalic, ancorat
corespunzător în structura clădirii.
(2) Măsurile de la (1) se aplică cu prioritate pereţilor de compartimentare aflaţi pe
căile de evacuare.
(3) Pereţii de compartimentare care nu sunt executaţi pe toată înălţimea etajului se
asigură împotriva răsturnării prin introducerea unor legături cu pereţi perpendiculari,
prin centuri turnate la partea superioară sau prin adăugarea unui schelet de
contravântuire din metal sau lemn legat corespunzător de structura clădirii. În nici un
caz aceşti pereţi nu vor fi fixaţi de tavanul suspendat. În cazul structurilor în cadre de
beton armat, centurile nu vor fi legate cu stâlpii.
(4) Pereţii despărţitori uşori vor fi fixaţi la partea superioară, de regulă printr-un profil
metalic în formă de U prins de planşeu iar lateral se vor amenaja spaţii suficiente
pentru preluarea deplasării de nivel. Aceste spaţii vor fi umplute cu materiale
permanent plastice pentru realizarea etanşeităţii, izolării fonice şi a protecţie la foc.
7 - 11
7.11.4. Tavane suspendate şi corpuri de iluminat
7 - 12
- rafturile pentru baterii vor fi asigurate împotriva răsturnării/ deplasărilor laterale
prin elemente de contravântuire, prinderi rigide şi se va verifica rezistenţa lor la
forţa seismică de proiectare;
- generatorul va fi asigurat, după caz conform prevederilor de la (2) sau (3);
- rezervoarele de combustibil vor fi fi asigurate împotriva deplasărilor;
- conductele rigide de alimentare cu combustibil vor fi înlocuite cu conducte de tip
"flexibil".
7 - 13
8. REABILITAREA SEISMICĂ A CLĂDIRILOR FOLOSIND SISTEME
DE DISIPARE A ENERGIEI
Introducere
8-1
între perioada de vibraţie a structurii şi perioada predominantă de mişcare a terenului
în timpul cutremurelor puternice (Fig. 8.4).
(6) In proiectarea sistemelelor de disipare a energiei vor fi considerate condiţiile de
mediu ce includ vântul, efectul îmbătrânirii, curgerea lentă, oboseala, umezeala,
temperatura mediului interior şi cea a mediului exterior.
1
Deplasare, cm
t, s
0
0 1 2 3 4 5 6 7
-1
-2
-3
Figura 8.3. Vibraţii libere amortizate pentru diferite fracţiuni din amortizarea critică
8-2
25 Acceleratie sinusoidala 2%
5%
10%
20%
20
Factorul de amplificare al deplasarii 50%
15
10
0
0.5 0.6 0.7 0.8 0.9 1 1.1 1.2 1.3 1.4 1.5
Cerinţe generale
8-3
(4) Folosirea elementelor de disipare a energiei seismice este recomandată şi eficientă
în cazul clădirilor flexibile deoarece amortizarea suplimentară este activată de vitezele
relative între capetele elementelor de disipare a energiei, viteze relative ce cresc odată
cu creşterea flexibilităţii structurii.
(5) Sporirea fracţiunii de amortizare critică este eficientă şi pentru evitarea
fenomenului de amplificare puternică a răspunsului seismic provocat de rezonanţa
între perioada de vibraţie a structurii şi perioada predominantă a mişcării terenului în
amplasamentul clădirii în timpul mişcărilor seismice puternice.
(6) Fracţiunea de amortizare critică adiţională indusă de elementele de disipare a
energiei nu va depăşi 30% pentru modul fundamental de vibraţie al clădirii. Valori
mai mari ale fracţiunii de amortizare critică nu mai sunt eficiente din punct de vedere
tehnic si economic pentru reducerea răspunsului seismic al clădirii.
(1) Elementele de disipare a energiei dependente de viteză (de tip vâscos) introduse în
elementele structurale vor fi modelate folosind modelul Maxwell în care componenta
vâscoasă (amortizorul) este legată în serie cu componenta elastică (resortul).
(2) Forţele ce se produc în elementele de disipare a energiei de tip vâscos sunt
dependente de viteza relativă pe direcţie axială între cele două capete ale elementelor.
Forţa dezvoltată în elementele de disipare a energiei de tip vâscos se calculează cu
relaţia (8.1):
F = C ⋅ vα (8.1)
unde:
F - forţa de amortizare
v - viteza relativă pe direcţie axială între capetele elementului de disipare a
energiei
C – constanta de amortizare
α - constanta exponenţială care, pentru aplicaţii seismice uzuale, are valori
cuprinse între 0,3 şi 1,0. Pentru cazul α=1 se consideră o amortizare liniară
(element disipativ liniar) în timp ce pentru α ≠ 1 se consideră o amortizare
neliniară (element disipativ neliniar).
(3) Atunci când elementele de disipare a energiei sunt folosite în paralel cu elemente
de izolare a bazei pentru modelare se foloseşte modelul Kelvin în care componenta
vâscoasă (amortizorul) este legată în paralel cu componenta elastică (resortul).
(1) Spectrul de răspuns elastic pentru o altă fracţiune din amortizarea critică, ξef
diferită de cea conventională, ξ0=5% se poate obţine prin utilizarea următoarei relaţii
de conversie a ordonatelor spectrale:
8-4
unde:
Se(T)ξ0 = 5% - spectrul de răspuns elastic pentru componentele acceleraţiei terenului
în amplasament corespunzător fracţiunii din amortizarea critică convenţională,
ξ0=5%
Se(T)ξef≠5% - spectrul de răspuns elastic pentru componentele acceleraţiei terenului
în amplasament corespunzător unei alte fracţiuni din amortizarea critică, ξef ≠ 5%
η - factorul de corecţie ce tine cont de amortizare, determinat cu relaţia (8.3):
10
η= ≥ 0 ,55 (8.3)
5 + ξ ef
1 ED
ξs = (8.5)
2π E S
unde ES este energia maximă de deformaţie elastică a sistemului structural într-un
ciclu de mişcare şi ED este energia disipată într-un ciclu de mişcare prin amortizare
vâscoasă provenită din utilizarea elementelor vâscoase de disipare a energiei, figura
8.5.
Forta
ED
ES
Deplasare
Figura 8.5. Energia disipată prin amortizare vâscoasă într-un ciclu de mişcare, ED şi
energia maximă de deformaţie elastică, ES
Cerinţe suplimentare
8-5
(1) Prin proiectare se va demonstra că introducerea sistemelor de disipare a energiei
nu conduce la formarea unui mecanism plastic defavorabil pentru clădirile reabilitate
seismic.
(2) Calculul structural al clădirii reabilitate seismic va ţine cont de eventualele
modificări în relaţiile forţă-viteză-deplasare produse de variaţiile temperaturii
ambientale şi de ridicarea temperaturii elementelor de disipare a energiei în timpul
cutremurului.
(3) Prin proiectare se va asigura spaţiul de acces pentru inspecţia şi eventuala înlocuire
a elementelor de disipare a energiei.
(4) Pentru clădirile reabilitate seismic cu elemente de disipare a energiei este necesară
revizuirea proiectului de către un grup de ingineri independenţi ce va cuprinde
persoane cu experienţă în analiza seismică, în teoria şi aplicaţiile metodelor de
disipare a energiei. In procesul de revizuire al proiectului se vor considera
următoarele aspecte:
- Proiectarea preliminară, inclusiv dimensionarea elementelor de disipare a energiei
- Testarea prototipurilor conform paragrafului 8.2.7.13
- Proiectul final al clădirii reabilitate şi notele de calcul.
(5) Proiectantul va stabili un program de mentenanţă şi de testare a elementelor de
disipare a energiei în vederea asigurării unui răspuns performant al acestora pe durata
de serviciu proiectată. Prin programul de testare se va lua în considerare fenomenul de
oboseală a elementelor de disipare a energiei şi/sau a componentelor acestora.
Oboseala se poate manifesta la un număr redus de cicluri, în cazul acţiunii
cutremurului, sau la un număr mare de cicluri, în cazul acţiunii vântului.
(6) Testele vor fi efectuate pentru a:
- confirma caracteristicile de amortizare şi relaţiile forţă-viteză-deplasare a
elementelor de disipare a energiei folosite în proiectare
- demonstra robusteţea elementelor la excitaţii seismice extreme.
(7) Proiectantul va stipula criterii de acceptanţă explicite pentru valorile
caracteristicilor de amortizare obţinute din teste. Aceste criterii vor reflecta valorile
considerate in proiectare, vor ţine cont de variaţiile posibile ale proprietăţilor de
material şi vor furniza valori limită ale răspunsului în afara cărora elementele de
disipare a energiei vor fi considerate necorespunzătoare.
(8) Testele se vor realiza pe prototipuri ale elementelor de disipare a energiei.
Procedurile de fabricaţie şi procedurile de control ale calităţii folosite în fabricarea
prototipurilor vor fi identice cu cele folosite în fabricarea elementelor de disipare a
energiei.
(9) Testarea prototipurilor se va face pentru fiecare tip de element de disipare a
energiei şi pentru un număr minim de două elemente în mărime naturală din fiecare
tip. Un tip de element de disipare a energiei este definit de forţa vâscoasă maximă
capabilă, de constanta de amortizare, de exponentul vitezei şi de deplasarea pe
direcţie axială maximă capabilă între capetele elementului de disipare a energiei.
Prototipurile testate nu vor fi folosite în procesul de construcţie fără aprobarea scrisă a
proiectantului.
(10) Relaţia forţă-deplasare-timp pentru fiecare ciclu de testare va fi achiziţionată
digital şi va fi înregistrată electronic.
(11) Secvenţele de testare ale prototipurilor cuprind:
8-6
- Fiecare element testat va fi încărcat cu un număr de cicluri egal cu cel aşteptat pe
durata de serviciu a clădirii din acţiunea vântului luată cu valoarea de calcul, dar
nu mai puţin de 2000 de cicluri complete de încărcare-descărcare la amplitudini ale
deplasării aşteptate din acţiunea vântului cu valoare de calcul; frecvenţa de
încărcare va fi egală cu inversul perioadei fundamentale a clădirii reabilitate, f1
- Fiecare element testat va fi încărcat cu 20 de cicluri complete de încărcare-
descărcare la amplitudini ale deplasării aşteptate în timpul cutremurului de
proiectare; frecvenţa de incărcare va fi egală cu inversul perioadei fundamentale a
clădirii reabilitate, f1.
(12) Dacă relaţia forţă-deplasare a elementelor de disipare a energiei se modifică cu
mai mult de 15% atunci când frecvenţa de testare f1 se modifică de la 0,5 f1 la 2,0 f1,
testele de la paragraful 9.2.7.11 se vor efectua la frecvenţe egale cu 0,5 f1, f1 şi 2,0 f1.
(13) Performanţa prototipurilor testate este considerată satisfăcătoare dacă sunt
indeplinite următoarele condiţii:
- Pentru fiecare test efectuat conform paragrafului 8.2.7.11, forţa maximă pentru un
prototip şi pentru orice ciclu nu diferă cu mai mult de 15% faţă de forţa maximă
calculată ca medie din toate ciclurile de testare ale prototipului. Notă – limita de
15% poate fi crescută cu acordul proiectantului dacă se demonstrează prin calcul
că aceasta nu are un efect defavorabil asupra răspunsului clădirii reabilitate
seismic;
- Pentru fiecare test efectuat conform paragrafului 8.2.7.11, aria buclei de histerezis
ED pentru un prototip şi pentru orice ciclu nu diferă cu mai mult de 15% faţă de
aria buclei de histerezis calculată ca medie din toate ciclurile de testare ale
prototipului. Notă – limita de 15% poate fi crescută cu acordul proiectantului dacă
se demonstrează prin calcul că aceasta nu are un efect defavorabil asupra
răspunsului clădirii reabilitate seismic;
- Sunt îndeplinite criteriile de acceptanţă stabilite conform paragrafului 8.2.7.7.
8-7