MIJLOACE DE PROBA

1. Notiuni generale

A. Definitia probei
Problema dovedirii unor drepturi si obligatii nu se ridica doar in fata instantelor de judecata, ci
in fata altor autoritati, insa mijloacele de dovada si forta lor probanta sunt aceleasi. Cu toate ca prin
dovezi (probe) se incearca convingerea instantei cu privire la exercitarea unor drepturi ale partilor,
obiectul probelor nu il constituie drepturile si obligatiile partilor, ci actele si faptele juridice din care
aceste drepturi si obligatii rezulta. Aceasta deoarece drepturile, respectiv obilgatiile nu au o existenta
materiala care sa permita o dovedire directa a lor, insa o data dovedite actele si faptele din care ele au
rezultat, instanta poate sa traga concluziile necesare cu privire la drepturile si obligatiile partilor.
Prin proba se întelege mijlocul juridic de stabilire a existentei unui act sau fapt juridic si ,prin
aceasta, a dreptului subiectiv civil si a obligatiei civile corelative. Cuvântul proba are ca sinonim pe
acela de dovada. Probele sunt mijloace legale prin care se urmareste, de regula, formarea convingerii
instantei de judecata cu privire la existenta si continutul drepturilor si obligatiilor care formeaza
obiectul unui litigiu.

Sub aspect terminologic, termenul „proba” este folosit în trei sensuri:

a) mijloc juridic de stabilire a existentei drepturilor subiective si obligatiilor civile;
b) operatiunea de prezentare în justitie a mijloa-celor de proba: înscrisuri, marturii, marturisiri,
probe materiale, expertize;
c) rezultatul obtinut prin folosirea diferitelor mijloace de dovada („reclamantul a probat dreptul
sau prin…”).

B. Sediul materiei
Se gaseste în Codul civil, în Codul de procedura civila si în Codul comercial. Codul civil
reglementeaza admisibilitatea si forta probanta pentru patru mijloace de dovada: înscrisurile, marturia,
marturisirea si prezumtiile, precum si sarcina probei. Codul de procedura civila reglementeaza trei
mijloace de dovada: ex 828m126i pertiza, probele materiale si cercetarea la fata locului.

C. Obiectul probei sau sarcina probei

Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit pentru a demonstra existenta unui drept
subiectiv civil si a obligatiei corelative. Formeaza obiect al probei toate împrejurarile – acte ori fapte
juridice – care sunt izvoare ale raporturilor juridice concrete.

Precizari:
a) norma de drept civil nu constituie obiect al probei, deoarece judecatorul e prezumat a
cunoaste legea;
b) faptele negative nedefinite nu pot forma obiect al probei, nefiind posibila dovedirea lor, ca
atare;
c) faptele notorii se dovedesc prin probarea doar a notorietatii (dar nu a tuturor faptelor care au
condus la formarea notorietatii).

Sarcina probei este reglementata de art. 1169 C. civ., astfel: „Cel ce face o propunere înaintea
judecatii trebuie sa o dovedeasca”. Cum primul care se adreseaza justitiei este reclamantul, înseamna
ca lui îi revine, mai întâi, sarcina de a dovedi cele pretinse (onus probandi incumbit actori). Dupa ce
reclamantul s-a conformat acestei exigente juridice, este rândul pârâtului ca, în aparare, sa dovedeasca
faptele pe care-si sprijina cererile sale. Deci, sarcina probei trece la el; în acest înteles se spune ca, în
aparare, pârâtul devine reclamant (in excipiendo reus fit actor).
La aceste doua reguli privind sarcina probei se adauga cea de a treia: judecatorul trebuie sa aiba
rol activ în stabilirea completa a adevarului, putând sa ordone, din oficiu, administrarea dovezilor, „pe
care le va gasi de cuviinta, chiar daca partile se împotrivesc” (art. 129 C. pr. civ.).
 D. Conditiile de admisibilitate a probei
Pentru a fi încuviintata de instanta, proba trebuie sa îndepli-neasca, cumulativ, urmatoarele
conditii: a) sa nu fie oprita de lege (exemplu: art. 612 C. proc. civ. prevede ca: „Interogatoriul si
juramântul nu pot fi cerute pentru dovedirea motivelor de despartenie”); b) sa fie verosimila (sa tinda
la dovedirea unor fapte credibile); c) sa fie utila (proba e inutila când tinde la dovedirea unor fapte
incontestabile); d) sa fie pertinenta (adica sa aiba legatura cu pricina); e) sa fie concludenta (adica de
natura sa conduca la rezolvarea cauzei).

2. Mijloace de proba

A. Înscrisurile
Prin înscris se întelege consemnarea de date despre acte si fapte juridice pe un anumit suport
material (hârtie, sticla, carton, scândura, pelicula ori banda magnetica).

a) Înscrisul autentic. Potrivit art. 1171 C. civ.: „Actul autentic este acela care s-a facut cu
solemnitatile cerute de lege, de un functionar public, care are drept de a functiona în locul unde
actul s-a facut”. Principalele categorii de acte autentice sunt: înscrisurile autentice notariale;
hotarârile organelor jurisdictionale (si, în primul rând, hotarârile judecatoresti); actele de stare
civila. În ce priveste puterea doveditoare a înscrisului autentic, urmeaza a distinge: mentiunile ce
reprezinta constatari personale ale agentului instrumentator, facute cu propriile simturi, fac
dovada deplina, ele neputând fi combatute decât prin procedura înscrierii în fals (procedura
dificila si riscanta); mentiunile ce privesc declaratiile partilor, facute în fata agentului
instrumentator, dar a caror veridi-citate nu poate fi verificata de acesta, fac dovada pâna la proba
contrara; mentiunile straine de obiectul înscrisului pot avea valoarea începutului de proba scrisa.

b) Înscrisul sub semnatura privata. Se numeste „înscris sub semnatura privata” acel înscris
semnat de cel ori de cei de la care provine. Exista deci o singura conditie ceruta pentru
valabilitatea unui astfel de înscris: semnatura autorului ori autorilor actului, înscrisului
(semnatura, în sensul de aici, este numai cea executata de mâna autorului înscrisului, si nu cea
dactilografiata, executata prin parafa ori prin punere de deget).

Conditii speciale de valabilitate pentru anumite înscrisuri sub semnatura privata:

i. Conditia pluralitatii de exemplare (art. 1179 C. civ.: „Actele sub semnatura privata,
care cuprind conventii sinalagmatice, nu sunt valabile daca nu sunt facute în atâtea exemplare
originale câte parti sunt cu interes contrar”);
ii. Conditia scrierii în întregime ori punerii formulei „bun si aprobat” înainte de
semnare (art. 1180 C. civ.: „Actul sub semnatura privata, prin care o parte se obliga catre alta
a-i plati o suma de bani sau o câtime oarecare, trebuie sa fie scris în întregul lui de acela care l-
a subscris, sau cel putin acesta, înainte de a subsemna, sa adauge la finele actului cuvintele
«bun si aprobat», aratând totodata în litere suma sau câtimea lucrurilor si apoi sa iscaleasca”;
iii. Conditia ceruta pentru testamentul olograf: „Testamentul olograf nu este valabil decât
daca este scris în tot, datat si semnat de mâna testatorului” (art. 859 C. civ.).

B. Marturia (proba cu martori ori testimoniala)

Marturia este relatarea, orala, facuta de o persoana, în fata instantei de judecata, cu privire la acte
sau fapte litigioase, savârsite în trecut, despre care are cunostinta personal.
Regula generala este ca faptele juridice pot fi dovedite, neîngradit, cu martori; în ce priveste, însa,
actele juridice exista doua exceptii, doua reguli stabilite de art. 1191 C. civ.: „Dovada actelor juridice
al caror obiect are o valoare ce depaseste suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate
face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnatura privata. Nu se va primi niciodata o dovada
prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde ca s-ar fi zis
înaintea, la timpul sau în urma confectionarii actului”. Potrivit art. 1197 C. civ., „regulile mai sus
prescrise nu se aplica în cazul când exista un început de dovada scrisa”.
Codul civil nu precizeaza forta probanta a marturiei, ceea ce înseamna ca ea este lasata la libera
apreciere a judecatorului, bazata pe intima sa convingere.

C. Marturisirea (recunoasterea)
Marturisirea este recunoasterea de catre o persoana a unui act sau fapt pe care o alta persoana îsi
întemeiaza o pretentie si care este de natura sa produca efecte contra autorului ei.
Marturisirea este un act juridic, din punctul de vedere al dreptului civil, si un mijloc de proba, din
punct de vedere al dreptului procesual civil. Ca act juridic, marturisirea este irevocabila. Ea nu poate fi
revocata de autorul ei „afara numai de va proba ca a facut-o din eroare de fapt” (art. 1206 C. civ.).
Codul civil distinge între marturisirea judiciara si cea extra-judiciara. „Marturisirea judiciara se
poate face înaintea judecatorului de însasi partea prigonitoare, sau de un împuternicit special al ei spre
a face marturisire” (art. 1206 alin. 1). Potrivit art. 1206 alin. 2: „Ea (marturisirea) nu poate fi luata
decât în întregime împotriva celui care a marturisit…”. Altfel spus, ea este indivizibila. Daca în trecut
era socotita „regina probatiunii”, în prezent ea se afla în rândul celorlalte probe, adica lasându-se forta
probanta la aprecierea judecatorului.
Mijlocul procesual de administrare a probei marturisirii se numeste interogator si este reglementat
de art. 218-225 C. proc. civ.

D. Prezumtiile
„Prezumtiile sunt consecintele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut” (art. 1199 C. civ.). În esenta, prezumtia este o presupunere facuta de legiuitor sau
judecator. Este considerarea unui fapt ca existent, dedus din existenta altui fapt, vecin si conex,
datorita tocmai legaturii ce exista între cele doua fapte.

Clasificarea prezumtiilor
Dupa autorul lor: Dupa forta lor probanta:
a) Prezumtiile legale; a) Prezumtiile absolute ;
b) Prezumtiile simple. b) Prezumtiile relative.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Cristiana Turianu, Drept civil. Partea generala, Editura Fundatiei România de Mâine, Bucuresti,
2005, p. 11-106
2. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, Editura Juridica, All Beck, Bucuresti, 2001,
p.1-306
3. Corneliu Turianu, Curs de drept civil. Partea generala, Editura Universitara, Bucuresti, 2001, p.1-
309