Professional Documents
Culture Documents
2
Introducere
1
J. Diane Brinson et. al. E-Commerce & Internet Law, Prentice Hall Inc, 2001
3
adoptat un sistem de control al locurilor vândute, anulate şi libere la cursele aeriene pe care le
asigura. Primul sistem Home Banking (operaţiuni bancare de la domiciliu) bazat pe utilizarea
PC-urilor a fost adoptat în 1980 de First Interstate Bank, SUA, iar primul sistem de rezervare de
servicii turistice, easySABRE, a fost introdus în 1985 de Sabre Travel Network2.
Comerţul electronic bazat pe Internet a cunoscut, la rândul lui, mai multe etape:
Etapa iniţiaţilor, care presupunea cunoştinţe temeinice de utilizare a calculatoarelor
solicitând introducerea de comenzi de la utilizator. Este etapa când e-mail ul a fost cea
mai utilizată tehnologie
Etapa WWW, deschisă de apariţia primului navigator web cu interfaţă grafică Mosaic,
dezvoltat de National Center for Supercomputing Applications (NCSA).
Etapa interactivă, când multe website-uri au introdus protocoale securizate de
comunicaţie, programe pe partea de server şi/sau client, formulare, asigurând
interactivitatea client-furnizor.
Etapa maturizării web-ului, caracterizată de introducerea lui în cadrul intranet-ului
organizaţiei, utilizarea extranet-ului între organizaţii, utilizarea tehnologiei Java şi a
capabilităţilor multimedia ale Web-ului, care a devenit, astfel, un valoros canal de
reclamă şi publicitate.
Că lucrurile nu se vor opri aici este cert, dar ceea ce urmează este mai greu de prezis.
Cartea de faţă îşi propune să ofere o perspectivă realistă asupra a ceea ce este esenţial în
comerţul electronic în lume, asupra etapei în care se găseşte el în România anului 2007, a
barierelor care stau în faţa răspândirii şi popularităţii sale. Ea este structurată în două părţi: prima
parte (capitolele 1-4) vă permite familiarizarea cu conceptele de reţele de calculatoare, intranet şi
Internet, serviciile Internetului implicate în comerţul electronic, iar partea a doua (capitolul5)
prezintă principalele concepte ale comerţului electronic, cu accent pe sistemele de plăţi şi
securitatea tranzacţiilor.
2
http://www.sabretravelnetwork.com/about/history.htm
4
1. Internet: definiţie, servicii, istoric
Rezumat: în acest capitol veţi învăţa ce este Internetul, care sunt principalele servicii oferite de
acesta şi câteva momente din scurta lui istorie. Tot aici veţi afla ce este o reţea de calculatoare,
din ce se compune şi cum funcţionează precum şi cum se conectează o reţea locală la Internet.
Internet, iată un termen cu care, numai dacă nu trăim într-un colţ izolat al lumii, ne întâlnim
zilnic, fie că este vorba de citirea horoscopului, de dezvăluirea unor fapte şi întâmplări de
senzaţie, de urmărirea în direct a unor emisiuni TV fie pur şi simplu de schimbul de mesaje
electronice (e-mail). Dar ce este Internetul? Tehnic vorbind termenul Internet desemnează o
reţea mondială de reţele de calculatoare. Din punct de vedere informaţional Internetul reprezintă
un rezervor imens de informaţii care pot fi stocate şi transmise în format electronic: text, imagini,
filme, sunet. Aceste informaţii sunt disponibile gratuit sau contra cost, după cum informaţiile
sunt publice sau private. Internetul oferă mai multe tipuri de servicii din care pot fi enumerate:
WWW- World Wide Web, serviciul cu cea mai mare dezvoltare. Existenţa lui se bazează
pe conceptul de hipertext, concretizat în limbajul de programare numit HTML
(HyperText Markup Language) şi pe programele în măsură să interpreteze acest limbaj,
numite browsere web.
E-mail, serviciul cu cea mai mare utilizare, permite schimbul de mesaje între utilizatorii
care au acces la acest serviciu, oriunde în lume
FTP - File Transfer Protocol, permite transferul de fişiere între calculatoare conectate la
Internet
UseNet, grupuri de discuţii pe cele mai diverse teme
Telnet, permite accesul la un server din reţeaua Internet ca şi când utilizatorul s-ar afla în
faţa lui.
Bazele Internetului au fost puse la începutul anilor 1970 în cadrul Agenţiei pentru proiecte de
cercetare avansată (ARPA) subordonată Departamentului Apărării al Statelor Unite ale Americii.
Scopul proiectului consta în realizarea unei reţele a cărei funcţionare să fie cât mai puţin afectată
de un atac atomic şi comunicaţiile să fie cât mai greu interceptabile. La timpul respectiv ARPA
demonstrase viabilitatea sistemului de comunicare între computere pe care l-a elaborat pentru
reţeaua ei pilot şi care includea doar trei servicii: Telnet (conectare la distanţă), transfer de fişiere
şi tipărirea la distanţă. Reţeaua conecta un număr mic de site-uri şi câteva zeci de calculatoare [1]
într-o reţea naţională destinată cercetării în domeniul ştiinţei computerelor. În 1972 a fost
introdus şi serviciul de e-mail iar reţeaua a fost prezentată publicului şi s-au făcut demonstraţii.
Pe la mijlocul anilor 1970 R. Kahn şi V. Cerf au elaborat o arhitectură de interconectare a
reţelelor de diverse tipuri bazată pe un anumit protocol, care după mai multe perfecţionări a
devenit TCP/IP (Transfer Control Protocol/Internet Protocol) şi în 1973 a fost propus ca protocol
standard de comunicaţie în ARPAnet. Vitezele de transmitere erau mici, comparativ cu cele din
ziua de astăzi, respectiv de 60Kbit/s pentru reţeaua terestră ARPANET, 400/100Kbit/s pentru
reţeaua radio PRNET şi de 64Kbit/s pentru reţeaua prin satelit, SATNET. La vremea respectivă
nu existau calculatoare personale, staţii de lucru sau reţele locale, calculatoarele implicate erau
maşini de calcul ştiinţific puternice ce funcţionau în sistem time-sharing (împărţirea timpului de
lucru între utilizatori). Principalele probleme în construirea reţelei iniţiale, ARPANET, vizau
configurarea gateway-urilor, devenite ulterior routere, astfel încât să facă posibilă conectarea
diferitelor tipuri de reţele precum şi dezvoltarea softului TCP/IP în calculatoare. Spre sfârşitul
anilor 1970 mai multe reţele locale experimentale şi staţii de lucru experimentale, realizate de
comunitatea de cercetare, au fost conectate la reţeaua ARPANET, (sau ARPA Internet) devenită
ulterior Internet. La începutul anilor 1980 au devenit disponibile comercial staţii de lucru şi
reţele locale compatibile Internet, fapt care a uşurat mult sarcina conectării la Internet. În anul
5
1983 ARPA conecta peste 500 de centre iar partea militară s-a separat în reţeaua MILNET.
Acest an este considerat ca anul apariţiei Internetului. Până spre sfârşitul anilor 1990 controlul
accesului la Internet a fost deţinut de Departamentul de Apărare al SUA şi ca urmare reţeaua s-a
extins în principal pe seama conectării diferitelor centre de cercetare. Acest fapt a avut drept
consecinţă răspândirea tehnologiei în mediile ştiinţifice. În paralel viteza de transmitere a
informaţiei a crescut continuu la 1,5Mbit/s la jumătatea anilor 1980 şi 155Mbit/s la începutul
anilor 1990. Spre sfârşitul anilor 1980 Internetul a început să devină accesibil şi pentru uz
comercial, în special prin serviciul de e-mail care a fost a fost autorizat să utilizeze backbone-ul
(coloana vertebrală a reţelei Internet) pentru comunicarea cu utilizatorii agreaţi în reţea şi cu
reţelele federale de cercetare. În 1990 ARPANET ul dispare prin trecerea organizaţiilor care erau
conectate la o altă reţea creată de NSF (National Science Foundation), organizaţie nemilitară şi
necomercială. Ca urmare, după anul 1990 creşterea Internetului a devenit spectaculoasă, cu circa
10% pe lună, datorită înglobării unor componente comerciale şi internaţionale. În anul 1992 a
fost înfiinţată de către sectorul privat Societatea de Internet (Internet Society) cu scopul de a
ajuta la promovarea Internetului şi întreţinerea standardelor utilizate în Internet. De asemenea,
după anul 1990 Internetul a mai câştigat un serviciu, WWW (World Wide Web), serviciul cu cea
mai mare dezvoltare în prezent. În 1995 dispare şi NSFNET, accesul la Internet fiind asigurat de
firme comerciale din întreaga lume.
Pentru o mai bună înţelegere a mecanismului funcţionării Internetului vom începe cu descrierea
elementului de bază al reţelei Internet şi anume cu reţeaua de calculatoare.
6
includ reţelele MAN şi CAN în reţelele WAN iar reţeaua HAN este privită ca o reţea LAN.
Calculatoarele din interiorul reţelei sunt numite noduri de reţea. Calculatoarele şi dispozitivele
care alocă resurse pentru reţea sunt numite servere.
În continuare vom aborda pe scurt reţeaua LAN urmând ca reţeaua WAN să fie exemplificată
prin reţeaua Internet
Modelul de referinţă OSI
Diversitatea de implementare concretă a reţelelor este extrem de mare şi derivă din necesităţile
specifice ale fiecărei firme. Oricare ar fi însă modul de configurare al reţelei ea trebuie să asigure
compatibilitatea între programele de pe fiecare calculator şi echipamentele hard ce fac legătura
între staţiile de lucru. Organizaţia Internaţională pentru Standarde (ISO) a propus un model, cu
valoare de recomandare, cunoscut sub numele de modelul OSI (Open Systems Interconnection -
interconectarea sistemelor deschise), figura 1, care se doreşte a fi un cadru pentru proiectarea
protocoalelor de reţea.
7
1.1.2 Reţele LAN
Există o mare varietate de tipuri de reţele LAN. Pentru caracterizarea lor acestea pot fi clasificate
după câteva criterii: arhitectură, topologie, logică, protocol utilizat.
Arhitecturi LAN
Din punct de vedere al arhitecturii reţelele de tip LAN sunt de două tipuri:
reţele client/server
reţele peer- to- peer
În reţelele client/server calculatoarele se împart două categorii, serverele - calculatoare puternice
care coordonează folosirea în comun a resurselor şi asigură serviciile ca bază de date pentru
reţea, şi respectiv staţiile de lucru care sunt clienţi pentru servere. Staţiile de lucru sunt
calculatoarele aflate pe mesele de lucru ale salariaţilor, şi care, în general, au puteri de calcul mai
reduse.
Serverele pot fi în număr de unu sau mai multe calculatoare şi sunt configurate pentru a răspunde
cât mai rapid cererilor clienţilor şi a asigura o bună protecţie a datelor în reţea. Deoarece ele
trebuie să poată rezolva simultan cererile mai multor clienţi sistemul de operare al acestora
trebuie să fie unul special destinat acestui scop, cum ar fi Nowell NetWare, Windows NT Server
sau Linux. Cu cât serverul este accesat de mai mulţi clienţi concomitent iar sarcinile sunt mai
complexe, cu atât scade viteza cu care staţiile sunt deservite. În figura 2 este reprodusă structura
unei reţele de tip client /server.
Spre deosebire de reţelele client/server, în reţelele peer- to- peer staţiile nu accesează un server
pentru îndeplinirea unei anumite sarcini, ci toate sunt privite în mod egal. Unităţile de disc ale
calculatoarelor sunt folosite în comun, fiecare staţie putând pune la dispoziţie fişiere, directoare,
discuri, imprimante, comportându-se ca server temporar.
8
decât dacă este liberă. Rolul de verificare a stării de liber a cablului revine nivelului logic de
reţea care trebuie să aştepte până când se eliberează cablul pentru a putea transmite date spre alt
calculator.
Figura 5 Topologie de
reţea STEA Figura 6 Topologie STEA Extinsă
Fiecare are avantajele şi dezavantajele sale în ceea ce priveşte viteza de transmitere, stabilitatea
legăturii şi preţul de cost. Cele mai răspândite sunt primele trei deoarece au costuri reduse,
asigură viteze bune de la 10 la 100Mb/sec şi o bună protecţie la perturbaţiile externe.
Logica reţelei
Spre deosebire de clasificarea reţelelor sub aspect topologic, care arată cum se plasează şi
interconectează calculatoarele în reţea, clasificarea sub aspectul logic are în vedere modul în care
se desfăşoară comunicaţia între calculatoare prin intermediul suportului fizic.
9
Sunt câteva tipuri de astfel de reţele: Ethernet, Token-Ring (inel cu jeton), FDDI (Fiber
Distributed Data Interchange, pentru suport de fibră optică) şi ATM (Asynchronous Transfer
Mode). Datorită costurilor reduse, vitezei bune, posibilităţii de lucru cu reţele de tip magistrală
sau stea şi a utilizării ca suport fizic atât a cablului coaxial cât şi bifilar, reţelele Ethernet au o
mare răspândire (sunt estimaţi peste 50 milioane de utilizatori în lume 3) şi reprezintă o alegere
bună atunci când se doreşte realizarea unei reţele noi.
Protocoale LAN
Pentru comunicarea în reţea se folosesc protocoale de transmisie, care au rolul să asigure
integritatea datelor trimise şi recepţionate. Protocoalele s-au dezvoltat în strânsă legătură cu
sistemele de operare pentru serverele de reţea, astfel că protocolul ales trebuie să fie potrivit (în
sensul acceptării) sistemului de operare. Cele mai cunoscute 3 tipuri de protocoale pentru reţea
sunt listate mai jos alături de sistemele de operare care folosesc aceste protocoale:
IPX/SPX Novel NetWare, Windows Server4
NetBEUI Windows Server, OS/2 LAN Server
TCP/IP UNIX, Windows Server
Protocolul TCP/IP este constituit, de fapt, dintr-o suită de protocoale, care operează la niveluri
diferite: TCP (Transmission Control Protocol) şi IP (Internet Protocol). Deşi a fost conceput
pentru Internet protocolul TCP/IP este folosit şi în reţele locale. De fapt, orice reţea locală care
este conectată la Internet trebuie să utilizeze protocolul TCP/IP. Un LAN care foloseşte
protocoale şi servicii specifice Internetului se numeşte Intranet
Reţele Wireless
În ultimii ani au cunoscut o mare dezvoltare reţelele în care dispozitivele comunică fără a fi
conectate prin cabluri. Aceste reţele, cunoscute sub numele de reţele wireless (fără fir) folosesc
aerul, vidul sau apa ca mediu de transmisie, datele fiind transmise, de cele mai multe ori, prin
unde radio de ultra înaltă frecvenţă, 2,4GHz sau 5 GHz. Pentru conexiuni la mică distanţă, între
diverse dispozitive, se foloseşte frecvent lumina infraroşie (tehnologia Bluetooth). Aceasta
permite conectarea unui mouse la laptop, a unui telefon mobil la un calculator sau a două
telefoane mobile între ele. În cazul apei, suportul de transmisie a datelor sunt ultrasunetele, care
se propaga mai bine în mediul lichid decât undele radio sau lumina.
În cazul reţelelor de calculatoare acestea se pot conecta între ele direct (reţele ad-hoc) sau prin
intermediul unui dispozitiv de reţea numit Acces Point – AP (punct de acces) Deoarece mediul
de comunicaţie este unul deschis, reţelele wireless sunt mai vulnerabile din punctul de vedere al
securităţii. Reţelele ad hoc sunt cele mai expuse deoarece permit oricărui calculator echipat cu un
adaptor wireless, aflat în raza de acoperire a reţelei, să se conecteze la reţea. Accesul prin AP
este mai sigur deoarece de poate impune o politică de acces şi folosi criptarea cu o cheie deţinută
doar de utilizatorii autorizaţi ai reţelei.
În ciuda acestui dezavantaj, ca şi al vitezei mai mici (tipic 54 Mb/s), reţelele wireless se bucură
de mare popularitate deoarece oferă mobilitate utilizatorilor.
Interconectarea reţelelor de calculatoare
Problema interconectării reţelelor a apărut ca o consecinţă a dezvoltării companiilor şi
instituţiilor care deţineau reţele de calculatoare. Necesitatea folosirii în comun a resurselor
informatice de către diferitele sucursale sau agenţii ale aceleaşi companii, aflate în localuri
3
www.inf.ufrgs.br/~leo/ethernet.html
4
Începând cu Windows NT Server şi ulterioare, 2000, 2003 Server.
10
diferite, cu reţele proprii, de multe ori diferite ca topologie şi tip, a impus găsirea unor soluţii
pentru conectarea acestor reţele. Pe de altă parte, creşterea dimensiunii unei reţele, prin creşterea
numărului de calculatoare conectate conduce, aşa cum am menţionat mai sus, la scăderea vitezei
de răspuns a reţelei. De aici a apărut necesitatea fragmentării reţelei în reţele mai mici, care să fie
ulterior interconectate. În felul acesta viteza în interiorul fiecărei reţele creşte, conexiunea dintre
reţele fiind folosită numai pentru transmiterea de informaţii între calculatoarele aflate în reţele
diferite. Următorul exemplu poate clarifica afirmaţiile de mai sus. Să presupunem că o firmă de
arhitectură, care are ca activitate proiectarea, are angajaţi cinci arhitecţi, o secretară, un inginer
constructor şi un desenator. Fiecare dintre ei are un calculator legat în reţea. Deoarece arhitecţii,
prin natura activităţii, accesează frecvent baza de date, realizând transferuri masive de informaţii,
vor încetini mult accesul la reţea al celorlalţi angajaţi, cărora reţeaua li se va părea lentă. Astfel,
secretara va trebui să aştepte pentru a trimite un e-mail sau pentru a accesa un anumit document
de pe Internet. Soluţia o reprezintă divizarea reţelei în două reţele mai mici, conectate între ele.
La prima reţea vor fi conectaţi doar arhitecţii iar la a doua ceilalţi salariaţi. Rezultatul va fi o
creştere spectaculoasă a vitezei pentru ceilalţi salariaţi care, având doar ocazional de transferat
informaţii spre unul din calculatoarele primei reţele nu vor mai fi deranjaţi de timpul mare de
răspuns al acesteia.
Conectarea reţelelor se realizează prin intermediul unor echipamente speciale numite bridge-uri,
routere şi gateway-uri [2]. Bridge-urile (punţile) fac legătura între două sau mai multe reţele şi,
pe baza unui algoritm specific, identifică destinaţia pachetului de date dirijându-l fie spre un
calculator din reţeaua din care face parte calculatorul care a expediat pachetul fie spre un
calculator din reţeaua adiacentă. Funcţionarea lor este la nivelul legăturilor de date. Router-ele
sunt echipamente de dirijare a traficului de date care realizează conexiuni la un nivel arhitectural
superior bridge-urilor (nivelul de reţea) şi permit conectarea reţelelor de tipuri diferite. Gateway-
urile permit conectarea LAN-urilor care utilizează protocoale complet diferite, la toate nivelurile
de comunicaţie. Funcţionează la nivelul de transport în modelul de referinţă OSI.
11
4. protocoale TCP/IP şi facultativ NetBEUI
5. suportul de transmisie: cablu UTP (Unshielded Twisted Pairs, perechi de fire răsucite,
neecranate) şi fibră optică (între clădirile campusului şi Departamentul de Comunicaţii şi
Tehnologia Informaţiei din cadrul universităţii). Reţeaua este de tip Intranet.
Viteza de comunicaţie pe backbone este de 1000 Mbps (Gigabit), iar în rest la
10/100Mbps. Legătura la Internet este asigurată printr-o linie radio cu un ISP local la
viteza de 11Mbps, din care 512Kbps o reprezintă traficul internet garantat asigurat
universităţii.
12
timp, şi server – furnizând un anumit tip de serviciu clienţilor, de exemplu WWW, dar şi client,
fiind conectat şi beneficiind de serviciile altui server, de exemplu FTP.
Adrese IP
Toate calculatoarele conectate la Internet pot fi identificate printr-o adresă IP (Internet Protocol)
care este unică în reţea (fiecare calculator are propria lui adresă care este diferită de a oricărui alt
calculator conectat în momentul respectiv). În prezent funcţionează două versiuni de adrese IP,
IPv4 şi IPv6. Cea mai răspândită este prima versiune, prima apărută în evoluţia Internetului. A
doua versiune este în curs de implementare ca urmare a crizei de adrese IP ce derivă din numărul
insuficient de adrese disponibile în versiunea IPv4. În IPv4 adresa este formată din 4 octeţi (32
biţi) şi se scrie sub forma zecimală: VVV.XXX.YYY.ZZZ, patru grupuri a câte trei digiţi
separate prin punct. Fiecare octet poate lua, teoretic, valori între 0 şi 255 (în sistem zecimal),
ceea ce conduce la un număr de circa 4,3 miliarde de adrese teoretic disponibile (256 4 =232
4,3*109). Practic, însă, datorită modului în care spaţiul acestor adrese a fost împărţit în clase (5
clase din care doar 3 au utilizare publică) şi rezervării unor domenii întregi de adrese din fiecare
clasă pentru scopuri speciale, numărul real al adreselor în versiunea IPv4 este mai mic de
jumătate din cel teoretic posibil.
Versiunea IPv6 substituie, treptat, versiunea anterioară, extinzând numărul biţilor de adresă de la
32 la 128 (16 octeţi). Ca urmare numărul adreselor disponibile devine practic nelimitat. Adresele
IP in IPv6 se scriu, în mod normal, ca 8 grupuri a câte 4 digiţi hexazecimali separate prin semnul
: , ca în exemplul: 2001:0db8:85a3:08d3:1319:8a2e:0370:7334. Pe lângă extinderea numărului
de adrese disponibile, versiunea IPv6 aduce o serie de funcţiuni noi, foarte utile pentru
asigurarea calităţii serviciilor (QoS - Quality of Service) pentru multe tipuri de aplicaţii care au
apărut ulterior versiunii IPv4.
Alocarea adreselor IP
După cum am afirmat anterior, fiecare calculator conectat la reţeaua Internet trebuie să aibă
alocată o adresă IP pentru a putea fi identificat de protocolul TCP/IP. Deoarece serverele sunt
conectate permanent la reţea el au adrese fixe, stabilite manual de administratorii acestora.
Aceste adrese nu se schimbă sau se schimbă foarte rar. În cazul clienţilor lucrurile sunt diferite.
Adresele IP ale acestora pot să se modifice, de exemplu prin migrarea de la un ISP la altul, sau
prin modul în care adresele sunt atribuite de către ISP. Un ISP, ca şi un administrator de reţea,
are la dispoziţie două metode de a aloca adresele IP calculatoarelor client din reţea. O metodă
este de a stabili adrese statice fiecărui calculator. Pentru aceasta o persoană calificată trebuie să
configureze conexiunea la reţea pentru fiecare calculator în parte, având grijă să aloce adrese IP
diferite. Această practică este ineficientă în cazul reţelelor mari, cu mare răspândire geografică;
de aceea este preferată a doua metodă, de alocare automată a adreselor IP. Alocarea dinamică se
face de către un server specializat pentru această funcţie, numit server DHCP (Dynamic Host
Configuration Protocol). Acest server este administrat de către ISP sau administratorul reţelei,
care are o evidenţă a tuturor clienţilor, evidenţă bazată pe adresele fizice ale adaptoarelor de reţea
prin care clienţii se conectează la reţea. Atunci când un calculator client este deschis, dacă este
configurat să primească automat adresa IP, el va fi identificat de serverul DHCP şi dacă este în
evidenţa lui, va primi o adresă IP din cele de care ISP dispune. Adresa este închiriată (leased)
pentru o perioadă de timp, de exemplu 48 de ore, interval în care, dacă clientul se deconectează
şi apoi se reconectează, el va primi aceeaşi adresă IP. Dacă reconectarea se face după expirarea
timpului de închiriere el va primi o altă adresă. Acesta este modul automat dinamic de atribuire a
adreselor. Din punctul de vedere al marii majorităţi a clienţilor, modificarea adresei IP prin care
are acces la Internet nu prezintă nici o importanţă. Sunt însă, clienţi care, din motive aparte (cum
ar fi acela că găzduiesc un server WWW sau FTP) au nevoie ca adresa IP să fie fixă. Pentru
aceştia ISP pot rezerva câte o adresa IP pe baza adresei fizice; ori de câte ori un astfel de client
13
se conectează la reţea, serverul DHCP va identifica clientul şi îi va aloca adresa rezervată. Este
procedeul cunoscut sub numele de alocare automată cu adrese fixe.
14
Adresele serverelor DNS, sunt adresele IP ale unor servere a căror rol este explicat în continuare.
Pentru a se conecta la un server un client trebuie să cunoască adresa IP a serverului. Deoarece
memorarea unor şiruri de numere de forma adreselor IP este greoaie a fost conceput un sistem de
nume de domenii (DNS - Domain Name System) care atribuie fiecărei adrese de server un nume,
care este mai uşor de memorat şi utilizat. De exemplu adresa IP a serverului Universităţii “Ştefan
cel Mare” din Suceava este 80.96.120.6 iar numele este www.usv.ro. La rândul lui numele este
compus din trei părţi separate prin câte un punct, numele calculatorului gazdă, numele
domeniului şi numele domeniului rădăcină (sau top). În cazul exemplului de mai sus numele
calculatorului gazdă este www, numele domeniului este usv iar numele domeniului rădăcină este
ro. Numele de domenii rădăcină sunt administrate de o companie numită Network Solutions.
Sunt două clase ale numelui domeniului rădăcină, prima clasă este generală (clasă de nivel 1) şi
conţine nume cum ar fi com, mil, edu, net, org, gov, etc., nume care sugerează tipul serverului:
serverele comerciale au numele com, cele aparţinând unor organizaţii non profit au numele org,
cele militare – mil, guvernamentale – gov, etc. A doua clasă dă informaţii doar despre localizarea
geografică a serverului: ru, - Rusia, tr –Turcia, ro – România, etc. Există în reţeaua Internet un
număr de servere DNS, organizate ierarhic, care translează adresele IP în nume şi invers, pe baza
înregistrărilor dintr-o bază de date care este continuu actualizată. Atunci când un calculator
conectat la Internet lansează o cerere de conectare cu un anumit server, este consultat un prim
server DNS, preconfigurat, care dacă găseşte în baza lui de date adresa IP sau numele serverului,
va dirija cererea către acesta, iar dacă nu o găseşte va interoga un alt server DNS, de pe un nivel
superior, şi tot aşa, până când este identificat serverul către care s-a făcut cererea. Dacă serverul
nu există, (acest lucru se poate întâmpla fie ca urmare a tastării greşite a numelui, a desfiinţării
serverului sau a unei greşeli de rutare) atunci utilizatorul va primi un mesaj de eroare de la
primul server interogat, prin care este informat asupra acestui lucru.
Este important de ştiut că, spre deosebire de o legătură telefonică clasică intre doi abonaţi, unde
o dată stabilit circuitul el rămâne acelaşi până la întreruperea convorbirii, în cazul conexiunilor
prin Internet lucrurile stau complet diferit: informaţiile care circulă prin Internet sunt
fragmentate în pachete mai mici, de câteva sute sau mii de octeţi, fiecare pachet conţinând în
antetul lui informaţii despre sursa de la care a plecat şi destinaţia unde trebuie să ajungă. Aceste
pachete sunt dirijate de către routere spre destinaţie pe mai multe căi (rute) disponibile,
alegându-se pentru fiecare pachet varianta optimă din punct de vedere al vitezei şi siguranţei la
momentul respectiv. Pentru utilizatori acest lucru este transparent, ei neştiind pe ce cale a plecat
sau a sosit fiecare din pachetele care alcătuiesc informaţia. De remarcat că la destinaţie pachetele
pot să nu ajungă în ordinea în care au fost transmise sau să nu ajungă toate; este rolul
protocolului TCP să reconstituie succesiunea iniţială a pachetelor şi să ceară retransmiterea celor
pierdute sau recepţionate cu erori. Desenul din figura 10 poate clarifica acest mod de
funcţionare, numit „cu comutare de pachete”.
4
5 5 4
4 5
2
2 1,2,3
1,2,3,4,5
1,2,4,3,5
1,3
1,2,3
Client Server
Figura 10 Rutele parcurse de cele cinci pachete care compun informaţia transferată între
client şi server
15
Considerând că informaţia a fost descompusă în cinci pachete, numerotate de la 1 la 5, pe fiecare
ramură a reţelei formată din nodurile Internet în care se află routere este trecut numărul
pachetului care a tranzitat respectiva cale.
Calculatorul care recepţionează pachetele reface informaţia şi o va prelucra în consecinţă, în
raport cu conţinutul acesteia; dacă este o cerere de la un client o va trata şi va răspunde, dacă este
răspunsul unui server informaţia va fi pusă la dispoziţia utilizatorului. Un alt lucru important de
ştiut este acela că pentru a se putea înţelege, atât serverul cât şi clientul trebuie să utilizeze
acelaşi protocol de aplicaţie pentru a putea comunica. Protocolul de aplicaţie nu trebuie
confundat cu protocolul de transport (TCP/IP), el este specific fiecărui tip de serviciu, FTP
pentru transfer de fişiere, SMTP pentru e-mail, HTTP pentru web, etc.
Acesta este, în linii mari, modul în care funcţionează Internetul. În realitate lucrurile sunt mult
mai complicate, deoarece sistemul este astfel conceput încât scoaterea din serviciu a unei
anumite părţi a lui să nu afecteze funcţionarea întregului. Acesta este, de fapt, şi principalul rol al
rutării.
Ar mai fi de răspuns la o întrebare: cine este proprietarul Internetului şi cine îl administrează? Nu
se poate spune că Internetul este proprietatea cuiva, a unor persoane fizice sau organizaţii.
Infrastructura, aşa cum s-a arătat, este pe porţiuni proprietatea unor companii, dar Internetul nu
înseamnă numai infrastructură. Alocarea adreselor IP se face de către o organizaţie IANA
(Internet Assigned Numbers Authority – http://www.iana.org), la nivelul fiecărei ţări există o
autoritate care administrează numele domeniului rădăcină pentru respectiva ţară. În România
gestionarea numelor de domeniu în cadrul domeniului rădăcină .ro este făcută de ICI (Institutul
pentru Cercetare în Informatică, http://www.ici.ro/) În rest, fiecare companie, organizaţie sau
persoană fizică îşi administrează serverele şi siturile al cărui proprietar este.
Dicţionar de termeni
Din diverse motive anumiţi termeni folosiţi de-a lungul acestui capitol nu au fost explicaţi în
cuprinsul lui. În continuare aceştia sunt explicaţi alături de alţi termeni întâlniţi în literatura de
specialitate.
coliziune Fenomen care apare în reţelele Ethernet prin suprapunerea pachetelor de date
pe aceeaşi linie de transmisie în acelaşi timp. Este un fenomen normal şi este
rezolvat prin reluarea transmisiei respectivelor pachete, atunci când linia este
liberă.
firewall Program care rulează pe serverul de reţea pentru a opri accesul neautorizat din
afară în interiorul reţelei şi invers. Dispune de mai multe tehnici de filtrare
printre care şi cea de proxy-server.
host Orice calculator conectat la reţea la un moment dat. Pentru a putea fi host
(gazdă) calculatorul trebuie să aibă un nume de domeniu, să utilizeze
protocolul (IP), să aibă asociată o adresă IP unică şi să dispună de o conexiune
care să asigure routarea prin Internet.
hub Dispozitiv al unei reţele locale la care converg cablurile de conectare ale
calculatoarelor. Are rolul de a distribui datele transmise între calculatoare.
Datele primite de la un calculator sunt transmise către toate celelalte dar sunt
recepţionate numai de către calculatorul căruia i-au fost destinate.
port Poartă de comunicaţie prin care un calculator schimbă date cu alt calculator
sau dispozitiv numeric. Pentru fiecare serviciu Internet sunt alocate porturi
care, prin tradiţie au devenit porturi standard. Termenul este detaliat în
capitolul 2.
16
proxy Un server interpus între aplicaţia client, cum ar fi browserul web şi serverul
(server) Internet. El interceptează toate cererile către serverul real şi dacă este posibil
le rezolvă el însuşi, dacă nu, trimite cererea mai departe spre serverul real.
Poate îndeplini şi funcţia de filtrare a cererilor astfel încât anumite site-uri să
nu poată fi accesate din interiorul reţelei deservite.
switch Dispozitiv de distribuire a datelor într-o reţea. Spre deosebire de hub, switch-
ul poate determina destinaţia pachetului de date lăsând libere celelalte căi de
comunicaţie. Se reduc astfel numărul de coliziuni în reţea dar creşte puţin
timpul de transfer al datelor între sursă şi destinaţie.
Un glosar consistent de termeni Internet poate fi consultat în lucrarea [3]
Cuvinte cheie
adresă IP, Internet Service Provider – ISP, server,
backbone, intranet, protocoale de transmisie, sistem de nume de domenii,
client, protocol de aplicaţie, staţii de lucru,.
Întrebări de verificare
Care din următoarele afirmaţii este adevărată?
1. reţea de calculatoare include:
a) minim 2 calculatoare
b) minim 3 calculatoare
c) depinde de topologie
2. Reţelele peer – to – peer presupun
a) un sistem de operare dedicat, optimizat pentru creşterea vitezei de lucru în reţea
b) posibilitatea accesului egal, al tuturor utilizatorilor, la resursele reţelei
c) folosirea exclusivă a reţelelor de tip Ethernet
3. Internetul este:
a) o reţea extinsă de calculatoare
b) o reţea mondială de reţele de calculatoare
c) un club unde se pot juca jocuri în reţea sau se poate conversa online cu orice persoană
care dispune se un calculator PC
4. Accesul la Internet şi serviciile lui este oferit de:
a) şcoli, universităţi, administraţiile locale şi centrale de stat, baze militare
b) cluburi Internet, hoteluri
c) orice furnizor de servicii de Internet
5. DNS –Domain Name System este
a) un serviciu oferit de Internet
b) un sistem de translare a adreselor IP în nume de domenii şi invers
c) un serviciu de înregistrare a numelor de domeniu
6. Prin server Internet se înţelege:
a) Un calculator care asigură un anumit serviciu în reţeaua Internet
17
b) Un program care rulează pe un calculator conectat la Internet şi asigură un anumit
serviciu specific
c) Un calculator conectat la Internet, care dispune de o adresă IP şi de un nume de
domeniu
Teme propuse
1. Deschideţi fereastra MS-DOS Prompt (sau Command Prompt în Windows XP) şi tastaţi
comanda ipconfig /all. Interpretaţi datele afişate şi comparaţi-le cu cele afişate de
fereastra IP Configuration.
2. Pe baza cunoştinţelor acumulate în acest capitol încercaţi să clasificaţi reţeaua de
calculatoare de la locul dumneavoastră de muncă.
18
Conectarea
Cererea
Răspunsul
Deconectarea
În faza de conectare browserul încearcă să se conecteze cu serverul. Această stare este
identificată prin faptul că pe bara de stare a ferestrei browser-ului apare mesajul “Conecting
to…..” Dacă conectarea nu se poate realiza, după un timp oarecare browserul returnează un
mesaj de informare asupra acestui fapt. Acest mesaj nu trebuie confundat cu mesajele de eroare
returnate de servere ca urmare a unor erori survenite în scrierea corectă a adreselor Web sau
inexistenţei documentelor solicitate pe serverul accesat.
Dacă conexiunea s-a realizat browserul trimite o cerere către server. Această cerere specifică ce
tip de protocol este utilizat (implicit este HTTP dar poate fi şi FTP, Gopher sau WAIS) şi ce
obiect (document Web sau alt tip de fişier) se caută.
Presupunând că serverul a recepţionat şi interpretat corect cererea (în caz contrar se va genera un
mesaj de eroare) atunci se trece la a treia fază, răspunsul. În funcţie de browserul utilizat pe bara
de stare apare un mesaj care confirmă citirea răspunsului de la server. Ca şi în cazul cererii,
răspunsul specifică protocolul folosit dar mai conţine o serie de informaţii care sunt afişate pe
bara de stare indicând ce anume se întâmplă în fiecare moment pe perioada transferului,
figura.11.
19
trebuie să asigure obligatoriu câteva elemente de interfaţă cu utilizatorul. În cele ce urmează se
vor face referiri la două dintre cele trei browsere enumerate şi anume la Internet Explorer,
versiunea. Toate ferestrele browserelor dispun de câteva elemente comune care vor fi explicate
în cele ce urmează:
Câmp pentru introducerea adresei: are aspectul unei casete text în care se introduce de la
tastatură adresa sau locaţia documentului căutat. La Internet Explorer câmpul se numeşte
Address iar la Netscape Navigator se numeşte Location. Adresa se introduce in format URL
(Uniform Resource Locator - locator uniform de resurse), care conţine numele protocolului (sau
schema), numele domeniului sau adresa IP, portul şi calea către fişier, după modelul:
[protocol][hostname][port][pathname]
Protocolul este implicit HTTP. Dacă se doreşte alt protocol acesta trebuie specificat. Întotdeauna
numele protocolului este urmat de două puncte “:”. Protocoalele cele mai utilizate sunt: file:
(fişier local), ftp: (FTP), mailto: (E-mail), news: (Usenet news) şi gopher: (Gopher). După
numele protocolului urmează un număr variabil de slashuri “/” – două slashuri dacă se utilizează
HTTP:, FTP: sau News:, trei slashuri pentru file: şi nici unul pentru mailto: sau Gopher:.
Hostname sau numele domeniului: a fost definit în capitolul anterior. Vom mai adăuga aici
faptul că numele domeniului poate conţine şi subdomenii, separarea numelor acestora, între ele şi
faţă de numele domeniului făcându-se prin punct. Câteva exemple: www.usv.ro este numele
serverului web al Universităţii Suceava. Fiecare facultate are propriul ei server web, care
reprezintă subdomenii ale domeniului usv. Astfel numele serverului web al facultăţii de Ştiinţe
Economice este www, si aparţine domeniului seap.usv.ro, cel al facultăţii de Inginerie Electrică
este tot www dar aparţine domeniului eed.usv.ro. Serverul FTP al Universităţii Suceava are
numele ftp şi aparţine domeniului usv.ro. De subliniat faptul că numele subdomeniului precede
întotdeauna numele domeniului. În loc de numele domeniului se poate introduce şi adresa IP prin
care se desemnează în mod unic un anumit server din reţeaua Internet, de exemplu
“80.96.120.12”. Este evident că sub această formă este mult mai greu de reţinut adresa unui
server, motiv pentru care este preferată prima formă.
Portul, este numărul portului dedicat protocolului utilizat, pe serverul către care se face cererea.
Multe protocoale au definite ca implicite numerele porturilor, cum ar fi: 21 pentru FTP, 70
pentru Gopher, 80 pentru World Wide Web, 119 pentru Usenet news, 8080 pentru serverele
proxy. De aceea el poate fi omis din conţinutul URL când se foloseşte unul din protocoalele de
mai sus pe portul standard.
Pathname sau calea, reprezintă calea către document, şi se specifică asemănător cu modul de
specificare a căii în DOS, cu deosebirea că în loc de backslash “\” se foloseşte slash “/”.
Un exemplu. Site-ul web al organizaţiei IANA este http://www.iana.org. Dacă doriţi să accesaţi
documentul care conţine descrierea domeniilor generice de nivel 1 va trebui să introduceţi adresa
http://www.iana.org/gtld/gtld.htm. Calea către documentul gtld.htm este gtld/gtld.htm.
Observaţii:
Numele protocolului şi al domeniului nu sunt “Case Sensitive”, adică pot fi scrise atât cu litere
mari (Capitals) cât şi cu litere mici sau combinaţii ale acestora, dar calea este “Case Sensitive” şi
trebuie specificată ca atare. Dacă în calea de mai sus s-ar fi scris “GtLd.htm” atunci serverul ar fi
răspuns cu un mesaj de eroare care atenţionează asupra faptului că fişierul respectiv nu poate fi
găsit.
În exemplul de mai sus s-a omis protocolul, care este http:, deoarece browserul consideră acest
protocol ca implicit.
Buton de activare a adresei. La acţionarea acestuia browserul lansează cererea către serverul
din adresă. La versiunile anterioare ale Internet Explorer şi la Mozilla Firefox el se află la
20
dreapta barei de adrese, la versiunea IE7 acesta lipseşte, activarea adresei făcându-se la apăsarea
tastei Enter.
Butoane de navigare servesc pentru răsfoirea paginilor care au fost deschise, asemenea unei
cărţi. Butoanele au forma unor săgeţi, orientate spre stânga pentru înapoi şi spre dreapta pentru
înainte. Atât în IE cât şi în NN butoanele sunt numite Back şi Forward. Din pagina curentă, dacă
se acţionează butonul Back se încarcă pagina anterior vizualizată, iar după aceasta se poate
reveni la pagina iniţială acţionând Forward. În partea dreaptă a butoanelor Back şi Forward
există o mică săgeată orientată cu vârful în jos. La IE7 există o singură săgeata, comună ambelor
butoane, la versiunile anterioare, ca şi la Mozilla Firefox fiecare buton are propria săgeată. Rolul
acestora este de a deschide lista cu istoricul navigării pentru sesiunea curentă, din acest istoric
putându-se alege orice pagină vizitată anterior, fără a fi nevoie să se acţioneze repetat butoanele
Back sau Forward.
Tot în această categorie pot fi incluse alte două butoane: Stop, Refresh şi Home. Butonul Stop
foloseşte pentru oprirea încărcării paginii accesate. Butonul Refresh foloseşte pentru reîncărcarea
pagini curente dacă operaţia anterioară a eşuat ori a fost întreruptă de utilizator. El este, de
asemenea, util în cazul în care se editează un document HTML şi se doreşte previzualizarea
acestuia. După orice modificare făcută în sursa documentului şi salvată, pentru a se vedea efectul
modificării trebuie reîncărcat documentul cu ajutorul butonului de reîmprospătare. Butonul
Home, care are aceeaşi denumire în majoritatea browserelor, foloseşte pentru încărcarea paginii
definite de utilizator ca pagină implicită.
Figura 12 Fereastra
Internet Explorer 7
De asemenea, IE7 a adoptat mecanismul de taburi (sau file), care permite deschiderea de pagini
web diferite în aceeaşi fereastră dar în file diferite. Mecanismul permite navigarea pe site-uri
web din aceeaşi categorie, grupându-le într-o singură fereastră. Fiecare filă are câte un tab pe
bara de instrumente, pe fiecare tab fiind afişat numele paginii conţinute în fila asociată. Pentru a
deschide o filă nouă daţi un click pe tab-ul mică din dreapta ultimului tab. Fila care se va
deschide va afişa pagina setată ca pagina implicită a browserului.
21
2.3.2.1 Personalizarea IE7
a) b)
Figura 13 Tabelele General şi Content ale ferestrei de dialog Internet Options
De asemenea, în timpul navigării IE7 memorează conţinutul paginilor vizitate sub forma unor
fişiere temporare pe calculatorul dumneavoastră. Această operaţie se face cu scopul de a accelera
încărcarea paginilor pe care le-aţi mai vizitat anterior, furnizând elementele de conţinut la o
viteză mult mai mare din fişierele memorate în loc să fie aduse de pe site-ul web cu viteza
limitată a conexiunii. Şi accesul unor alte persoane la fişierele temporare poate fi considerat un
atac la intimitate deoarece devoalează conţinutul paginilor vizitate.
Este posibil ca IE7 să memoreze datele pe care le introduceţi în formularele de pe anumite pagini
web, cum ar fi numele de utilizator şi parola de autentificare la serverul de e-mail. Acest lucru
este un real pericol deoarece dă posibilitatea altor persoane să folosească datele memorate pentru
a accesa site-uri web in contul dumneavoastră.
22
Toate aceste date pot fi şterse apăsând butonul Delete din secţiunea Browsing History a tabelei
General. Se va deschide o nouă fereastră de dialog în care puteţi preciza, prin bifarea casetelor
de opţiuni corespunzătoare, ce elemente doriţi să completeze automat IE7. Bifând caseta Prompt
me to save passwords determinaţi browserul să vă solicite confirmarea dacă să memoreze parola
ori de câte ori introduceţi o parolă într-un formular Web.
Controlul Conţinutului
Conţinutul paginilor vizitate poate fi controlat prin intermediul tabelei Content. Dacă doriţi să
stabiliţi reguli pentru funcţia de completarea automată (AutoComplete), apăsaţi butonul Settings
din secţiunea AutoComplete, figura 13b.
Secţiunea Content Advisor vă permite să stabiliţi niveluri de restricţii pentru diferite tipuri de
conţinuturi, bazate pe recomandările ICRA (Internet Content Rating Association).
Din păcate, pentru a putea deveni efective aceste setări este necesar ca paginile web ale site-
urilor să fie etichetate conform specificaţiilor FOSI (Family Online Safety Institute). Ori în
realitate acest lucru nu se întâmplă. Scopul urmărit este de a proteja membrii familiei de
conţinuturi care contravin normelor morale sau legilor statului. În mod implicit această opţiune
nu este activată.
Setarea conexiunii
Tabela Connections permite setarea proprietăţilor conexiunilor. Deşi în mod obişnuit un
utilizator foloseşte o singură conexiune, este posibil, totuşi, să se utilizeze mai multe conexiuni.
De exemplu, poate exista o conexiune pentru acces Internet printr-o reţea locală (LAN) şi o alta
prin linie telefonică la un al doilea ISP. O asemenea situaţie poate fi întâlnită când politica de
securitate a unei firme nu permite accesul angajaţilor la conturile de poştă electronică de pe
serverul de e-mail al firmei, din exterior, prin Internet. Firma poate oferi, însă, pentru situaţii de
acest gen, acces prin dial-up. În acest fel angajatul poate să îşi citească poşta oficială conectându-
de prin dial-up la serverul firmei în timp ce pentru navigare pe web foloseşte conexiunea LAN.
a) b)
Figura 14 a)Tabela Connections permite setarea conexiunilor folosite de IE7 b)Setări
avansate
23
Mai este posibil accesul la serverul de e-mail al firmei prin intermediul unei reţele virtuale
private, care, deşi utilizează reţeaua Internet, se comportă ca o reţea privată la care nu au acces
persoane neautorizate.
Figura 14a. reproduce aspectul tabelei Connections unde este configurată o conexiune dial-up ca
implicită. Aceasta însemnă că ori de câte ori IE7 va căuta să se conecteze la Internet va folosi
respectiva conexiune. Setările pentru conexiunile dial-up şi conexiunea prin LAN sunt
independente. Astfel, conexiunea LAN poate folosi un proxy server în timp ce conexiunea dial-
up nu.
Setări avansate
Tabela Advanced, figura 14b dă posibilitatea stabilirii unor opţiuni avansate de configurare a
aplicaţiei Internet Explorer.
Aceste opţiuni sunt grupate pe categorii şi trebuie folosite în cunoştinţă de cauză. Iată doar
câteva din ele care pot fi folositoare atunci când conectarea se face prin dial-up iar timpul de
conectare costă bani. Dacă ceea ce se caută pe Internet este informaţie sub formă de text, atunci
afişarea imaginilor, a animaţiei precum şi interpretarea fişierelor audio, care sunt consumatoare
de timp, devine inutilă. În grupul Multimedia se pot dezactiva opţiunile Play animations in
webpages, Play sounds in webpages, şi Show pictures. În felul acesta fişierele care conţin astfel
de informaţii şi care sunt mult mai mari în comparaţie cu documentul text, nu mai sunt încărcate
de browser, rezultatul fiind o creştere sensibilă a vitezei cu care sunt încărcate paginile. Dacă
doriţi ca IE7 să detecteze automat actualizările disponibile la Microsoft, în grupul Browsing
selectaţi opţiunea Automatically check for Internet Explorer updates. Astfel, periodic
(aproximativ la 30 de zile) browserul va verifica pe site-ul oficial al Microsoft dacă există
actualizări sau patch-uri ale aplicaţiei.
Dacă în bara de adrese introduceţi un cuvânt sau o adresă eronată, IE7 va căuta pe Web paginile
care conţin cuvântul respectiv. Ca să inactivaţi acest comportament puteţi bifa în secţiune Search
opţiunea Do not search from the Address bar.
În secţiunea Security există o serie de opţiuni care previn atacurile asupra calculatorului realizate
prin controale ActiveX sau scripturi incluse în conţinutul paginilor web. Puteţi opta pentru
eliminarea restricţiilor, ceea ce vă expune la pericole. Este recomandat ca activarea conţinutului
activ să se facă în tabela Security, numai pentru site-urile considerate de încredere.
Ca noutate în IE7 apare filtrul anti phishing, care poate fi dezactivat, la dorinţa utilizatorului.
Filtrul are rolul de a detecta site-urile pirat, care imită şi se substituie unor site-uri de încredere,
cu scopul de a culege date confidenţiale, în special cele referitoare la mijloacele de plată
electronice. Minima prudenţă recomandă ca filtrul să fie activ.
24
2.3.3 Navigarea cu ajutorul browser-ului
Prin navigare pe Internet se înţelege acţiunea de explorare a resurselor puse la dispoziţie de
Internet. Aşa cum am arătat mai sus browserul de Internet este mijlocul prin care acest lucru este
posibil. În cele ce urmează va fi prezentat modul de navigare şi utilizare a facilităţilor oferite de
IE7.
Pentru a accesa un anumit document găzduit de un server Web adresa (mai corect URL-ul)
acestuia trebuie scrisă în câmpul de adrese, după care se apasă tasta Enter
De regulă documentele nu sunt izolate ci grupate tematic în ceea ce se numesc site-uri. Fiecare site are o
pagină principală (home page), cea care este afişată atunci când în caseta de adresă nu se specifică numele
fişierului şi calea. Numele paginii principale este, de regulă, index.html dar sunt servere care au definite şi
alte nume pentru pagina principală, cum ar fi index.htm, index.php, default.htm, main.htm. Spre exemplu,
numele paginii principale a Facultăţii Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică din Universitatea
“Ştefan cel Mare” Suceava este index.php. Dacă în caseta de adresă se introduce www.seap.usv.ro sau
www.seap.usv.ro/index.php browserul va afişa aceeaşi pagină, adică index.php. Pe lângă pagina
principală un site mai conţine şi alte pagini Web precum şi fişiere imagine, sunet, executabile. De cele
mai multe ori fişierele care alcătuiesc site-ul se află pe acelaşi server dar este posibil ca anumite pagini
sau fişiere să fie găzduite de alte servere Internet.
După apăsarea tastei Enter, browserul va căuta să se conecteze la serverul al cărui nume a fost
specificat în adresă. Dacă serverul nu poate fi contactat (nu există, este temporar inaccesibil)
utilizatorul primeşte un mesaj de eroare. Dacă serverul a putut fi contactat atunci acesta va
încerca să satisfacă cererea, adică să expedieze documentul solicitat către calculatorul care a
făcut cererea. Dacă documentul este găsit, acesta va fi afişat în fereastra browser-ului. Dacă
documentul nu este găsit, atunci serverul va răspunde cu un mesaj de eroare care va fi, de
asemenea, afişat de browser.
Într-un document Web există porţiuni de text (cuvinte) sau zone de imagine deasupra cărora
cursorul mouse-ului îşi schimbă aspectul luând forma unei mâini cu degetul arătător ridicat.
Respectivele cuvinte, care de obicei sunt afişate cu altă culoare decât restul textului şi sunt
subliniate, sau porţiuni de imagine reprezintă legături (hyperlinks) spre alte documente Web sau
fişiere. Dacă faceţi click pe butonul stâng al mouse-ului când cursorul se află deasupra unei
legături, atunci browserul va stabili o conexiune spre serverul care găzduieşte respectivul
document sau fişier şi, dacă legătura reuşeşte, va lansa cererea. Dacă documentul solicitat există
atunci serverul îl va trimite şi va fi afişat de browser, în aceeaşi fereastră sau într-o fereastră
nouă. Dacă cererea se referă la un fişier oarecare, atunci browserul va răspunde funcţie de natura
fişierului:
dacă este un fişier imagine de tipul suportat (jpg, jpeg, gif, png) acesta va fi afişat,
dacă este un alt tip de fişier (imagine -tiff, bmp, audio -mp3, video -mpeg, executabil -exe,
MSOffice - Word, Excel) browserul va încerca să lanseze aplicaţia asociată tipului respectiv de
fişier, de exemplu Paint, Media Player, Real Player, Winamp, MSWord sau să lanseze în
execuţie fişierul executabil. Dacă nu poate lansa respectiva aplicaţie atunci sunteţi atenţiona
asupra posibilităţii salvării fişierului pe discul local,
Folosind butoanele de navigare Back şi Forward puteţi reveni la paginile anterior vizitate, fără a
mai fi nevoie de introducerea adresei de la tastatură. Dacă doriţi abandonarea unei operaţii în
curs apăsaţi pe butonul Stop de pe bara de instrumente. Pentru reîmprospătarea informaţiei de pe
ecran apăsaţi butonul Refresh. Adresele introduse sunt memorate de Internet Explorer şi dacă
doriţi accesarea rapidă a uneia dintre ele apăsaţi butonul din capătul din dreapta al casetei de
adrese (triunghiul cu vârful în jos). Sub caseta de adrese se desfăşoară lista adreselor care au fost
introduse din care se poate alege cea dorită. În timpul scrierii adresei, sub bara de adrese se
desfăşoară o altă listă care conţine adrese pe care Internet Explorer le propune pe baza primelor
caractere din adresă care au fost tastate. Şi de aici se poate alege adresa dorită, dacă există.
25
Pentru dezactivarea opţiunii de autocompletare apăsaţi butonul Tools, selectaţi opţiunea Internet
Options şi în tabela Content, secţiunea AutoComplete, apăsaţi butonul Settings.
2.3.3.1 Ştergerea informaţiilor privind site-urile vizitate
Pentru a şterge istoricul site-urile vizitate şi fişierele memorate în dosarul temporar apăsaţi
butonul Tools, opţiunea Internet Options şi apăsaţi butonul Delete din secţiunea Browsing
History a tabelei General, figura 13a. Pentru a seta opţiuni privind fişierele memorate pe discul
local apăsaţi butonul Settings şi se va deschide fereastra Temporary Internet Files and History
Settings, figura 15. Aici puteţi opta pentru stabilirea spaţiului rezervat pe disc pentru fişierele
temporare, a numărului de zile pentru care trebuie memorate fişierele temporare (implicit sunt 20
de zile) precum şi comportamentul browserului relativ la fişierele temporare. Astfel, dacă în
secţiunea Temporary Internet Files optaţi pentru Never (niciodată), atunci IE7 va citi, pe toată
perioada de valabilitate a fişierelor temporare, doar conţinutul acestor fişiere, fără a mai accesa
website-ul. În felul acesta este posibil să se modifice conţinutul website-ului dar dumneavoastră
să nu puteţi vedea acest lucru pentru că IE7 vă va afişa vechiul conţinut, memorat pe calculatorul
dumneavoastră. Dacă veţi opta pentru Every time I visit the webpage (de fiecare dată când vizitez
pagina web), atunci IE7 va verifica, ori de câte ori accesaţi o pagină web dacă există pe server
versiuni noi ale fişierelor şi le va aduce pe calculatorul dumneavoastră.
26
2.3.3.2 Administrarea listelor de preferinţe
Dacă o anume pagină prezintă un interes deosebit pentru dumneavoastră şi doriţi să o aveţi la
îndemână pentru a fi accesată rapid, o puteţi adăuga în lista de preferinţe (Favorites).
a) b)
Figura 17 Fereastra Add Favorites permite adăugarea paginilor la lista de preferinţe iar
fereastra Organize Favorites organizarea listei de preferinţe.
Pentru aceasta, având pagina încărcată şi afişată în browser apăsaţi butonul Add to Favorites (sau
apăsaţi combinaţia de taste Alt+Z). Se va deschide fereastra de dialog din figura 17a. Dacă
apăsaţi butonul Add (în figură este acoperit de lista dosarelor) pagina va fi adăugată în rădăcina
listei de preferinţe. Pentru a nu obţine o listă foarte lungă este bine să organizaţi această listă
creând dosare pe diverse subiecte în care să memoraţi paginile legate de subiectele respective.
Pentru crearea unui dosar nou apăsaţi butonul New Folder. Pentru a salva într-un dosar existent,
apăsaţi săgeata neagră din capătul casetei Create in; se va deschide lista dosarelor, selectaţi
dosarul şi apăsaţi Add.
Puteţi modifica numele paginii înainte de salvare tastând noul nume în caseta text Name.
paginilor şi dosarelor selectate, pentru mutarea paginilor dintr-un dosar în altul, crearea de noi
dosare şi redenumirea lor.
Administrarea listei de preferinţe (redenumirea dosarelor, adăugarea sau ştergerea lor,
modificarea conţinutului dosarelor) o puteţi face din fereastra Organize Favorites (organizare
preferinţe), figura 17b, pe care o deschideţi apăsând butonul Favorites Center de pe bara de
instrumente a IE7 sau combinaţia de taste Alt+C.
2.3.3.3 Stabilirea codului de caractere
Este posibil ca atunci când deschideţi pagini scrise în altă limbă decât engleză să vedeţi caractere
neinteligibile în text, în special în locul diacriticelor, ceea ce vă va îngreuna substanţial citirea,
figura 18.
27
Aceasta se întâmplă deoarece la crearea paginii a fost folosit un sistem de codare a diacriticelor
diferit de sistemul pe care îl foloseşte în mod curent browserul. Puteţi determina browserul să
folosească setul potrivit alegând din meniul butonului Page opţiunea Encoding. Selectaţi More
din meniul Encoding şi se va deschide o listă lungă de coduri. Pentru limba română, ca şi pentru
orice altă limbă central europeană, alegeţi Central European (ISO) sau Central European
(Windows).
Tot din meniul Encoding puteţi bifa opţiunea Auto-Select. Aceasta vă ajută în sensul că
browserul va încerca să determine şi să aleagă singur setul de caractere potrivit, dacă pagina
conţine această informaţie
2.3.3.4 Modificarea dimensiunii fonturilor şi conţinutului
În mod prestabilit IE7 afişează textul cu font Times New Roman şi dimensiune medie (în lipsa
unor specificaţii exprese incluse în document care să determine un alt comportament). Sunt şase
niveluri de dimensiuni ale fonturilor pe care browserul le poate reda: Largest, Larger, Medium,
Smaller şi Smallist. Puteţi ajusta dimensiunea textului pe ecran astfel încât să vă faceţi cititul
confortabil: apăsaţi butonul Page şi alegeţi din meniu opţiunea Text Size şi apoi una din
dimensiunile enumerate mai sus.
IE7 oferă o funcţie nouă, Zoom, prin care se poate mări sau micşora conţinutul paginii, text şi
imagini. Funcţia este utilă atunci când nu există o concordanţă între rezoluţia la care a fost
realizată pagina afişată şi rezoluţia monitorului. Astfel, dacă o pagină a fost realizată pentru o
rezoluţie de 800px pe orizontală, ea va ocupa circa 80% din lăţimea unui monitor de 17 inch cu
rezoluţia de 1024px, iar dacă pagina a fost realizata pentru o rezoluţie de 1024px ea nu va
încăpea pe lăţimea unui monitor cu rezoluţia de 800px. Aici intervine funcţia de zoom, pe care o
accesaţi din meniul Page, alegând un factor de zoom care să se potrivească cel mai bine nevoilor
dumneavoastră.
2.3.3.5 Tipărirea paginilor Web
Tipărirea se face apăsând butonul Print din bara de instrumente (pictograma cu imprimata).
a) b)
Figura 19 Fereastra de tipărire oferă utilizatorului o interfaţă intuitivă
Previzualizarea documentului poate fi făcută apăsând butonul cu triunghi din dreapta butonului
Print şi alegând opţiunea Print Preview. Faţă de versiunile anterioare IE7 aduce o îmbunătăţire
substanţială prin interfaţa intuitivă şi o serie de noi funcţionalităţi. Astfel, opţiunea Shrink to fit
(strânge pentru a potrivi), permite încadrarea paginii afişate pe ecran în formatul stabilit al
paginii tipărite. Mânerele orizontale şi verticale, din afara suprafeţei paginii previzualizate,
28
figura 19a, dau posibilitatea încadrării porţiunii din pagină care se doreşte a fi tipărită. Sunt puse
la dispoziţie, de asemenea, instrumente de reducere la scară a conţinutului paginii web şi
vizualizare paginilor multiple, figura 19b.
Pentru a seta pagina pe care faceţi tipărirea puteţi:
da click pe butonul Page Setup din fereastra Print Preview sau
alegeţi Page Setup din meniul deschis de săgeata din dreapta butonul Print .
2.3.3.6 Salvarea paginilor Web
Puteţi salva paginile web pentru a avea acces la conţinutul acestora atunci când nu mai dispuneţi
de o conexiune Internet (de exemplu in avion sau tren). Faceţi click pe butonul Page de pe bara
de instrumente a IE7 şi alegeţi Save As. În fereastra de dialog care se deschide, figura 20, în
câmpul File name: tastaţi un nume sugestiv pentru fişier. Din lista Save as type: alegeţi formatul
dorit.
Iată o scurtă descriere a formatelor disponibile:
Web archive, single file (*.mht).- Salvează în format Multipurpose Internet Mail
Extension HTML (MHTML), un fişier arhivat care mapează toate legăturile (linkurile)
din pagină, cu excepţia legăturilor absolute.
Webpage, complete (*.htm,*.html) - păstrează formatul original (htm sau html) salvând
elementele conţinute în pagină (imagini, scripturi, etc.) în dosare asociate fişierului
salvat.
Webpage HTML only (*.htm,*.html) - păstrează formatul original dar salvează numai
informaţia text
Text files (*.txt)- salvează doar informaţia text, neformatată.
29
pagina Web în pagina Word, copiere care vă poate da mare bătaie de cap la formatarea finală a
documentului Word.
În ceea ce priveşte imaginile inserate în document, acestea pot fi salvate sub formă de fişier
grafic astfel: poziţionaţi cursorul mouse-ului pe imagine, daşi click pe butonul drept al mouse-
ului şi alegeţi comanda Save Picture As… iar din fereastra de dialog care se deschide alegeţi
dosarul / unitatea de disc unde doriţi să salvaţi şi numele fişierului imagine. Pentru salvarea
imaginilor care servesc ca fundal (background) poziţionaţi cursorul oriunde pe suprafaţa
fundalului, faceţi click dreapta şi din meniul contextual alege comanda Save Background As….
Pentru a copia adresa unei legături din pagină poziţionaţi cursorul pe legătură, daţi click dreapta
şi din meniul contextual selectaţi Copy Shortcut. Adresa este copiată în clipboard şi o puteţi apoi
lipi în orice editor de text sub Windows sau în orice casetă text dintr-un formular Web.
5
www.afaceri.net/WEBDESIGN/ PROMOVARE/Motoare_de_cautare.htm
30
apare în catalog ca o nouă înregistrare, care va conţine titlul si adresa paginii respective,
cuvintele cheie folosite, legăturile către alte pagini, precum şi porţiuni din text, care însă pot fi
diferite de la un motor de căutare la altul. Daca robotul găseşte schimbări intr-o pagină web,
atunci indexul este actualizat cu noile informaţii. Uneori poate trece mai mult timp până când
paginile noi sau modificate, găsite de robot la o nouă căutare să fie adăugate la index. Deci o
pagina web poate să fie vizitată de robot, dar este posibil ca ea sa nu fie încă "indexată". În acest
caz pagina nu este disponibilă la o eventuală căutare .
Al treilea element esenţial este software-ul de căutare, un program care permite căutarea printre
milioanele de pagini înregistrate în index precum şi afişarea rezultatului sub forma unei liste de
legături, în ordinea pe care el o consideră cea mai relevantă .
Oricare ar fi forma, motoarele de căutare pun la dispoziţie formulare de înscriere, în care autorul
sau web master-ul care vrea să îşi înregistreze pagina trebuie să completeze o serie de câmpuri
între care unul conţine obligatoriu URL ul paginii. Căutarea adresei paginii se face pe baza unor
elemente vizibile sau invizibile în cuprinsul documentului. Acestea sunt titlul paginii – vizibil pe
bara de titlu -, descrierea conţinutului şi cuvinte cheie, acesta din urmă nefiind vizibile. Cu cât
titlul paginii, descrierea sau cuvintele cheie sunt mai relevante pentru conţinutul paginii, cu atât
rezultatul căutării va fi mai eficient iar informaţia va fi găsită mai repede. Asupra modului cum
se înregistrează o pagină şi cum se folosesc cuvintele cheie vom reveni în capitolul Web Design.
Trebuie, însă, să mai precizăm că tot mai multe motoare de căutare, dintre cele mai puternice şi
populare, indexează paginile trimise contra cost, cele care fac acest lucru gratuit fiind din ce în
ce mai puţine. Dintre cele cu plată cităm: HotBot, AskJevees, Yahoo (pentru director, motorul
fiind, încă, gratuit), Looksmart.
Iată câteva dintre motoarele de căutare cele mai cunoscute şi utilizate6:
Nume URL Nume URL
Google www.google.com Lycos www.lycos.com
6
http://searchenginewatch.com/links/article.php/2156221
31
mai relevante pentru căutare. Apoi se apasă butonul Search sau Find aflat în vecinătatea casetei
text. După un anumit timp motorul de căutare va genera una sau mai multe pagini Web, funcţie
de numărul rezultatelor căutării. Fiecare pagină generată conţine titlurile documentelor Web care
conţin cuvintele căutate, un extras din document prin care se pun în evidenţă cuvintele găsite
care corespund cererii şi URLul documentului respectiv. Dacă rezultatele nu încap pe o singură
pagină atunci accesul la paginile următoare se face prin intermediul unor legături din pagina
curentă, intitulate de obicei “Next”. De foarte multe ori se întâmplă ca rezultatul căutări să nu
satisfacă, fie conţinutul documentelor găsite nu corespunde cerinţei, fie numărul rezultatelor este
prea mic fie prea mare pentru a putea fi inspectate. În oricare din aceste situaţii cererea nu a fost
corect făcută, chiar dacă utilizatorul are foarte clar în minte ceea ce caută şi atunci cererea
trebuie reformulată. Mai jos se dă un exemplu despre cum se poate face căutarea unor informaţii
legate de biografia împăratului Napoleon Bonaparte.
Căutarea după şirul de caractere <biografia lui Napoleon> returnează rezultate care conţin atât
şirul căutat cât şi rezultate care nu prezintă interes fie pentru că nu se referă la Napoleon
Bonaparte fie sunt în alte limbi, figura 21 Se poate spune că procesul de căutare s-a derulat după
logica “listează toate paginile care conţin oricare din cuvintele ce formează şirul”. Astfel primele
rezultate sunt cele care conţin toate cuvintele iar ultimele cele care conţin câte unul din cuvintele
care alcătuiesc şirul. Numărul de rezultate este destul de mare (115) ca să descurajeze trecerea
lor în revistă în căutarea informaţiilor necesare.
Dacă se introduce şirul de caractere între ghilimele atunci căutarea se va face după respectivul
şir, fiind afişată lista acelor pagini care conţin în mod exact şirul de caractere. Logica de căutare
este, în acest caz, “listează toate paginile care conţin cuvintele din şir, în ordinea specificată”.
Figura 21 Rezultatul căutării cu Google după şirul de caractere “biografia lui Napoleon”
Rezultatele căutării s-au redus la doar trei titluri, ceea corespunde în mai mare măsură scopului
urmărit, figura 22.
Dacă numărul rezultatelor unei căutări este prea mare înseamnă că definirea criteriului de căutare
s-a făcut prea vag iar dacă numărul este prea mic sau nu se obţine nici un rezultat înseamnă că
definirea s-a făcut prea restrictiv. În ambele situaţii criteriul de căutare trebuie redefinit. Dacă în
rezultatele căutării anumite cuvinte din şirul de caractere trebuie să apară necondiţionat, în faţa
acelor cuvinte se va pune semnul plus (+) iar dacă altele nu trebuie să apară se va pune în faţa lor
semnul minus (-). În exemplul de mai sus, dacă şirul de caractere este scris <biografia -lui
Napoleon> atunci vor fi afişate doar acele rezultate care conţin cuvintele biografia şi Napoleon.
Majoritatea motoarelor de căutare dispun de o opţiune de căutare avansată care permite
definirea mai precisă a criteriilor de căutare cu ajutorul unei interfeţe Web prietenoase.
32
Figura 22 Rezultatul căutării când şirul de caractere a fost introdus între ghilimele
În locul folosirii semnelor + şi – în caseta text, utilizatorul mai puţin experimentat poate preciza
într-un formular care cuvinte din şirul de căutare să apară în rezultatul căutării şi care nu. De
asemenea motoarele de căutare avansate permit căutarea paginilor scrise într-o anumită limbă pe
baza setului de caractere utilizat la construcţia paginii. Ca exemple pot fi citate Google, Altavista
şi HotBot.
Cuvinte cheie
Browser, Protocol
motoare de căutare URL,
navigare,
Întrebări de verificare
1. Care sunt fazele unei tranzacţii client-server în Internet?
2. Browserul Web este un produs software care:
a) rulează pe serverele Web
b) rulează pe calculatoarele client
c) permite răsfoirea resurselor calculatoarelor legate la Internet.
3. URLul permite
a) localizarea unui server în reţeaua Internet
b) identificarea în mod unic a oricărui document de pe un server Internet
c) specificarea în mod unic a adresei unui fişier de pe Internet şi protocolul asociat
4. Butoanele Back şi Forward ale browser-ului folosesc pentru:
a) deplasarea înapoi şi înainte printre paginile vizitate anterior
b) deplasarea înainte şi înapoi printre paginile cu rezultatele căutării când se folosesc
motoare de căutare
c) deschiderea listelor cu paginile Web vizitate anterior.
5. Ştergerea informaţiilor privind istoricul navigării se poate face, la IE7:
a) numai global, pentru istoric, fişiere temporare şi informaţii din formulare
b) individual, pentru fiecare tip de informaţie memorată sau global
33
c) numai istoricul navigării şi fişierele temporare, inclusiv cookies.
6. Funcţia Zoom foloseşte pentru mărirea/micşorarea:
a) dimensiunii textului
b) dimensiunii imaginilor
c) dimensiunile întregii pagini
7. De câte tipuri sunt motoarele de căutare:
a) un tip
b) două tipuri
c) mai multe tipuri
Probleme propuse
1) Care este relaţia dintre adresa IP şi numele de domeniu?
2) Ce sunt listele de preferinţe şi cum se creează?
3) Cum se salvează o imagine sau textura de fundal dintr-un document Web?
4) Cum aţi proceda dacă doriţi să căutaţi prin Internet unul sau mai multe articole cu privire la
dispariţia dinozaurilor?
5) Enumeraţi două din funcţiunile noi introduse în IE7 faţă de versiunile anterioare
6) Care sunt elementele esenţiale ale unui motor de căutare?
3.1 Generalităţi
Poşta electronică este serviciul cel mai utilizat al Internet-ului. Există în reţeaua Internet servere
comerciale care oferă gratuit acest serviciu. Acestea pot fi accesate folosind serviciul Web, care
presupune o conexiune full Internet. Odată cu creşterea ofertei şi scăderea preţului conexiunilor
la Internet, aproape toţi ISP pun gratuit la dispoziţia clienţilor cel puţin un cont de e-mail.
La ce foloseşte e-mail-ul? Acest serviciu permite comunicarea între două persoane din orice colţ
al lumii care dispun de un calculator, o conexiune la Internet şi de o căsuţă poştală electronică.
Ce se poate trimite prin e-mail? Se poate transmite text simplu (ASCII), text formatat (HTML) şi
fişiere ataşate. Fişierele ataşate pot conţine orice tip de informaţie: imagini, sunet, text,
programe. Mărimea fişierelor ataşate este stabilită de ISP şi variază, de la câteva sute de KB la
câţiva MB. Marele avantaj al poştei electronice comparativ cu poşta convenţională îl reprezintă
viteza. Un mesaj expediat ajunge în câteva minute în orice colţ al lumii. Pe lângă aceasta şi
preţul pe mesaj este mic, cu atât mai mic cu cât persoana abonată foloseşte mai intens acest
serviciu. Poşta electronică poate confirma primirea de către destinatar a mesajului, înainte ca
acesta să răspundă la mesajul primit. Dacă la toate acestea adăugăm faptul că prin e-mail se pot
accesa şi alte resurse ale Internet-ului7, atunci afirmaţia de mai sus este pe deplin îndreptăţită.
Funcţie de protocolul utilizat, serverele de poştă electronică pot fi accesate prin Web (HTTP) sau
7
www.itim-cj.ro/guides/AccMail.html
34
folosind programe specializate (clienţi e-mail) care folosesc protocoalele dedicate POP3 sau
IMAP. Pentru a transmite mesajele între serverele de e-mail acestea utilizează protocolul SMTP
(Simple Mail Transfer Protocol)
Înainte de a trece la prezentarea modului de utilizare a poştei electronice este bine să clarificăm
câteva noţiuni folosite în cele ce urmează.
Client de e-mail - este orice program care utilizează serviciul de poştă electronică. În general se
utilizează termenul de client pentru programele care pot comunica cu un server aflat la distanţă.
Astfel vom întâlni denumirile de client FTP, Web, etc.
Cont de e-mail - este căsuţa poştală electronică pe care un anumit ISP o pune la dispoziţia unui
utilizator în scopul utilizării serviciului de poştă electronică. Contul poate fi accesat dacă se
dispune de numele de utilizator şi o parolă. Ambele pot fi alese de solicitantul contului şi
trebuiesc comunicate ISP pentru crearea căsuţei poştale. Numele contului este de forma
numeutilizator@numedomeniu, în care numedomeniu este numele de domeniu al serverului de e-
mail. Trebuie precizat că un utilizator poate avea mai multe conturi la acelaşi ISP sau la ISP
diferiţi.
Identitatea. Este o noţiune legată de clienţii de e-mail. Multe programe de e-mail permit
folosirea lor de către mai mulţi utilizatori, fiecare având propriul cont şi propria parolă. Deoarece
mesajele au un caracter privat fiecare utilizator trebuie să se logeze (să poată intra în program)
sub o identitate proprie, pe care şi-o declară la pornirea programului.
Oricare ar fi tipul serviciului de e-mail fiecare căsuţă poştală este împărţită logic în mai multe
dosare (sau compartimente) după cum urmează:
Inbox – dosarul în care sosesc mesajele
Outbox – dosarul în care sunt păstrate mesajele care au fost scrise dar nu au fost expediate.
Această cutie există numai la clienţii de e-mail care pot lucra offline.
Sent Items sau Sent – dosarul care păstrează, opţional, copiile scrisorilor expediate.
Deleted Items sau Trash – dosarul în care sunt păstrate mesajele şterse din oricare celelalte
dosare.
Drafts – dosarul în care se păstrează ciornele scrisorilor a căror compunere nu a fost terminată şi
nu au fost expediate.
Bulk – dosarul în care sunt trimise automat mesajele considerate spam-uri (mesaje nesolicitate)
În funcţie de aplicaţia de e-mail utilizată este posibil ca o parte din dosarele enumerate să
lipsească (la Hotmail lipseşte dosarul Bulk care e prezent la Yahoo mail) sau să aibă nume
diferit. O parte din aceste dosare există atât pe serverul de e-mail cât şi pe discul local al
calculatorului client atunci când se folosesc clienţi de e-mail.
8
este posibil ca la momentul lecturii acestei lucrări aspectul paginilor să fi suferit modificări ca urmare a politicii
administratorilor de îmbunătăţire permanentă a funcţionalităţii interfeţei cu utilizatorul
35
procedare rămânând, în linii mari, acelaşi.
36
caractere şi, pentru a fi greu de ghicit, e bine să conţină combinaţii de litere mari şi mici precum
şi cifre. Tastarea de două ori a parolei are rolul de a verifica dacă nu cumva, din greşeală, prima
oară aceasta a fost tastată greşit. Atât numele utilizator cât şi parola sunt Case Sensitive şi nici
una din ele nu trebuie să conţină caractere interzise. Ultima secţiune a formularului conţine o
casetă text în care vi se cere să tastaţi un şir de caractere (cod)
dintr-o imagine afişată în apropierea casetei, vezi imaginea
alăturată. La fiecare tentativă de înregistrare şirul de caractere se
schimbă. Aceasta este o măsură de precauţie pentru ca înregistrarea
utilizatorului să nu se facă de către roboţi maliţioşi. Roboţii nu pot citi informaţia din imagine şi
nu pot completa procedura de înregistrare.
În final apăsaţi butonul I Agree aflat în parte de jos a formularului, ca o confirmare a acceptării
condiţiilor de utilizare afişate în secţiunea Terms of Service. Urmare a acestei acţiuni datele din
formular sunt trimise la serverul de e-mail unde se verifică corectitudinea lor, dacă au fost
completate toate câmpurile obligatorii şi dacă nu mai există un utilizator cu acelaşi nume. Dacă
sunt erori formularul este adus din nou pe ecran şi datele incorecte trebuiesc modificate. Dacă
totul este în ordine atunci contul este creat şi datele sunt înregistrate în baza de date a serverului.
De reţinut că datele transmise din formular spre server sunt criptate şi nu pot fi citite de
altcineva, decât de server (se utilizează protocolul https în loc de http)
37
Figura 25 Pagina principală a utilizatorului contului
Dacă mesajul conţine unul sau mai multe fişiere ataşate, la începutul rândului pe care se află
mesajul respectiv este afişată o pictogramă având aspectul unei agrafe de birou. Lista fişierelor
apare în antetul mesajului deschis, în partea inferioară, figura 26.
a) b)
Figura 27 a) Fereastra de scanare a fişierului b) fişierele ataşate pot fi salvate pe disc cu
un click pe Save sau deschise cu Open
38
Dacă apăsaţi butonul Save se va deschide o nouă fereastră de dialog (ultima), asemănătoare
ferestrei Save As din editorul Word, de unde puteţi alege locul unde doriţi să descărcaţi fişierul
(discul, dosarul) şi sub ce nume.
3.2.2.2 Compunerea unui mesaj
Pentru a compune un mesaj (scrisoare) apăsaţi butonul Compose sau tasta N (de la New). Se va
deschide o filă nouă, cu numele Compose şi aspectul din figura 28. Fila conţine casete text
(câmpuri), o fereastră de editare şi mai multe butoane.
Figura 28 Fila Compose vă pune la dispoziţie elementele necesare compunerii unui mesaj
În caseta text To: introduceţi adresele de e-mail a destinatarilor, în caseta Subject un titlu pentru
scrisoare iar în caseta Cc (Carbon Copy - copie la indigo) adresele de e-mail ale altor persoane
care trebuie să primească mesajul, în afară de destinatar. Adresele de e-mail se separă prin punct
şi virgulă ;.
Adresele scrise în caseta Bcc (Blind Carbon Copy, copie oarbă) nu sunt vizibile în mesajele
primite de destinatari. Astfel persoanele ale căror adrese au fost scrise in câmpul To sau Cc nu
vor vedea adresele scrise in Bcc, dar nici cei ale căror adrese au fost scrise în Bcc nu îşi vor putea
vedea adresele unii altora. Câmpul Bcc nu este afişat implicit; pentru a-l afişa faceţi click pe link-
ul Show BCC din capătul din dreapta al câmpului To. Câmpul Bcc se foloseşte atunci când un
mesaj estre trimis mai multor persoane printre care se numără câteva a căror adresă de e-mail
trebuie să rămână confidenţială Completarea câmpurilor Cc şi Bcc se face numai dacă este cazul.
Sub câmpul Subject se găseşte fereastra de editare în care se poate edita şi formata documentul
(mărimea, stilul şi culoarea fontului, culoarea fundalului). Formatarea este posibilă numai în
modul Reach text, care se activează la un click pe link-ul Reach Text din dreapta câmpului
Subject. Când editorul este în mod Reach text link-ul se transformă în Plain Text. Activând acest
link se revine în modul de editare „simplu text”. Prezenţa instrumentelor de formatare a textului
indică faptul că formatul mesajului este Reach Text /HTML..Un mesaj editat în acest mod este
întotdeauna mai mare ca unul editat ca simplu text.
Dacă doriţi să ataşaţi unul sau mai multe fişiere mesajului scris apasă butonul cu aspect de agrafă
de pe bara de instrumente a filei Compose. Ca rezultat se deschide o fereastră Windows,
asemănătoare ferestrelor Open File din aplicaţiile Office şi selectaţi fişierul dorit. Apăsaţi
butonul Open din fereastră şi aşteptaţi ca fişierul să fie ataşat (ataşarea se realizează prin
transferul fişierului de pe calculatorul dumneavoastră pe server, ceea ce poate lua oarecare timp,
cu atât mai mult cu cât fişierul este mai mare iar viteza de upload este mai mică). După ce
fişierul este ataşat el apare într-o secţiune deasupra ferestrei de editare, figura 29. Pentru fiecare
fişier pe care doriţi să îl ataşaţi repetaţi operaţia. Dimensiunea maximă a fişierelor ataşate este de
10 MB, fie că este vorba de un singur fişier sau de mai multe.
39
Figura 29 Fişierul ataşat apare deasupra ferestrei de editare
Pentru reducerea dimensiunii se recomandă arhivarea fişierelor într-un singur fişier arhivă (zip.
ace, rar, etc.) Puteţi renunţa la unul sau mai multe fişiere ataşate dând un click pe Remove din
dreptul fiecărui fişier.
3.2.2.3 Răspunsul la un mesaj
Pentru a răspunde unui mesaj primit procedaţi astfel:
Având mesajul selectat apăsaţi butonul Reply sau apăsaţi tasta cu litera R. Ca urmare se deschide
fila Re: care are câmpul de adresă To completat cu adresa expeditorului, câmpul Subject cu titlul
original al mesajului precedat de cuvântul Re: (de la Reply). În caseta de editare apare mesajul
original. Editarea răspunsului se face atât deasupra mesajului original care este inserat în
răspuns. Metoda este comodă şi rapidă comparativ cu editarea unui nou mesaj de răspuns unde
câmpurile de adresă destinatar (To) şi titlu (Subject) trebuie completate manual. În plus, având
mesajul original în faţă este exclusă posibilitatea de a răspunde altui mesaj sau altei persoane.
Dacă mesajul pe care l-aţi primit a fost trimis şi altor destinatari iar dumneavoastră doriţi ca
răspunsul la mesaj să fie primit de toată lumea, nu numai de expeditorul mesajului, apăsaţi
triunghiul din dreapta butonului Reply şi alegeţi din meniu comanda Reply to allsau apăsaţi tasta
cu litera A. Funcţia este utilă atunci când schimbaţi mesaje într-un grup şi fiecare membru al
grupului trebuie să primească răspunsul, contribuţia celui care răspunde.
3.2.2.4 Înaintarea unui mesaj
Puteţi trimite un mesaj primit şi altor persoane decât celor cărora le-a fost destinat mesajul (se
spune că înaintaţi mesajul sau îl daţi mai departe). Având mesajul selectat apăsaţi butonul
Forward. Ca urmare se deschide fila Fw: în care câmpul Subject este completat cu titlul original
precedat de prescurtarea Fw:. În câmpurile To, Cc şi Bcc completaţi adresele celor ce urmează să
primească mesajul. În final apăsaţi butonul Send. Dacă mesajul primit de dumneavoastră are
fişiere ataşate ele vor fi ataşate mesajului pe care îl înaintaţi.
3.2.2.5 Explorarea conţinutului dosarelor căsuţei poştale
După cum am afirmat mai devreme căsuţa poştală este structurată în mai multe dosare sau
compartimente. La Yahoo Mail acestea sunt afişate în cadrul din partea stângă a paginii
principale a contului utilizatorului. Dosarul Outbox nu există şi nici nu este necesar deoarece
aplicaţia funcţionând exclusiv online mesajele sunt expediate imediat ce se apasă butonul Send.
Apare însă un dosar specific, Spam, în care sunt dirijate acele mesaje care nu au fost solicitate.
Despre mesajele spam: prin metode mai mult sau mai puţin cinstite diferite persoane fizice, companii,
asociaţii, etc. intră în posesia adreselor de e-mail ale utilizatorilor şi apoi le trimit numeroase mesaje cu
caracter publicitar sau de altă natură, mesaje care nu prezintă interes şi nu au fost solicitate de posesorul
adresei. Yahoo dispune de un mecanism de filtrare a acestor mesaje (cunoscute sub numele de spam e-
mail) pe care le trimite direct în dosarul Spam pentru a nu încărca dosarul Inbox cu ele. După anul 2000,
datorită înmulţirii viruşilor care circulă prin Internet şi citesc adresele de e-mail din calculatoarele
utilizatorilor, numărul de spam-uri a atins cifre record, nemaiîntâlnite, care au obligat companiile
producătoare de software pentru poştă electronică şi antivirus să ia măsuri de contracarare a efectelor.
Dând click pe oricare din dosare, în partea dreaptă va fi afişată lista cu mesajele conţinute în
dosarul selectat.
40
3.2.2.6 Ştergerea mesajelor
Pentru a şterge unul sau mai multe mesaje selectaţi mesajul (mesajele) din listă şi apăsaţi tasta
Del de pe tastatură sau butonul Delete de pe bara de instrumente. Selectarea mai multor mesaje o
faceţi ţinând tasta Ctrl apăsată şi făcând click pe mesajele dorite. Mesajele şterse sunt depozitate
în dosarul Trash. Deoarece acumularea de mesaje în dosarele căsuţei poştale poate duce la
depăşirea capacităţii maxime (contul Yahoo Free oferă, în anul 2006, o mărime de 1GB, de la
4MB cât avea în 2003, şi o dimensiune maximă a fişierelor ataşate de 10 MB) este indicat ca
periodic să fie şterse mesajele mai puţin importante sau care nu mai sunt de actualitate, din toate
dosarele. Dosarele Trash şi Spam pot fi golite de conţinut cu un click pe legătura Empty din
dreptul lor.
41
a) b)
Figura 31 a) pagina Filters b) pagina pentru stabilirea criteriilor de filtrare
Pentru ca aceste mesaje să fie filtrate în lista derulantă Subject veţi alege opţiunea “contains” sau
“begins with” iar în caseta test alăturată cuvântul “win”. Din lista de opţiuni derulantă Move the
message to: alegeţi un dosar în care să fie depozitate toate mesajele care îndeplinesc criteriul
stabilit, de exemplu Trash sau Spam. Apăsaţi apoi butonul Add Filter (nereprodus în figură din
motive de spaţiu). Repetaţi paşii descrişi dacă este nevoie să adăugaţi noi filtre, după care
închideţi fereastra revenind în pagina principală. Dacă ulterior doriţi să ştergeţi sau să modificaţi
un filtru urmaţi paşii de mai sus pentru a deschide fereastra din figura 31a. Fiecare regulă de
filtrare apare în pagina Filters; în cadrul din stânga sunt afişate numele filtrelor iar în cadrul din
dreapta condiţiile (regulile) de filtrare pentru filtrul selectat în stânga. Selectaţi filtrul dorit din
cadrul stâng şi apăsaţi butonul Delete sau Edit, după caz.
3.2.3.2 Editarea informaţiilor contului
Este posibil să modificaţi datele introduse în formularul de creare a contului după ce acesta a fost
creat. Selectaţi în fereastra Mail Options Account iar în cadrul din dreapta daţi un click pe linkul
Add or edit an account. Se va deschide o nouă fereastră ca cea din figura 32.
42
Modificaţi setările contului din fereastra din figura 32 selectând contul din listă (dacă aveţi mai
multe conturi) şi apăsaţi butonul Edit. Aici puteţi opta pentru numele care doriţi să fie afişat ca
expeditor la destinatarul mesajului, ordinea de afişare a mesajelor, numărul caractere pe rând in
fereastra de editare şi citire a mesajelor, dacă mesajul primit sa fie sau nu inclus în mesajul de
răspuns, dacă să se salveze o copie a mesajelor trimise în dosarul Sent, etc.
43
Figura 34 Fila Contacts
Aplicaţia va afişa sub câmpul respectiv o lista a contactelor care se potrivesc caracterelor pe care
le tastaţi; alegeţi contactul din această listă. Treceţi apoi la adăugarea următorului contact şi tot
aşa până terminaţi. Apăsaţi butonul Save din formular pentru a salva datele din listă şi apoi
închideţi fila.
Când doriţi să trimiteţi un mesaj persoanelor din listă e suficient să selectaţi numele listei pe care
îl introduceţi în unul din câmpurile To, Cc sau Bcc.
Întrebări de verificare
1. Dosarul Inbox păstrează
a) Mesajele primite
b) Mesajele compuse dar neexpediate
c) Mesajele compuse
2. Adresa de e-mail a destinatarului se completează în câmpul:
a) Subject
b) Cc sau Bcc
c) To
3. Într-o scrisoare de răspuns mesajul original este:
a) inclus automat
b) nu este inclus sau inclus cu maxim 200 de linii
c) inclus la opţiunea utilizatorului
4. Apăsarea butonului Send din fereastra de editare a Yahoo mail determină:
a) Expedierea imediată a mesajului
b) Expedierea mesajului sau depunerea lui în dosarul Outbox funcţie de setarea clientului
de e-mail
c) Depunerea lui în dosarul Outbox
Probleme propuse
1. Care este deosebirea dintre Web-e-mail şi POP3 e-mail?
2. Care este deosebirea între e-mail-ul format text şi format HTML?
3. Cum se procedează pentru a nu include mesajul original într-o scrisoare de răspuns,
în Yahoo mail?
4. Cum se poate face completarea câmpurilor To şi Cc din fereastra de editare?
44
4. Proiectare pagini Web – Web design
Rezumat: prezentul capitol vă oferă toate informaţiile necesare pentru realizarea, din punct de
vedere tehnic, a unui site web personal. Vă sunt prezentate principalele elemente ale limbajului
HTML, însoţit de exemple concrete, învăţaţi să concepeţi un formular şi să expediaţi datele
conţinute prin intermediul poştei electronice. Tot aici aflaţi cum să înregistraţi un site la un
motor de căutare pentru a obţine o poziţie bună în rezultatele căutării.
Documentele HTML sunt fişiere text cu extensia .htm sau .html. Atunci când conţinutul
documentului este generat dinamic, prin intermediul unor programe care se execută pe serverul
Web, documentele pot avea şi altă extensie, specifică limbajului de programare care a generat
pagina: php, asp, jsp, etc. Documentele HTML sunt bazate pe limbajul HTML (HyperText
Markup Language – Limbaj de marcare a hipertextului). Acesta nu este un limbaj de programare
propriu-zis ci unul de marcare. El conţine directive pentru browser care indică acestuia cum să
reproducă informaţia din document pe ecranul monitorului. Prin urmare, un document HTML
conţine atât informaţia care trebuie afişată cât şi indicaţii privind modul de afişare a informaţiei.
Indicaţiile sunt transmise prin intermediul etichetelor (tag-uri). Etichetele sunt instrumente de
marcare a textului şi constau într-un set de cuvinte cheie plasate între simbolurile mai mic < şi
mai mare >. Cele mai multe etichete sunt perechi şi acţionează ca un container pentru textul
conţinut. Eticheta de sfârşit se deosebeşte de cea de început prin faptul că mai conţine un simbol,
slash “/” înaintea cuvântului cheie. Sunt însă şi etichete singulare, de ex. <br> sau <li>, al căror
rol va fi explicat la momentul potrivit. Toate etichetele sunt Case Insensitive, adică pot fi scrise
atât cu caractere majuscule cât şi cu minuscule sau în combinaţie.
45
salvează cu extensia htm sau html după ce în prealabil i s-a atribuit un nume fişierului. Există
editoare specializate pentru editarea documentelor HTML care includ o serie de funcţii utile,
cum ar fi generarea automată a perechilor de etichete, funcţia AutoComplete, evidenţierea prin
culori a etichetelor şi atributelor acestora, interfaţă grafică intuitivă. Dintre acestea amintesc:
HTML-kit, EZPad, Bluefish, care sunt şi gratuite.
În browserul IE79. acest document arată ca în figura 35. Se observă titlul afişat pe bara de titlu a
ferestrei şi în cuprinsul ferestrei textul dintre etichetele <body>. Pe bara de stare mesajul Done
informează că încărcarea documentului de către browser s-a realizat cu succes.
9
Toate exemplele sunt afişate în browserul IE7, aşa încât în continuare nu se va mai face această specificare
46
<tt> </tt> ; determină scrierea cu caractere de maşină de scris. Acest tip de scriere alocă aceeaşi
lăţime tuturor caracterelor, fie că sunt litere ca i, j ori M sau W. Exemplu de mai jos este
edificator pentru modul de folosire a acestor stiluri:
<HTML>
<head><title></title></head>
<body>
<b>text aldin</b><br><i>italic</i><br><u>si subliniat</u><br>
aceasta e formula apei H<sub>2</sub>O <br>
si aceasta este aria cercului pi*R<sup>2</sup><br>
<tt>Iar asa scrie masina de scris </tt>
</body>
</HTML>
Efectul este cel din figura.36:
47
<body><h1>Comertul electronic </h1>
<h2> 1. Internet-ul, infrastructura CE </h2>
<h3> 1.1 Reteaua Internet</h3>
<h3> 1.2 Serviciile Internet</h3>
<h2> 2. Comertul electronic </h2>
<h3> 2.1 Definitie, clasificari </h3>
<h3> 2.2 Modelul generic si modele functionale </h3>
</body>
</html>
În figura 37a se reproduce aspectul documentului de mai sus.
a) b)
Figura 37 a) Document cu diferite niveluri de titlu b) acelaşi document în care nivelurile
de titlu H1 şi H3 sunt definite de noi
În figura 37b este reprodus acelaşi conţinut dar cu aspect diferit; titlul, Comertul electronic, este
scris cu font Arial în loc de Times New Roman iar titlurile subcapitolelor sunt indentate la
stânga. Acest lucru a fost posibil prin definirea unor stiluri diferite pentru nivelurile de titlul H1
şi H3. Sursa a fost modificată după cum urmează:
<html>
<head><title>Comertul electronic </title></head>
<body>
<h1 style="font-family:arial, tahoma, sans; font-size:18pt">Comertul electronic </h1>
<h2> 1. Internet-ul, infrastructura CE </h2>
<h3 style="margin-left:20px"> 1.1 Reteaua Internet</h3>
<h3 style="margin-left:20px"> 1.2 Serviciile Internet</h3>
<h2> 2. Comertul electronic </h2>
<h3 style="margin-left:20px"> 2.1 Definitie, clasificari </h3>
<h3 style="margin-left:20px"> 2.2 Modelul generic si modele functionale </h3>
</body>
</html>
Observaţi că în interiorul etichetei h1 a fost adăugat următorul conţinut: style="font-family:arial,
tahoma, sans; font-size:18pt" iar în interiorul etichetelor h3 următorul conţinut: style="margin-
left:20px" . Aceste completări nu fac decât să definească un stil, diferit de cel implicit, pentru
etichetele H1 şi H3. În cazul celei dintâi stilul constă în modificarea fontului în Arial şi a
dimensiunii acestuia la 18pt, iar în cazul celei de a doua etichete în lăsarea unei margini, în
stânga, de 20px. Nu trebuie să vă bateţi capul, acum, cu descifrarea stilurilor, vom reveni asupra
lor la momentul potrivit.
Afirmam că browser-ele ignoră spaţiile şi salturile la linii noi în sursă. Încercaţi să scrieţi două
strofe dintr-o poezie pe care să le afişaţi în fereastra browser-ului. Exemplu10:
10
Din motive de economie de spaţiu nu vom mai scrie decât conţinutul dintre etichetele <BODY> şi </BODY>,
celelalte fiind subînţelese.
48
<body>
George Topârceanu
Balada calatorului
49
Strabatând podoaba crengilor subtiri <br />
Lumineaza-n aer bolti de trandafiri.</p>
50
Exemplul 1
<body><h3>Tipuri de afaceri electronice</h3>
<ol>
<li />Business to Business
<li />Business to Administration
<li />Business to Consumer
<li />Consumer to Consumer
</ol>
</body>
Exemplul 2
<body><h3>Tipuri de afaceri electronice</h3>
<ul>
<li />Business to Business
<li />Business to Administration
<li />Business to Consumer
<li />Consumer to Consumer
</ul>
</body>
Rezultatul celor două exemple se poate vedea în figura 40
51
Figura 41 Exemplu de liste imbricate
Iată două exemple de folosire corectă a combinaţiilor de etichete pentru obţinerea unui scris
aldin, cursiv şi subliniat:
a) <em><b><u>Text cursiv, aldin si subliniat</u></b></em>
b) <strong><i><u>Text cursiv, aldin si subliniat</u></i></strong>
Pentru separarea diferitelor părţi din corpul de text se pot introduce linii (rigle) orizontale cu
ajutorul etichetei nepereche <hr />. Această etichetă admite atribute prin care se stabilesc
lungimea, grosimea alinierea, aspectul liniei, etc. Atributele se scriu înaintea semnului > şi pot fi
combinate între ele. Lipsa oricărui atribut determină o linie de lungime egală cu lăţimea
ecranului.
Atributele sunt:
WIDTH=n[%], stabileşte lungimea în pixeli sau procent din lăţimea ecranului dacă numărul n
este urmat de semnul percent;
SIZE=n, stabileşte grosimea liniei în pixeli;
NOSHADE, determină haşurarea liniei;
ALIGN=”position”, în care argumentul position poate fi left, right sau center, determină alinierea
la stânga, dreapta sau centru a riglei.
OBSERVAŢIE: Atributul ALIGN poate fi utilizat şi în interiorul etichetei paragraf <p> pentru
stabilirea alinierii paragrafului. Atributul se scrie numai în prima etichetă, înaintea semnului >.
Unele browsere acceptă ca valoare a atributului şi “justify”, ceea ce determină o alinierea a
textului atât la stânga cât şi la dreapta.
De asemenea se poate stabili şi culoarea, dar despre acest atribut se va discuta mai pe larg în
paragraful următor.
52
fonte pe care nu le recunoasc le vor înlocui cu unul din tipurile cunoscute. Iată o listă a
principalelor fonturi considerate ca sigure pe sistemele Windows11Ş
Arial, Arial, Arial Black, Arial Black, Comic Sans MS, Comic Sans
MS, Courier New, Courier New, Georgia, Georgia, Impact, Impact,
Lucida Console, Lucida Console, Palatino Linotype, Palatino
Linotype ,Tahoma, Tahoma, Times New Roman, Times New Roman,
Trebuchet MS, Trebuchet MS, Verdana, Verdana, Symbol, ,
Webdings,
Atributul care stabileşte culoarea este COLOR= ”valoare”. Culoarea, este codificată cu 6 digiţi
hexazecimali (24 de biţi) rezultând un număr de peste 16 milioane de culori. Paleta web standard
conţine doar 216 culori. O parte dintre culorile de bază pot fi alese prin desemnarea numelui lor
ca argument al atributului COLOR, ex: red, white, yellow, blue, lightblue, cyan, darkgreen,
green etc. Pentru celelalte culori codificarea se face pe sistemul RGB (Red-Green-Blue), folosit
în televiziunea color. Argumentul valoare are forma #RRGGBB, ceea ce semnifică faptul că
fiecare culoare de bază are alocaţi doi digiţi hexazecimali putând lua valori la 00 (0 în sistem
zecimal) la FF (.255 în sistem zecimal). COLOR = “BLUE” şi COLOR=”#0000FF” au acelaşi
efect, stabilesc culoarea albastru.
Un exemplu edificator despre cum se folosesc atributele fonturilor este prezentat mai jos:
<HTML><head><title>atributele fontelor si nu numai</title></head>
<body>
<hr width=50% size=10 noshade align="left" />
<p align="center"><font size="-1" color="blue">
text centrat de culoare albastra si de dimensiune 2 (3 implicit -1), aspect
Times New Roman (de asemenea implicit) </font>
<p align="left"><font size="5" face="arial" color="green">
aliniat la stinga, de culoare verde cu dimensiunea de 5, aspect Arial</font>
<p align="right"><font face="courier" color="#ff0000">
aliniat la dreapta, de culoare rosie, dimensiune 3 (implicita) si aspect
Courier</font>
<p align="justify"><font color="cyan" size="+3">
si aliniat "JUSTIFY", de culoare Cyan, dimensiune 4 (implicit 3 +4 adaugat)
aspect “Impact”</font></body> </HTML>
Rezultatul este cel din figura 42.
Mai multe despre folosirea culorilor puteţi afla consultând adresa web
http://www.visibone.com/vaccc/.
Atribute ale etichetei <BODY>
Dacă se doreşte stabilirea atributelor pentru întreaga pagină aceasta se poate realiza incluzând
atribute în eticheta <body>. Lista celor mai uzuale atribute şi efectul lor este prezentată în tabelul
1
4.3 Tabele
Tabelele se introduc în document cu ajutorul etichetelor <table> </table>, care marchează
începutul şi sfârşitul tabelului. Eticheta admite câteva atribute pentru formatarea tabelului:
11
http://www.ampsoft.net/webdesign-l/WindowsMacFonts.html
53
Figura 42 Exemplu de manipulare a fonturilor
Tabel .1 Atributele etichetei <body>
Atributul Efectul
bgcolor="numele culorii sau numărul" stabileşte culoarea fundalului paginii
background="calea către fişierul imagine" stabileşte imaginea de fundal
link="numele culorii sau numărul " stabileşte culoarea legăturilor din pagină
stabileşte culoarea legăturilor active din
alink="numele culorii sau numărul "
pagină
stabileşte culoarea legăturilor care au fost
vlink="numele culorii sau numărul "
vizitate
stabileşte culoarea textului pentru întreaga
text="numele culorii sau numărul"
pagină
BORDER=”n” stabileşte grosimea marginii exterioare a tabelului, in pixeli. Lipsa atributului sau
n=0 fac liniile tabelului invizibile.
CELLPADDING=”n” stabileşte mărimea spaţiului dintre liniile tabelului şi conţinutul celulei
CELLSPACING=”n” stabileşte spaţierea între celule
WIDTH=”n[%]” stabileşte lăţimea tabelului în pixeli sau procente din lăţimea ecranului dacă n
este urmat de semnul procent, ”%”.
Fiecare rând al tabelului este delimitat de etichetele <tr> </tr> (table row). Eticheta <td> </td>
(table data) delimitează conţinutul unei celule.
Etichetele <tr> şi <td> admit atributele ALIGN cu argumentele RIGHT, CENTER şi LEFT, care
permit poziţionarea conţinutului celulei pe orizontală, şi VALIGN cu argumentele TOP, MIDLE
şi BOTTOM. care permit poziţionarea conţinutului celulei pe verticală. În mod implicit
conţinutul celulei este aliniat la stânga şi centrat pe verticală. Atributul NOWRAP
Etichetele <table> </table>, <tr> </tr>şi <td> </td> acţionează ca nişte containere, astfel că în
interiorul lor pot fi plasate alte etichete pentru formatarea textului, stabilirea aspectului
fundalului, etc. pentru întreg tabelul, pentru rândul sau celula respectivă.
Următorul exemplu arată cum se construieşte un tabel cu două rânduri şi două coloane şi cum se
formatează textul în interiorul celulelor.
<html>
<head>
54
<title>exemplu cu tabel</title>
</head>
<body bgcolor="#FF7F50" text="#FFFFFF">
<!-- culoare coral -->
<div align="center"><center>
<table border="4" cellpadding="2" cellspacing="4" width="80%">
<tr bgcolor="magenta">
<td>11</td>
<td>12</td>
</tr>
<tr>
<td align="center" valign="top" width="30%">21<p> </p>
</td>
<td bgcolor="white" align="right"><font size="4" color="black">22</font></td>
</tr>
</table>
</center></div>
</body>
</html>
Rezultatul se poate vedea în figura 43.
55
</div>
</body>
</html>
Rezultatul este reprodus în figura.44
56
4.4 Imagini
Într-un document web pot fi inserate imagini în format jpg (jpeg), gif, png sau xbm. Totuşi, cele
mai folosite formate pentru imagini sunt JPEG şi GIF şi PNG. Ultimul tinde să înlocuiască
formatul GIF datorită licenţei care trebuie plătite pentru utilizarea acestuia. Elementul prin care
se comunică browser-ului să insereze o imagine este
<img src=”locaţia fişierului” />.
Atributele cel mai frecvent folosite sunt:
HEIGHT şi WIDTH – servesc pentru stabilirea dimensiunii imaginii (înălţime şi lăţime), în
pixeli, exemplu <img src=”o32.jpg” Height=”50” Width=”60” />
ALIGN – stabileşte alinierea acesteia în pagină şi în raport cu textul. Admite a argumentele left,
right, center, top, texttop, middle, absmiddle, baseline, bottom, şi absbottom.
Este de dorit ca de la bun început imaginea să aibă dimensiunile potrivite pentru a nu fi necesară
redimensionarea cu ajutorul atributelor susmenţionate.
Exemplu: <img src=”o32.jpg” Height=”50” Width=”60” align=”center” />
ALT – permite specificarea unui text ca alternativă pentru imagine în cazul în care, din diferite
motive, la client nu se afişează imagini. Exemplu: <img src=”o32.jpg” Alt=”text
explicativ” />
BORDER – permite stabilirea grosimii chenarului imaginii, în pixeli. Formatul este
BORDER=”n” unde n este grosimea, în pixeli, a chenarului. Când argumentul este zero
imaginea nu are chenar.
Orice imagine necesită un timp suplimentar pentru încărcare şi afişare în browser, astfel încât
mărimea şi numărul lor trebuie alese cu grijă, în caz contrar încărcarea paginii poate dura
exagerat de mult şi va determina pe cel ce a accesat respectiva pagină să abandoneze încărcarea.
4.5 Legături
Linkul sau legătura a fost unul din elementele introduse încă de la primele versiuni ale HTML şi
asigură legătura dintre documentul curent şi alte documente, aflate pe acelaşi server sau pe alte
servere.
Introducerea unei legături (în engleză - hyperlink) se face cu ajutorul etichetei <A> </A>, care
acţionează ca o ancoră. Forma etichetei este puţin diferită de a celorlalte prezentate până în acest
moment.
<A href = “locaţia fişierului”> numele legăturii </A>
href este un cuvânt rezervat care indică faptul că şirul de caractere de după semnul egal
reprezintă adresa la care se găseşte fişierul spre care se stabileşte legătura.
locaţia fişierului reprezintă numele fişierului, inclusiv calea spre acesta sau URLul
corespunzător.
numele legăturii este un şir de caractere deasupra căruia dând click se va directa browserul spre
fişierul specificat).
Locaţia fişierului se poate specifica în două moduri, relativ şi absolut. Adresarea relativă se face
luând ca referinţă locaţia documentului curent.
Pentru o mai bună înţelegere să admitem că documentul pe care îl creăm se află în dosarul
“html” aflat la rândul lui în dosarul “Situlmeu”, de pe discul local C. Dosarul “Situlmeu” mai
conţine alte două dosare, “poze” şi “altele”. Structura ierarhică este reprodusă în figura 46
57
Dacă dorim să creăm o legătură către fişierul
poza1.jpg din dosarul “poze”, atunci vom scrie calea
spre fişier ca “../poze/poza1.jpg”. Semnificaţia celor
două puncte este aceeaşi ca în DOS, adică fişierul se
află cu un nivel mai sus decât directorul curent (html).
Cu alte cuvinte browserului i se comunică să caute
fişierul poza1.jpg în dosarul “poze” aflat cu un nivel
mai sus decât directorul curent. Dacă se doreşte
adresarea fişierului cuprins.htm, aflat în dosarul
curent, calea va fi: “cuprins.htm”. Dacă acelaşi fişier
s-ar găsi în directorul C: atunci calea se va scrie
Figura 46 Organizarea dosarelor “../../cuprins.htm”, adică în directorul cu două nivele
mai sus decât directorul curent.
Într-o adresare absolută calea spre fişier se scrie ca “C:/Situlmeu/poze/poza1.jpg”.
Avantajul adresării relative este că asigură portabilitatea site-ului. Astfel, dacă se copie dosarul
“Situlmeu” pe oricare altă unitate de disc, de pe calculatorul propriu sau alt calculator, legăturile
vor funcţiona. În cazul adresării absolute acest lucru nu este garantat; dacă după copierea
dosarului, să spunem pe discul D, se şterge folderul “Situlmeu” de pe discul C, atunci legăturile
nu vor mai funcţiona.
Atunci când fişierul nu se află pe calculatorul local, ci pe un alt calculator conectat la Internet,
specificarea adresei fişierului se face prin URLul acestuia. Astfel, pentru a accesa pagina cu
specificaţiile limbajului HTML 4.0 de pe site-ul Consorţiului 3W (cel care este abilitat să emită
reglementări), calea spre fişier este http://www.w3.org./TR/html4/, iar pentru a accesa pagina
principală a departamentului ID de pe site-ul FSEAP, calea este
http://www.seap.usv.ro/idd/index.html. Reţineţi că URLul este CaseSensitive!!!
Un exemplu de includere a acestor legături intr-o pagină web este dat mai jos
<html><head><title> pagina cu linkuri</title><head>
<body>
<p>mai multe informatii despre specficatiile limbajului HTML poti gasi <a
href= “http://www.w3.org/TR/html4/”>aici</a>
<p>iar pentru a accesa pagina Departamentului ID <a
href=”http://www.seap.usv.ro/idd/index.html” > click aici </a>
</body></html>
În fereastra browserului codul de mai sus produce rezultatul din figura 47.
58
</head>
<body>
Facand clik pe imaginea alaturata ajungi la cei 3W
<a href =”http://www.3w.org/”> <img src=”w3c_main.gif” align = ”center”
border =”0” /> </a>
</body>
</html>
59
p {color:darkgreen; font-family:arial, sans-serif; font-size:10pt; font-
weight:bold; font-style:italic}
</style>
</head>
<body>
<p>Aici e textul</p>
</body>
De data aceasta efectul este vizibil: stilul definit pentru paragraf în antet se aplică oricărui
paragraf din document. Conţinutul e uşor de identificat fiind încadrat doar de 2 etichete, <p> şi
</p>. În plus, dacă se doreşte modificarea aspectului e suficient să se modifice definiţia stilului
în antet.
Sintaxa de folosire a stilurilor în antet este:
<head>
<style type=”text/css”>
Selector_1 {proprietate: valoare}
Selector_2 {proprietate: valoare}
….
Selector_n {proprietate: valoare}
</style>
</head>,
în care selector_1, selector_2,... sunt nume ale oricăror etichete de stil logic.
Proprietăţile unui selector se separă prin punct şi virgulă “;” iar ordinea lor nu este importantă.
Când acelaşi stil trebuie aplicat mai multor pagini, modul de definire în antet este nepractic
deoarece aceeaşi informaţie trebuie introdusă în antetele tuturor paginilor. Când se impune
modificarea definiţiei stilurilor, aceasta trebuie operată în toate paginile; dacă una rămâne
nemodificată, ea va avea aspect diferit de toate celelalte pagini.
Pentru a se evita acest inconvenient se utilizează legătura către un fişier extern de definire a
stilurilor.
În fişier extern
Metoda constă în crearea unui fişier care conţine toate definiţiile stilurilor (adică tot ceea ce în
modul „în antet” este cuprins între etichetele <style> şi </style>) care se salvează cu extensia css.
În antetul fiecărui document care trebuie să utilizeze stilurile definite în fişierul de stiluri se
introduce următoarea linie de cod
<LINK REL= “stylesheet” TYPE= “text/css” HREF= “numefis.css”>
Dacă fişierul se află în alt loc decât în dosarul documentului HTML atunci se va specifica şi
calea spre fişier, după regulile stabilite. Această metodă este foarte folosită deoarece permite
modificarea uşoară a stilurilor mai multor pagini concomitent, prin simpla modificare a fişierului
cu directive. Se pot crea mai multe fişiere cu directive care să fie apelate succesiv, exemplu:
<LINK REL= “stylesheet” TYPE= “text/css” HREF= “numefis_1.css”>
<LINK REL= “stylesheet” TYPE= “text/css” HREF= “numefis_2.css”>
Prioritatea cu care se aplică stilurile este următoarea: fişier extern, antet, inline. Aceasta
înseamnă că o definiţie făcută în fişierul extern poate fi modificată prin definiţia din antet şi
ambele de definiţia inline. Rezultă, deci, că definiţia inline are prioritatea ce mai mare.
Proprietăţile care nu sunt modificate în definiţiile ulterioare sunt moştenite. În exemplul următor
Titlul 1 (H1) este definit în antet ca având dimensiunea fontului de 14pt, culoarea roşie şi tip
Verdana. Titlul este utilizat în document de două ori, dar a doua oară se modifică doar culoarea,
în albastru, folosind definirea inline. Se constată că celelalte două proprietăţi, tip font şi
dimensiune rămân cele definite în antet.
<html><head><title>Exemplu mostenire proprietati</title>
60
<style type="text/css">
h1 {font-size:14pt;
color:red;
font-family:arial}
</style>
</head>
<body>
<H1>Stil definit in antet</H1>
<H1 style="color:blue">Stil definit in antet si culoarea modificata
inline</H1>
</body></html>
Utilizarea claselor
Este puţin probabil să doriţi ca într-un document toate paragrafele să arate identic. În
documentele complexe paragrafele fac diverse funcţii şi ca urmare trebuie să aibă aspecte
diferite. Eticheta <p> este, însă, una singură. Soluţia pentru definirea de stiluri diferite pentru
acelaşi selector stă în utilizarea claselor. Ele permit gruparea mai multor selectori în clase care
definesc un anume aspect. Numele clasei poate fi ales arbitrar, dar e bine să sugereze funcţia pe
care o joacă în cadrul documentului. Exemplul următor poate fi edificator:
<html><head><title>Exemplu utilizare clase</title>
<style type="text/css">
.rosu {font-size:12pt;
color:red;
font-family:arial}
.blue {font-size:12pt;
color:blue;
font-family:arial;
border:solid gray 1px}
</style>
</head>
<body>
<p class="rosu">paragraf din clasa "rosu"</p>
<p class="blue">paragraf din clasa "blue"</p>
</body>
</html>
Efectul poate fi vizualizat în figura 48.
Pseudo-clase
Pseudo-clasele sunt folosite pentru a adăuga efecte speciale unor selectori. Cel mai frecvent se
utilizează pentru linkuri. Modul de utilizare, pentru linkuri, este următorul:
a:link {color: #FF0000} /* link nevizitat*/
a:visited {color: #00FF00} /* link vizitat*/
a:hover {color: #FF00FF} /* mouse over link */
61
a:active {color: #0000FF} /* link vizitat*/
Întotdeauna definirea trebuie făcută în această ordine, altfel comportamentul nu este cel scontat.
Pseudo-clasele pot fi utilizate împreună cu clasele, după sintaxa:
selector.class:pseudo-class {proprietate: valoare}.
În continuare se dau două exemple: în primul exemplu link-ul nu este subliniat, aşa cum de
obicei este redat de browsere, sublinierea apărând doar la trecerea cu mouse-ul pe deasupra lui.
În al doilea exemplu link-urile simulează nişte butoane, care dau senzaţia că sunt apăsate când
daţi click pe ele.
Exemplul 1
<html><head><title>Exemplu 1; utilizare pseudo-clase</title>
<style type="text/css">
a:link {text-decoration:none}
a:visited {text-decoration:none}
a:hover {text-decoration:underline}
</style>
</head>
<body>
<a href="http://www.google.ro">Google</a><br>
<a href="http://www.yahoo.com">Yahoo!</a>
</body>
</html>
Exemplul 2
<html><head><title>Exemplu 2; utilizare pseudo-clase</title>
<style type="text/css">
a:link {text-decoration:none; padding:2px; border-top:white 1px solid
;border-left:white 1px solid;
border-bottom:navy 1px solid; border-right:navy 1px solid}
a:visited {text-decoration:none; padding:2px; border-top:white 1px solid
;border-left:white 1px solid;
border-bottom:navy 1px solid; border-right:navy 1px solid}
a:hover {}
a:active {text-decoration:none; padding:2px; border-top:navy 1px solid
;border-left:navy 1px solid;
border-bottom:white 1px solid; border-right:white 1px solid}
</style>
</head>
<body bgcolor="#C0C0C0">
<a href="http://www.google.ro">Google</a>
<a href="http://www.yahoo.com">Yahoo!</a>
</body>
</html>
62
4.7.1 Hărţi de imagine “client-side”
Eticheta <MAP> </MAP> se foloseşte pentru definirea hărţilor de imagini din interiorul unor
documente HTML. Un document poate conţine mai multe imagini, dar nu toate au atribuite hărţi.
Pentru fiecare imagine căreia i se atribuie o hartă trebuie construită harta corespunzătoare.
Hărţile trebuie denumite pentru a putea fi identificate în interiorul documentului. Atribuirea
numelor se face cu ajutorul atributul NAME. În cod HTML acest lucru se scrie
<MAP Name=”harta1”></MAP>
Pasul următor trebuie să stabilească zonele sensibile ale imaginii. Aceste zone pot fi
dreptunghiuri, cercuri sau poligoane neregulate. Ele se definesc cu ajutorul etichetei <AREA> şi
atributelor SHAPE şi COORDS, după cum se arată în continuare.
Eticheta <AREA> este etichetă nepereche şi se plasează între etichetele <MAP> şi </MAP>.
Atributul SHAPE poate lua trei valori: RECT pentru suprafeţele dreptunghiulare, CIRCLE
pentru suprafeţele circulare şi POLYGON pentru cele de formă poligon neregulat. Precizarea
coordonatelor se face prin intermediul atributului COORDS şi se exprimă în pixeli. Pentru
dreptunghiuri se dau coordonatele colţului din stânga sus şi colţului dreapta jos, separate prin
virgule. Exemplu: <area shape="rect" coords="x1,y1, x2,y2">. Pentru formele circulare
se dau coordonatele centrului şi raza, de asemenea separate prin virgulă. Exemplu: <area
shape="circle" coords="x1, y1, r">. Pentru forme de poligon neregulat se alege un sens
de parcurgere a poligonului şi se dau coordonatele tuturor colţurilor, în ordinea în care acestea se
întâlnesc la parcurgerea poligonului. Pentru o formă triunghiulară oarecare se scrie <area
shape="polygon" coords="x1,y1, x2,y2, x3,y3">. În exemplele de mai sus spaţiile libere
dintre perechile de coordonate au rol de evidenţiere şi chiar dacă se introduc în scrierea codurilor
ele vor fi ignorate.
După ce s-a definit o arie se va informa browserul asupra adresei legăturii ce se va stabili la
apăsarea butonului stâng al mouse-ului pe zona sensibilă. Se utilizează cuvântul cheie HREF în
interiorul etichetei <AREA>, aşa cum s-a arătat în cazul etichetei ancoră. Această operaţie se va
face pentru fiecare zonă definită în parte.
În sfârşit, harta definită anterior trebuie asociată cu imaginea dorită. Pentru aceasta, în punctul
unde trebuie inserată imaginea, în interiorul etichetei <IMG SRC…> se foloseşte cuvântul
rezervat USEMAP cu argumentul “#harta” (USEMAP= “#harta1”). ATENŢIE, numele hărţii
trebuie precedat de semnul diez “#”!
Dacă sunt mai multe hărţi, fiecare va fi definită independent, va primi un nume distinct şi va fi
asociată cu imaginea corespunzătoare dorită. Gestionarea imaginilor şi hărţilor trebuie făcută cu
atenţie deoarece dacă unei imagini i se asociază, din greşeală, o altă hartă atunci rezultatele sunt
departe de ceea ce s-a dorit. În continuare se dă un exemplu de utilizare a unei hărţi de imagine.
Exemplu:
<HTML>
<HEAD><TITLE>Exemplu cu client side map</TITLE> </HEAD>
<body>
<map name="harta1">
<area shape="rect" coords=98,56,139,72 href= "oferta.htm" alt="Oferta">
<area shape="rect" coords=146,56,197,72 href= "mobilier.htm" alt="Mobilier">
<area shape="rect" coords=209,56,309,72 href= "ab.htm" alt="Art. bucatarie">
<area shape="rect" coords=315,56,387,72 href= "deco.htm" alt="Decoratiuni">
<area shape="rect" coords=395,56,447,72 href= "gradina.htm.htm"
alt="Gradina">
</map>
<p align="center"> <img src="cuprins.jpg" border="0" usemap= "#harta1"> </p>
</body>
</HTML>
63
Se constată că la trecerea peste zonele sensibile, definite de hartă, cursorul îşi schimbă aspectul,
luând aceeaşi formă ca la trecerea peste o legătură (de fapt chiar aşa şi este, fiecare hot-spot are
asociat un link). Dacă se menţine câteva secunde cursorul peste oricare din zonele sensibile, în
dreptul lui apare o casetă cu un text explicativ, figura.49.
64
Argumentele atributelor rows şi cols pot fi şi sub formă procentuală, aşa cum s-a mai arătat în
cazul tabelelor. Semnul asterisc indică faptul că următorul cadru va ocupa restul de spaţiu din
ecran, dar se poate preciza şi explicit o anumită valoare a acestuia.
De regulă nu se împarte ecranul în mai mult de 3 cadre. Câteva moduri de împărţire sunt arătate
în figura 50
65
<frameset rows=”100,*”>
<frame name=”top” src=”sus.htm” />
<!—- s-au setat 2 cadre orizontale, celui de sus i s-a atribuit numele “top”
si va incarca pagina “sus.htm” -->
<frameset cols=”250,*>
<!-- cadrul inferior s-a impartit in doua cadre verticale din care primul
ocupa 250 de coloane iar al doilea restul -->
< frame name=”left” src=”linkuri.htm” />
<frame name =”right” src=”main.htm” />
<!-- cadrului din stinga i s-a atribuit numele “left”, va incarca pagina
“linkuri.htm”; celui din dreapta i s-a atribuit numele “right” si va incarca
pagina “main.htm” -->
</frameset>
Pentru ca activarea legăturii din cadrul stâng să producă efect în cadrul din dreapta, în eticheta
ancoră a fiecărei legături din pagina “linkuri.htm” se va introduce atributul TARGET cu
argumentul “RIGHT”.
Eticheta <frameset > admite şi ea câteva atribute, două dintre ele fiind explicitate în tabelul 3
Tabel 3 Atributele etichetei FRAMESET
FRAMESPACING =”n” stabileşte spaţierea între cadre la n pixeli
66
ACTION = “mailto: adresa de e-mail”. Acest ultim mod de folosire nu necesită program de
prelucrare pe server şi nici utilizarea (decât facultativă) de scripturi în documentul HTML, datele
fiind expediate prin e-mail la adresa specificată. Este însă şi modul cel mai puţin utilizat
deoarece presupune, pe de o parte, prelucrarea manuală a datelor de către cel care le primeşte şi
pe de altă parte existenţa unui program de e-mail corect configurat pe calculatorul client.
Al doilea atribut se foloseşte pentru a stabili modul în care sunt preluate şi transmise datele din
formular: METHOD = “metoda de schimb a datelor”. Metoda de schimb a datelor poate fi
“POST” sau “GET”, prima fiind cea mai utilizată.
67
4.9.2 Definirea unui câmp de selecţie
De multe ori este necesar să se pună la dispoziţia utilizatorului o casetă text cu o listă de opţiuni
predefinite. Pentru acest scop se folosesc etichetele <SELECT> </SELECT> şi <OPTION />.
Prima etichetă defineşte lista. Iar a doua fiecare articol din listă. Pentru identificare listei în
interiorul formularului se foloseşte atributul NAME, iar pentru stabilirea lungimii listei
(numărului de opţiuni afişate în listă) se utilizează atributul SIZE = “lungime listă”, lungime listă
fiind un număr întreg pozitiv. Atributul MULTIPLE permite selectarea mai multor opţiuni.
OBSERVAŢIE. Dacă nu se utilizează atributul SIZE, fereastra în care sunt listate opţiunile este
afişată de browser cu mărimea implicită (de regula o singură opţiune, cea selectată cu atributul
SELECTED). Dacă se utilizează atributul SIZE, atunci numărul opţiunilor afişate simultan este
stabilit de valoarea atribuită lui SIZE. Figura 51 ilustrează aceeaşi listă de 5 opţiuni, în prima
atributul SIZE având valoarea 6 iar în a doua 4.
68
cimp tip password <input type="password" size="6" name="text2" value="abcd"
/><br>
buton radio <input type="radio" name="opt1" />
si un buton radio selectat <input type="radio" name="opt2" checked /><br>
caseta de validare <input type="checkbox" name="opt3" /> si caseta de
validare selectata <input type="checkbox" checked name="opt4" /><br>
buton oarecare<input type="button" name="buton1" value="un buton" />
buton submit <input type="submit", name="buton2" value= "trimite" /><br>
arie de text<textarea cols="40", rows="12" name="text3" > introduceti aici
comentariul dumneavoastra </textarea>
</form>
</body>
<HTML>
Documentul încărcat în browser are aspectul din figura 52.
69
care se rulează trebuie să aibă instalat un client de e-mail iar adresa de e-mail din eticheta FORM
trebui să fie validă.
În continuare se dau, cu titlu de exemplu, câteva moduri de manipulare a formularelor cu ajutorul
Javascript.
Exemplul 1 adună două numere care se introduc în două casete text. Pentru efectuarea adunării se
foloseşte butonul “Rezultat”
<HTML>
<HEAD>
<SCRIPT LANGUAGE="JavaScript">
<!--
function AddNumbers()
{x = eval(AddForm1.Value1.value)+
eval(AddForm1.Value2.value);
alert ("rezultatul= "+x);}
// -->
</SCRIPT>
</HEAD> <body>
<FORM NAME="AddForm1">
<INPUT TYPE="text" NAME="Value1" Size="5">+
<INPUT TYPE="text" NAME="Value2" Size="5">
<INPUT TYPE="button" VALUE="Rezultat" onClick="AddNumbers()">
</FORM> </body>
</HTML>
Exemplul 2 arată cum se poate face verificarea conţinutului unui formular.
<html><head>
<script language="javascript">
<!--ascunde pentru browserele vechi
function test1(form)
{if (form.raspuns.value=="") alert("introduceti optiunea dumneavoastra");
else if (form.raspuns.value<"1" || form.raspuns.value>"3")
alert("nu exista asemenea optiune");
else if (form.raspuns.value=="1") alert("corect");else alert("gresit, corect era 1") }
-->
</script></head>
<body>
JavaScript este:
<cite>
<ol>
<li> Un limbaj de programare
<li> O versiune simplificata de Java
<li> O scriere veche din insulele Java
</ol>
</cite>
<form>
raspunsul corect este <input name="raspuns" type="text" size="1" ><br>
<input type="reset" value="sterge">
<input name="check" type="button" value="raspuns" onclick="test1(this.form)">
</form>
</body>
</html>
70
Din ambele exemple se poate constata că scriptul este plasat în interiorul antetului. El se încarcă o singură
dată la încărcarea documentului. De asemenea, în ambele cazuri sunt utilitate funcţii, în primul caz fără
parametri iar în al doilea caz cu un parametru, test1 (form). Funcţiile se declară în interiorul scriptului şi
se folosesc în corpul documentului, ori de câte ori este necesar, cu precizarea parametrilor actuali.
Instrucţiunile funcţiei sunt scrise între acolade şi sunt separate prin “;”. Pentru browserele vechi care nu
recunosc versiunile superioare de JavaScript este indicat să se ascundă scriptul pentru a nu fi interpretat în
mod eronat. Acest lucru se face incluzând scriptul propriu zis între etichetele de comentariu.
Departe de a fi epuizat subiectul, vom pune punct aici scurtei noastre incursiuni în tehnica
proiectării paginilor Web cu ajutorul limbajului HTML, recomandând ca material bibliografic
extrem de util lucrarea [9].
71
pentru a se asigura încărcarea ei rapidă. Studiile efectuate arată că majoritatea covârşitoare a
utilizatorilor renunţă la vizualizarea paginilor a căror încărcare durează mai mult de 30s. Din
acest motiv pagina index trebuie să conţină doar imaginile strict necesare şi acestea la o rezoluţie
acceptabilă. Imaginile cu înaltă rezoluţie pot fi puse la dispoziţia utilizatorului în alte pagini, ca
legături ale imaginilor din pagina index.
72
4.10.3.1 Etichetele META
Când un utilizator caută ceva pe Internet apelează la serviciile unor motoare de căutare (search
engine) cum ar fi Google, Yahoo, Altavista, Infoseek, Lycos, etc. În procesul de căutare acestea
folosesc informaţiile conţinute de nişte etichete speciale, etichetele META. Aceste informaţii nu
sunt afişate în pagina web dar pot fi vizualizate în sursă. În cele ce urmează sunt prezentate două
dintre acestea. Forma generală a etichetelor META este
<META NAME=”nume_eticheta” CONTENT= “continut”>
Argumentul atributului NAME poate lua mai multe valori din care enumerăm:
description, specifică faptul că eticheta conţine descrierea, pe scurt, a conţinutului paginii.
Această descriere se introduce ca argument a atributului CONTENT şi este afişată de motorul de
căutare atunci când găseşte pagina. Descrierea nu trebuie să depăşească 200 de cuvinte. Formatul
este:
<META NAME=”description” CONTENTt= “descrierea pe scurt”>
keywords, specifică faptul că eticheta conţine cuvintele cheie, acele cuvinte considerate ca
reprezentative pentru conţinutul paginii. Formatul este:
<META NAME =”keywords” CONTENT= “înşiruirea cuvintelor cheie”>
Cuvintele trebuie separate prin spaţiu sau virgule, iar în total nu trebuie să depăşească 1000 de
caractere. Ele nu sunt afişate de motorul de căutare ci doar folosite de acesta în procesul de
căutare după cuvinte cheie. De exemplu o pagină care are ca obiect prezentarea serviciilor oferite
de un hotel din municipiul Suceava poate avea ce descriere următorul :
<META NAME =”DESCRIPTION” CONTENT =”hotelul ASTRA din Suceava oferă servicii
de cazare la standard de 3 stele, bar, restaurant - 60 locuri -, saună. 30 de camere cu 2 paturi, 2
apartamente şi centrală termică proprie la preţuri româneşti”>
iar ca şi cuvinte cheie
<META NAME =”Keywords” CONTENT=”hotel cazare camere 3stele turism servicii
restaurant Suceava Romania hosting accomodation rooms”>
author, specifică faptul că eticheta conţine numele autorului paginii, numele acestuia constituind
argumentul atributului CONTENT.
Pentru cazul exemplificat este util ca site-ul să conţină şi o versiune într-o limbă de circulaţie
europeană. Alegerea limbii trebuie să poată fi făcută din pagina index. Fiecare pagină va avea
propria descriere şi cuvinte cheie, în limba respectivă. Pagina index va conţine cuvinte cheie în
toate limbile în care paginile sunt disponibile.
Etichetele META pot conţine şi directive către roboţii de căutare prin care aceştia sunt ”instruiţi”
să nu indexeze pagina curentă şi paginile care au linkuri în pagina curentă:
<META NAME=robots CONTENT="noindex,nofollow">
sau să nu indexeze pagina dar să indexeze paginile care au linkuri în pagina curentă:
<META NAME=robots CONTENT="noindex,follow">
Tot cu ajutorul unei etichete META browserul poate fi determinat să încarce automat o alta
pagină, specificată, după un timp, de asemenea specificat:
<META HTTP-EQUIV=Refresh CONTENT="10; URL=http://www.google.com/">
face ca pagina care conţine această etichetă să fie înlocuită după 10 secunde cu pagina index a
motorului GOOGLE.
73
4.10.3.2 Înregistrarea unei pagini
Simpla introducere a etichetelor META în HEADul documentului nu rezolvă problema găsirii
acestuia de către motoarele de căutare. Înregistrarea unei pagini la un motor de căutare, sau mai
corect a unui URL este o operaţie prin care respectiva pagină este indexată de respectivul motor.
Aceasta înseamnă că adresa URL este introdusă într-o bază de date care este cercetată la lansarea
cererii de căutare. O pagină indexată la un motor va fi găsită doar de motorul respectiv. O
promovare eficientă presupune înregistrarea paginii la cât mai multe astfel de motoare. Sunt
disponibile trei procedee pentru a realiza acest lucru. Primul procedeu foloseşte o legătură din
pagina motorului de căutare intitulată “Submit a Site” sau “Add URL”. Această legătura apare la
unele motoare chiar în pagina principală iar la altele trebuie descoperită prin căutare în paginile
spre care există legături din pagina principală. Activarea respectivelor linkuri deschide o
fereastră care conţine toate informaţiile necesare adăugării paginii. La unele motoare indexarea
se face automat, prin intermediul unor roboţi, dar la altele se face manual (Yahoo) către o echipă
de editori. În oricare din variante indexarea nu se realizează imediat, solicitarea aşteaptă într-o
coadă până când este rezolvată. Durata de aşteptare variază de la 2 săptămâni până la aproape 2
luni (Lycos). La momentul editării prezentei lucrări Altavista este motorul care asigură cea mai
rapidă indexare. Înregistrarea este gratuită dar sunt şi motoare care o fac contra cost.
A doua metodă constă în folosirea unor programe, ex. SubmitWolf, care adaugă paginile la mai
multe motoare de căutare. Aceste programe nu sunt gratuite decât în versiuni demonstrative, la
care indexarea se face la un număr mic de motoare şi mai puţin cunoscute. Astfel de programe
pot rula pe calculatorul clientului sau online.
În sfârşit, a treia metodă constă în apelarea la serviciile unor site-uri specializate în promovarea
paginilor pe Internet. Aceste servicii sunt oferite de profesionişti şi asigură, de regulă, o bună
clasare în lista de rezultate a motoarelor de căutare. Serviciile sunt contra cost.
Întrebări de verificare
1. Un document HTML este structurat în: a) o singură parte b) două părţi c) un număr
variabil de părţi funcţie de conţinutul documentului
2. Etichetele folosesc pentru: a) separarea diferitelor părţi ale documentului b) pentru
organizarea codului sursă în scopul creşterii inteligibilităţii c) pentru marcarea textului
şi stabilirea aspectului paginii Web
3. Care din următoarele etichete sunt nepereche?
a) <META>, <P>, <BR>, <FRAME>
b) <HR>, <LI>, <AREA>, <OPTION>
c) <MAP>, <STYLE>, <OL>
4. Atributul CELLSPACING determină: a) spaţierea între celulele unui tabel b) spaţiul
dintre chenarul celulei şi conţinutul ei c) câte celule adiacente include celula curentă, pe
verticală sau orizontală.
5. Care din următoarele linii de cod HTML sunt corecte?
a) <img src=”poza2.gif” WIDTH=”110” HEIGHT =”71” ALIGN=”top”
usemap=”harta2a”>
b) <A href=”http://www.evz.ro”><img src=”logoevz.bmp” height=”25”
width=”40”></A>
c) <Map name=”map01”><Area shape=”circle” coords=”40,40,18”></Map>
74
6. Atributul ALT se foloseşte pentru: a) introducerea unui text alternativ pentru imagini b)
desemnarea unui font alternativ fontului utilizat c) desemnarea unui text alternativ pentru
“hot-spots”
7. Eticheta FRAME foloseşte pentru: a) definirea cadrelor unei pagini b) setarea
conţinutului unui cadru definit anterior c) comunică browserului că pagina încărcată
conţine cadre
8. Deosebirea dintre un element de intrare de tip text şi unul de tip password constă în: a)
elementul password permite introducerea a maximum 8 caractere b) nu există deosebiri
dacă nu sunt identificate prin nume c) elementul password ascunde caracterele introduse
de la tastatură înlocuindu-le cu asteriscuri
9. Rolul butonului SUBMIT este: a) definit de atributul VALUE b) trimite datele din
formular către server sau prin e-mail la adresa specificată cu atributul ACTION c)
acelaşi ca al oricărui buton dar are valoarea implicită SUBMIT
Probleme propuse
1. Creaţi o pagină Web care să conţină o listă ordonată de 5,6 articole. După primul articol
introduceţi o nouă listă care să conţină articolele rămase. Salvaţi şi vizualizaţi în browser.
Notaţi diferenţele.
2. Rulaţi următorul exemplu şi vizualizaţi sursa. Salvaţi fişierul sursă pe hard discul staţiei
de lucru şi introduceţi atributul NORESIZE pentru unul sau mai multe cadre. Salvaţi
fişierul, deschideţi-l apoi cu IE şi observaţi efectele. Daţi valori diferite atributului
SCROLLING, salvaţi fişierul şi observaţi rezultatele. Observaţi diferenţa dintre efectele
linkurilor din cadrul superior şi cel din stânga.
Sursa exemplului este:
<html>
<head>
<title>Exemplu cu cadre</title>
</head>
<frameset rows="30%,*" >
<frame src="usemap1.htm" name="sus" scrolling="NO">
<frameset cols="130,*" framespacing="0" frameborder="no">
<frame src="linkuri.htm" name ="dr">
<frame src="http://www.yahoo.com" name="bottom">
</frameset>
<body></body>
</html>
În acelaşi exemplu introduceţi atributele FRAMESPACING şi FRAMEBORDER cu diferite
argumente, succesiv, în prima şi a doua etichetă frameset. Salvaţi de fiecare dată modificările şi
urmăriţi efectul în browser.
75
Bazele comerţului electronic
5.1 Comerţul electronic, forme şi modele
5.1.1 Câteva definiţii
Întreprinderile moderne sunt caracterizate printr-o cerere din ce în ce mai mare, prin existenţa
unei competiţii la nivel mondial şi prin sporirea permanentă a aşteptărilor clienţilor. Ca să poată
răspunde acestor cerinţe, întreprinderile de pe tot globul sunt în plin proces de transformare
organizaţională şi a modului lor de funcţionare. Comerţul electronic este o cale prin care se
facilitează şi sprijină aceste schimbări, la scară globală. Pentru unii observatori ai fenomenului,
comerţul electronic are acelaşi conţinut ca afacerea electronică (eBusiness) şi înseamnă orice
tranzacţie financiară care utilizează tehnologia informatică. Alţii consideră că noţiunea de comerţ
electronic acoperă circuitul complet de vânzări - inclusiv marketingul şi vânzarea propriu-zisă.
Există însă si analişti care consideră comerţul electronic ca fiind orice tranzacţie comercială
condusă electronic pentru cumpărarea unor bunuri materiale tangibile cum ar fi cărţi, CD-uri,
bilete de călătorie şi altele sau imateriale, intangibile, precum software, servicii turistice, etc.
Dar, comerţul electronic are, în sens larg, un impact mult mai profund asupra evoluţiei afacerilor
şi cuprinde, în fapt, nu numai noile achiziţii comerciale ci şi totalitatea activităţilor care susţin
obiectivele de marketing ale unei firme şi care pot include, spre exemplu, publicitate, vânzări,
plăţi, activităţi post-vânzare, servicii către clienţi, etc.
Comerţul electronic dă posibilitatea firmelor sa devină mai eficiente şi flexibile în modul intern
de funcţionare, să conlucreze mai strâns cu furnizorii şi să devină mai atente faţă de nevoile şi
aşteptările clienţilor. Permite companiilor să selecteze cei mai buni furnizori, indiferent de
localizarea lor geografică şi să vândă unei pieţe globale.
Aceasta evoluţie are un impact major asupra economiei, în ceea ce priveşte crearea de noi
întreprinderi, diversificarea celor existente şi, în special, asupra potenţialului pieţei forţei de
muncă şi a gradului de ocupare a acesteia în viitor.
există restricţii impuse de proprietarii magazinelor pentru ţări considerate nesigure, printre care şi România
se adaugă taxele de transport care, uneori, pot depăşi valoare bunurilor cumpărate.
76
libertatea de a alege: datorită numărului mare de magazine pe care clientul le poate
vizita, acesta va avea posibilitatea de a alege un produs în funcţie de un număr mult mai
mare de opţiuni (preţ, condiţii garanţie, culoare, etc.);
Pentru companii, comerţul electronic aduce următoarele avantaje:
creşterea semnificativă a vitezei de comunicare, în special pentru comunicaţiile
internaţionale: mai multe companii pot stabili o platformă de colaborare, prin intermediul
căreia să poată să conceapă şi să dezvolte diverse produse împreună; comunicarea prin
telefon sau fax ar însemna o încetinire drastică a acestor procese de concepţie sau
dezvoltare;
reducerea unor costuri: de exemplu, utilizând poşta electronică se reduc costurile cu poşta
sau mesageria tradiţionale, dar şi costurile referitoare la mişcarea hârtiilor (circa 7% din
cheltuielile făcute cu comerţul tradiţional se datorează mişcării hârtiilor 12);
întărirea relaţiilor cu furnizorii şi clienţii: printr-un website clienţii companiei sunt puşi la
curent cu ultimele produse apărute, li se oferă suport tehnic pentru produsele cumpărate,
putând chiar să ofere sugestii pentru eventuale îmbunătăţiri ale produselor, serviciilor
etc.; pe unele site-uri cumpărătorii pot personaliza produsul pe care vor sa îl cumpere
(culori, materiale, dotări, etc.); furnizorilor li se poate oferi în cadrul acestui site un
domeniu special în care îşi pot prezenta şi ei la rândul lor ultimele noutăţi;
existenţa unei căi rapide şi comode de furnizare a informaţiilor despre companie: prin
intermediul unor site-uri Web, a intraneturilor şi a extraneturilor;
canale alternative de vânzare: desfăşurarea afacerilor prin intermediul unui astfel de site.
Ca orice noutate, comerţul electronic întâmpină şi câteva bariere în calea acceptării şi adoptării
sale pe scară largă:
securitatea: Internetul a fost conceput ca un mediu deschis, dar nu neapărat şi sigur,
protocolului TCP/IP (care stă la baza comunicaţiei pe Internet, deci şi a comerţului
electronic) lipsindu-i servicii de securitate de bază. Pentru asigurarea nivelului de
securitate cerut de comerţul prin Internet protocoalele de comunicaţie au apelat la
criptare, care permite atât autentificarea, cât mai ales siguranţa transmisiei informaţiilor;
acceptarea noilor modalităţi de plată (bani electronici / digitali): problema majoră care se
pune este cea a caracterului privat în care se cheltuiesc banii în mod normal. Este
problema urmăririi tranzacţiilor. Un sistem electronic care realizează înregistrarea tuturor
tranzacţiilor care se fac în ciberspatiu prezintă dezavantajul că tot ceea ce faci, este
înregistrat;
existenţa unei infrastructuri de telecomunicaţii adecvate: pe măsură ce tehnologia
avansează, apar noi metode de comunicaţie (telefonia mobilă, reţelele wireless);
costurile investiţiei: de exemplu, un comerciant care vrea să ofere un magazin pe Internet,
va face următoarele investiţii: servere (calculatoare puternice care să poată evolua odată
cu creşterea volumului tranzacţiilor), tehnologie de comunicaţii (care să poată creşte
odată cu creşterea afacerii), software de comerţ electronic precum şi tehnologii care să
asigure securitatea, de exemplu firewallurile;
cadrul legislativ şi normativ: se referă la aspectele legate de: cadrul fiscal, drepturile
asupra proprietăţii intelectuale, protecţia datelor consumatorului;
12
Vasile Baltac. Comerţ Electronic, http://www.softnet.ro/library/files/papers/Introducere_in_Comert_electronic.pdf
77
aspecte lingvistice şi culturale: comerţul electronic s-a dezvoltat în principal în ţările
avansate tehnologic (SUA, Canada, Anglia, Franţa, Germania, ca să dăm numai câteva
exemple). Ca urmare accesul la ele este condiţionat de cunoaşterea limbilor în care
website-urile au fost create. Publicarea unui website în mai multe limbi necesită un efort
financiar şi tehnic sporit, de aceea, în general, numărul acestora nu depăşeşte două sau
trei limbi.
13
Daniel A. Mernasce, Virgilio A. F. Almeida. Scaling for E-Busines.Technologies, Models, Performance and
Capacity Planning. Ed. Prentice Hall, 2000
78
atât ofertanţii cât şi autorităţile contractante trebuie să dispună de certificate digitale
eliberate de operatorul sistemului, Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi
Tehnologia Informaţiei (IGCTI). Sistemul oferă o mare transparenţă a actului de
achiziţie, reducându-se posibilităţile de fraudare, de încălcare a legii, în general.
Business-to-Consumer (B2C sau BTC) se referă la relaţiile dintre comerciant şi
consumatorul final, fiind considerat comerţ electronic cu amănuntul. Această categorie s-
a extins foarte mult datorita World Wide Web :Există acum mall-uri prezente pe Internet,
care oferă toate tipurile de bunuri de consum, de la prăjituri sau vinuri, la calculatoare şi
automobile.
Business-to-Administration (B2A sau BTA) acoperă toate tranzacţiile dintre firme şi
autoritari administrative locale sau centrale. Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii,
licitaţiile publice lansate de guvern sunt publicate pe Internet iar firmele pot răspunde pe
cale electronica. În momentul de faţă, aceasta categorie de comerţ electronic este intr-o
fază de dezvoltare primară, dar se aşteaptă o extindere rapidă, mai ales in contextul în
care guvernele şi alte autorităţile folosesc propriile metode de promovare a comerţului
electronic. Aceasta categorie de e-commerce ar putea, în viitor, să fie utilizată şi pentru
plata TVA sau a impozitelor firmelor. În România s-a implementat, experimental,
sistemul de plată a taxelor şi impozitelor locale, eTax. Baza legală a sistemului o
reprezintă:
OG 24/2002 privind încasarea prin mijloace electronice a impozitelor şi taxelor locale
Legea nr. 291/2002 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 24/2002 privind
încasarea prin mijloace electronice a impozitelor şi taxelor locale
HG 181/2002 privind Normele de aplicare pentru Ordonanta nr.24/2002 privind
încasarea prin mijloace electronice a impozitelor si taxelor locale.
Consumer-to-Consumer (C2C) este reprezentat de licitaţiile bazate pe web. Se pot
negocia, prin acest sistem, preţurile unor categorii largi de bunuri, de la obiecte de artă la
aparatură electronică sau cărţi. Cel mai cunoscut portal de licitaţii electronice este,
probabil, eBay (http://www.ebay.com). Există şi în România câteva website-uri cu acest
profil, http://www.okazii.ro/, http://www.licitatii-virtuale.ro/ .
Business-to-Employee (B2E) se referă la tranzacţiile din interiorul unei firme, destinate
personalului angajat al firmei şi efectuate prin sistemul intranet propriu.
Consumer-to-Administration este o categorie care, deşi nu a apărut încă, este de
aşteptat ca guvernele sa o lanseze, mai ales în domeniul plăţilor ajutoarelor sociale sau a
compensaţiilor în urma calculaţiilor de venit global.
Fiecare dintre tipurile de comerţ electronic enumerate are propriul să model şi sistem de
tranzacţii, care îl diferenţiază de celelalte. Există, însă, un model de referinţă care circumscrie
toate modelele particulare, aşa cum vom vedea în secţiunea următoare.
79
De foarte multe ori diversele tipuri de tranzacţii interferează, întregul lanţ de valorificare fiind
compus din tipuri diferite de tranzacţii. Relaţia dintre B2B şi B2C, în scopul întregirii lanţului de
valorificare, este arătată în figura 55.
80
încasarea de taxe pentru reclamă, ii) vânzarea de bunuri şi servicii, iii) vânzarea de conţinut
digital şi iv) taxarea procesării tranzacţiilor care apar între două părţi pe Web.
Există câteva modele de comerţ electronic, aşa cum se arată în continuare:
Vânzare cu amănuntul online (online retailing). Magazinele electronice folosesc web-ul
pentru a vinde clienţilor bunuri materiale precum cărţi, haine, calculatoare, etc. clienţilor
le este pus la dispoziţie un complicat catalog electronic de produse, care include imagini,
detalii despre produse, preţuri, mărimi, etc.
Licitaţii online (online auctions). Website-urile de licitaţiile electronice oferă o varietate
de articole de la antichităţi la aparatură electronică, de la articole de sport la bilete de
avion şi calculatoare. In forma tradiţională vânzătorul şi cumpărătorul au acces la licitaţie
printr-un intermediar (auctioneer), iar în cazul licitaţiei electronice printr-un website
specializat. Sunt foarte populare pentru că permit achiziţionarea unor produse deosebite
la costuri scăzute faţă de cele di magazine.
Portaluri, sunt adevărate porţi către website-uri cu aceeaşi temă cu cea a portalului (de
aceea se mai numesc portaluri de conţinut). Pentru a atrage trafic, portalurile adăugă
valoare serviciilor furnizate utilizatorilor, cum ar fi o interfaţă web consistentă,
poziţionarea favorizată a link-urilor şi informaţii oportune.
Distribuţie. Anumite site-uri B2B furnizează componente şi accesorii pentru producţie.
De exemplu, pe piaţa de componente electronice, distribuitorii online oferă produse ca
semiconductoare, conectori, componente pentru computere şi periferice, dar şi accesorii
pentru producţie (maşini de lipit, aparate de măsură, testere, etc).
Servicii. Multe companii folosesc modelul B2B pentru a vinde servicii. Sunt foarte
cunoscute serviciile online de rezervări turistice, de călătorie cu avionul sau vaporul,
asigurări, etc.
Publicaţii. Ziarele, revistele şi enciclopediile sunt exemple de publicaţii online. Unele
edituri încasează taxe pentru consultarea conţinutului (vezi Academia Caţavencu
http://www.catavencu.ro sau Ziarul Financiar http://www.zf.ro), altele oferă acces gratuit
dar însoţit de reclame şi publicitate făcută altor firme, contra cost (ziarele Gândul,
http://www.gandul.info, AutoNews, http://www.autonews.ro, etc.)
Alegerea modelului potrivit se poate face după clarificarea mai multor aspecte printre care: i)
care este scopul şi misiunea afacerii, ii) ce ţinteşte afacerea, iii) care sunt obiectivele
măsurabile, iv) care este dimensiunea pieţei, v) piaţa electronică este deschisă sau
restricţionată anumitor grupuri, vi) care este modelul pentru venituri?
81
virtual. Performanţa este afectată şi de factori externi, cum ar fi banda limitată pe care ISP o
oferă clienţilor. În ciuda faptului că banda disponibilă a serverului de web este arhisuficientă
pentru traficul înregistrat, că aplicaţiile sunt optimizate şi serverul de baze de date este foarte
rapid, la clienţii din reţeaua Internet lucrurile ar putea să pară diferit, tocmai vitezei mici a
conexiunii lor.
Disponibilitatea şi a mentenabilitatea reprezintă măsura în care magazinul este disponibil
clienţilor şi în care el poate fi făcut disponibil dacă apar probleme. Lipsa disponibilităţii duce la
pierderi masive de venituri pentru magazinul virtual, în aceeaşi măsură în care un magazin real
este găsit frecvent cu uşile închise. Se obişnuieşte să se spună că un magazin virtual asigură
accesul clienţilor 24 de ore din 24, 365 de zile pe an. În realitate lucrurile nu stau chiar aşa;
disponibilitatea se măsoară în procente, de exemplu 99,9% sau 99,99%, reprezentând raportul
dintre timpul cât serviciul este disponibil într-o anumită perioadă de timp. Astfel, un procent de
99,9% conduce, pentru un an calendaristic, la circa 8,8 ore de nefuncţionare, ceea ce poate fi
inacceptabil. De aceea sistemele trebuie să asigure o disponibilitate mai mare, uzual peste de
99,99%. Mentenabilitatea este strâns legată de disponibilitate. Cu cât mentenabilitatea este mai
ridicată, cu atât timpul de repunere în serviciu a magazinului este mai scurt şi astfel,
disponibilitatea mai ridicată.
Scalabilitatea, se referă la măsura în care sistemul asigură serviciile adecvate atunci când apar
suprasolicitări. Supraîncărcarea site-ului poate apărea, de exemplu, în cazul publicaţiilor
electronice, în urma unui eveniment major, când foarte multă lume, peste numărul obişnuit,
accesează paginile cu informaţii. Un site poate creşte în două moduri, pe verticală (scaling up)
prin înlocuirea serverului cu altul, de capacitate mai mare, sau pe orizontală (scaling out) prin
adăugarea de servere noi.
Figura 57 ilustrează o arhitectură standard N-Tier în contextul interacţiunii cu reţeaua Internet.
joc de cuvinte, citit entaiə: însemnă întreagă, completă
82
baze de date. Întotdeauna, însă, serverul de aplicaţii generează răspunsul pe care
serverul web trebuie să îl returneze clientului. Aplicaţiile pot fi scrise în diverse
limbaje de programare: Java, C++ ; ASP, PHP, etc.
Serverul de baze de date este cel care păstrează datele cu privire la produsele sau
serviciile oferite de comerciant. Informaţiile pot fi simplu text (cum ar fi informaţiile
privitoare la preţ, caracteristici sau date calendaristice), imagini (pentru ilustrarea
produselor) sau chiar sunet şi filme (mostre ale produselor multimedia
comercializate). El primeşte cereri de la serverul de aplicaţii şi pe baza rezultatelor
returnate serverul de aplicaţii construieşte, dinamic, documentele care vor fi trimise,
sub formă de răspuns, clientului.
Arhitectura de bază discutată poate fi completată cu alte sisteme menite, de exemplu, să crească
gradul de securitate, cum ar fi paravanele (firewall) interpuse între diversele niveluri ale
arhitecturii.
83
2. Integritatea, uneori numită acurateţe, îşi propune ca datele stocate în calculator sau
transmise prin reţea să nu poată fi alterate sau să nu poată fi modificate decât de persoane
autorizate. Prin alterarea datelor se înţelege atât modificarea voit maliţioasă, cât şi
distrugerea accidentală a acestora. În acest caz se impune să existe un plan de recuperare
şi refacere a datelor (existenţa unei copii de siguranţă).
3. Disponibilitatea îşi propune ca datele stocate în calculatoare să poată să fie accesate de
persoanele autorizate. Utilizatorii trebuie să aibă acces doar la datele care le sunt
destinate. Se pot distinge aici două categorii de utilizatori, cu drepturi de acces diferite:
administratorii de sistem şi utilizatorii generali, excepţie făcând anumite sisteme de
operare care echipează calculatoarele desktop.
4. Nerepudierea, termen recent apărut în literatura de specialitate, îşi propune să confirme
destinatarului unui mesaj electronic faptul că acest mesaj este scris şi trimis de persoana
care pretinde că l-a trimis. În acest fel se asigură încrederea părţilor. Expeditorul nu poate
să nege că nu a trimis el mesajul. Nerepudierea stă la baza semnăturilor digitale,
asigurând autenticitatea acestora, în noua piaţă a comerţului electronic (E-Commerce).
84
fişierul test.cgi, distribuit cu primele versiuni de ApacheWeb Server. Acesta conţinea o
eroare care permitea intruşilor din exterior să citească conţinutul directorului CGI 14.
fişierul convert.bas a reprezentat o vulnerabilitate a serverelor HTTP de pe platformele
Novell. Scriptul era scris în Basic şi permitea utilizatorilor de la distanţă să citească orice
fişier sistem15.
multiple vulnerabilităţi au fost descoperite la serverele IIS (versiunea 5.0, 5.1) de la
Microsoft16.
Vulnerabilităţile din clasa A pot fi întâlnite şi la următoarele programe: FTP, Goopher, Telnet,
NFS, ARP, Portmap, Finger. În concluzie, ameninţările la adresa securităţii se pot clasifica în trei
categorii: naturale şi fizice, accidentale, intenţionate.
1. Ameninţările naturale şi fizice vin din partea fenomenelor naturale sau a altor
elemente fizice care interacţionează cu calculatoarele. Se pot enunţa aici cutremurele, inundaţiile,
furtunile, fulgerele, căderile de tensiune şi supratensiunile etc. Se poate acţiona în sensul
minimizării efectelor ameninţărilor sau chiar al eliminării acestora. Se pot instala dispozitive de
avertizare în caz de dezastre naturale sau dispozitive care să elimine efectul acestora.
2. Ameninţările cu caracter neintenţionat vin din partea oamenilor. Aceştia pot produce
ameninţări şi dezastre asupra calculatoarelor din cauza neglijenţelor în manipularea diferitelor
componente, insuficientei pregătiri profesionale, citirii insuficiente a documentaţilor etc.
3. Ameninţările intenţionate sunt şi cele mai frecvente. Aceste ameninţări pot fi
categorisite în: interne; externe.
a. ameninţările interne vin din partea propriilor angajaţi. Aceştia au acces mai uşor
la informaţie, având de trecut mai puţine bariere şi ştiind şi o parte din politica de
securitate a firmei.
b. ameninţările externe vin din partea mai multor categorii, şi anume: agenţii de
spionaj străine; terorişti şi organizaţii teroriste; criminali; raiders; hackeri şi
crackeri.
Agenţiile de spionaj străine au tot interesul să intre în posesia de informaţii referitoare la noile
tehnologii. Firmele producătoare de înaltă tehnologie sunt ţinta atacurilor care vin din partea
acestora. Se impune ca aceste firme să folosească tehnologii şi programe de criptare foarte
sofisticate pentru a proteja informaţiile.
14
http://insecure.org/sploits/test-cgi.html
15
http://www.securityfocus.com/bid/2025/discuss
16
http://www.securityfocus.com/bid/6068/discuss
85
Identificarea şi autentificarea, folosindu-se de conturi şi parole, permit doar accesul
utilizatorilor avizaţi la informaţie. Identificarea şi autentificarea poate fi făcută şi cu
ajutorul cartelelor electronice (smart card) sau prin metode biometrice. Acestea presupun
identificarea după amprentă, voce, irisul ochiului etc.
Firewall-ul reprezintă un filtru hardware sau software care stopează un anumit trafic
prestabilit din reţea şi permite trecerea altuia. Firewall-ul se interpune între reţeaua
internă şi Internet şi filtrează pachetele care trec. De asemenea, firewall-ul poate fi folosit
şi în interiorul propriei reţele pentru a separa subreţele cu nivele diferite de securitate.
VPN-urile permit comunicarea sigură între două calculatoare aflate într-o reţea. O
conexiune VPN se poate realiza atât în reţeaua locală, cât şi în Internet. VPN foloseşte
tehnologii de criptare avansată a informaţiei care face ca aceasta să nu poată să fie
modificată sau sustrasă fără ca acest lucru să fie detectat.
Infrastructura cu chei publice (PKI) îşi propune să asigure securitatea în sisteme deschise,
cum ar fi Internetul, şi să asigure încrederea între două persoane care nu s-au cunoscut
niciodată. Într-o structură PKI completă, fiecare utilizator va fi complet identificat printr-
o metodă garantată, iar fiecare mesaj pe care-l trimite sau aplicaţie pe care o lansează este
transparent şi complet asociat cu utilizatorul.
Secure Socket Layer (SSL) reprezintă un protocol Web securizat care permite criptarea şi
autentificarea comunicaţiilor Web utilizând PKI pentru autentificarea serverelor şi a
clienţilor. Lucrează foarte bine cu servere WWW. Este implementat în mai multe
versiuni. Versiunea SSL2 este cea mai răspândită, iar versiunea SSL3 e cea mai sigură,
dar este mai greu de implementat.
Semnătură doar o dată (SSO) doreşte să debaraseze utilizatorul de mulţimea de conturi şi
parole care trebuie introduse de fiecare dată când accesează şi reaccesează programe.
Pentru aceasta utilizatorul trebuie să se autentifice o singură dată. Dezideratul este greu
de realizat datorită varietăţii de sisteme. Deocamdată acest lucru se poate realiza în cadrul
firmelor care au acelaşi tip de sisteme. Web-ul foloseşte un subset SSO numit Web SSO,
funcţionarea fiind posibilă datorită faptului că serverele Web folosesc aceeaşi tehnologie.
Pe lângă tehnologiile de restricţionare, securitatea sistemelor trebuie administrată, monitorizată
şi întreţinută. Pentru aceasta trebuie efectuate următoarele operaţii:
administrarea;
detectarea intruşilor;
scanarea vulnerabilităţilor;
controlul viruşilor.
Administrarea sistemelor de calcul presupune şi controlul şi întreţinerea modului de acces la
acestea de către utilizatori. Un utilizator care foloseşte o parolă scurtă sau care este uşor de ghicit
va face ca acel calculator să fie uşor de penetrat. Atunci când un angajat este concediat sau
pleacă pur şi simplu din alte motive de la firma respectivă, trebuie schimbate denumirile
utilizatorului şi parola.
Denumirea user-ului şi a parolei trebuie făcută cu foarte mare atenţie şi mare responsabilitate.
Sarcina este de competenţa persoanei însărcinate cu securitatea. Parolele vor conţine atât cifre,
cât şi litere, pentru a face ghicirea lor cât mai grea, şi vor fi schimbate periodic. Divulgarea
parolei altor persoane va fi sancţionat. administrativ.
Detectarea intruşilor trebuie făcută permanent. Pentru aceasta există programe care controlează
traficul şi care ţin jurnale de acces (log). Verificarea se va face la nivelul fiecărui calculator din
86
firmă. Trebuie făcută aici distincţie între încercările de intruziune din afară şi cele din interior.
De asemenea, trebuie separate încercările de acces neautorizat din reţeaua internă de accesul
neautorizat la un calculator lăsat nesupravegheat de către utilizator.
Scanarea vulnerabilităţii, care este de fapt o analiză a vulnerabilităţii, presupune investigarea
configuraţiei la nivel intern pentru detectarea eventualelor găuri de securitate. Acesta se face atât
la nivel hardware, cât şi software. Folosirea unui scaner de parole va avea ca efect aflarea parolei
în câteva secunde, indiferent de lungimea acesteia.
Controlul viruşilor se va face pentru a detecta şi elimina programele maliţioase din sistemele de
calcul. Acestea se pot repede împrăştia la toate calculatoarele din sistem şi pot paraliza
funcţionarea acestora sau pot produce distrugeri ale informaţiei. Se impune obligatoriu să fie
instalate programe antivirus, actualizarea semnăturilor de viruşi să se facă cât mai des, iar
scanarea pentru detectarea viruşilor să se facă de oricâte ori este nevoie.
În concluzie:
1. Asigurarea securităţii datelor în cadrul firmelor este strâns legată de posibilităţile
financiare ale firmei în a investi în asigurarea securităţii. Firmele mari şi medii, care au şi
câştiguri pe măsură, fac investiţii în securitate. Firmele mici nu fac astfel de investiţii
decât foarte rar şi insuficient pentru a se asigura o securitate minimă.
2. Asigurarea securităţii datelor în cadrul firmelor depinde în mare măsură de cât de
conştientă este conducerea firmei de faptul că trebuie asigurată o minimă securitate.
Conducerea firmelor mari este asigurată de către un consiliu de administraţie (board),
unde decizia de a se investi în securitate este luată de un grup de oameni care ştiu ce
înseamnă riscurile. Acesta va trebui să fie conştient că trebuie asigurată securitatea
datelor şi să dispună alocarea de resurse financiare îndeplinirii acestui deziderat. Unii
manageri din această categorie văd asigurarea securităţii datelor ca un fel de gaură
neagră, unde banii se duc şi nu aduc nici un beneficiu. Un rol important în conştientizarea
asigurării securităţii datelor îl au, în acest caz, consultanţii pe probleme de securitate sau
membrii echipei IT&C (dacă există) din firmă.
3. În cadrul firmelor mari există personal specializat cu asigurarea securităţii datelor. Acesta
va implementa politica de securitate a firmei şi va testa periodic calculatoarele din firmă
pentru descoperirea golurilor de securitate.
4. În cazurile în care firma, indiferent de mărime, nu are personal specializat cu studiul,
implementarea şi gestionarea măsurilor de securitate, se poate face apel la firme
specializate care să implementeze şi să gestioneze serviciile de securitate. Se poate opta
şi pentru soluţia mixtă în care studiul şi implementarea să se facă de către o firmă
specializată, iar gestionarea acestora să se facă de către beneficiar, urmând ca periodic să
se facă testări de către firma specializată.
5. Programele aplicative la nivelul firmelor mari şi medii sunt elaborate luându-se în
considerare şi securitatea datelor. Firmele mici folosesc ori programe piratate, ori
aplicaţii create de nespecialişti care nu numai că nu au elemente de securitate încorporate,
dar, în anumite cazuri, funcţionează şi defectuos, alterând datele.
6. Personalul angajat al unei firme nu are întotdeauna pregătirea necesară utilizării
calculatorului. Firmele mari îşi permit să angajeze personal cu calificare înaltă, în timp ce
firmele mici nu-şi pot permite acest lucru. Firmele mari fac eforturi pentru pregătirea
angajaţilor, în timp ce firmele mici fac eforturi reduse sau deloc în ceea ce priveşte
pregătirea personalului. În noua structură a societăţii informaţiei şi comunicaţiilor
activităţile comerciale se împletesc cu tehnologia, iar structurile tradiţionale comerciale
devin mai puţin importante. In lucrarea menţionată se subliniază următorul lucru:
creşterea accelerată a comerţului mondial şi obţinerea unor beneficii substanţiale e
87
posibilă prin utilizarea tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, care trebuie să
conveargă cu reducerea constrângerilor de natură juridică, procedurală, fizică, care pot să
îngreuneze acest proces.
Una dintre noţiunile nou apărute este promovarea produselor şi serviciilor, prin utilizarea celor
mai potrivite tehnici de marketing cu ajutorul tehnologiilor informaţiilor şi comunicaţiilor numita
cybermarketing. Astfel, în viziunea ITC, mixul de cybermarketing are drept componente:
produsul; utilizatorii ţintă; preţ/plată; publicitate/media; logistică.
Aşadar, cei interesaţi de noua abordare sunt cei direct implicaţi în comerţul electronic, ei
necesitând asistenţă şi pregătire de specialitate la diferite nivele:
exportatori: atât manageri, cât şi operatori (IMM-uri şi companii mari);
servicii implicate în activitatea comercială: transportatori, instituţii financiare şi de
asigurări, avocaţi, consultanţi marketing, agenţii de publicitate;
instituţii de facilitare a comerţului, organizaţii de promovare ale exporturilor, asociaţii,
puncte comerciale Trade Points, Camere de Comerţ,
furnizorii de servicii Internet;
instituţii guvernamentale;
centre de perfecţionare şi scoli de afaceri, specializate în marketingul internaţional.
5.3.4 Criptografia
Criptografia17 este un sistem potrivit căruia datele sunt modificate prin intermediul unui
algoritm, astfel încât să nu mai poată fi citite decât de către posesorul unei chei de decriptare,
adică un alt algoritm care reface textul iniţial.
În criptografie criptarea este procesul de ascundere a informaţiei pentru a o face indescifrabilă
pentru cei fără cunoştinţe speciale în domeniu. Criptarea a fost folosită de secole, dar numai
organizaţiile şi persoanele cu nevoi speciale de secretizare au folosit-o. La mijlocul anilor 1970,
au apărut metode puternice de criptare din nevoia de a păstra secretele agenţiilor guvernamentale
americane, dar astăzi ele sunt folosite pentru protecţia sistemelor larg răspândite precum
comerţul electronic, reţelele de telefonie mobilă şi automatele bancare.
Criptarea poate fi folosită pentru a asigura secretizarea, dar mai e nevoie de alte tehnici pentru a
face comunicarea sigură, în mod special pentru a verifica integritatea şi autenticitatea mesajelor.
O alta chestiune ce trebuie luată în calcul este protecţia împotriva analizei traficului.
Sistemele criptografice au patru componente:
textul de bază - textul înainte de criptare, care poate fi citit fără nici o modificare;
textul criptat - textul de bază, după aplicarea algoritmului de criptare;
algoritmul de criptare - un program, ce cuprinde o suită de operaţii, care modifică
textul iniţial, astfel încât nu mai poate fi citit în forma rezultată;
cheia - un algoritm ce preia textul criptat şi îl readuce la forma iniţială a textului de
bază, care poate fi astfel citită.
În ceea ce priveşte algoritmul de criptare, în prezent sunt cunoscuţi folosiţi următorii: RSA,
DES/3DES, Blowfish, IDEA, SEAL şi RC4. RSA este intens folosit în comerţul electronic în
timp ce RC4 este cunoscut pentru lungimea foarte mare a cheilor de criptare, până la 2048 biţi.
17
Bob, C.A. – Comerţ eletronic, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001, p.168-180
88
Teoretic, un fişier criptat nu poate fi accesat decât de posesorul cheii. În practică, însă, nu s-a
descoperit încă sistemul de criptare perfect, putând fi folosite astfel, câteva metode pentru
decriptarea ilegală a datelor18:
criptanaliza - constă în încercarea de a reconstitui textul iniţial plecând de la
fragmente rămase necriptate în cadrul textului criptat. De aceea, rezultatul unui
algoritm bun de criptare trebuie să nu poată fi deosebit de zgomotul aleator;
ghicirea cheii - se face cu ajutorul aşa numitelor „atacuri cu forţa brută” ce constau în
încercarea succesivă a tuturor combinaţiilor posibile pe care le poate lua cheia, până
la găsirea cheii potrivite. Se realizează cu ajutorul unor programe pentru a exploata
posibilitatea calculatoarelor de a executa mii sau zeci de mii de operaţii pe secundă.
Astfel, succesul acestei operaţii depinde în mod direct de lungimea cheii (o cheie pe
16 biţi prezintă 65.536 de posibilităţi, pe care calculatorul le poate epuiza în câteva
secunde, o cheie pe 40 de biţi - o mie de miliarde de posibilităţi, 128 de biţi 10 la
puterea 38 posibilităţi, mai mult decât toate moleculele de apă din Oceanul Planetar).
Teoretic, chiar şi o cheie pe 128 de biţi poate fi găsită, însă costurile pe care le implică
fac nerentabilă o astfel de operaţie;
metode de ocolire a sistemului de criptare - găsirea fişierului necriptat, descoperirea
de scăpări în programul de criptare, dar şi o metodă folosită de foarte multe ori cu un
succes neaşteptat de mare: ingineria socială („social engineering”) adică păcălirea
persoanelor care deţin cheia pentru obţinerea acesteia.
Sisteme de criptare
Metodele moderne de criptare pot fi împărţite în algoritmi cu chei simetrice (criptografia cu
cheie privata) şi algoritmi cu chei asimetrice (criptografia cu cheie publică).
În continuare sunt prezentate sintetic cele două sisteme de criptare.
A. Criptografia simetrică (cu cheie secretă)
În criptografia simetrică, este folosită aceeaşi cheie şi la criptare, şi la decriptare, cheie pe care o
posedă numai corespondenţii. Aceasta înseamnă că între persoanele care comunică există un
acord prin care s-a stabilit o cheie unică, pe care expeditorul o foloseşte la criptarea textului
iniţial, iar destinatarul o foloseşte la decriptarea mesajului recepţionat. Pe Internet însă se pune
problema comunicării între persoane care nu s-au întâlnit niciodată, deci nu se pot pune de acord
în prealabil asupra cheii. Aceasta metodă poate fi folosită în grupuri restrânse de utilizatori.
Odată cu creşterea numărului de utilizatori, păstrarea secretului cheii devine imposibil, iar odată
descoperită, poate fi utilizată la decriptarea oricărui mesaj care a folosit-o. Exemple de algoritmi
cu criptare simetrică sunt: DES (Data Encryption Standard), Triple DES, IDEA (International
Data Encryption Algorithm).
B. Criptografia cu cheie publică (asimetrică)
În algoritmul cu cheie asimetrică (exemplu RSA), există două chei distincte: cheia publică şi
cheia privată. Cheia publică este distribuită (publicată) şi dă posibilitatea oricărui transmiţător să
realizeze criptarea. Cheia privată este păstrată secretă de către primitor şi îi permite numai lui să
realizeze decriptarea. Aceste perechi de chei, publică şi privată, sunt generate împreună şi au
proprietatea remarcabilă că nici una nu poate fi dedusă din cealaltă; cine deţine cheia publică nu
poate deduce cheia privată şi reciproc.
Aşadar fiecare participant la criptare are o pereche de chei personale unice:
cheia publică, distribuită oricui o doreşte;
18
Roşca I. – Comerţul electronic, Editura Economică, Bucureşti, 2004
89
cheia privată, pe care nu o cunoaşte decât utilizatorul respectiv.
Mesajele criptate cu cheia privată pot fi decriptate numai cu cheia publică şi invers. Pentru a
trimite cuiva un mesaj, trebuie găsită cheia publică a persoanei respective şi criptat mesajul.
Mesajul astfel criptat nu va putea fi decriptat decât cu ajutorul cheii private a destinatarului.
Dimensiunea cheii şi vulnerabilitatea
În atacurile matematice pure (cum ar fi exploatarea slăbiciunilor algoritmului sau a altor
informaţii care pot ajuta la spargerea codului) contează, în principal, trei factori:
Progresele în matematică, care permit noi atacuri sau descoperirea şi exploatarea unor
slăbiciuni.
Puterea de calcul disponibilă, cum ar fi puterea calculatorului utilizat în rezolvarea
problemei
Mărimea (lungimea) cheii folosite pentru criptarea unui mesaj. Cu cât lungimea cheii
creşte, cu atât creşte complexitatea căutării brute, până se ajunge la imposibilitatea
spargerii directe a criptării. În prezent se folosesc curent chei cu lungimea de la 40 la
128 biţi, cea din urmă fiind considerată suficientă pentru a împiedica decriptarea într-
un timp rezonabil.
Rezumatul textului
În criptografie se foloseşte frecvent rezumatul unui text (message digest), adesea pentru a
verifica integritatea textului. Rezumatul textului este un şir de caractere, rezultat din aplicarea
unui algoritm sau funcţii hash textului original. Deşi sunt cunoscute mai multe funcţii hash, cel
mai frecvent sunt folosite SHA-1, MD5 şi RIPEMD-160. Fiecare funcţie hash produce un
rezumat de lungime fixă, indiferent de lungimea textului căruia îi este aplicată. Rezumatul
trebuie să aibă următoarele proprietăţi:
a) Dat fiind un rezumat trebuie să fie foarte greu de găsit un alt text, diferit de primul,
care să aibă acelaşi rezumat,
b) Trebuie să fie foarte dificil a găsi două mesaje diferite care să aibă acelaşi rezumat.
Aceste proprietăţi sunt folosite pentru a verifica integritatea unui mesaj: dacă mesajul a fost
modificat atunci se modifică şi valoarea rezumatului. Necongruenţa dintre rezumatul mesajului
original şi cel al mesajului recepţionat indică alterarea mesajului, alterare care poate fi
accidentală, urmare a unei erori de transmitere, sau intenţionată.
Iată, în figura de mai jos, rezultatul aplicării funcţiei MD5 pe trei texte diferite:
90
Semnătura digitală
Semnătura digitală identifică semnatarul şi asigură integritatea datelor semnate. Figura 59
descrie, pas cu pas, procesul creării datelor semnate digital. Pentru a crea o semnătură digitală
expeditorul are nevoie de cheia lui privată. Trebuie reţinut că doar rezumatul textului transmis
(message digest) este criptat cu cheia privată a semnatarului19. Acest lucru este justificat de
faptul că mesajele pot avea dimensiuni foarte mari iar criptarea cu cheia publică poate fi foarte
lentă. În plus, semnând rezumatul textului în locul textului propriu-zis asigurăm şi integritatea
datelor.
19
Mohan Atreya, Digital Signatures, Osborne/McGraw-Hill, 2002
91
Semnătura electronică (sau digitală) este pentru documentele electronice ceea ce este o
semnătura olografă pentru documentele tipărite. Prin ea se demonstrează că o anumită persoană a
scris sau a fost de acord cu documentul căruia i s-a ataşat semnătura. O semnătură digitală
furnizează un grad mult mai mare de securizare decât semnătura olografă. Destinatarul mesajului
semnat digital poate verifica atât faptul ca mesajul original aparţine persoanei a cărei semnătură
a fost ataşata cât şi faptul ca mesajul n-a fost alterat, intenţionat sau accidental, de când a fost
semnat. Mai mult, semnătura digitală nu poate fi negată; semnatarul documentului nu se poate
disculpa mai târziu invocând faptul că a fost falsificată (se spune că semnătura digitală asigură
non-repudierea).
Cu alte cuvinte, semnăturile digitale permit autentificarea mesajelor digitale, asigurând
destinatarul de identitatea expeditorului şi de integritatea mesajului
Semnătura electronică NU este semnătură scanată, iconiţă, poză, hologramă sau un smart card.
Plicurile digitale
Semnătura digitală se poate ataşa atât mesajelor necriptate (text clar) dar şi mesajelor criptate.
Pentru transmiterea datelor sensibile, prima soluţie este inacceptabilă, de aceea se impune
criptarea mesajelor. Deşi sistemele de criptografie asimetrică par foarte potrivite pentru
transmiterea mesajelor criptate prin Internet, ele totuşi au un mare dezavantaj: sunt prea lente
pentru transmiterea unor fişiere de mari dimensiuni. Plicurile digitale rezolva această problemă
prin combinarea sistemelor de criptate cu cheie simetrică şi chei asimetrice. Expeditorul
generează o cheie secretă aleatoare, simetrică, Data Encryption Key (DEK), numită cheie de
sesiune pentru că dispare după terminarea comunicării. Criptează mesajul folosind cheia de
sesiune şi un algoritm simetric la alegere. Criptează cheia de sesiune cu cheia publică a
receptorului, creând un "plic digital". Trimite mesajul criptat, împreună cu plicul digital. Când
receptorul primeşte mesajul, foloseşte cheia sa privată pentru a decripta cheia de sesiune, apoi o
foloseşte pe aceasta din urmă pentru a decripta mesajul propriu-zis. Mesajul este asigurat, pentru
că este criptat cu un algoritm simetric, cunoscut doar de emiţător şi receptor, iar cheia de sesiune
este, de asemenea, asigurată pentru că este criptată în aşa fel încât doar receptorul o poate
decripta20.
20
Mohan Atreya, Digital Signatures & Digital Envelopes. http://www.rsa.com/products/bsafe/overview/Article5-
SignEnv.pdf
21
Roşca I. – Comerţul electronic, Editura Economică, Bucureşti, 2004
92
browserele Mozilla Firefox (stânga) şi Internet Explorer 7 (dreapta).
Certificatele personale (sau identitatea digitală - Digital ID) sunt legate de o adresa de e-mail şi
pot fi utilizate pentru a senina mesajele e-mail sau pentru a primi mesaje criptate. De asemenea,
pot fi utilizate pe post de "paşaport electronic" pentru identificare la intrarea pe site-uri cu acces
restricţionat.
93
cardul bancar, călătoresc prin câteva computere (routere) către destinaţia finală. O
persoană cu suficient acces la unul dintre computerele aflate pe această cale (sau un alt
computer aflat in reţea cu maşinile respective) poate citi datele in timp ce acestea trec,
fără a indica celorlalte părţi faptul că acesta interceptare a avut loc. Daca datele in cauza
sunt transmise în „clar”, atunci nici un efort nu este necesar din partea lor - au o copie a
informaţiilor trimise.
- Imitare Gazda (phising) - Cealaltă ameninţare majoră la adresa confidenţialităţii datelor
este imitarea destinatarului. Un router setat rău-intenţionat va redirecţiona cererea unui
browser către un site web spre un altul, care imită pe primul, dar al cărui scop este doar
de a intra in posesia datelor cardului bancar al utilizatorului.
SSL este acronimul lui Secure Sockets Layer - o tehnologie dezvoltată acum câţiva ani, pentru
rezolvarea acestor două probleme majore, privind transferul de date sensibile pe Internet.
Clientului final, SSL-ul oferă două caracteristici pentru îndreptarea slăbiciunilor descrise mai
sus:
Criptarea. SSL oferă variate nivele de criptare, de la 40-bit (US export Grade) şi până
la 128-bit (US Domestic Grade). Aşa cum am arătat, cu cât mai mulţi biţi, cu atât mai
puternică este criptarea.
Autentificarea. Aceasta este cerinţa unei legături cu adevărat sigure între client şi
server, amândouă părţile trebuind să aibă asigurarea identităţii celeilalte. Există căi
pentru a se dovedi matematic identitatea părţii aflate la distanţă, la capătul unei
legături securizate.
SSL este un nivel de transport - în care alte protocoale de Internet pot fi transportate într-un mod
criptat. Cea mai des întrebuinţată metodă este aceea a HTTP over SSL. Când HTTP-ul călătoreşte
prin SSL, acest lucru este indicat printr-un URL diferit care începe cu https:// in loc de http:// .
În plus, pe bara de stare a unor browsere
apare pictograma unui lacăt închis sau
culoarea de fundal a barei de adrese
devine galbenă.Pana astăzi, nu au fost
găsite slăbiciuni semnificative in
protocolul SSL şi este larg acceptat ca
standard pentru securitatea transmiterii
de date. Acest lucru se datorează în parte
reţelei stabilite de servere autoritare care
distribuie certificate SSL. Tehnologia
SSL este inclusă în majoritatea
browserelor şi serverelor, astfel încât
simpla instalare a unui certificat digital
permite oricui criptarea de date folosind
acest protocol.
Ori de câte ori este accesat un website cu
certificat SSL care nu se află în lista
certificatelor de încredere a browserului
Figura 62 Fereastra Certificate atenţionează şi dacă certificatul nu a fost instalat
asupra neîncrederii pe care o prezintă un anterior pe calculatorul clientului,
anumit certificat, dând, însă, posibilitatea browserul atenţionează asupra acestui
instalării lui lucru, figura 62.
Aceasta deoarece oricine poate fabrica un certificat pe care să îl instaleze pe server, dar nefiind
eliberat de o autoritate de certificare recunoscută trebuie privit cu rezerve.
94
Mulţi deţinători de servere folosesc certificate „fabricate” de ei pentru a asigura transportul
securizat al unor date sensibile, cum ar fi datele de autentificare pentru serverul de e-mail cu
interfaţă web. Un astfel de certificat poate fi instalat, însă, pe calculatorul clientului, obţinându-
se astfel cheia publică a serverului, cu care vor fi criptate datele ce vor fi trimise către acesta.
După instalare, la o accesare ulterioară a website-ului, atenţionarea nu va mai fi făcută.
22
Wayatt L. A. - Succes cu Internet, Editura All Educational, Bucureşti, 2003
95
h) Comerciantul confirmă tranzacţia, către banca sa, se scot banii de pe cardul clientului
şi sunt viraţi în contul comerciantului;
i) Banca emitentă a cardului trimite factura clientului, în fiecare etapă are loc
autentificarea părţilor pentru a preveni implicarea unei alte persoane în tranzacţie.
Reprezentarea unui sistem global de plată electronică este reprodus în figura 63.
23
Sander Hille, Petra van der Stappen. Electronic payment put in context.2002. Raport de cercetare.
96
Registrul cash Internet
Este o aplicaţie software care asigură preluarea datelor financiare ale clientului, pe o conexiune
securizată, prelucrarea acestora şi efectuarea serviciilor de plată. Suporta mai multe sisteme de
plată, inclusiv off-line.
Poarta de plăţi
Poarta de plăţi (Payment Gateway –PG) conectează două reţele diferite de comunicaţie, în cazul
de faţă o reţea publică de comunicaţii (cum ar fi Internet-ul, reţeaua GSM sau GPRS) şi reţeaua
financiară. Ea integrează diversele protocoale de securitate ale reţelelor pe care le
interconectează, fiind punctul final al protocoalelor de securitate din cele două reţele. Astfel
informaţiile decriptate privind tranzacţia se pot regăsi în interiorul sistemului de plăţi. PG este
situat, de regulă, în interiorul sistemului financiar, dar poate fi găzduit şi de o terţă parte,
considerată de încredere, dar unde sistemul financiar poate controla şi superviza sistemul de
securitate.
Dubla semnătură
Când sistemul SET trimite o cerere de autorizare de la e-wallet la programul POS (Post of Sale –
punct de vânzare) al vânzătorului el trimite atât informaţiile privind comanda cât şi cele privind
plata. Aşa cum am menţionat anterior, SET maschează informaţiile despre plată faţă de vânzător
dar le lasă să treacă către poarta de plăţi. În acest scop SET utilizează un mesaj cu dublă
semnătură. Ilustrarea creării dublei semnături este redată în figura 64
Să presupunem că portofelul electronic vrea sa trimită un mesaj compus din două părţi punctului
de vânzare (POS) al comerciantului. O parte a mesajului este destinată comerciantului iar a doua
parte porţii de plăţi (PG).
97
fiecare mesaj. Mesajul dublu semnat se obţine prin concatenarea plicului mesajului 1, a
semnăturii mesajului 1, plicului mesajului 2, semnăturii mesajului 2 şi dublei semnături.
Când comerciantul primeşte un mesaj cu dublă semnătură, el nu poate deschide plicul digital
adresat porţii de plăţi. El poate deschide plicul digital ce-i este adresat şi poate verifica
semnătura, aşa cum se arată în figura 65.
24
Market Watch IT&C, nr.86, Iunie. 2006. Sistemul Electronic de Plăţi – perspective de dezvoltare
98
procesarea tuturor ordinelor de plată interbancare. Sistemul, deţinut şi operat de TransFonD,
procesează automat plăţile de mică valoare. Au rămas în afara sistemului doar instrumentele de
debit, respectiv cecuri, cambii si bilete la ordin. Cea de a treia componentă a sistemului -
sistemul de procesare a operaţiunilor cu titluri de stat, SaFIR – a intrat în funcţiune in luna
octombrie 2005. SaFIR, sistemul de înregistrare şi decontare a operaţiunilor cu titlurile emise de
Ministerul Finanţelor Publice si gestionate de banca centrală în calitate de agent al acestuia, este
deţinut si operat de Banca Naţională a României.
5.4.4.netCash
NetCash este un sistem de plată electronic, bazat pe bani electronici, în care nu este implicat nici
un fel de card. Cumpărătorul trebuie să aibă un cont NetCash, creat la orice bancă care oferă
acest serviciu, sau creat online, pe Internet. Contul poate fi alimentat fie cu bani cash, la bancă,
fie prin Internet Banking. Plata către comercianţii care acceptă sistemul se face din acest cont, în
limita sumei aflate în cont. Sistemul asigură anonimitatea cumpărătorului.
5.4.5 Mondex
este un sistem de plăţi electronice bazat pe carduri inteligente. Acestea păstrează informaţiile
despre valoarea banilor disponibili pe un chip integrat intr-un card, asemănător ca aspect
cardurilor bancare. Permite efectuarea plăţilor prin Internet, telefon mobil sau televiziunea
interactivă.
25
PayPal website. http://www.paypal.com
99
Răspunsuri la întrebările de verificare
Capitolul 1
1. a) 2. b) 3. b) 4. c) 5.b) 6. a), b)
Capitolul 2
1. Conectarea, cererea, răspunsul şi deconectarea 2. b) 3. c) 4. a), c) 5. b) 6. c) 7. b)
Capitolul 3
1. a) 2. b),c) 3.c) 4. a)
Capitolul 4
1. b) 2. a), c) 3. b) 4. a) 5. c) 6. a),c) 7. b) 8. c) 9. b)
Bibliografie
1. Robert E. Kahn, The role of government in the evolution of the Internet; Revolution in U.S.
Information Structure, Ed. National Academy of Engineering 1994, ISBN: 0-309-05287-4
2. Claudiu Bulăceanu, Reţele locale de calculatoare, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, ISBN:973-
31-0855-3
3. Christian Crumlish, Primii paşi in Internet – Bucuresti, Ed. All Educational, 1997- ISBN 973-
9229-95-6
4. Mircea Mihălcică, Cuceritorul Google, Revista CHIP Octombrie 2001
5. Mihai Jalobeanu, Acces in internet. Posta electronica si transferul de fisiere : ghid / Ed.
Promedia Plus Cluj-Napoca,1996 - ISBN 973-97377-2-2
6. David Taylor, Crearea paginilor Web cu HTML 4, Ed. Teora, Bucuresti 1999 - ISBN 973-
601-903-9
7. Dan Somnea, Iniţiere in JavaScript si tehnologiile Netscape, Ed. Tehnică – Bucuresti 1998 -
ISBN 973-31-1229-1
8. Stefan-Gheorghe Pentiuc, Elemente de programarea aplicaţiilor pe Internet, Ed.-
Mediamira(Colectia Inginerului) - Cluj-Napoca 2001 - ISBN 973-9358-62-4
9. Teodoru Gugoiu, HTML prin exemple, Ed. Teora, Bucuresti, 2001 - ISBN 973-20-0455-X
100