PS IOAN SUCIU

Casa de Editură VlAŢA CREŞTINĂ

Cluj-Napoca, 2002
CUPRINSUL
Prefata

Introducere

PARTEA I
Femeia
Mama
La început a fost mama
Femeia dincolo de sex
Copilul este plinirea femeii
O vrednică slujbă
Evanghelia iubirii
Căsătoria
Ceea ce nu este căsătoria
Câteva principii
Copilul
Cereasca invazie
„Figlia del tuo figlio”

PARTEA II
Lupta împotriva copilului
Candelabrul care refuză să se aprindă
In jurul tău
Ogoarele pustii
Tăgadă ucigaşă…?!
„Tehnică preventivă”
Urmele fărădelegii
,, Vei plăti cu viaţa trupului”
„O, ce pustiu întins!”
Un caz de conştiinţă
Cel mai rece dintre monştri
Sunt aici, mamă!
Strigăt din străfunduri
„Ucigaşule!”
Muşcătura păcatului
Pentru ce ai făcut aceasta?
„Îmi era viaţa în primejdie”
„Viaţa mea era mai scumpă”
„Am fost atacată şi m-am apărat”
„Aşa-mi cerea sănătatea”
„Cine a crezut cuvântului tău?
„Copiii cereau pâine”
„Şarpele m-a amăgit”
„Mi-a fost ruşine: eram bătrână!”
„Nu am voit să-l mi-l fac carne de tun”
„Voiam unul, dar bun”

EPILOG

Prefata la Editia a Treia

din “Mama”, de PS Ioan Suciu

Episcopul Ioan Suciu nu putea să găsească un subiect mai minunat, mai înălţător, mai
util, mai actual decât acesta cuprins în cartea de faţă, pe care şi-a intitulat-o simplu:
„MAMA”.

Mama! Când rostim acest cuvânt, inima ne este învăluită de bucurie, de pace, de
încredere, de linişte în împrejurări dificile, de iubire…
Mama! Cine e cu tine, cine te ascultă, cine te iubeşte, e fericit. Ca o mamă să poată da
această fericire copiilor ei, este necesară însă trăirea din partea sa a virtuţilor creştine.
Avem nevoie de aceste mame azi, chiar mai mult decât înainte cu peste o jumătate de
secol, când a fost scrisă cartea.

În Introducere, autorul ne şi precizează: „Mama este femeia care ne trebuie acum. Iar
cartea este un strigăt şi un apel. Un apel la zestrea ei spirituală, la menirea ei religioasă,
socială şi vitală „un strigăt împotriva morţii ce creşte, creşte… în ţara noastră, în
neamul nostru, prin omorârea de prunci, situaţie mai cutremurătoare chiar
decât ce a uciderii pruncilor pe timpul lui Irod. Acolo mamele purtau jalea pierderii
copilului, nu vina omorului…

Citind cu atenţie cartea „Mama”, trăieşti bucuria unică şi de nedescris a femeilor-mame

ce-şi îndeplinesc în spirit creştin menirea lor de colaboratoare a planului lui Dumnezeu-
Creatorul, de înmulţire şi dăinuire a neamului omenesc. De asemenea, este accentuată
frumuseţea şi importanţa „maternităţii spirituale” a celor consacrate, care renunţă la
maternitatea după trup, pentru Dumnezeu, spre a fi mame a nenumăraţi prunci spirituali.

În acelaşi timp însă, cartea te face să înţelegi păcatul grav, urmările lui catastrofale asupra
mamelor (dacă pot fi numite cu acest nume) care îşi ucid copiii, şi încă cu metode din
cele mai criminale, situându-se prin aceasta mai jos decât chiar animalul.

Cartea „Mama” este menită să înveţe împotriva răului; să încurajeze îndeplinirea sfintei
îndatoriri de mamă.

„Este ceasul - spune Episcopul Ioan Suciu - în care inima femeii trebuie sa cânte mai
curat şi mai frumos; ceasul în care (…) făptura ei întreagă. într-o încordare unică în
istorie, trebuie să rostească vieţii omeneşti un cuvânt de mângâiere şi să dea nădejdii
noastre un loc sfânt de popas: „Primesc să colaborez spre reuşita vieţii cu Dumnezeu a
toate Creatorul!”

Orice femeie să nu uite nici o clipă că modelul ei de urmat este Preacurata Fecioară
Maria; Ea învaţă, întăreşte, mângâie, căci Ea este Cea mai autentică Mamă, între toate
mamele pământului.

Cartea „Mama”, scrisă pentru noi de inegalabilul nostru păstor sufletesc Episcop Ioan
Suciu, devenit Martir al Bisericii şi Neamului românesc, ca şi al tuturor, nu ar trebui să
lipsească, mai cu seama azi. din căminul nici unei femei. O recomandăm cu căldură, cu
convingerea că ea va revărsa asupra noastră, prin Episcopul Ioan Suciu, toată
binecuvântările cereşti.
Cluj-Napoca, 27 iunie 2002.

Introducere
Aceste pagini sunt scrise cu inimă de fiu şi cu suflet de preot. Ceea ce este mai plăcut şi
mai frumos în ele am scris cu gândul la Preasfânta Fecioară şi la Mama mea; tot ceea ce
este adevărat şi tare, am scris cu gândul la Cuvântul lui Dumnezeu şi la Neamul meu.

Într-o lume în care făţărnicia pare cea mai comună „artă decorativă”, dăruiesc lumina
unor adevăruri ascunse în cărţile pentru Academii şi specialişti, adevăruri greu de purtat
din pricina gârboveniei noastre morale, care ne face să suportăm abia-abia remediile, dar
plină de promisiuni de viaţă pentru acei ce-şi împletesc cărarea faptelor din razele lor de
lumină.

Cartea poartă titlul „MAMA”, însă nu se adresează numai mamelor, ci şi taţilor,

bărbaţilor legaţi în legământul sfintei căsătorii. E o carte pentru toţi acei ajunşi la
maturitate, care au o răspundere în urzeala destinului vremelnic şi spiritual al neamului,
Nu ne putem închipui o orânduire morală şi socială, un plan şi o concepţie de viaţă din
care să lipsească o „filosofie” asupra femeii.

Cartea „MAMA” este un fragment din această „filosofie” asupra femeii, un crâmpei
dintr-o viziune a minţii şi a credinţei care răspunde celei mai arzătoare nevoi a ceasului.
Dincolo de morminte, de miile şi miile de morminte şi Biserica şi Neamul îşi caută
leagănele; dincolo de scrâşnirile din dinţi ale urii şi pizmei, caută iubirea şi devotamentul
carităţii; dincolo de suferinţa şi sforţarea pentru moarte, caută jertfa pentru reuşita şi
înălţarea vieţii; peste colinele egoismului de cruzime şi de gheaţă căutăm cu toţii zori de
înfrăţire şi blândeţe, căutăm o mână alinătoare peste atâtea răni şi o prezenţă care să
descânte o lume ce se zbate sub hipnoza unei vrăji negre.

Mama ne apare în această clipă femeia dincolo de trup şi sânge, cu nimbul pe care
Dumnezeu i l-a aşezat pe frunte şi l-a întărit veacurile. Mama este femeia care ne trebuie
acum. Iar cartea este un strigăt şi un apel. Un apel la zestrea ei spirituală, la menirea ei
religioasă, socială şi vitală. Dar este şi un strigăt plin de jale, căci cimitirele se revarsă.
Ele vin în case, iar mormintele fără cruci, cu glia neamestecată cu cenuşa de balsam a
tămâiei şi-a smirnei, se pierd printre muşuroaiele grădinii, sub ţelină.

Moartea a trecut pragul caselor, zona cimitirului s-a întins departe de tot şi s-a făcut
vecină cu ogorul vieţii. Moartea a intrat în iatacul vieţii, moartea s-a ascuns în atâtea
mame încredinţate de Dumnezeu cu biruinţa vieţii; morminte s-au făcut pântecele multor
femei… Iată de ce cartea este un strigăt, Căci moartea nu-i o simplă moarte, ci caută să
devină o sinucidere colectivă, un asasinat acceptat de-o lume oropsită şi aplaudat de o
masă de oameni corupţi.

Nu poţi să priveşti cum seacă fântânile vieţii şi să vezi, în loc de râuri argintii care curg,
lacuri moarte, iezere stinse care umplu viaţa noastră şi în care soarele însuşi refuză să se
mai oglindească, într-atâta s-au făcut cuibare de blesteme.

Atunci trebuie să ne spunem că viaţa, mai mult decât pâinea bună, o asigură Mamele
bune, că, pe lângă teama de moarte pe care o alungăm cu tinereţea inimii, trebuie să
izbândim asupra fricii de a trăi, izbândă pe care o dobândim prin maternitatea femeilor
vrednice.

Lupta ce se dă în jurul FEMEII-MAMĂ este hotărâtoare; luptă ce cuprinde toate valorile

izvorâte din ursita ei plină de slavă. După eroismul în moarte, ne trebuie eroismul în viaţă
şi pentru viaţă; după eroismul în jurul luptei cu arma, ne trebuie eroismul iubirii din jurul
leagănelor şi-a durerilor.

Este ceasul în care inima FEMEII trebuie să cânte mai curat şi mai frumos; ceasul în care,
în mijlocul mormintelor şi-a umbrei morţii, făptura ei întreagă, într-o încordare unică în
istorie, trebuie să rostească vieţii omeneşti un cuvânt de mângâiere şi să dea nădejdii
noastre un loc sfânt de popas:

„Primesc să colaborez spre reuşita vieţii cu Dumnezeu a toate Creatorul!”

La praznicul Adormirii Maicii Domnului - 1944.

Episcop Ioan Suciu

Mama
PARTEA I

Femeia

Când Dumnezeu vrea să pedepsească lumea îi înlătură femeia, când vrea s-o osândească
îngăduie perversitatea femeii, când vrea s-o binecuvânteze îi dăruieşte femei sfinte. Nu s-
ar putea vorbi mai exact despre locul femeii în lume decât rostind aceste cuvinte.

Influenţele ei sunt atât de adânci şi hotărâtoare, ca să poată schimba albia vieţii odată cu
schimbarea ei, căci Dumnezeu nu a creat-o pentru ea însăşi, ci a prins-o strâns de soarta
omenirii, mai precis: omenirea de soarta ei.

Bărbatul este pentru Dumnezeu, femeia pentru Dumnezeu din oameni, zicea Milton. Ea
este strâns legată de toate tainele vieţii, ea însăşi fiind fântână de viaţă omenească; de
asemenea, este înlănţuită de fiecare făptură grăitoare, încât se preschimbă în monstru prin
simplul egoism care, pentru bărbat, dacă nu e păcat, e o ambiţie deşartă. Tocmai această
strânsă afinitate a fiinţei cu sufletul aproapelui îi arată şi slăbiciunea şi puterea:
slăbiciunea, căci nu poate ca să trăiască izolată şi singură, ci dependentă, tăria, căci atrage
după sine în bine şi-n rău rosturile întregii omeniri.

Două femei stau ca două pietre de hotar: Eva, care printr-un cuvânt a dat un curs sinistru
mersului omenirii, şi Maria, care s-a făcut pârghie de înălţare a aceleiaşi omeniri. Două
căi pe care se frământă învolburată omenirea, două căi din care nu poate să scape, două
căi cu două destine tragice: unul măreţ, altul funebru şi amândouă sunt fructul sufletului
femeii. Omenirea nu poate să le depăşească. Femeia croieşte drumul destinelor, bărbatul
creează căile istoriei, căci femeia le croieşte prin iubire, iar bărbatul prin inteligenţa.

Cât de simplu şi naiv pare gestul nonagenarului Michelangelo, care trimite Victoriei
Colonna un bilet alb pentru ca aceasta să-i răspundă, dacă viaţa se poate răscumpăra sau
nu. El îi cerea lumină asupra destinului. Îmbibată cu spirit, ca un cristal în bătaia soarelui
cu lumină, femeia are mişcări spontane spre lumea invizibilă, spre tainic, spre profundele
curente ale vieţii, spre religie, spre Dumnezeu. Michelangelo, într-o genială intuiţie, ne-o
înfăţişează pe bolta Capelei Sixtine în primul ei gest al conştiinţei vieţii.

Adam doarme cerescul somn la rădăcina unui pom, iar Domnul plăsmuieşte din coasta lui
ceea ce lipsea Edenului ca să fie desăvârşit: femeia, această fiinţă necesară pentru ca
singurătatea lui Adam să nu fie o paralizare a lumii spiritului. Eva este împlinită.
Desăvârşită, iese din neant la viaţă, căci toată creaţia aspiră spre ea cu melancolia crudă
pe care o aţâţă absenţele mari. Eva se ridică spre Dumnezeu. Mâinile ei sunt împreunate
în rugăciune şi dăruire.
Ea este fiinţa care dăruieşte şi se dăruieşte, fiinţa care se roagă. Aici este toată măreţia
femeii.

Intră în „eternul feminin” dăruirea de sine şi înălţarea spre Dumnezeu. Când se

păcătuieşte împotriva acestor virtuţi, se păcătuieşte împotriva „eternului feminin”. Aşa se
înţelege şi minunatul cuvânt al lui Leon Bloy: „Plus une femme est sainte, plus elle es
tfemme” (La femme pauvre, p. 59), căci sfinţenia este superlativul şi supranaturalul
rugăciunii şi al dăruirii de sine.

Sfintele sunt cele mai autentice femei, căci realizează deplin esenţa: dăruirea de sine până
la uitarea de sine. Şi aceasta-i şi temelia „Cetăţii lui Dumnezeu” după sfântul
Augustin.

Eva este revenire la sine, Maria dăruire de sine: Eva este refuzul de a accepta, Maria se
defineşte prin „Iată roaba Domnului, Fie mie…”. Una e decădere şi început de catastrofă,
alta e înălţare şi început de mântuire. Întreg „motivul răscumpărării stă ascuns în acest
„Fie mie”, singurul mod de a colabora la mântuire pe care-l poate avea o creatură.

Această afinitate pe care fiinţa femeii o are cu cerescul, cu înaltul spiritului, pare că reiese
şi din structura ei funcţională. În vreme ce bărbatul respiră împingând pieptul înainte, ca
o anticipare a mersului, a luptei, ca o icoană a chemării lui de-a munci scoarţa
pământului, femeia respiră de jos în sus, figurând astfel vocaţia ei spirituală de-a hotărî
destinul.

De aceea corupţia bărbatului nu este atât de hotărâtoare în omenire pe cât de decisivă este
a femeii. Mersul bărbatului este înainte sau înapoi, progres sau regres, pe când mersul
femeii este în sus sau în jos, iar asta hotărăşte destinul, care se înscrie pe linia verticală,
nu pe cea orizontală. Atâta vreme cât rămâne bârna verticală a crucii, rămâne o coloană,
un punct de sprijin, o nădejde; înlăturată verticala Crucii, braţele-i orizontale cad
neputincioase la pământ.

Adeseori omul, când vrea înălţare şi rugăciune, aleargă condus de un instinct firesc spre
femeie. Tot aşa, când vrea să cunoască hăuri de răutate şi perversitate, caută femeia. O
bună parte din bârna verticală a Crucii stă sub pământ, aşa cum vârful ei străpunge
văzduhul ca un avânt spre cereştile ţinuturi. Iată de ce nimic nu a fost atât de proslăvit ca
femeia şi nimic atât de bârfit.

Femeii care calcă şi zdrobeşte capul şarpelui, şarpele îi răspunde în Apocalips. Desfrânata
„beată de sângele sfinţilor şi de sângele martirilor lui Iisus”. „Şi s-a arătat în cer un semn
mare: o femeie înveşmântată cu soarele”. „Şi m-a dus cu spiritul în pustie. Şi am văzut o
femeie stând pe-o fiară roşie… mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului…”. Astfel
Apocalipsa arată ceea ce este mai pur şi înalt prin femeie, şi tot prin femeie ceea ce este
deplinătatea josniciei.

Femeia stă pe verticala vieţii şi poate să o împingă spre ţeluri opuse: ea poate fi geniu şi
înger - desfrânare şi demon. Iar destinul merge pe urmele ei. Bărbatul se va purta cu
femeia cum se poartă cu propriul suflet, cu propria conştiinţă şi, după privirea cu care
cuprinde femeia, îşi destăinuie şi destinul veşnic şi gradul civilizaţiei vremelnice.

Multe căi ale lui Dumnezeu trec prin femeie. Între El şi „omenire” a aşezat femeia. Ea e
ultima creatură ieşită din Mâinile-I binecuvântate. Între îngeri şi femeie se închide întreg
universul, întreaga creaţie, întreaga natură. Femeia nu a fost creată ca o înfrumuseţare a
Edenului, nici ca un cast decor al cosmosului; nu-i nici o invenţie a capricioaselor forţe
ale firii, nici „plăcutul defect al ei” (Milton). Ea umple o lacună.

O dată creată femeia, Domnul „S-a odihnit”.

Toate s-au realizat. Nu mai lipseşte nimic ca lumea vieţii omeneşti să poată dura; nu mai
lipseşte nimic, nici o treaptă ca omenirea să se poată apropia de El, nici o icoană ca
Paradisul pierdut să nu fie dat uitării. Ea va mărturisi în lume întotdeauna ultimul act în
timp al iubirii divine creatoare. Ea însăşi să aibă conştiinţa că, împreună cu copilul, este
cea mai proaspătă manifestare materială a frumuseţilor. Paradisului pământesc, că este
cea mai sensibilă revelaţie naturali, a surâsului dumnezeiesc spre creaturi.

Totul ne vorbeşte despre aceste adevăruri de grandoare luminoasă a femeii. Dante cere
Beatricei să-l călăuzească spre Paradis. Ea-i serveşte ca şi călăuză în sferele cereşti. Şi
când spune, în minunatul imn către sfânta Fecioară din cântul ultim al „Divinei comedii”,
prin buzele Sf. Bernard:

Donna sei tanto grande e tanto vali

Che, qual vuol grazia e a te non riccore
Sua disianza vuol volar senz‟ali,

se gândeşte şi la femeia adevărată. Paradisul se oglindea în Beatrice. Frumuseţea ei

creştea pe măsură ce se apropia mai mult de Dumnezeu. Pentru el era… quella donna
che‟a Dio mi menava - „femeia aceea care-l ducea la Dumnezeu” (Paradis c. XVIII -4). O
privea pe Beatrice nu numai fiindcă în faţa ei se înscria sfânta Plăcere cerească, ci ca să
vadă în ea datoria lui – „Per vedere in Beatrice ii mio devere” (ibid. v. 53). La vederea ei,
gândurile i se ridicau, fîrea-i prindea aripi; Beatrice „imparadisa la mia mente” (Par. c.
XXVIII, v. 3) îi dădea o minte cerească. Tot aşa a privit-o şi Petrarca pe Laura şi cu ei
atâtea inimi mari care au împins omenirea cu un pas înainte.

Măreţia femeii rămâne o măreţie de religiozitate. La toate popoarele care au rămas

mocnind în afară de creştinism, femeia este socotită ca având puteri ascunse,
răufăcătoare, dăunătoare. Se citează cazul unui Malaes care a murit de frică numai pentru
că, în timp ce dormea, umbra unei femei trecu peste el. Oare Saul nu întreabă o vrăjitoare
şi Pavel eliberează pe servitoarea prezicătoare? Nu surorile Fox au dat curs modern
spiritismului?…

La omul cult şi, îndeosebi, la creştini tainica-i consangvinitate cu divinul se manifestă

mai pură şi mai luminoasă. Scriitorul Hebbel se afla la Hamburg lângă Elsa Lansing,
care-i dăduse doi copii.
Sărmana croitoreasă care-l ţinu la învăţătură în vremea anilor universitari îşi dă seama că
e un suflet uriaş pe lângă al ei. Scriitorul nu vrea să-şi legitimeze convieţuirea. O acuză
de imoralitate voind să-i stârnească în suflet groaza, şi-i privea pe fată efectul acuzelor.

Dar trăsăturile ei nu scriau decât curăţia şi durerea reţinută. Nobleţea sufletului îi

strălucea pe faţă într-o expresie la care nu a putut rezista. Copleşit, căzu în genunchi la
picioarele ei ca în faţa unei sfinte strigând: „Roagă-te pentru mine”. De-ar fi rămas aici,
însă, mărturiseşte poetul: „Focul aprins de această cerească Venus a fost folosit de
Venere cea pământească”. Omul a simţit că „degetul lui Dumnezeu” e mai proaspăt
întipărit cu întreaga-i gingăşie asupra femeii, cea din urmă creată de Dumnezeu şi cea
mai proaspătă. In epocile de „absenţă” a lui Dumnezeu, omenirea aleargă spre femeie ca
să-i spună: „Roagă-te!”

Preoteasă a iubirii, femeia împărtăşeşte soarta acestei realităţi de foc. De la pasiunea

iubirii până la caritatea cea mai divină, de la Afrodita la cucernica Fecioară, străbate
văzutul şi nevăzutul, mistuind în falei de foc sau apropiind fiinţele de unica şi veşnica
Iubire. „O donne ch‟avete intelletto d‟Amore”, salută Aligheri femeia. Dacă iubirea este
pângărită, atunci ce poate să mai stea în picioare aici pe pământ?

Dacă iubirea este mântuită, totul e mântuit, căci avem faţa iubirii noastre, iar la urmă vom
fi judecaţi după iubire - singura care mai are loc în paradis. In viaţa femeii iubirea nu
este un accident, un sentiment accesoriu, o efemeră pulsare rapidă care la urmă se retrage
în straturile obscure ale sufletului, ci iubirea este esenţa ei sufletească. Femeia este
preoteasa a ceea ce numeşte Scriptura sfântă „ministenum caritatis” cu toate petalele-i
minunate: dăruire de sine - altero-centrism - serviciu devotat.

În Noua Alianţă, aceea a Răscumpărării, femeia are loc de frunte. La Evrei nu puteai
saluta pe stradă o femeie şi, cu atât mai puţin, să-i vorbeşti. Dar Arhanghelul o salută pe
Fecioara din Nazaret, iar Iisus vorbeşte îndelung cu Samariteanca la fântâna lui Iacob;
laudă Cananeanca şi slăveşte peste veacuri lacrimile de iubire penitentă ale Magdalenei;
ridică din gârbovenie pe cea aplecată şi o învie pe Talita; o laudă pe văduva cu obolul
(contribuţia, n.n.) celor doi bani şi o apără pe Tăcuta ce-i parfumă picioarele cu lacrimi,
cu mir şi sărutul buzelor.

Misterul Întrupării îl dezvăluie Mariei; Misterul harului, Samaritencei; Misterul Pătimirii

răscumpărătoare, femeilor străjuitoare la picioarele Crucii; Misterul Învierii, femeilor
purtătoare de mir… pentru ca legea Bunei Vestiri – a Evangheliei – este legea iubirii, iar
femeia este cea care intrece iubirea.

Bine s-a scris demult, într-o carte indiană a lui Manu: „Când femeilor se dă cinste, zeii
sunt mulţumiţi”. Când femeia a rătăcit, preschimbând „ministerium caritatis” într-o
„internaţională a urii”, atunci se produc furioasele leşinuri cataliptice ale omenirii. Aş
defini vremurile de azi; „absenţa femeii” şi, poate, „decăderea femeii” şi intrarea ei în
istorie sub chipul acesta. Ni-i închipuim pe îngeri în icoana feminină, dar şi vrăjitoarele şi
Meduza sunt cu chip de femeie.
Cu câţiva ani înainte de Naşterea Domnului, Horaţiu, unul din marile genii ale imperiului
pe cale de năruire, scrise într-o odă: „Orice aţi face: nu veţi scăpa de catastrofele care vă
ameninţă. Roma este pierdută căci femeia este coruptă”. Femeia croieste destinul si
conduce omenirea la bine şi la rău.

Şi ce poţi face până ce sufletul de iubire al femeii stă drept? Ea ţine lumea dreaptă şi
aproape de Dumnezeu. Când masoneria franceză, asalta Biserica, mânată de lozinca
volteriană: „Zdrobeşte pe Hristos infamul”, ministrul Jules Fery zise: „Celui qui tient la
femme, tient tout. Cest pour cela qu‟il faut que la democraţie l‟enlev a l‟Eglise”, şi, tot
atât de sigur, Consilierul Municipal al Parisului: „Să cucerim înainte de toate femeia,
pentru că este ultima fortăreaţă a spiritului Bisericii” (R. Vallery Radot, „Dictature de la
Maqonnerie”( p. 204). Fragilă ca o unduire de miresme, nobilă ca o boare abia simţită,
nestatornică ca bucuria, totuşi rămâne piatra din „capul unghiului” zidirii, pentru
obşteasca întoarcere la pace, la virtute, la sfinţenie.

„Fons vitae”, fântână a vieţii, femeia nu este simplă maşină de mici jucării stacojii ce
scâncesc şi promit a fi oameni deplini, ci leagănul conştient al omenirii. Din nevăzut în
văzut, viaţa ca să devină omenească, trebuie să treacă prin fiinţa ei. În timp ce în bărbat
domină elementul logic şi arhitectonic, în femeie stăpâneşte elementul biologic şi afectiv.
Mai strâns lipită de natură, femeia furnizează creatului aluatul trupesc al viitorului om.

Viaţa face popas în ea, se reculege şi trece peste morminte, înainte, cu putere. Prin ea
viaţa nu se lasă învinsă, nu cedează, ci ţâşneşte cristalină sau tulbure, iar omenirea se
împrimăvărează cu fiecare concepere, cu fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil.
Numai fiind mamă femeia este salvată, numai fiind mamă ea este împlinită. Aceasta-i
„ministerium vitae”, slujba mare a vieţii care îi este încredinţată. Bărbatului i s-a rezervat
ministerium verbi, slujba cuvântului care exprimă adevărul, iar „femeia să tacă” căci
viaţa e concepută mădular şi fiinţă omenească în serailul sfânt al trupului ei unde se
reculeg adâncurile vieţii.

Păcatul specific bărbatului este minciuna, împotrivire şi răsturnare a menirii primită de

sus de a medita adevărul, de a-l propovădui, de a-l trăi, ministerium verbi. Omul îşi
pierde temeiul gândirii, iar logicul şi arhitectonicul iau aspecte de apocalips macabru. De
aceea şi diavolul este numit „tatăl minciunii”.

Păcatul specific femeii este omorul sub toate formele feline şi sălbatice. Fără, sau cu
ocolişuri, ea se împotriveşte atunci menirii de-a fi izvor de viaţă; devine sterilă şi rece. Ea
ucide, refuzând primirea seminţiei de viaţă, ucide împiedicând conceperea vieţii
omeneşti, ucide viaţa în mers întrerupând alcătuirea ei definitivă, ucide fătul omenesc
format, ucide pruncul nou născut. Ucide prin omitere, ucide prin act deplin.

Ea poate săvârşi omor înăuntrul fiinţei sale, fără să se ucidă pe sine, în noapte şi tăcere,
fără a lăsa vreo urmă poliţiei pământeşti. În jurul ei nu gem decât îngerii nevăzuţi ai lui
Dumnezeu. Se vădeşte cuvântul Scripturii: „Prin ea toţi murim”, căci „nici o răutate nu
este ca răutatea femeii” (Eccles. 25, 12). Şi diavolul este numit: „omorâtor de oameni” de
la început (Ioan, c. 8. v. 44). Numai aşa putem înţelege epitetele acuzatoare pe care le
folosesc sfinţii Părinţi când vorbesc sau scriu despre femeia care lucrează pe plan
negativ: „Arma diaboli sunt mulieres”.

„Antiquum diaboli organum” - mădular străvechi al diavolului (sf. Ioan Gură de Aur).
„Requies Serpentis diaboli consolatio” odihna şarpelui şi mângâierea diavolului (sf. Ioan
Damaschinul). „Ianua diaboli, via iniquitatis” - poarta diavolului, calea nelegiuirii (sf.
Ieronim), iar mai drastic acelaşi sfânt Părinte: „Diabolum mulierem accipimus” o socotim
pe femeie drept diavol.

Ce sunt aceste cuvinte dacă nu o parodie şi o parafrazare negativă a minunatului Acatist

şi Paraclis? Pentru că nu-s cărări de mijloc pentru femeie: sau dă viaţă fiind „mama
tuturor celor vii” (Facere 3. V, 20), sau seamănă moarte că „prin ea toţi murim” (Eccles.
25-23); sau Qste:”Ianua diaboli” - uşa Satanei; sau „Ianua coeli” - uşa raiului; sau este
„requies serpentis” - odihna Şarpelui, sau odihna lui Dumnezeu: „requies Dei”; (Facere 2,
1); sau este „mădularul diavolului” - „Organum diaboli”, sau este „ mădularul lui Hristos
” - „ Corpus Cristi et membra de membro ” (Sf. Pavel, I Cor. 12, 27).

Iată de ce femeia care, în vreme de înaltă disciplină morală, este cea mai hotărâtoare
dintre puterile conservatoare ale unui neam, în vremuri de anarhie şi dezordine este cea
mai hotărâtoare dintre puterile conservatoare ale unui neam, în vremurile de anarhie şi
dezordine, este cea mai activă forţă dizolvantă prin depravarea şi sterilitatea voită… „Pe
femeia eliberată de îndatoririle familiale, dacă ajunge să trăiască pe cont propriu pentru
plăcere şi frumuseţe… nimeni nu o va putea opri de la poftele oarbe şi cruzimile
egoismului” (G. Ferrero, „Les femmes des Cesars”, p. 32-33).

Iar, mai departe, spre sfârşitul cărţii (p. 238-239): „Vestală a geniului speciei, care
niciodată nu trebuie să adoarmă, femeia trebuie să fie mai credincioasă trecutului, mai
înţeleaptă, mai virtuoasă decât bărbatul, trebuie să-şi însuşească virtuţile de care depinde
stabilitatea familiei şi viitorul neamului. În toate vremurile, aceasta este o chestiune de
viaţă sau moarte”.

Mama

În acest cuvânt se cuprinde toată femeia şi ceva mai mult decât ea: un loc de întâlnire al
lui Dumnezeu şi al bărbatului, al iubirii şi al izvorului vieţii.

Mama este femeia care primeşte să fie „binecuvântată” de Dumnezeu, de bărbatul soţ şi
care apoi dăruieşte şi se dăruieşte. Ea începe cu: „Iată roaba Domnului, Fie mie…!”,
cuprinde, încălzeşte şi sporeşte viaţa, pe urmă o dăruieşte.

Mama este femeia care se oferă lui Dumnezeu şi planurilor Lui; ea este umanitatea
consacrată puterii creatoare, „colaboratoarea actului Creator”. „În femeie totul este
enigmă, spune Nietzsche, dar totul în femeie se rezolvă cu zămislirea, care-i desluşirea la
toate tainele ei”.
Filozoful Hegel a scris: „Nu este om cine nu este tată” tocmai pentru că nu-i icoana
deplină a Tatălui Ceresc. înmiit trebuie să spunem despre femeie că: „deplină femeie nu-i
decât aceea care-i mamă”. Aşa cum iubirea este ultimul cuvânt al Legii Noi, tot aşa
Maternitatea este ultimul cuvânt al femeii, împlinirea şi desăvârşirea. Femeia care nu este
şi nu va fi mamă este deja judecată şi osândită, ea însăşi nu-i decât o arătare de viaţă plină
cu toate blestemele şi toate morţile.

Femeia nu-L va înţelege nici pe Dumnezeu, nu va înţelege nici iubirea, nici viaţa, nici
propria-i taină decât prin maternitate. A fi mamă e un comentariu la toate cuvintele
noastre despre Dumnezeu şi despre oameni, despre iubire şi despre viaţă. Adânc şi
minunat lucru a scris Balzac când a pus în gura lui Moş Goriot aceste admirabile cuvinte:
„Am înţeles pe Dumnezeu când am ajuns tată…”. Ca în prima zi a Creaţiei, se face
lumină în viaţa femeii cu fiecare act matern.

Niciodată femeia nu-i atât de aproape de Dumnezeu ca atunci când este mamă;
niciodată nu-i un rug de iubire, un rug al tuturor iubirilor mari şi sacre ca atunci
când e mamă; viaţa însăşi nu se înnoeşte decât atunci când femeia devine mamă.
Toate caracterele substanţiale ale femeii se împlinesc prin urmare în mamă.

La inceput a fost Mama...

Cu aceste frumoase cuvinte începe scriitorul J. Joergensen viaţa sf. Ioan Bosco, iar noi
putem schiţa începutul parabolei fiului risipitor: „La început n-a fost mama…” ca să
înţelegem totodată tâlcul profund al cuvântului mamă.

Vorbesc deocamdată de-o însuşire a sufletului femeii care o apleacă cu iubire asupra
rănilor omeneşti în trup şi în spirit, care opreşte stingerea vieţii, micşorarea valorilor
spiritului şi mocnirea talantilor înfundaţi în straturile sumbre ale frământatului suflet
omenesc; vorbesc de acea însuşire a sufletului feminin care îngăduie adesea fecioarelor să
fie aievea mame prin prezenţa lor, prin inima lor, prin jertfa şi devotamentul lor cheltuit
pentru a ţine viaţa în alţii, sau a dărui celor ce au pierdut-o sufleteşte, cum mama după
trup cheltuieşte din propriile-i sângiuiri ca să ţeasă un chip de om, despre acea însuşire
care, de faţă fiind, înalţă viaţa, dă aripi mersului, coboară cerescul, aţâţă gustul de-a
continua să trăieşti şi de-a iubi să te jertfeşti. Datorită acestei însuşiri, spunea Doctorul
Gregoire Maragnon: „Sunt femei care, rămânând fecioare se pot lăuda cu titlul de
mamă cu mult mai mult decât atâtea care au născut‖ („Le probleme des sexes”, p.
78).

Sunt însuşiri materne de spirituală dar reală maternitate, pe care le posedă în grad mai
înalt acele femei care au îmbrăţişat forma morală religioasă, cu un cuvânt spirituală, a
maternităţii. Au renunţat la maternitate după trup pentru a fi mame în cel mai deplin
înţeles al cuvântului: mama omului, aceea care naşte sufletul. Aşa înţelegem cum de
Solomon o recunoscu ca adevărată mamă pe femeia care renunţă la copil.
Tot ceea ce face viaţa fecundă şi dă belşug facultăţilor noastre, tot ceea ce stăvileşte
moartea cea neagră - iubire, jertfa, ofrandă de sine - face parte din Maternitatea spirituală,
naturală, adânc naturală şi ea sufletului femeii, atât de naturală încât o mamă după trup
care-şi leapădă copilul după ce l-a născut, îşi nimiceşte propriul nume de mamă. Ea a
încetat de a mai fi mamă. În schimb, fecioara sau femeia care nu a născut după trup, dacă
preia rodul pântecelui alteia şi-şi depune acolo ca într-un cuib căldura iubirii lucrătoare
este o adevărată mamă.

Mamă eşti când aduci la viaţă sau un trup, sau o inimă rătăcită, sau o minte
întunecată, sau un suflet blestemat, sau o viaţă risipită. Aşa că poţi fi mamă şi
numai cu iubirea. Dar femeia rămâne osândită din ora în care îşi neagă rolul de a fi
mamă.

Lumea întreagă, asemenea foişorului lui Solomon de lângă lacul Bitesda, este plină de
vieţi mutilate sau neisprăvite sau rătăcite. Parabola Samariteanului Milostiv este parabola
maternităţii universale. În lume sunt mulţi care trec din Ierusalim înspre Ierihon şi „cad
între tâlhari” care-i jecmănesc şi-i bat crunt.

Toată această lume de trupuri şi suflete chinuite strigă după Mamă.

Iar iubirea curată face din fiecare femeie o mamă, iubirea carităţii ce slujeşte şi dăruieşte:
Căci rolul femeii - şi asta-i maternitatea spirituală, universală - aici pe pământ: este să
răscumpere prin iubire. Iată de ce, alături de patriarhat, în istorie, sau alături de andriarhat
va fi un veşnic matriarhat1, şi cum spiritul (bărbatul) ar muri fără inimă, (femeia)
neputând să dăinuiască fără ea.

Când eroul spaniol Cid a intrat în vârtejul luptei împotriva regelui arab, spunea, plină de
exaltare Chimenei, deja mamă, care îl privea prima dată în luptă de pe înălţimea
Alcazarului din Valenţa: „Curajul îmi creşte şi numai dacă te văd”. Mamă după trup, era
mamă după suflet al propriului ei soţ. Poate să fie şi trebuie să fie mamă a propriului ei
fiu de două ori, ca sfânta Monica care a născut în sânge pe Aurelius Augustinus, iar în
baia lacrimilor - sânge şi el al inimii, al sufletului - pe sfântul Augustin, împlinind astfel
legea firească a femeii: maternitatea.

Contele J. de Maistre scrise într-o zi fiicei sale, care i se plângea că rolul femeii nu
este prea frumos, că femeia este prea străină de societate şi, în consecinţă, ea vrea să
apuce un drum al ei, să ia pana în mână şi să compună cărţi…: «Cât de mult te
înşeli, scumpa mea copilă, asupra misiunii şi puterii adevărate a femeii! Ele nu au
scris nici „Iliada‖, nici „Eneida‖, nici „Ierusalimul eliberat‖, nici „Freda‖, nici
„Atala‖, nici „Discursul asupra istoriei Universale‖, nici „Telemac‖, dar au produs
ceva mult mai mare: pe genunchii lor se formează ceea ce este mai măreţ în lume
„omul‖, căci „Capodopera acestei femei este să formeze un om cinstit».

Dacă este adevărat cuvântul lui Napoleon - şi nu-i poţi refuza crezământ: „Viitorul unui
copil era întodeauna opera mamei sale”, atunci viitorul însuşi al ţării, al lumii, care este
viitorul tuturor copiilor, este în mâna femeii materne.
Când „Mama” se va deştepta în fiecare femeie şi îşi va deştepta totodată şi conştiinţa
misiunii ei universale, atunci se vor putea aştepta mari lucruri căci această femeie este
înaintemergătoarea Domnului pe pământ. Când se va face educaţia socială a instinctului
maternităţii, „geniu caracteristic sexului feminin, numai atunci femeia va putea să devină
pacificatoarea omenirii” (Maria Piesczynska)2.

Încă nu ne dăm seama de neasemuita importanţă a acestei educaţii. Nicolae Bălcescu

făcea recenzia traducerii în limba română a cărţii lui Aime Martin „Despre educaţia
mamelor de familii sau civilizaţia neamului omenesc prin femei”, recomandând cartea şi
cuprinsul ei naţiunii, spunând că trebuie să facem din fiecare familie un centru de
civilizaţie şi să încredinţăm această civilizaţie în mâna femeii. Chiar dacă nu împărtăşeşte
întru totul ideile autorului, îi dă multă dreptate în apelul pe care-l face la misiunea femeii
(N. Bălcescu, „Opere”, I, Partea I, p. 202).

Dar de-atunci ce s-a făcut, nu pentru a exalta maternitatea în femeie, ci pentru a o educa?
O, de-ar înţelege femeia că singura, adevărata aristocraţie în sensul genuin al cuvântului
este maternitatea, îndeosebi şi mai întâi de toate aceasta care concepe în spirit şi naşte
prin inimă, maternitatea iubirii, care dă sens omenesc maternităţii biologice!

Sfântul Augustin, în a sa carte, „De nuptiis et concupiscentia ad Valerium” (cap. XVII),

scrie: „în căsătorie să se iubească bunurile căsătoriei: copii, credinţa şi taina. Dar
copiii nu numai să fie născuţi, ci să se renască. Căci se nasc spre pedeapsă dacă nu
sunt renăscuţi spre viaţă“.

Această operă a renaşterii, mai grea şi mai sfântă, este rodul maternităţii. Şi a cunoscut
prea bine sfântul durerile mamei sale în această a doua naştere a fiului ei.

Iar în capitolul III din „Liber de Sancta Virginitate” scrie: „Nimic nu ar fi folosit Mariei
apropierea maternă de Iisus - concepându-l după trup - dacă nu ar fi purtat pe Hristos mai
cu fericire în inimă decât în trup”. Sunt cuvinte puternice care vădesc sfinţenia
maternităţii spirituale a femeii, maternitate care se dobândeşte şi se exercită în dureri
prelungi ursite de-o mare iubire.

După cum îi este natura, tăcută şi ascunsă - „O sfânta mea tăcere‖, îi spunea
Coriolan soţiei sale Virginia - femeia este aşezată de Dumnezeu lângă toate sufletele
mari, alături de aceia pe care Providenţa i-a destinat la înfăptuiri de seamă, întovărăşind
maternitatea-i spirituală caznelor depuse de cei aleşi ai Lui.

Adesea femeia maternă ghiceşte geniul ascuns, îl descoperă pe omul superior şi îi

ajută pe sfinţi. Am putea spune că Dumnezeu Insuşi scrie prin femeie în noi, prin
femeia maternă, intenţiile Sale şi destinul pe care ni l-a hărăzit.

Nu ajunge ca oamenii mari, ca nici unul din oamenii mari, să nu o vorbească de rău pe
femeia maternă, ci sârguiesc să-i proslăvească acţiunea asupra sufletului lor. Până şi
Schopenhauer, acest urâcios ditiramb al „sexului frumos”, recunoaşte că „femeile au
virtute, au calităţile prime şi principale… că întrec pe bărbaţi în milă, umanitate, simpatie
faţă de aproapele… că surorile de caritate preţuiesc mai mult decât nişte fraţi”. Nu-mi pot
închipui un mare binefăcător al omenirii fără o femeie mamă aleasă. Tot ce este bun în
cei răi se păstrează prin acţiunea sau amintirea mamei.

Aproape toţi răi ai omenirii au fost lipsiţi de mame bune.

Mama însufleţeşte eroul luptător. Plutarc spune în Vieţile Paralele, că Epaminonda,

generalul Teban, unul dintre cei mai generoşi ai Greciei, întrebat prin ce taină a putut
susţine atâtea lupte grele şi ce l-a îmbărbătat în atâtea frământări, răspunse: „Gândul la
bucuria mamei mele văzându-mă biruitor”.

Acelaşi autor, în Viaţa lui Alexandru cel Mare, istoriseşte că Antipater, rămas să
guverneze în locul marelui general în Macedonia, îi scrise o lungă scrisoare împotriva
Mamei Olimpia, pe care fiul, Alexandru, o copleşi cu multe daruri, însă nu-i îngădui să se
amestece în treburile publice, nici să guverneze, dar cu blândeţe. Alexandru, după ce o
citi în întregime cu cea mâi mare atenţie, rosti surâzând: „Antipater nu ştie că două mii de
astfel de scrisori pot fi şterse de-o singură lacrimă a unei mame”.

În ochii oricărui fiu, mama cea bună este o imaculată preaputernică. Alexandru preţuia
fiecare mamă cum o preţuia pe a sa proprie. „Un sărut al mamei mele m-a făcut pictor”,
spunea un mare artist. „Cu cât o privesc mai mult pe mama mea, cu atâta îmi place mai
mult”. „Aş vrea să fiu pictor, rostea un altul, ca întreaga mea viaţă să pictez portretul
mamei mele”.

Cuvântul din urmă al mamei marelui Chateaubriand îl întoarse la Hristos. „Am plâns şi
am crezut”, aşa se exprima în istoria conversiunii. Un suspin şi-o dorinţă, cea sigilată de
tăcerea morţii îi ţinu locul tratatelor de apologetică, ca mai apoi să ajungă însuşi
apologetul creştinismului prin destăinuirea frumuseţilor lui. Pe Alfred de Vigny maica sa
iubită l-a întors spre Dumnezeu. Este de faţă la agonia mamei, al cărei ultim cuvânt a fost
numele fiului ei.

Am cunoscut, spunea adesea în predicile sale Păr. Stasslacher, un student care căzu adânc
în necredinţă şi perversitate. Justiţia fu silită, în urma ticăloşeniei lui, să-l închidă în
penitenciarul fortăreţei din Coblenz. Acolo în austerele ziduri de închisoare, îşi rumega
nelegiuirile, îndărătnic şi impertinent. Aştepta doar să iasă ca să-şi continuie lanţul
păcatelor. Sărmana-i mamă văduvă plângea zi şi noapte, dar lacrimile-i fierbinţi nu
ajungeau să ardă răul din inima fiului.

Mistuită de atâta durere, căzu la pat şi, în curând, fu pe pragul morţii. Ceru atunci
directorului închisorii să îngăduie să vină fiul ei lângă patu-i de suferinţă. Tânărul a fost
adus de câţiva jandarmi la patul mamei muribunde. Mama îl privi stăruitor, adânc şi cald
fără să spună un singur cuvânt, apoi îi făcu semn să se retragă. Fiul se-ntoarse în
închisoare aşa precum ieşise: nesimţitor şi împietrit. Rămas singur, îi reveni privirea
mamei, cu ochii aceia intră în sine, căzu în genunchi îngrozit, zicând: „O, Dumnezeule,
cât de adânc am căzut!… Ajută-mă să mă întorc, să repar tot răul ce l-am făcut”.
Când îşi redobândi libertatea, bătu la uşa unei mănăstiri, ajunse călugăr iezuit şi mai pe
urmă, misionar. „Fraţii mei, rostea atunci Părintele Stasslacher, acest tânăr, acest fiu
întors este acum înaintea voastră; este pe acest amvon. Mărturisesc că datorez
miraculosul har al conversiunii, privirii mamei mele muribunde”.

În dosul fiecărui suflet care se întoarce la viaţă este o Monică ce plânge şi se roagă. Leon
Harmel spunea mamelor: „Dumnezeu şi-a interzis să populeze cerul fără concursul
vostru. Fără de voi, împărăţia Lui nu se extinde, iar Răscumpărarea nu poate să fie
roditoare”. Dacă dăm la o parte mamele din viaţa sfinţilor şi eroilor, lumea s-ar
preschimba într-o adunătură de poltroni.

Toma de Celano ne relatează că „Madonna Pica”, maica sfântului Francisc de Assisi, nu a

disperat niciodată din cauza trubadurului Umbriei, ci zicea: „Credeţi-mă, fiul meu va fi
un fiu al lui Dumnezeu”.

Sfântul Ioan Gură de Aur datora mamei sale nu numai creşterea, ci şi cele mai alese
cugetări.

Sfântul Ioan Bosco citea mai întâi mamei sale analfabete paginile pe care le dădea la
tipar. Ştia prea bine că inima şi sufletul lui erau opera mamei Margareta. Rămânând orfan
de tată la vârsta de 2 ani şi ceva, mama îi făcu educaţia singură şi-l dărui cu inima de
sfânt.

Sfântul Preot din Ars spunea: „Niciodată un fiu, care a avut o mamă bună, nu ar trebui să
privească sau să cugete la ea fără să plângă” şi recunoştea că îi datorează chemarea de
preot după Dumnezeu: „Apres Dieu, je le dois â ma mere”.

Mama celebrului Cardinal Vaughan, protestantă convertită la catolicism, vreme de

treizeci de ani Ii oferi Domnului Cuminecarea zilnică pentru vocaţia religioasă a fiilor ei.
Cele cinci fete se făcură călugăriţe, şi, din opt feciori, şase deveniră preoţi, printre care
unul episcop şi doi arhiepiscopi.

Mgr. D‟Hullst scria: „în ceea ce priveşte credinţa noastră, deci viaţa sufletească, mamele
sunt totul pentru noi”.

Neuitatul Cardinal belgian L. Mercier mărturisea: „Datorez mamei mele, sfintei mele
mame, ceea ce am mai bun în mine, după Dumnezeu”.

Ozanam, întemeietorul nemuritor al Conferinţelor sf. Vincenţiu de Paul, prof. la Sorbona,

spunea despre mama sa: „Pe genunchii ei am învăţat teama de Tine, Doamne, şi în ochii
săi iubirea Ta”.

Napoleon, prinzonier pe insula sf Elena, mărturisea:

«Mamei mele îi datorez norocul meu şi tot binele pe care l-am făcut… ah! mamă
Letiţia!… Măicuţă Letiţia!” Despre această femeie Papa Pius VII spunea: „O cred
vrednică de a fi venerată de principii pământului”.
O „Connel destăinuie într-o scrisoare secretul ascensiunii şi a situaţiei sale: „Sunt fiul
unei mame sfinte; puţina pricepere pe care o am, ea mi-a dăruit-o. Ei îi datorez situaţia în
care m-au aşezat concetăţenii mei. Binecuvântarea ei din ora morţii mi-a fost scutul
vieţii…”.

„Tot ceea ce sunt, tot ceea ce aş vrea să fiu îi datorez mamei mele”, spunea A. Lincoln,
Cu câtă căldură apoi, îşi pomenea scumpa mamă Nicolae Titulescu al nostru! Avea un
adevărat cult pentru ea.

Dacă ar fi să putem trece în duioasă procesiune toate surorile „mame”, ca sf. Macrina a
sf. Vasile cel Mare, soră, ca Ecaterina Emerich pentru Brentano, toate fecioarele mame
care, ridicându-se, au înălţat cu ele o lume, o generaţie; dacă am putea pomeni toate
soţiile, mame ale soţilor, ca Ana Grigoryevna pentru Dostoievski, am înţelege cuvântul
Sfintei Scripturi, cuvânt rostit de Domnul în momentul creării celei dintâi femei: „Să-i
facem ajutor, asemenea lui”.

Ce pot să fie bărbaţii fără această maternitate a femeii, ce poate să devină istoria
lor?… o îmbrâncire de furioşi nebuni în jurul unui cămin stins şi rece.

S-a spus că bărbatul fără femeie nu ar clădi decât licee, cazărmi şi… comitete.
„Geniul femeii ne mântuieşte din lumea rece şi dură pe care ne-ar construi-o o
logică de inginer, pentru care fiinţele nu ar fi decât semne în ecuaţia unei orânduiri
abstracte‖ (Pierre-Henri Simon). „Societatea din care este exclusă influenţa
feminină va tinde fatal spre tipul cazarmă‖ (Daniel-Rops).

Valorile pe care le cultivă femeia sunt strâns legate de viaţă, de suflet, de inimă, sunt mai
subiective, mai lăuntrice, mai personale, sunt valori morale, valori religioase. Aceste
valori, care constituie miezul oricărei culturi, nu se păstrează în suluri de hârtie, nici în
hrisoave, în clădiri, în muzee, în alcătuiri tehnice, ci în fiinţa omenească. Ele nu se
exprimă prin obiecte, ci prin fapte omeneşti. Ele există şi se menţin dacă se întrupează
într-o viaţă de om şi numai dacă se întrupează astfel. Prin menţinerea acestor valori,
femeia năzuieşte la spiritualizarea vieţii şi a firii omeneşti, căci valorile pe care le cultivă
bărbatul sunt îndeosebi ştiinţifice, obiective şi tehnice, exterioare fiinţei lui.

Prezenţa femeii păstrează cultura morală: absenţa ei o periclitează. Femeia este chemată
să fie purtătoarea de miresme ca mironosiţele pomenite de Sfânta Evanghelie. Femeia,
până ce rămâne fidelă menirii ei, chiar pedepsită de Dumnezeu pentru anumite păcate,
rămâne sub lovituri păstrătoare şi ocrotitoare. Femeia lui Lot e pedepsită pentru
curiozitatea ei. Dar e preschimbată în stâlp de sare, nu de piatră, ca un simbol al rostului
ei ocrotitor de valori.

Asasinul politicianului francez Jean Jaures a fost osândit la moarte. Tribunalul cu juraţi
sta să rostească sentinţa „inapelabilă”. Urma ca asasinul să-şi spună ultimul cuvânt de
apărare, pe care îl rosti cu o zbuciumată şi înfundată durere: „Nu am avut mamă”. -„Je
n‟ai pas eu de mere!”
Asasinul a fost achitat. Nici un avocat al barourilor din lume nu putea concepe o apărare
mai hotărâtoare. „Nu am avut mamă!” Aceasta era spovedania unui rătăcit, constatarea
unei absenţe care încurcă căile vieţii şi ne dă pradă tuturor viperelor morale, iar el
înţelegea absenţa sufletului mamei, a dragostei materne, a mamei de două ori mamă, a
femeii cu suflet matern, spovedanie pe care au înţeles-o acei care l-au achitat.

Ne impresionează atâtea vieţi solitare şi triste de femei şi fecioare din zilele de-acum,
suflete ce se irosesc în suspinuri fără noimă, a căror zile sunt aşteptare şi aşteptările sunt
dezmierdări mincinoase.

Oare am uitat împreună cu ele această maternitate spirituală a femeii?

Oare Iisus le-a scos din gineceu şi din harem doar ca să le azvârle în camerele şi
saloanele vicioase ale vremii? Aţi părăsit tricliniul doar pentru a cădea într-o altă
cursă?

Nu uitaţi, fecioare şi femei singuratice, că mâinile voastre sunt făcute ca să ţeasă virtuţile
lumii. Sunteţi şi voi Preotesele iubirii, iar unde este o iubire castă de femeie, de faţă este o
maternitate spirituală, şi toate rănile omenirii, mărturie a furiei bărbaţilor fără mame, sunt
strigăte inconştiente după prezenţa voastră. Adevărata măreţie şi nobleţe a femeii este
iubirea, iar „cine nu iubeşte, rămâne întru moarte” (Ioan 3, 14), iar aceea care iubeşte,
mamă este căci:

„ Iubirea mamă este!”

„Charitas mater est, charitas nutrix est”, striga sfântul Augustin.

Fecioara Preacurată este icoana desăvârşită a femeii. Ea este mamă după trup a lui Iisus
Hristos, mamă după iubire a tuturor celor răscumpăraţi. „Vergine Madre” cum o numeşte
Dante, cuprinde, ca Fecioară, plinătatea maternităţii spirituale, iar ca Mamă desăvârşită,
maternitatea trupească. îngerul a putut să deschidă Noul Testament cu salutul „Bucură-te,
ceea ce eşti plină de dar “, căci mai mare dar nu se putea face unei femei decât acela de a
fi mamă după trup şi după iubire şi a oamenilor şi a lui Dumnezeu. Bucură-te, deci,
Vergură Mamă!

Această Bună-vestire se răsfrânge asupra tuturor femeilor. Însuşi Iisus, după slăvită
Inviere, le salută pe femeile purtătoare de mir: Bucuraţi-vă! Voi, care aţi venit în zori
purtate de iubire să împliniţi slujba maternităţii spirituale, căci aţi iubit mult „bucuraţi-
vă”, fântâni de viaţă sub Lege, iată-vă vestitoare de Inviere: „Mergeţi, spuneţi fraţilor
mei…”. Şi peste cele douăzeci de veacuri, nedespicat şi neîntrerupt şiragul de femei
purtătoare ale mirului Vieţii şi Invierii, mărturisesc preoţia iubirii lor prin îndeletnicirile
maternităţii spirituale.

Desigur, maternitatea spirituală este, pe temeiul datelor firii, o încununare a eforturilor de

educaţie. Când această năzuinţă de-a transfigura natura a reuşit, atunci maternitatea fizică
se desface de egoism şi se desfăşoară în maternitate spirituală, iar aceasta sfârşeşte, ca
într-o apoteoză firească, în chemarea religioasă de-a sluji sufletelor (E. Huguenin,
„Mission de la femme”, p. 209).

Prezenţa unei femei în slujba acestui fel de maternitate, în loc de-a fi o tulburare a
bărbatului, o aţâţare a elementelor barbare din el, este însăşi „fortăreaţa conştiinţei”
omeneşti, concretizarea iubirii, salvatoarea dragostei, este o mărturisire că viaţa nu este
numai ură, învrăjbire, moarte, humă şi noroi urât, ci împlinirea unor „simţiri
dumnezeieşti”.

Cu toţii, dacă avem ceva bun în noi, ne simţim prin aceasta fiii unor astfel de femei, pe
care noi înşine nu ni le mai putem închipui decât aplecate asupra unui copil care poate să
fie orice om, căci orice om este rezultatul unei asemenea maternităţi. Astfel, femeia se
desăvârşeşte în mamă iar împlinirea mamei este copilul. Lucru prea adevărat şi pentru
femeia dincolo de sex, dincolo de fiziologie.

Aceste precizări lămuresc capitolul care urmează.

Femeia dincolo de sex...

Neasemuit mai mult decât bărbatul, femeia este impregnată de propriul sex. În vreme ce
la bărbat pare mai superficial şi accesoriu, sexul la femeie pare adâncit în fiinţa ei, dându-
i o nuanţă hotărâtă de originalitate şi amploare. Cu toate acestea, femeia este mai capabilă
decât bărbatul să se elibereze de impulsurile sexuale, să se înalţe în castitate şi virginitate,
să-şi desprindă destinul de pofta fizică şi de economia organică a propriului trup.
„Sufletul femeii se revarsă dincolo de filozofic, deşi poartă semnul constituţiei organice
particulare care o susţine” (Dr. P. Vachet, op. cit., p. 293).

Este o gravă eroare să se polarizeze întreaga femeie în jurul sexualităţii. Femeia nu este
absorbită în destinul ei fiziologic, deşi este clar că, în rostul de persoană sexuală, funcţia
maternă este „polul în jurul căruia gravitează viaţa organismului feminin”. Totuşi
maternitatea nu acaparează întreaga femeie, maternitatea în funcţie de sex care
diferenţiază persoanele, tocmai pentru că maternitatea este o funcţie, o activitate definită
de o structură anatomică şi o alcătuire fiziologică.

Femeia depăşeşte sexul prin persoană. Sexul nu acaparează persoana întreagă, nu o

copleşeşte şi nu o epuizează. Femeia nu-i închisă în întregime în echipamentul biologic al
sexului său. Ea trece dincolo de el, îl stăpâneşte şi-i acceptă sau refuză în mod liber
aptitudinile, dispoziţiile şi menirile. Natura sugerează, ba, mai mult, oferă şi predispune
la un anumit serviciu, cum este la femeie maternitatea. Deşi femeia este, să spun aşa,
proprietara şi deţinătoarea acestei virtualităţi strâns şi adânc legate de fiinţa-i omenească,
totuşi maternitatea nu reprezintă decât o funcţie, care nu se exercită totdeauna şi care nu
se impune cu necesitate.
Dincolo de maternitatea fizică, dincolo de alcătuirea-i sexuală care o diferenţiază de
cealaltă persoană omenească, femeia este o persoană cu toate desăvârşirile legate de
această nemuritoare fiinţă raţională, cu un destin singular care o scoate din şirul celorlalte
femei, şi pe care nu i-l poate împlini nimeni, căci numai ea singură pentru sine poate să
dea sufletului său, icoană divină, toată strălucirea de care trebuie să se înveşmânte chipul
şi asemănarea lui Dumnezeu din noi.

Viaţa sexuală este îndrumată de persoană, iar sexul se integrează în persoana femeii şi-a
bărbatului. Puterile generatoare nici nu explică îndeajuns, nici nu absorb, nici nu definesc
personalitatea. Mai cu seamă la femeie sexul şi maternitatea indică o dispoziţie naturală
la o profesie în jurul căreia se poate cristaliza viaţa personală care, având un destin
independent de sex, poate şi este înclinată, mai mult decât invitată, servită şi echipată, să
se desfăşoare şi să se desăvârşească prin sex.

În acest sens, spre deosebire de bărbat, maternitatea îmbracă un conţinut la nivelul

personalităţii spirituale a femeii, se ridică la rangul unui concept etic şi se poate defini
metafizic. Maternitatea devine astfel o profesiune a persoanei femeii, care o situează cu
precizie într-o menire caracteristică în faţa omenirii şi-a lui Dumnezeu.

Aici vezi persoana femeii care valorizează sexul, - cum se exprimă Ivonue Gregoire în
minunata sa carte, plină de idei filosofice, „Maternite”, - vezi femeia care transformă
maternitatea fizică într-o carieră sublimă la care nu-i este îngăduit accesul niciunui
bărbat; vezi femeia scoţând din fiinţa ei elemente care îi dau originalitatea şi frumuseţea
şi care imprimă trăsăturilor ei personale înfăţişări inedite vieţii masculine, sau foarte rare,
excepţional de rare, adică tot ceea ce face din această persoană umană, o persoană a unei
femei, o unică înfăţişare în trup a unor însuşiri divine care înfrumuseţează viaţa, o fac
atrăgătoare, îi ridică nimbul şi o spiritualizează dărunindu-i nostalgia lucrurilor
supranaturale. Fără acest trusou, natura umană ar fi lipsită de jumătate din zestrea ei
minunată care o defineşte ca o candidată la desăvârşirea şi veşnicia fericită.

Este prin urmare, o maternitate dincolo de sex, dar inseparabilă oarecum de femeie, este
aptitudinea de a deveni mamă, dezvoltată în elementele ei spirituale, prefăcută în virtute,
ridicată la rangul de cultură morală, lărgită din căminul familiei în căminul satului, al
oraşului, al societăţii unde i se simte nevoia, căci omenirea este plină de fiinţe care
scâncesc în leagăne şi mocnesc pe paturi de neputinţe şi se mişcă alene pe cârji de ologi.

Maternitatea aceasta, soră cu virginitatea şi cu zămislirea de prunci, este calea care duce
persoana femeii prin notele particulare, fie sufleteşti, fie trupeşti ale sexului ei, spre
Dumnezeu. Insă ceea ce este sublim e faptul că împreună cu ea, duce omenirea întreagă.
Aşa se înţelege şi cuvântul lui A. Comte: „Omenirea va fi făcută de omul ce cugetă
sub inspiraţia femeii‖.

Maternitatea aceasta înseamnă împărtăşirea de sine, înseamnă dăruire de fiinţă şi de viaţă,

dăruire de prisos de fiinţă şi de viaţă. Genitrix et Mater! Născătoare şi mamă! Numai
aceste cuvinte cuprind, în exprimarea lor, conţinutul complet al maternităţii dincolo de o
funcţie de sex, în femeie.
Maternitatea corespunde unui principiu cosmic şi este grija, ocrotirea vieţii împotriva
primejdiilor care o ameninţă, este expresia unei protecţii, care se desfăşoară nu numai
faţă de copil în sensul strict al cuvântului, ci faţă de eternii neputincioşi copii, care sunt
majoritatea oamenilor.

Ea singură cunoaşte secretul drăgălăşenii care încălzeşte şi mângâie.

Ea este transfigurarea legăturilor materiale faţă de copil în legături spirituale faţă de toţi
sărmanii fii ai acestei văi de durere care este pământul. Icoana acestei transfigurări eterne
ne este dată de sfânta Fecioară, Fecioară şi Mamă3, care e mamă după trup a lui Iisus, iar
după spirit este mama tuturor muritorilor.

Maternitatea aceasta este ofranda de sine, ofrandă de materie, de sânge şi carne, de viaţă,
de iubire, de suflet. Maternitatea aceasta este ridicarea emoţiei şi a sentimentului de
iubire - derivat din instinct - care împinge pe părinţi să o protejeze, să se devoteze micii
făpturi pe care au adus-o la viaţă, la rangul unei vocaţii şi profesiuni libere sociale.

În această maternitate sexul este acaparat de persoană, este spiritualizat şi ridicat la gradul
de valoare sufletească. E. Pieczynska-Reinbach4 numeşte această maternitate: „electivă”
şi „de drept divin” şi-şi cuprinde în şase teze propunerile în vederea educării geniului
caracteristic al femeii şi a orientării lui sociale.

Desigur, maternitatea spirituală este, pe temeiul datelor firii, o încununare a eforturilor de

educaţie. Când această năzuinţă de-a transfigura natura a reuşit, atunci maternitatea fizică
se desface de egoism şi se desfăşoară în maternitate spirituală, iar aceasta sfârşeşte, ca
într-o apoteoză firească, în chemarea religioasă de-a sluji sufletelor (E. Huguenin,
„Mission de la femme”, p. 209).

Prezenţa unei femei în slujba acestui fel de maternitate, în loc de-a fi o tulburare a
bărbatului, o aţâţare a elementelor barbare din el, este însăşi „fortăreaţa conştiinţei”
omeneşti, concretizarea iubirii, salvatoarea dragostei, este o mărturisire că viaţa nu este
numai ură, învrăjbire, moarte, humă şi noroi urât, ci împlinirea unor „simţiri
dumnezeieşti”.

Cu toţii, dacă avem ceva bun în noi, ne simţim prin aceasta fiii unor astfel de femei, pe
care noi înşine nu ni le mai putem închipui decât aplecate asupra unui copil care poate să
fie orice om, căci orice om este rezultatul unei asemenea maternităţi. Astfel, femeia se
desăvârşeşte în mamă iar împlinirea mamei este copilul. Lucru prea adevărat şi pentru
femeia dincolo de sex, dincolo de fiziologie.

Aceste precizări lămuresc capitolul care urmează

Copilul este implinirea femeii...

Maternitatea iubirii este o datorie a tuturor femeilor. Naşterea, maternitatea după trup este
o datorie firească a tuturor femeilor care trăiesc în taina sfintei căsătorii.

Petreceam vacantele de vară ca seminarist la Roma, în munţii Apenini. În mănăstirea

noastră singuratică se afla, tocmai deasupra uşii sacristiei, o frumoasă icoană a omului
sfânt moldovean Ieremia Românul, aflat în rugăciune în faţa arătării cereşti: Maica Sfântă
cu Pruncul în braţe. Cu multă familiaritate, călugărul capucin o întreabă:

- Signora mia, siete regina del cielo e non tenete corona? (Doamna mea, eşti regina
cerului şi nu ai coroană?).

- La mia corona e ii mio Figliuolo (Coroana mea este Fiul meu).

Fiecare femeie este regină prin fiii ei. Maternitatea aceasta este slujba încoronării ei de
regină. Copilul este adevărata regalitate a Mamei. Legea mamei este copilul. Din primele
clipe în care natura ţese în copilă viitoarea femeie, arhitectura ei trupească şi sufletească
ia o înfăţişare care nu se explică decât prin copilul ce va să vină. Femeia se arată ca o
anticipare a copilului, iar copilul ca o prelungire a Mamei, ca o maturitate a ei.

„Maternitatea este, din punct de vedere biologic, axa conceptului feminin”5 „este
cvintesenţa femeii. Analiza biologică, spune acelaşi medic, confirmă simbolul aşezat în
prima pagină a Sfintei Scripturi. Adam este pentru a munci, Eva pentru a concepe şi a
naşte. Tu, bărbatule, vei munci; tu, femeie, vei naşte”.

Într-adevăr, contrar bărbatului, la care domină caracterele sexuale secundare, ca

dezvoltare osoasă nervoasă, musculară toracică, indicând aptitudinea pentru eforturile
fizice, dispoziţiile la luptă, la dârză şi stăruitoare muncă, la femeie domină caracterele
distinctive primare, adică organele care servesc înaltei funcţii procreative, adâncite în
fiinţa ei, ascunse în interior, mobilizând în jurul scopului lor celelalte funcţii.

Bărbatul adună muşchii în piept, în torace, ca să lucreze, femeia în „bazen‖ unde va

sălăşlui fiul în timp de nouă luni; bărbatul e un cheltuitor de energie, un risipitor,
femeia e un „grânar‖ ce strânge rezerva pentru menirea maternă a organismului.

Anatomia, direcţia energiei vitale, întreagă minunată activitate funcţională a organismului

femeii indică neapărat o fiinţă: copilul. Este cea mai catastrofală erezie biologică să se
susţină contrariul. Fiecare femeie este o aspiraţie biologică al cărei termen este copilul.

Fiecare celulă îi este un apel, uneori frenetic, un apel al cărui ecou poate să stârnească în
adâncurile organismului şi-a inimii răsunete puternice, mai ales atunci când această
aspiraţie funcţională, biologică este aţâţată, iritată şi nesatisfăcută prin criminale
defraudări ale naturii.
Îmi permit să mă folosesc de această expresie: spaţiul vital al femeii este copilul, altfel
riscă să înăbuşească în ea multe planuri ale Creatorului, mai ales dacă dispreţuieşte
Maternitatea spirituală, - aşa precum spaţiul vital al copilului este dragostea maternă.

În ceea ce priveşte sufletul femeii, cu delicateţele, afecţiunile şi gingăşiile lui, cu iubirea

plină de atâtea parfumuri ce nu se pot reţine, silite să se reverse, să se dăruiască, nu va
putea să rămână în singurătate fără copil.

Chinul cel mai crunt al fetelor bătrâne, solitare şi lipsite de maternitatea spirituală, a
femeii fără copii, este grozava singurătate a inimii, golul vieţii, lipsa unui obiect al iubirii
ieşit din ea, pe care-l reclamă în anumite ore toate fibrele firii. Au fost şi vor fi femei care
au renunţat la Maternitate, nu pentru iubirea supranaturală, ci pentru o glorie sau ambiţie
pământească şi s-au simţit nenorocite.

Gina Lombroso, în a sa carte „La femme aux prises avec la vie” (p. 36 ssqu), vorbeşte de
zădărnicia zadarnicilor tuturor dorinţelor femeii care izvorăsc din afară de fiinţa ei
structurată în vederea maternităţii.

Vorbeşte despre Sofia Kowalewski, marea matematiciană, că în mijlocul triumfului ei

de la Paris, unde trebuia să primească premiul Bourdin, îl întâlneşte pe unul din verii ei
pe care-l lăsase tânăr în Rusia. Acesta îi vorbeşte de viaţa-i casnică, de salba de copii
care-l iubesc, de plăcerea de a fi cu ei. Un sentiment de pizmă violentă o surprinse pe
matemaciana noastră aceasta muşcându-şi buzele auzind spovedania acestei fericiri între
copii, gândindu-se că şi ea ar fi fost mult mai fericită dacă ar fi rămas la idealul
căminului, ciorchină minunată de prunci. Şi iată că, în lunile acestui triumf, în care căzură
asupra ei nesfârşite onoruri din toate unghiurile lumii, Sofia Kowalewski s-a simţit mai
nenorocită ca niciodată. I-a scris prietenei sale, Loeffler: „Sunt nefericită ca un câine”.
Nu, eu cred că aceste animale nu pot să fie atât de nefericite ca omul, şi îndeosebi, ca
femeia.

În revista franceză „Pour les jeunes filles‖ a grupării „Association du mariage

chretien‖ s-a publicat un fel de anchetă făcută printre femeile necăsătorite. Din mulţimile
de răspunsuri reiese ca cele mai multe femei rămase celibatare din alte motive decât
alegerea liberă a stării de virginitate, pentru a se consfiţi unui ideal de spirituală
maternitate, resimt adânci suferinţe în urma faptului de a nu ajunge niciodată mame. Nu
acelaşi lucru este cu sufletele-fecioare consfinţite Domnului în viata de mănăstire, unde o
vocaţie reală la maternitatea spirituală copleşeşte absenţa maternităţii vremelnice.

Ceea ce spunem este îndeosebi adevărat, verificat la aşa numitele „amazoane” ale vieţii
moderne. Femeile care au ales o carieră în locul unui copil în sfântă căsnicie, femeile care
au voit dinadins să fie „emancipate” şi de sub „tutela” soţului şi de sub jugul căminului
înflorit în surâsuri de copil, şi de sub incomodările cotidiene ale micilor odrasle, şi-au
simţit după o vreme sufletul ca învelit într-o mahramă de jale, pe care nimic lumesc nu
ajunge s-o mai sfârtece de pe inima lor dezamăgită.
„Cine bănuieşte, scrie una dintre ele (Rev. „Esprit”, număr dedicat femeii), că de 10 ani
sunt o femeie „liberă”, nu am petrecut o zi fără să plâng; că acest personaj socotit
persoana mea, e o fiinţă artificială, fabricată, de pură invenţie, mai precis un rol? Cine
bănuieşte că nu mi-e cu putinţă să ţin în braţele mele un copilaş fără să simt o înfiorare pe
care nu o pot stăpâni, că pe măsură ce comprimi inima, ea mai mult cântă, dar cu o
ardoare mohorâtă?”

În Cuvântul înainte din cartea sa „L’enigme de la femme‖, Dr. Pierre Vachet

istoriseşte confidenţele unei femei luptătoare, intelectuale de primul rang, exemplu de
energie şi echilibru, organizatoare, statisticiană etc. în urma spectacolului josniciilor din
familia sa, a minciunilor şi destrăbălărilor ce se pot ascunde în dosul cuvântului „iubire”,
a renunţat la căsătorie şi a voit să rămână independentă…

Dar, acum spre cincizeci de ani, îi pare rău că nu a ieşit niciodată dintr-o crudă
singurătate. Tresare la ideea unei mânuţe de copil pierdută strâns între degetele ei…
„Poate am fost prea temerară în revolta mea… poate suntem supuse marilor legi ale
servituţii materne şi, dacă ne răzvrătim împotriva destinului ce ni s-a impus, alergăm în
faţa unei dezordini fiziologice şi a unei dezamăgiri morale”.

În Suedia, multe femei şi-au croit cale în viaţă muncind alături de bărbaţi; Marc Helys
face această observaţie, dovedită, acelora care ar contempla doar cu satisfacţie şi
admiraţie acest curaj al femeii moderne: «Printre toate aceste femei pe care le văd
muncind cu succes, nu-i una care să nu fie gata să renunţe la cariera sa pentru o iubire sau
un cămin…” („A travers le feminisme Suedois”, p. 323).

Toate ambiţiile femeii se ofilesc, toate mândriile se sting, toate „profanele iubirii” care nu
se învârt în jurul maternităţii, cad moarte, putrezind în suflet şi lăsând moştenire o inimă
bolnavă, un suflet istovit într-o viaţă pustie, vrednică de blestemat cum a blestemat Iisus
Domnul smochinul îngâmfat în frunze, dar lipsit de rodul pe care cereasca înţelepciune i
l-a hărăzit şi pe care l-a îndepărtat de la sine.

Am sub ochi volumul IV din „Les cahiers Contemporains‖ de sub direcţia lui F.
Divoire: „La femme emancipee‖. Cuprinde o anchetă printre cele mai mari şi mai alese
femei din mai multe ţări. Ei bine, răspunsul unanim al lor reiese cam sub forma aceasta:
emanciparea femeii este tot atâta cât creşterea respectului pe care bărbatul, societatea,
legislaţia şi însăşi femeia, ajung s-o aibă faţă de menirea ei esenţială. Care? „aceea de-a
prefera să îmbrăţişeze un copil în loc de a îmbrăţişa o carieră” (p. 204).

Femei de ieri şi de alaltăieri, nu invidiaţi pe aceea care cerşeşte cu febra lăcomiei după
„libertate” emanciparea zilelor de azi, chei aceasta este femeia stearpă, goală, rece şi
rătăcită în cămine unde vatra nu există sau este acoperită cu cenuşă şi spuză şi nu pâlpâie
luminoasă şi curată nici o flacără.

Femeia este „piedestalul însufleţit” al copilului; oricât i-ai căuta trăsăturile, nu i le vei
afla, se confundă cu acelea ale copilului6. E cu neputinţă să înţelegem o icoană a Sfintei
Fecioare Maria fără Pruncul Iisus. Am simţi că nu este întreagă, că este ciopârţită. Pe
iconostasele noastre în partea stângă a uşii împărăteşti este aşezată icoana Maicii sfinte cu
Iisus în braţe. Ea nu este întreagă decât aşa, cu Iisus în braţe. Biserica nu a ştiut şi nici nu
a putut să ne redea o înfăţişare mai desăvârşită: Mama împlinită în copil. Dar nici ceva
mai încântător pe pământ nu ar fi putut găsi.

Cunoscutul medic Rene Biot are pagini în cartea sa „Le corps et l‟âme”, pe care le
rezumă în cuvântul: „chemarea femeii”. El scrie astfel: „Tot ceea ce constituie şi
deosebeşte biologiceşte şi psihologiceşte (am zice trupeşte şi sufleteşte) pe femeie, este o
orientare spre maternitate”. Apogeul biologic al organismului feminin este numai atunci
când a sălăşluit în el o nouă viaţă (p. 143).

Nimeni nu se mai îndoieşte astăzi, în afară de femeile frivole şi criminale, că Dumnezeu a

scris în organismul şi inima femeii un cuvânt ca un vis, un plan ca o dulce poruncă fără
silă, care lasă loc libertăţii: copilul, şi a legat de el neasemuite binecuvântări. Copiii sunt
aureola şi gloria femeii mame, prin ei învinge timpul şi moartea.

Cornelia, fiica lui Scipio Africanul, biruitorul lui Anibal, soţie a lui Tiberius Gracchus,
ajunse în văduvie cu doisprezece copii. Dintre aceştia îi rămaseră doi băieţi, Tiberius şi
Caius, pierzându-i pe ceilalţi în timpul văduviei. Oricât de virtuoasă era această femeie,
oricât de fermecătoare şi mare la suflet, slava nu i-au făcut-o aceste însuşiri, ci minunaţii
ei copii pe care i-a iubit şi crescut cu înţelepciune. Senatul şi poporul roman, vrând să
cinstească memoria unei astfel de mame, ridică un monument de marmură şi bronz cu o
inscripţie simplă:
„ Cornelia mater Gracchorum “.
„Cornelia mama Grachilor”.

Aşa se rezumă istoria şi biruinţele unei femei, a unei mame! Iar Evanghelia consacră
această unanimă convingere a tuturor popoarelor numind-o pe Sfânta Fecioară: „Maria,
din care S-a născut Iisus”.

O cucernica slujba...
Iau acum alţi ochi, altă privire: vreau să văd în lumina cea de sus funcţia maternităţii.

Să nu se spună că lucrarea trupului mamei este atât de aproape de evenimentele oarbe,

comună cu aceea a atâtor fiinţe negrăitoare. A fi mamă e un act moral mai presus decât
un act biologic. Numai despre o femeie „binecuvântată” poţi spune că este îmbibată cu
eternitate, că este o fiinţă cu două rădăcini în veşnicie.

Aşa cum sfântul, eroul şi creştinul fac din moarte - act biologic dacă vrei, - supremul act
moral, suprema afirmare a libertăţii, criteriul vieţii lor, consfinţirea faptelor,
răscumpărarea nelegiuirilor şi trecerea la Viaţă, cu mult mai adevărat femeia, când
naşte, poate săvârşi cel mai înalt act moral, dacă acceptă şi vrea să dăruiască cu
iubire o nouă viaţă, o nemuritoare viaţă.
Moartea nu se poate evita şi, totuşi, Iisus a făcut din a Sa, împăcarea noastră cu
Dumnezeu, arătându-ne astfel că putem schimba în act de neasemuită valoare morală şi
vrednicie o acţiune atât de strâns legată de legea vieţii trupeşti. O concepere şi o naştere
se pot evita, cu atât mai mult şi cu mai deplină libertate, acceptând să fii mamă, săvârşeşti
un act de înaltă valoare morală, poate cel mai tipic şi mai semnificativ, fiind în joc iubirea
care dăruieşte şi cu rodul ei care este o viaţă de om, iar mijlocul, este Jertfîrea de sine. În
fiecare act moral aceste trei elemente îi ridică valoarea până la a face din el un act eroic
sau un act de sfinţenie.

Sfântul Patriarh Proclus din Constantinopol o salută pe Sfânta Fecioară cu aceste cuvinte:
„Bucură-te CATEDRALĂ în care Fiul lui Dumnezeu Se hirotoniseşte Preot”. Unde? În
SÂNUL Ei. Ce este acest sân al Fecioarei, acest pântece mai sfânt si mai ales decât
cerescul azur dacă nu un PARADIS, căci Dumnezeu numai în cer sălăşuieşte? „Quantus
in sinu Patris, tantus in utero Virginis!” Din sânul Tatălui în sânul Fecioarei, cerul nu se
mişcă; cer acolo, paradis aci, din Paradis în Paradis. „Acolo-i Cerul, unde-i Hristos”,
(Sfântul Ioan Gură de Aur). Tot atât de bine e acolo ca şi aici, tot atât de vrednic, de
adorabil în sânul Tatălui ca şi în sânul Sfintei Sale Mame.

Dumnezeu S-a întrupat în sânul Fecioarei; în sânul oricărei mame „întrupează” un suflet,
chipul, icoana nemuritoare a Sa. Într-un Paradis pământesc Dumnezeu l-a creat pe Adam.
Acolo S-a aflat Domnul, a luat ţărână şi a lucrat trupul celui dintâi bărbat. Iar acum se
apleacă din nou, şi creează un suflet nemuritor, apoi, în colaborare cu mama, alcătuieşte
trupul, ramă pentru icoana şi asemănarea Sa.

Ceea ce a făcut în Paradisul pământesc face în femeie. Ingeri noi, ceruri noi şi pământuri
noi, fiinţe noi nu mai creează Stăpânul ci, din ziua a şasea „s-a odihnit” de toate cele ce
făcuse. Dar creează sufletele omeneşti neîntrerupt. Unde? în sânul mamelor, cum în
Paradisul fericit a plăsmuit trupurile strămoşilor, apoi a suflat suflare de viaţă.

Citeşte minunata istorisire a Creaţiei omului în Cartea Facerii şi gândeşte cu adâncă

încântare, smerenie şi credinţă, o, femeie, o, mamă, că toate acestea se petrec de acum în
tine, în fiinţa ta, în sânul tău, aşa cum s-au petrecut în raiul desfătării de odinioară.

Auzi umbletul Domnului Dumnezeu care se plimbă în adierea serii în grădina

raiului, auzi lucrarea Domnului în sânul tău. „Nu ştiu cum aţi fost zămisliţi în
pântecele meu, nici cum v-am dat spirit şi viaţă, iar înfiriparea aceasta a fiecăruia
nu eu am întocmit-o‖, zicea Mama mucenicilor, copii pomeniţi în a II-a Carte a
Macabeilor ( 7, 22).

Lucrarea Domnului este şi modul în care s-a-săvârşit s-a scris în prima pagină a Sfintei
Scripturi, când prima mamă ne-a fost pământul sub degetul lui Dumnezeu şi primul
pântece din care ni s-a înfiripat trupul. Când Domnul zice: „Să facem pe om după
chipul nostru şi după asemănarea noastră‖, e aici să-l şi plăsmuiască, aici în sânul
tău.
Tot ce s-a făcut în ziua aceea a Edenului se face acum şi de atunci neîntrerupt în
fiecare sân de mamă. Cea dintâi femeie, la naşterea celui dintâi prunc, a rostit acest
mare adevăr pe care vreau să-l desluşesc acum: „Am dobândit un om de la
Dumnezeu’. Este prima definiţie a maternităţii.

Descoperiţi această mărire a trupului vostru de femeie şi împliniţi cuvântul sfântului

Pavel: „Proslăviţi pe Dumnezeu în trupurile voastre ” (I Cor. 6, 7). Îngăduiţi Domnului
să lucreze în acest unic „laborator‖ de viaţă nemuritoare al întregii Creaţii, căci în
sânul vostru pieritor într-o clipă, într-o durată veţi purta ca într-un sfânt chivot,
puterea creatoare şi sufletul, icoana Lui ce nu se poate nimici.

Creştinii Il preamăresc pe Dumnezeu în trupurile lor fie prin virtuţile curăţiei şi-a
penitenţei, fie prin martiriu, fie prin maternitate.

Acesta din urmă mod este exclusiv rezervat femeii aşa cum Taina Preoţiei este
exclusiv rezervată bărbatului.

Preotul este tatăl vieţii supranaturale. Mama este preotul vieţii naturale. Astfel, putem
spune cu adevărat: Femeia, prin maternitate, săvârşeşte un ritual, religios, săvârşeşte o
„cucernică slujbă” a trupului, o jertfa sângeroasă care-l proslăveşte pe Dumnezeu şi are
ca rod viaţa de om.

Este atât de religioasă această „slujbă” a funcţiei maternităţii în biserica trupului, încât
poate să fie răscumpărătoare, căci scrie Apostolul: „Se va mântui prin naşterea de fii…”
(I Tim. 2, 15), pentru că mama, prin credinţă şi iubire, „ îşi înfăţişează trupul ca o jertfa
vie, sfântă Domnului bineplăcută” (Rom: 12, 1). Aşa cum orice mântuire este un dar al
Domnului, şi pruncii mamei sunt darul Lui: „Copiii sunt o moştenire de la Domnul, rodul
pântecului este o răsplată de la El‟( (Ps. 127-3).

Păcatul femeii îl răscumpără mama.

Plăcerea femeii o plăteşte mama.

Femeia monstru, femeia egoistă, femeia voit sterilă, femeia valoare-marfă, femeia valoare
pur estetică, este răscumpărată de femeia mamă prin naştere de prunci, acţiune de o înaltă
valoare morală şi religioasă totodată.

În ritualul sfintei cununii, Preotul cheamă asupra soţilor, îndeosebi asupra femeii
„bucuria aceea, ce a avut-o fericita Elena când a aflat cinstita Cruce”. Precum, prin
durerile Crucii Iisus a dat viaţă lumii, prin durerile naşterii mama dă viaţă unui om în
lume; precum jertfa sângeroasă a Crucii ne-a răscumpărat, jertfa naşterii de fii
răscumpără în credinţă şi sfinţenie.

Femeia, prin soţ, a aflat sfânta Cruce, iar prin naştere, săvârşind jertfa pe această
cruce, şi-a a aflat izbăvirea.
Femeia care ocoleşte maternitatea este „flens dico‖ vrăjmaşa de moarte a Crucii ei
şi, în consecinţă, a mântuirii ei. într-o măsură, toată poezia tragică a Crucii, tot
florilegiul încântării sfinţilor Părinţi în faţa acestui smerit instrument al mântuirii, se pot
aplica la crucea femeii, la naşterea de prunci.

Prin această Cruce, viaţa se reeditează peste timp şi generaţii, viaţa se face neîntrerupt
primăvară. Prin fiecare copil, mama, împreună cu tata, îşi înnoiesc tinereţile şi
îndepărtează graniţele morţii. Maternitatea este forma pe care o îmbracă Providenţa
pentru a împrospăta viaţa omenească, a o legăna, a o creşte în sfinţenie.

Doar Mama este geniul bun al vieţii, geniul întreg; ceilalţi genii lucrează pe crâmpeie de
viaţă, pe crusta vieţii, nu pe substanţa vieţii.

Oamenii concep o idee, un plan, o carte, o orânduire, o „lume nouă‖, dar mama
concepe omul; ea concepe viaţa care susţine ca un trunchi toate măreţele născociri
ale celorlalte genii omeneşti.

Mama, născând pruncul, zideşte o nouă biserică lui Dumnezeu; ea este arhitectul şi
ziditorul unui sfânt lăcaş de închinare, mai aurit decât bazilica Sf. Maria Maggiore din
Roma cu tavanul în aur, mai candid decât Domul din Milano, munte de frumuseţe în
marmoră albă, mai scump decât orice zidire ridicată de mâna omenească, mai iubit decât
toate superbele monumente de piatră şi argint, fală a geniului omenesc, care vor sfârşi
prin a se risipi în colbul (praful n.n.) pământului, fără ca mâini gingaşe şi puternice să le
înalţe din nimicirea lor, până când această bisericuţă zidită de „geniul matern”,
destrămată în ţărâna din care a fost lucrată, se ridică falnică în lumină şi nestricăciune la
sunetul trâmbiţei lui Dumnezeu, la glasul arhanghelului, căci şi pentru această biserică El
a coborât pe pământ şi a pătimit.

Mama născând pruncul, îl întregeşte pe Iisus, noi fiind mădulare ale trupului Lui, din
carnea Lui şi din oasele Lui (Efes. 5, 30). Ca un sol de sus, ambasador al Domnului
Dumnezeu, fiecare copil vine cu următoarea scrisoare: „Cine-l primeşte pe acest prunc,
pe mine mă primeşte”1.

Cu această povară şi răspundere pentru noi, pruncul intră în viaţă. A refuza copilul
înseamnă a refuza pe Iisus Hristos; absenţa căutată a pruncului este absenţa voită a lui
Dumnezeu. E atât de mare şi de sfânt acest adevăr, încât îţi vine să crezi că, într-un
anumit fel, cu fiecare mamă în ora ei se repetă scena Buneivestiri, căci, ceea ce-i Iisus
prin natură, fiecare copil va fi prin adopţie.

Bucură-te, Domnul este cu tine, Binecuvântată eşti tu.

Când Ana, mama profetului Samuel, a luat în pântece, „Domnul şi-a adus aminte de ea”.
O grijă, o providenţă aparte o cuprinde, îi învăluie fiinţa şi numărul zilelor. Atenţia Celui
Atotputernic este îndreptată spre acea femeie şi, împreună cu El, toată lumea nevăzută.
- Nu te teme, iată, vei zămisli în sânul tău şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus…
Acesta se va chema fiul Celui preaînalt…
Ceea ce s-a petrecut cu Mama Fecioară în chip supraomenesc se petrece cu fiecare mamă
în mod firesc. Şi aici, la zămislirea comună a muritorilor, se poate spune: „puterea Celui
preaînalt te va umbri…”. Vers cu vers, adevăr după adevăr, în realitatea lumii naturale se
poate spune ceea ce se înţelege acolo în realitatea lumii supranaturale, şi, iarăşi, despre
fiecare prunc născut în har, ceea ce se spune despre Pruncul Iisus născut în timp.

În Cartea Facerii în capitolul 16 şi 21 se scrie despre Agar, roaba egipteancă a lui

Avraam. Femeia este alungată în pustie, odată când purta fiul în sân, altădată când îl purta
la sân. Singură, rătăcitoare, strâmtorată în durerea şi suspinul ei, nici un pământean nu-i
întinse o mână de ajutor. Însă ea a fost binecuvântată. Domnul şi-a adus aminte de ea,
puterea Celui preaînalt a lucrat în ea şi, iată, îngerul Domnului o apără, o sfătuieşte, o
aşează pe calea cea bună. Acest înger, nevăzut tovarăş, este de strajă lângă fiecare mamă
binecuvântată, cu o încredinţare nouă şi grea a lui Dumnezeu.

Şi de ce? Numele acelui pe care îl poartă şi-L va naşte este Iisus, adică mântuitor. Fiecare
copil este un mântuitor: îi mântuieşte pe părinţi de bătrâneţile neputincioase, mântuieşte
viaţa de pieire, mântuieşte viitorul, mântuieşte virtuţile creştine, o mântuieşte pe mama
care l-a cules din cer şi l-a adus în această lume văzută, după cum scrie sfântul Pavel.

Evanghelia iubirii

Când Giuseppe Sarto - Papa Pius X de mai târziu, - a fost ales şi hirotonit episcop, simţi
filiala datorie să facă imediat o vizită măicuţii sale. Voi să o surprindă cu harul primit.-
Ce inel frumos mi s-a dăruit, - îi zice arătându-i inelul vlădicesc cu piatra de ametist şi
cununa celor douăsprezece cristale de diamant.

- Frumos, fiul meu, - răspunse alba bătrânică. - Dar tu nu l-ai avea, dacă eu nu l-aş avea
pe acesta - şi arătă inelul de căsătorie.

Fiul o cuprinse în braţe şi-şi amestecară lacrimile de bucurie şi recunoştinţă fată de

Dumnezeu.

Iubirea omenească consfinţită urmează o lege universală ieşită din esenţa divină:
fecunditatea. Iubirea vine de la Dumnezeu şi trebuie să se întoarcă la Dumnezeu, dar nu
singură, ci cu spor de viaţă nouă sau sfinţită. Iubirea este organizarea creaturilor spre
fecunditate; iubirea omenească este îndreptată spre fecunditatea omenească. Iubirea este
lumea în mers, creaţia în creştere, în efortul de biruinţă al vieţii.

O soţie îi scria odată soţului său: „O, cât de sfântă este iubirea noastră! Ea vine de
la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu ducându-i şi inimile noastre…‖ şi rodul
iubirii: copilul! Iubirea nu se întoarce la Dumnezeu fără copii, fiind o „fărâmă” din
Puterea Creatoare împărtăşită omului. Iubirea este puternicul „Să fie!‖. Să fie viaţă,
care continuă din ultima zi a Creaţiei să primească viaţa ce stăruie între ruine şi
morminte.
„A iubi nu înseamnă a ne avea drag unul pe altul, ci a privi împreună în aceeaşi
direcţie‖ (Saint-Exupery), direcţia iubirii familiare care este copilul. Oricare alta este o
sterilă, mincinoasă şi ucigătoare halucinaţie. „Orice iubire adevărată îşi are rădăcina aci:
să iubeşti un al treilea” (Kierkegaard); în iubirea prieteniei să iubeşti virtutea; în
caritate să-L iubeşti pe Dumnezeu; în iubirea conjugală să iubeşti copilul.

Fiecare din aceste iubiri nu este salvată decât prin acel „al treilea”; virtutea, Dumnezeu,
copilul. Virtutea îndreptăţeşte iubirea prieteniei, Dumnezeu îndreptăţeşte şi înalţă iubirea
carităţii, copilul justifică şi sfinţeşte iubirea conjugală. Iubirea prieteniei nu poate să
existe fără de virtute, iubirea carităţii nu poate să existe fără Dumnezeu şi nici iubirea
conjugală adevărată nu poate să existe fără copil. Virtutea dă naştere la iubirea prieteniei;
Dumnezeu dă naştere la iubirea carităţii: copilul dă naştere la adevărata iubire conjugală.

A iubi înseamnă a accepta să nu mori; a iubi înseamnă a intra în adevărurile vieţii după
voia Celui ce a creat viaţa şi legile ei. Iubirea este o consimţire la legea fecundităţii. În
fiecare iubire omenească zace o speranţă spre veşnicie. Nici o iubire nu suportă să i se
îngrădească această perspectivă. Ea nu vrea orizont în timp, aspiră la eternitate.

Iubirea conjugală aspiră şi mai mult. Cât de frumos accentuează scriitorul A. Bordeaux9:
„Souviens-toi que se marier c‟est accepter de durer”. Aminteşte-ţi că a te căsători
înseamnă a consimţi şi a primi să dăinui. Şi dăinuirea se face prin copil.

Copilul este eternitatea iubirii conjugale.

Iubirea omenească în căsătorie are o dublă fecunditate: una de potenţare a vieţii, alta de
multiplicare a vieţii. Viaţa personală a celor doi soţi creşte, îşi înalţă nivelul, se dezvăluie
prin iubirea reciprocă: totodată, viaţa omenească se multiplică: o nouă icoană a lui
Dumnezeu îşi face loc pe pământ.

Fecunditatea spiritului şi fecunditatea trupului sunt rosturile în trup şi peste trup ale
iubirii în taina căsătoriei. Cine stăvileşte această fecunditate se împotriveşte
planurilor Creatorului când a creat iubirea şi a sfinţit-o binecuvântând convieţuirea
bărbatului şi a femeii: CREŞTEŢI ŞI VÂ ÎNMULŢIŢI.

„Creşteţi…‖, căci fiecare iubire legitimă şi după fire este un spor de viaţă, o voinţă de
curăţie, o sforţare de spiritualizare, o revărsare de flăcări şi binefaceri în favoarea
dragostei.

„Şi vă înmulţiţi,..‖, deoarece iubirea soţiei şi a soţului se mărturiseşte, se cimentează şi

se întruchipează în copil: „Nuptiarum quippe fructus homines sunt” întăreşte sfântul
Augustin, Rodurile căsătoriilor sunt oamenii10.

Iubirea conjugală este dorinţa de a se depăşi în muncă şi în timp, de a crea o icoană vie
a reuşitei năzuinţei lor, de a trece peste graniţele individuale, de a-şi dovedi că într-adevăr
viaţa creşte şi se înmulţeşte prin iubirea lor de soţi. Şi, astfel, apare copilul, mic şi totuşi
uriaş rezumat al trudei lor, al iubirii lor, sinteză a două inimi, a două puteri de viaţă, a
două voinţe de depăşire de sine, de matură şi voită abandonare în suflarea de viaţă, care
mână constelaţiile şi lucrează la fecunditatea acestei iubiri.

Adesea teologii s-au complăcut în asemănarea iubirii conjugale împlinite cu Sfânta

Treime, a cărei miniatură se arăta a fi. Tot aşa cum Spiritul Sfânt este iubirea
substanţială care izvorăşte din Tatăl şi din Fiul ca dintr-un singur izvor, aşa şi copilul,
această cristalizare a iubirii, izvorăşte din tată şi mamă ca dintr-un singur izvor, „şi vor fi
doi într-un trup”. Deoarece iubirea între soţi este nelimitată şi necalculată, aşa cum este
firea iubirii, nu se poate arăta decât printr-un număr tot mai mare de copii, mărturisire
neîntreruptă a unei neîntrerupte iubiri fecunde.

Aşa se arată iubirea omenească fără jurisconsulţi, fără contabili şi fără statistici, nu din
fuiorul visărilor romantice şi a reveriilor adolescente, ci din conştiinţa omenească şi
lumina creştinească. Această „Evanghelie a iubirii” este cuprinsă atât de expresiv în
versul popular:
Giuru (jur n.n.) pe mândrul soare
Ce sfârşit nu are
Că eu vreau să-mi fii
Mamă la copii!

Casatoria – Neinlaturatul binom terestru

La toate popoarele, căsătoria a fost un act religios aşezat sub invocarea Dumnezeirii”,
constată marele jurisconsult Demolombe. Iubirea însăşi este cea mai religioasă dintre
sentimente, şi cu atât mai mult consfinţirea ei prin legământul de statornicie înaintea lui
Dumnezeu.El şi ea se simt organizaţi şi alcătuiţi unul pentru altul şi vor să se adopte
reciproc, deoarece în sufletul lor sunt elemente care corespund unele altora, încât se atrag
printr-o misterioasă afinitate, se căznesc să se întâlnească spre a se desăvârşi şi împlini; în
inima lor, de asemenea, sunt fibre de viaţă care sună într-un solo nepotrivit, anemic şi
lipsit de vlagă, deoarece lipseşte elementul corespondent din inima celuilalt. Atunci se
exercită atracţia vehementă şi înflăcărată a inimilor. În urmă, trupurile înseşi au
corespondenţe adânci care se caută reciproc sub impulsuri surde, mistuitoare şi
promiţătoare.

Femeia şi bărbatul sunt unul pentru altul întâlnirea lor voită, ca să răspundă celor trei
chemări, a sufletului spre desăvârşirea persoanei lor, a inimii spre întărirea şi uşurarea
noilor poveri, a trupurilor spre naşterea de prunci, se numeşte căsătorie. Este un
„contract” spre a realiza, după legile firii, dubla fecunditate, cea spirituală şi trupească.
„Căsătoria este actul creator al unei tovărăşii de viaţă cu menirea să nu piară
niciodată‖ (G. Renard).

Prin esenţa sa căsătoria este un act prin care soţii se depăşesc, se întrec pe sine, creează o
lume nouă din tainele vieţii, cel mai religios din toate acţiunile personale, cel mai
biologic din toate manifestările sufleteşti, cel mai antiegoist din toate bucuriile şi
plăcerile omeneşti. Când Dumnezeu i-a binecuvântat pe Adam şi pe Eva „S-a
odihnit‖.
De atunci ei aveau să înceapă misiunea lor: să copieze faptele lui Dumnezeu, pentru că ei
înşişi erau o copie a firii Dumnezeieşti; aveau să înalţe viaţa dăruită şi să sporească viaţa
omenească. Ei deveneau creatori după chipul şi asemănarea Creatorului lor, legaţi cu
legătură sufletească şi trupească şi consacraţi misiunii de a înălţa şi înmulţi viaţa… Aşa
se arată prima căsătorie la care nuni au fost conştiinţele lor, iar Arhiereu binecuvântător
Insuşi Dumnezeu.

De atunci soţii se leagă liberi şi iubitori în căsătorie, doi delegaţi ai lui Dumnezeu, ca, în
numele Lui şi prin puterea Lui, să continue a reedita creaţia omului, căci Domnul i-a
înzestrat cu puterea pro-creativă şi opreşte cu asprime ca această putere dătătoare de viaţă
să fie obiectul exclusiv al unor socoteli mârşave, egoiste şi aducătoare de moarte.

Menirea iubirii este unirea; menirea unirii este colaborarea spre fecunditate;
menirea fecundităţii este mărirea lui Dumnezeu. Acesta este planul Creatorului pe
care trebuie să-l aducă la îndeplinire soţii în căsătorie.

„Soţii sunt deplin liberi să se căsătorească, sunt liberi să se însoţească cu cine vor, dar nu
sunt liberi să schimbe natura căsătoriei. Odată ce omul este căsătorit, e supus
proprietăţilor esenţiale ale căsătoriei şi legilor stabilite de Dumnezeu. De la Dumnezeu
vine întemeierea căsătoriei, scopul, legile şi foloasele ei; de oameni atârnă
întemeierea fiecărei căsătorii particulare, unită cu obligaţiile şi binefacerile hotărâte
de Dumnezeu şi bazate pe oferirea persoanei proprii celeilalte pentru tot timpul
vieţii‖ (Papa Pius XI).

Căsătoria şi crearea familiei este pasul religios, moral, oficial şi social prin care te legi să
te depăşeşti ca individ şi, deci, să te consacri, nu egoismului, ci unui devotament cu
urmări pline de mister şi de rosturi mari.

Ceea ce nu este casatoria

Căsătoria nu este o asigurare împotriva neputinţei bătrâneţelor şi reumatismului, nici
capătul de odihnă al unei vieţi risipite şi consumate în destrăbălare.

Căsătoria nu este un contract pentru legitimarea „legală a luxuriei”, înscăunarea într-o

proprietate de desfătare pentru instinctele trupului, un mijloc de-aţi asigura o victimă
supusă pasiunilor şi libertinajului nesăţios.

Căsătoria nu este asocierea trecătoare a două trupuri pentru a scoate maximul de plăceri
cu minimum de cheltuială şi oboseală.

Căsătoria nu este un egoism în pereche spre a se desfăta cât mai deplin de celălalt,
stăpâniţi de convingerea că soţul de „viaţă” este spre fericirea „mea” şi nu eu spre
fericirea „lui”.
Căsătoria nu este experienţa condiţionată a două pofte ce se atrag ca să bea una din alta,
ca apoi să se respingă, mai setoase şi mai furioase, ca să reînceapă aiurea vârtejul
chemării sângelui.

Căsătoria nu-i un simplu fenomen legal şi fiziologic în care omul abzice de orice control
asupra poftei, controlând în schimb jocul firesc al instinctului genetic spre a-l înşela în
menirea lui şi a evita astfel o povară după care nu strigă nici o pulsare a inimii, nici o
glăsuire a pasiunii.

Căsătoria nu-i o întreprindere a simţurilor independentă de iubirea minţii, de iubirea

inimii şi de statornicia voinţei.

Pe ce se întemeiază concepţiile greşite ale căsătoriei? Pe concepţia femeii, a iubirii şi a

vieţii. Femeia? Un obiect însufleţit pentru a stârni şi satisface poftele bărbăteşti. Iubirea?
Mai mult o apropiere trupească, o viclenie a naturii, „a geniului speciei” prin care vrea să
perpetueze viaţa în ciuda altor socoteli omeneşti. Viaţa? O perioadă de timp îngăduită
de nu ştiu ce zeitate morocănoasă ca să-ţi croieşti un Eden, profitând cât mai mult de
semenii tăi.

În adâncul celor ce cugetă, şi dacă nu cugetă se comportă ca şi cum ar cugeta astfel, zace
şi domneşte un păgânism, reînviat de curentele „filosofice” de astăzi: invidualism -
hedonim, sau lăcomie după plăceri dublată de necredinţă.

Independenţa faţă de orice lege care ar putea să-şi rostească imperativul în interiorul
conştiinţei; ignorarea oricărui scop de ordin moral, social, sau religios şi ca, urmare,
totală nepricepere a jertfei, a devotamentului care nu rodeşte o imediată şi simţită
„binefacere”, refuzul de-a crede în valoarea şi realitatea a ceea ce nu-i util şi nu se-
ntoarce spre profitul individual, sunt elementele potrivnice concepţiei naturale şi creştine
ale căsătoriei.

Această concepţie vulgarizată a dat naştere la imponderabilele stări sufleteşti şi curente

sociale care îmbibă minţile şi tiranizează orice potrivnic. Nu este de mirare că multe
familii au resimţit loviturile când de bici, când de ciocan masiv a acestei mentalităţi
păgâne şi păgânizatoare.

Pe drept a putut să accentueze F. W. Forster, după un articol dintr-o revistă: Odinioară

tipul sfântului era acela care îşi mărturisea curajos credinţa, mergând până la mucenicie;
în Evul Mediu şi până în zilele noastre sfinţenia era în puritatea personală, verguria
sufletului şi a trupului, azi, sau în veacurile apropiate, sfântul poate fi soţul
desăvârşit, căci astăzi, mai presus de toate trebuie să suferi şi să lupţi pentru
căsătoria sfântă.
Cateva principii
1. Menirea căsătoriei este procrearea şi educaţia precum şi desăvârşirea personală
a soţilor.

Creaţia omului se continuă prin om. Dumnezeu ne-a împărtăşit puterea să fim „creatori
de oameni” şi a legat de căsătorie ducerea la îndeplinire a acestei puteri legată şi de
valoarea noastră morală şi de conştiinţa noastră religioasă. Din apropierea soţilor izvorăsc
nenumărate bucurii şi plăceri, multe binefaceri de care soţii se pot bucura ca de o răsplată
în schimbul jertfelor ce li se impun de însăşi natura acestei sfinte tovărăşii, şi care servesc
de asemenea de stimulent pentru săvârşirea anumitor acţiuni.

Cele două scopuri ale căsătoriei sunt atât de strâns cununate, cum e strâns sufletul de
trup. Soţii care se împotrivesc procreaţiei se împotrivesc desăvârşirii lor morale; soţii
lipsiţi de anumite însuşiri morale, cu o personalitate şi o conştiinţă morală degradată, se
vor împotrivi procreaţiei. Soţii care caută printr-un act adevărat omenesc primul rod al
căsătoriei copilul şi educarea lui, vor lucra simultan la propria desăvârşire spirituală.

2. Obiectul consimţământului căsătoriei este dăruirea sufletească şi trupească

— exclusivă şi irevocabilă — spre naşterea după trup şi suflet a pruncilor şi spre
beneficiul spiritual şi trupesc reciproc.

Căsătoria este un act moral-religios a cărui materie sunt acţiunile menite procreaţiei şi
menţinerii iubirii reciproce. Nici unul din soţi nu este în drept să pretindă acţiuni care
nesocotesc obiectul consimţământului căsătoriei fără a săvârşi un abuz, fără a comite un
„păcat strein” şi fără a produce o tulburare în societatea familială pe care au alcătuit-o.
Nici titlul iubirii, nici ameninţarea mâniei, nici alcovul umbros şi adăpostit de perdeaua
din dantelă albă a sacramentului, nu trebuie să înduplece la a te oferi cu trupul şi cu
sufletul, sau numai cu unul din ele, la cerinţe care depăşesc învoirea matrimonială şi uzul
firesc al mădularelor proprii.

Copilul şi dragostea reciprocă trebuie să meargă mână în mână fără să vrăşmăşească. Nu

există dragoste reciprocă în dauna copilului şi nici copilul în paguba adevăratei iubiri a
soţilor. Aceste două idei trebuie să domine toate realităţile de ordin intim, şi trupeşti şi
afective, ca soţii să se menţină în justeţea şi sfinţenia angajamentelor luate. Totul este
îngăduit soţilor din ceea ce nu contrariază scopul firesc al căsătoriei.

3. Legea căsătoriei este fecunditatea. Ea obligă la fidelitate în iubire; nu obligă însă

la un număr determinat de copii.

Orice căsătorie, întrucât este întâlnirea prin prietenie a pornirilor naturale de apropiere a
sexelor, are rod spiritual. Orice iubire e fecundă în bine este călăuzită de raţiune şi
credinţă. „Toate iubirile mari lucrează pentru ceruri“. Fidelitatea în această iubire
lucrătoare de virtuţi şi desăvârşire sufletească răspunde legii fecundităţii spirituale.
Fecunditatea trupească arătată într-un număr determinat sau aproximativ de copii nu este
cuprinsă în legea căsătoriei. Sunt „căsătorii albe” în care soţii, de comun acord, trăiesc ca
frate şi soră, salvând fecunditatea spirituală, accentuând-o, dedicându-se cu toată
vigoarea sufletească formării personalităţii lor.

Ezitarea Prea Sfintei Fecioare în faţa îngerului provenea tocmai din faptul că ea se dăruie
exclusiv acestei fecundităţi spirituale realizată în deplină virginitate, şi nu accepta
maternitatea decât pe cuvântul îngerului că va rămânea fecioară şi va fi totodată mamă.

Sfântul Enric şi sfânta Cunegunda, îndemnaţi la actul căsătoriei din cauza politicii, din
liberă învoire, renunţară la consumarea căsătoriei şi trăiră în jertfa curăţiei. Renunţarea la
fecunditatea carnală nu este justificată decât prin consacrarea la o fecunditate superioară.
în alt caz, procreaţia rămâne o datorie în virtutea poruncii divine: „Vă înmulţiţi!”

În ce măsură obligă această lege? Iată ceea ce este dependent de o seamă de consideraţii
şi împrejurări. Această fecunditate este un act de nespusă binefacere: este o dăruire de
sine, este dăruirea vieţii. Această dăruire o impune iubirea faţă de Creator, ca să folosim
talantul ascuns în trup; e o datorie de generozitate şi de caritate faţă de copilul pe care-l
aduce la fiinţă.

Se înţelege aici copilul cu şansele obişnuite de-a se naşte întreg şi lipsit de tare, nu cu
infirmităţile degenerării; este o datorie impusă de societate, a cărei membri se recrutează
din putinţa părinţilor de-a multiplica şi ridica nivelul vieţii; fecunditatea căsătoriei o
impune şi conştiinţa morală ca o datorie faţă de sine şi soţ sau soţie, întrucât este un dar
de neasemuită perfecţiune să faci pe cineva mamă, sau să-l ridici pe cineva la rangul de
tată, căci soţii se desăvârşesc prin această participare la o însuşire divină, pe care
Dumnezeu o pomeneşte atât de des în Sfintele Scripturi; fecunditatea este şi o datorie faţă
de Biserică a cărei cetăţeni n-au altă obârşie după trup decât voinţa de viaţă, de binefacere
şi de lumină a soţilor de căsătorie.

Trebuie să remarcăm că niciodată şi niciunde şi la nimeni egoismul, comoditatea născută

din el, aversiunea faţă de jertfele pe care le reclamă numărul copiilor, nu pot să fie motive
care să îngrădească „voinţa de viaţă” a firii care în toate nu ni se înfăţişează decât sub
icoana fecundităţii, copie a munificenţei Creatoare.

4. Legea fecundităţii în planul Dumnezeiesc este aceasta: de îndată ce soţii împlinesc

actul generator de viaţă nu au nici un drept să stăvilească mersul natural al lui.
Trebuie să accepte cursul firii.

Soţii „lucrează” ca delegaţi ai Puterii Creatoare. Delegaţia şi colaborarea lor este numai
în sensul prescris de Dumnezeu, care a legat strâns de săvârşirea actului conjugal
conceperea şi naşterea de prunci. Orice deviere voluntară de la acest mers firesc al
colaborării fiziologice în căsătorie este un atentat la planul Creatorului, o trădare a
angajamentelor luate. De aici reiese că limitarea şi măsurarea fecundităţii, când trebuie,
se face printr-o putere de stăpânire de sine, printr-un act moral, urmare a unei convingeri
şi ţinute de natură strict morală şi deloc tehnică.
În ultima vreme s-a vorbit nespus de mult şi s-a scris totodată asupra „metodei Ogino-
Knaus”. Se pot folosi soţii de aceste pretinse afirmări de sterilitate periodică a femeii?
Mai întâi, în ce constă „descoperirea” Ogino şi Knaus. Kyusoku Ogino, medic japonez,
după cercetări migăloase, ajunge, prin anul 1930, la concluzia că în viaţa „lunară” a
femeii există perioade de sterilitate fiziologică şi de fecunditate. Zilele în care femeia se
bucură de perioada de concepere sunt, după părerea ginecologului, numai opt.

Adică ziua ovulaţiei - aproximativ cu 15 zile înainte de menstruaţie, - patru zile care-i
premerg şi trei zile care-i urmează. Cu oarecare probabilitate mai adaugă încă trei zile
înaintea celor patru premergătoare. În total 11 zile de posibilă concepere. Nesiguranţa
fenomenului ovulaţiei, aproape nesimţit, adică al coborârii ouşorului din ovare prin
trompe înspre uter, sileşte lungimea perioadei de fecunditate. Doctorul Ogino a fixat
fenomenul mai sus menţionat între a 16-12-a zi înainte de proxima menstruaţie.11

Medicul evreu Knaus, independent de cercetările lui Ogino, cam în aceeaşi perioadă,
luând alte puncte de început, ajunse aproximativ la aceleaşi rezultate. Capacitatea
constatării perioadei agenetice sau de sterilitate a femeii se aplică numai în cazuri
normale, adică când spaţiul între menstruaţii este constant, cu toată variaţia de zile
particulare femeii; apoi, în ipoteza că nu poate să existe o altă ovulaţie provocată de stări
emotive, de excitări sau alte împrejurări; tot aşa, observaţiile medicilor nu par în
întregime aplicabile în cazurile cu ciclul menstrual scurt; nu se aplică după naştere decât
odată cu reapariţia menstruaţiei.

Fără să ne extindem asupra faptului că ipoteza Ogino-Knaus este contestată sever de

medici de seamă francezi, italieni şi germani, că în America este o Ligă a familiilor
înşelate de vulgarizatorii metodei, că multe femei au vorbit împotriva ei ameninţând
făuritorii „metodei” cu proces şi cu pedeapsa de a creşte şi nutri copiii născuţi în
răstimpul de sterilitate lunară a femeii constatat de ei, ne întrebăm, dacă din punct de
vedere moral, soţii îşi pot permite plăcerea „convieţuirii” în perioada lunară de sterilitate
a femeii, reţinându-se de la orice legătură carnală aptă procreaţiei în cealaltă perioadă de
timp socotită ca favorabilă conceperii?

Nu fără rost, Creatorul a îngăduit o oarecare odihnă „organelor materne” ale femeii. În
sine, nu pare că soţii de căsătorie - făcând să se potrivească continenţa lor temporală
tocmai cu perioada în care fecunditatea lunară este mai probabilă, împlinindu-şi dreptul
conjugal în răstimpul în care organismul femeii este mai puţin apt conceperii - ar
denatura uzul căsătoriei, sau actul trupesc, nici că ar săvârşi, judecând numai din punct de
vedere un păcat de necurăţie.

Ei se adaptează sau, mai exact, îşi adaptează o ipoteză biologică, intrând prin aceasta în
mersul firii, căreia nu se împotrivesc. îşi împlinesc datoria conjugală atunci când femeia
are mai puţin soroc de-a „lua în pântece”, şi se abţin de la orice legături trupeşti când
femeia, după pretinsa lege, ar putea zămisli mai cu siguranţă. Prin aceasta se împlinesc
scopurile secundare ale căsătoriei, potolirea concupiscenţei, întreţinerea dragostei etc,
fără a se elimina ţinta principală a căsătoriei, copilul, care dacă, întâmplător va veni, va fi
bine primit.
Este clar că practicarea pe o scară întinsă a acestei „continente periodice” de la actul
matrimonial ar aduce un dezastru social, moral şi religios, - dacă ipoteza ar fi lege
biologică - al cărui ultim deznodământ ar echivala cu sinucidere colectivă şi, astfel,
compromisă integral legea fecundităţii impusă căsătoriei.

Prin urmare aşa-zisa „continenţa periodică” sau înfrânare şi reţinere de la dreptul

conjugal în timpul în care concepţia este foarte probabilă, nu poate să fie urmată din
motive de calcul egoist şi senzual, din motive de zgârcenie şi lipsă de spirit jertfelnic, sau
din motive de a lăsa o moştenire cât mai neîmpărţită, sau din motivul de a educa copiii şi
de a-i învăţa la o viaţă cu „standard” foarte ridicat, nu cumva să le lipsească ceva ce
părinţilor le-a lipsit în tinereţea lor.

Doctorul Michel Guerin12, după ce combate cu date ştiinţifice teoria Ogino-Knaus,

arătându-i slăbiciunile, se întreabă: „În ce condiţii, totuşi, practica înfrânării periodice s-
ar putea tolera”, sfătuind-o ca o unealtă probabilă la evitarea unor rele de ordin sanitar,
moral sau social?

Primele condiţii sau motive sunt aşa-zisele indicaţii medicale. Soţii pot urma practica mai
sus amintită dacă mama, în perspectiva unei noi sarcini, şi-ar expune sănătatea prin faptul
că sarcina ar reînvia focarul vechi al unei boli rămase ascunse în stare cronică sau vreo
afecţiune latentă a vreunei boli, cum e în unele cazuri de tuberculoză şi cardiopatie, sau
cum ar fi cazul mamei care a avut multe naşteri numai cu ajutorul operaţiei cezariene etc.

Din lipsa de siguranţă a teoriei Ogino-Knaus, un medic sau un preot nu ar putea

recomanda urmarea înfrânării periodice, în cazul în care femeia riscă să-şi piardă viaţa cu
noua sarcină, chiar din faptul că mama este din punct de vedere fiziologic nesănătoasă, nu
poate să i se aplice - nici după părerea susţinătorilor teoriei - regula aflată de experienţa
lor.

În acest caz se recomandă ceea ce rămâne de făcut conştiinţei omeneşti şi creştine:

înfrânarea pe durata bolii. Este altceva dacă constatările ulterioare perfecţionează
formularea teoriei, dacă o lămuresc şi o prezintă sub formă de lege. În acest ultim caz,
descoperirea ar veni ca o adevărată binefacere pentru soţii cu conştiinţă, dar lipsiţi - cum
poate sunt cei mai mulţi - de virtuţile aproape eroice, ca să-i susţină în absoluta renunţare
la drepturile trupeşti conjugale pe o durată de timp nelimitată.

O altă categorie de motive o formează indicaţiile numite economice: şomeri bine

intenţionaţi, sărmani soţi îngrădiţi de sărăcie, fără mai puţin drept de-a se bucura de
beneficiile secundare ale convieţuirii matrimoniale fată de cei înstăriţi; bieţi zileri cărora
nu le este rezervată nici o altă plăcere decât acea ivită din drepturile de soţ; funcţionari cu
leafa ridicolă, cu soţie constrânsă a muncii pentru a spori un câştig neînsemnat şi
insuficient; familii fără adăpost, eterne pelegrine după locuinţe înghesuite în mansarde şi
subsoluri, în camere scunde şi neigienice etc, totuşi, toate simt datoria de a-şi limita
numărul copiilor, nu cumva să întreacă putinţa de a-i creşte omeneşte şi creştineşte.
Căci e o adevărată fărădelege să dai naştere în serie la copii pe care apoi îi azvârli pe
maidane, pe trotuare şi în nenorocire, când îţi stă la îndemână un mijloc firesc şi onest
care raţionează, fără să contrazică întru nimic mersul normal al naturii, şi face atârnător
de ţinte mai înalte procreaţia sau ivirea copilului în viată.

Trebuie să observăm că, în folosirea acestor cunoştinţe de onestă prevenire a

conceperii, nu e cazul să dăm crezare, nici îndemn, comunelor plângeri ale
oamenilor în care de cele mai multe ori se amestecă neîncredere în viitor şi în
Providenţă, egoism şi exagerare, teamă servilă şi respect omenesc, ostilitate faţă de
copil şi vanitate, motive care nu îndreptăţesc niciodată pe nimeni la folosirea
„înfrânării periodice‖.

Ultima categorie o constituie motivele spirituale, sufleteşti. Acestea pot să fie de natură
superioară, când soţii ţin să-şi pună toate energiile şi facultăţile în folosul obştei prin
creaţia culturală, artistică, ştiinţifică şi misionară. Pot să se ivească şi pe urma
nepotrivirilor dintre soţi, nepotriviri care stârnesc neînţelegeri, certuri, vrăjmăşii surde,
atâtea şi atâtea imponderabile care le fac viaţa insuportabilă.

Multe conştiinţe împovărate, nenumărate soţii bătute de roadele nefaste ale flagelului
onanismului conjugal, suferinde în trup şi în nervi, şi-au găsit alinarea în practica
„înfrânării periodice”, care salvează şi ordinea firească, fiind conformă orânduirii, mai
înainte atentate prin fraudă conjugală, şi ordinea morală, fiind un mijloc în sine
indiferent, îndreptat spre bine printr-o onestă intenţie, împlinind simultan scopurile
secundare ale căsătoriei în vederea cărora Creatorul a îngăduit perioada de sterilitate
lunară a femeii.

Doar o dreaptă preocupare împiedică bucuria oamenilor de bine, anume: perspectiva de

folosire spre scopuri pur egoiste a unui mijloc natural de a „prezerva” familia de copii.
Dacă soţii nu au evitat mijloacele nenaturale, ba au recurs la acţiuni violente numai ca să
limiteze numărul copiilor, fără să renunţe la plăcerea trupească, cu atât mai mult urmările
fizice şi psihice, spre a ajunge la aceeaşi ţintă.

Acei care nu au evitat crima şi imoralitatea pentru atingerea unui scop, nu vor ocoli nici
calea onestă spre dobândirea aceluiaşi ţel. Rămân însă în picioare nenumărate beneficii
morale, sociale şi chiar medicale pe care Creatorul le-a intenţionat prin acordarea
perioadei de sterilitate fiziologică femeii.

5. Este o violare a legii naturale alegerea plăcerii în actul creator de viaţă şi refuzul
rodului pe care normal ar putea să-l aibă un atare act generator. Este un atentat la
Planul Creatorului şi este „păcat grav ―.

Colaborarea fiziologică în căsătorie a celor doi soţi năzuieşte la conceperea unei noi
făpturi omeneşti. în mare parte la aceasta ţinteşte şi iubirea; aşa se arată a fi şi intenţia
naturii şi a Creatorului ei. Femeia aşteaptă de la soţ această „binecuvântare”, iar bărbatul
de la soţie să-l facă vrednic de numele sfânt şi mare de „tată”.
A fi mamă şi a fi tată sunt bucurii cu grele poveri. Atâta egoism trebuie călcat în
picioare, atâtea renunţări zilnice, atâtea griji trebuie îmbrăţişate, încât soţii se
întreabă dacă nu e mai mare durerea pe care o aduce în viaţa lor actul generator,
decât bucuriile fugare şi mincinoase pe care le acordă? Nu cumva omul să refuze
apropierea fiziologică de femeie şi astfel să eludeze rostul existenţei sexelor.

Creatorul a înfipt adânc în exerciţiul procreator cea mai vehementă şi aprinsă plăcere la
care omul nu renunţă uşor. Mai puţin povarnice sunt sarcinile căsătoriei normale, decât
renunţarea, de teama lor, la plăcerea convieţuirii soţilor. Bucuriile vieţii sexuale
casnice sunt un stimulent firesc şi o răsplată în legătură naturală şi imediată cu
conceperea şi zămislirea.

Această funcţiune atât de importantă care nu are legat de ea nici un profit necesar
personal, care nu este o nevoie individuală şi pe care o stăpâneşti fără nici o daună, ar
rămânea izolată şi ocolită dacă nu ar avea legată de ea atracţia şi delectarea destinate să
deştepte activitatea vitală şi voinţa de-a o exercita. Plăcerea şi bucuria iubirii sunt, prin
urmare, un stimulent, o încurajare şi o răsplată a exerciţiului natural în căsătorie, al
actului procreativ. Sunt o unitate biologică.

Este un fapt şi un păcat prin definiţie să se separe plăcerea funcţiei sexuale de puterea şi
menirea ei procreativă. Acest fenomen născut din voinţa perversă a omului, după
psihologul german Hoche, îl distinge esenţial de celelalte animale superioare. Mai alătură
acestei lipse de legătură dintre viaţa sexuală şi procreaţie şi fenomenul sinuciderii. Triste
semne ale „superiorităţii” noastre, această putinţă de-a ne împotrivi vieţii.

Bărbatul şi de data aceasta calcă, împreună cu ea, porunca Domnului. Fură

plăcerea, înşeală firea, iar rostul acţiunii este înlăturat. Soarbe plăcerea, ajutorul şi
îmbărbătarea pentru munca grea ce va să urmeze, dar ocoleşte munca. A primit
primul ban, dar n-a lucrat nimic. A fost plătit pe degeaba, iar natura aşteaptă
restituţia. Opera lui Dumnezeu este stăvilită. Domnul este împiedicat să-şi
desăvârşească visul iubirii (Franşois Charmot: „L’amour Humain‖, p. 194).

Să iei drept scop ceea ce Legea firii a sorocit ca simplu mijloc înseamnă,să-ţi faci un idol
şi să desparţi criminal ceea ce Dumnezeu a împreunat: plăcerea actului procreator de
viaţa omenească, orânduită să fie concepută. Intima întâlnire între soţi este râul vieţii
care curge, curge purtând pe unde fierbinţi o vestire de nouă viaţă. Plăcerea ce se
gustă este o răsplată anticipată a acelui ce va să fie. Iar soţii răspund printr-un
cuvânt celui ce, mai înainte, le mulţumeşte prin acea plăcere: tu nu vei fi în veac.

Aşteptările vieţii sunt zădărnicite de un egoism criminal, setos după o plăcere în care
bărbatul şi femeia, într-o strânsă şi unică legătură, îşi dăruiesc reciproc ceea ce au mai
misterios în mădularele lor şi mai sfânt în inima lor spre a spori viaţa. Dar ei săvârşesc o
„crimă de împotriva vieţii‖ (P. Sertillanges: „L‟amour chretien”, p. 182).

Până vom reveni sub altă formă asupra subiectului transcriu aceste cuvinte ale Dr. Guido
Lami, prof. univ. la Pisa: „Când se afirmă după ştiinţa fiziologică că viaţa sexuală este
nedespărţită de menirea ei naturală, adică de procreaţie, nu se intenţionează să se facă o
judecată pe temei de criterii morale, etice sau extra-ştiinţifice sau neriguros biologice, nu,
ci, afirmând acestea, rămânem în simpla şi pura biologie”13.

Preceptele morale îndrumătoare ale vieţii noastre cuprinse în învăţătura Bisericii coincid
întocmai cu fiziologia şi biologia, aşa că, cine încalcă porunca moralei, se face vinovat de
acţiuni antibiologice cu urmări grave şi păgubitoare şi trupului şi sufletului. Tocmai din
această tristă putinţă de-a răsturna fireasca funcţionare a organelor şi potentelor de viaţă,
fiziologia însăşi reclamă ca o necesitate o normă morală care să se impună conştiinţei cu
un glas mai imperativ şi mai durabil decât plăcerea capricioasă şi dispusă la pervertire.
Principiul formulat mai sus este o lege morală pe cât e şi una biologică. Urmarea lui este
o binecuvântare spirituală şi trupească.

Legile conştiinţei şi ale pornirilor instinctive, delicatele insistente porunci ale spiritului şi
violentele aplecări ale trupului merg mână în mână pentru a da naştere vieţii omeneşti,
pentru a o păzi şi întări.

Legea căsătoriei este o lege de viaţă, nu de moarte, iar nimic nu este mai aducător de
moarte ca plăcerea schimbată în scop şi despărţită păcătos de rosturile ei de
stimulent şi recompensă.

Aceste câteva pagini le poate încheia cuvântul Sfântului Augustin în „De bono conjugali”
(c. XI.): „Decus Conjugale est castitas procreandi… hoc est opus nuptiarum” -
Frumuseţea conjugală este curăţia procreaţie.. aceasta este menirea căsătoriei.

Copilul

„In principio erant pueri: Romulus et Remus… La-nceput au fost copii: Romulus şi
Remus “. Aşa începe istoria celui mai falnic oraş din lume, a celei mai viguroase
împărăţii pământene, istoria unui popor ce şi-a vărsat în timp tiparul geniului său. Aşa
începe istoria fiecărei femei care vrea să înscrie în vreme şi peste vreme, înaintea lui
Dumnezeu şi a oamenilor, geniul său pe care nimeni nu i-l poate înlocui, sau pierdut să i-l
redea.

Femeia este o aşteptare, este o devenire, cea mai sfântă şi mai preţioasă din aşteptările
pământului. Aşteptarea ei nu se împlineşte în bărbatul soţ, ci în copil. Orice femeie
normală aşteaptă copilul; copilul pântecelui ei, copilul inimii ei. O femeie care poate trăi
fără vreun copil, al inimii sau al pântecelui, sfârşeşte să se-nchine azi sau mâine la căţei,
la pisici şi la păsări. Şi lumea azi e plină de mame eşuate care, după ce şi-au pierdut dorul
după copil, şi-au pierdut şi nuanţa spirituală şi morală a sexului, ba sfârşesc prin a-şi
pierde caracterele perfecţiunii somatice feminine.
În basmul nostru „Înşiră-te Mărgăritare”, fiecare din cele trei fete se gândeşte să dea ceva
flăcăului, fecior de boier, dacă ar lua-o de soţie. Dar cea mai mică, mai aproape de fire,
promite ceea ce pare că ar putea să dea oricine: „doi feţi logofeţi cu totul şi totul de aur”,
nu un fus cu care să îmbrace curtea boierească, nici o pâine cu care s-o sature, ci doi
gemeni, doi prunci de aur. Aceasta îi plăcu boierului şi-o luă de soţie. Nu putea gândi că
o soţie ar fi altceva decât femeia care aşteaptă copii de la soţ. Inimile lor se întâlnesc aici,
în copil. Soţie nu este aceea care îmbracă o casă sau hrăneşte o curte, ci care
aşteaptă copii şi-i dăruieşte soţului darul sfânt de Tată.

În „Dorul Româncei” se exprimă această tremurătoare aşteptare:

„De-ar vrea bunul Dumnezeu
Să-mi asculte dorul meu!
De-aş avea un copilaş,
Dragul mamei îngeraş.

Cât e ziuă, cât e noapte

l-aş şopti cu blânde şoapte,
Cât e noapte, cât e zi
Tot la sân mi l-aş păzi!” … etc.

Femeia se încântă în anticiparea împlinirii ei în copil. Tresaltă sufletul ei cu o sfioasă, dar

mărturisită îndrăzneală, cu o ruşinare castă şi un curaj înţeles, la gândul copiilor ce ar
putea să vină, ce trebuie să vină. Aceasta este aşteptarea cea mai plină de viaţă şi de
tinereţe. Aluat de carne sfântă ce aşteaptă să crească în ea, trupul ei înfiripă o poveste de
vrajă pe care nu o dezminte nimic pe pământ.

Strigătul Rahilei, în zadarnica aşteptare a maternităţii: „Dărui copii, iar de nu, eu mor!”
este strigătul tuturor femeilor în aşteptarea menirii lor. Dacă orice bărbat nu poate avea
loc în inimă decât pentru două femei: mama lui şi mama copiilor lui, femeia are un singur
loc în inimă: copiii soţului ei, copiii pământului. Cred că o mamă este mult mai orfană şi
văduvă fără copii, decât copiii orfani fără de tată şi mamă. Cântecele noastre bocesc mult
copii fără de mamă. Azi ar trebui să bocească mult mai mult pe mamele fără copii.
În cap. VIII al cărţii „Mama”, laureata premiului Nobel pe anul 1938, Pearle Buck,
«descrie în scurte, dar fine trăsături sufletul „Mamei”, eroina romanului. Nu e aici o
femeie dintr-un ungher de continent, aici e Mama, fără alt nume care să-i strice conturul
definit prin acest unic cuvânt. Este Mama de totdeauna, femeia în afară de timp şi de fada
individualitate. „Mama” căuta omul. Dar ochii ei nu se opreau la bărbat. Bărbatul soţ nu-i
ajungea. „Trebuia să conceapă prin el şi să simtă copilul luând viaţă şi formă în carnea ei.
în timp ce copilul se agita şi creştea înăuntrul ei, se socotea o fiinţă năpădită de bucurie,
ajunsă la plinătate.

Bărbatul pe care-l luă în căsătorie ocupa în viata ei un loc cu atât mai mare cu cât o
aducea în starea de a fi mamă. Îl iubea, dar nu numai pentru el… ci pentru binecuvântarea
cu care o binecuvântase. „Astfel se arăta ceea ce este autentic în femeie: imaculatul dor
de a se desăvârşi prin copil.

Adâncită în misterioasele fibre ale fiinţei ei, dorul nedesluşit după copil se lămureşte în
femeie înainte de orice foame după plăcerea senzuală. Ajunge o pajişte cu copii veseli
jucându-se, apariţia unui leagăn copleşit de neastâmpărul unui rumen şi dolofan copilaş,
prezenţa mai deasă sau mai rară a unui nepoţel, ca şi din inima unei fete, abia
adolescentă, să izbucnească ca dintr-o vatră cu jăratec scântei de lumină a dorului şi
aşteptării oricărei femei normale: copilul. Purul şi albul sentiment este atât de graţios, atât
de ceresc, încât se confundă cu iubirea copilului şi cu simţirea unei împliniri lăuntrice, a
unei odihniri a inimii în îmbrăţişarea copilului.

Într-o anchetă printre copile de 13-16 ani, s-a pus întrebarea: „ Ce simţi când vezi copii
mici? “4 Răspunsuri atât de revelatoare ne vin sub forma unor expresii atât de spirituale.
„De câte ori îl văd pe micul Paul mă simt mai tânără de cum sunt şi mă năpădeşte bucuria
“. „Simpla prezenţă a copiilor mă face fericită”. „De câte ori am avut copilul în braţe, am
resimţit o impresie de mândrie44. „Fericirea îmi va fi completă prin aceea că voi fi
mamă” etc.

Fără să vrei, se îmbulzesc în memorie versurile lui Tagore din „De unde sunt eu?” „Trăiai
în păpuşile cu care mă jucam - răspunde mama întrebării copilului - şi când/ din lut,
făceam în fiecare dimineaţă chipul zeului meu* te plăsmuiam aievea pe tine. în toată
nădejdea şi iubirea mea, în viaţa mea? trăiai tu. Pe când eram fată, când floarea inimii
mele îşi desfăcea petalele, tu pluteai deasupra lor, ca mireasma…”
Trup şi suflet în femei sunt astfel organizate ca să reclame stăpânul palatului de viaţă
nouă şi înnoită: copilul.

Cereasca invazie

Lânga leaganul micului Enoh, Ada si Cain vegheaza; femeia-mama si barbatul-tata stau
alaturi de noua aparitie în viata lor. Toate cele trecute sunt proaspete si parfumul
Paradisului pamântesc mai e lipit de fapturi si locuri, ca o mustratoare amintire.
Sentimentele lor nu au apucat înca pe-o albie lamurita. Ca apa în sorbul unei cascade
albe, inima lor se joaca si se framânta sub aceasta suvita de viata ce rasare ca o taina
banuita din strafundurile lor de iubire, de durere, de nadejde si visare.

Deodata copilul din leagan surâde. Invazie de ceresc în toata pocaita lor jale. Cu surâsul
copilului în globul pupilelor, Cain pare ca se desteapta în paradis. E numai un gând care-l
dezmiarda si-l ofileste. Este atât de aproape de cerul pierdut acest surâs de copil. Ada îi
surprinde gândul ce-si lasase pe fata tiparul mohorât.

- De ce jelesti mereu de Paradis? Ce, nu putem noi face un altul?…

Marete cuvinte a lui Byron în Cain!15

Mama nu putea sa spuna un cuvânt mai aproape de adevar. În preajma unui leagan se
poate vorbi de Paradisul pamântesc. Iar singura oglindire a lui, cu nevinovatia si fericirea,
este surâsul unui copil. Sa faca un nou Paradis, se gândeste mama.

Daca în sânul ei Domnul Dumnezeu coboara sa creeze, sa sufle „suflare de viata “, ea

însasi atinsa, atât de aproape si de curând de degetele dumnezeiesti, va sti aduce pe
pamânt din aceasta atmosfera de rai, fulg de rai, copilul desprins din pântecele ei
binecuvântat. Daca pentru mama si pentru femeie copilul nu este Paradisul placerii, unde
ar putea sa-l mai gaseasca? Sotul l-a gasit în ea caci a iesit din el si din puterea Domnului.
Sotia nu-l va gasi decât în acel iesit din ea, din el si din Mâna Domnului, în copil în care
se întâlnesc toti trei.

Femeia poate sa poarte alta floare, alt rod, dar acela nu va fi al fiintei ei. Numai copilul îi
molcomeste foamea trupului si setea sufletului. Va fi osândita, ca Faust, sa caute un
Paradis pe care, aici pe pamânt nu-l va afla, daca a respins copilul. Nasterea este „ora”
femeii, copilul este „eternitatea ei”. Parc-o vad pe Eva aplecata asupra fructului copt
desprins de sub inima. Ce putea sa-si spuna? Ce exclamare de iubire, în afara de
minunarea: „A revenit nevinovatia, Adame, a revenit Paradisul pierdut, au revenit pe
pamânt!”
Mai ales de când Iisus a luat copilul în brate si l-a cuprins în Evanghelia sa, pentru noi s-a
facut o descoperire: Paradisul a îmbratisat paradisul. Cu îmbratisarea pruncului, Iisus a
întiparit mai viu si mai luminos în el icoana Sa si a cerului din care a coborât. Ca iesit
dintr-o tiparnita sfânta, desprins de la pieptul Domnului, copilul merge însotit de acest
cuvânt divin: „Oricine va primi pe un prunc ca acesta, întru numele Meu, pe Mine Ma
primeste”. Îl primeste pe El, caci îti vine ca niste specii sfinte, purtând sub chipul
aparentelor sale si pe Iisus, a carui puritate o închipuieste, si sotul a carui dragoste o
împartaseste.

Caci asa cum Iisus a putut zice de sufletul copilului: Este icoana mea, sunt Eu. De
asemenea, mama si tata pot spune: acesta este trup din trupul Meu, acesta este sânge din
sângele Meu. Mama care primeste pruncul savârseste o dubla împartasire: cu Iisus
si cu iubirea sotului.

Pe fruntea copilului afli caldura dragostei lui Dumnezeu si asupra iubirii conjugale.
Ca o cupa cristalina, pruncul le îmbie acestea. Ca o prescura sfintita, consacrata,
copilasul ascunde prezenta celor mai mari iubiri: iubirea lui Dumnezeu si iubirea
sotilor. Priveste bine fata copilului si vei vedea sarutul lui Dumnezeu, sarutul sotului si
sarutul mamei. Nimeni nu ar putea suporta arsita atâtor sarutari de sfintenie si sfintire.

Ce verificare miscatoare aflam în aceasta întâmplare. Într-un oras industrial misionarul îi

îndeamna pe ascultatori, aproape numai femei, sa se roage pentru reusita misiunilor.
Sotia-mama, printre muncitorii de frunte, a fost asteptata acasa de sotul iritat, care îi
mai si dezveli planul barbatilor de a stavili succesul predicilor misiunii.

Mâhnita, femeia îl preveni pe misionar. Acesta o întreba daca cumva are copii?

- Am mai multi, raspunse. Ultimul este de 8 luni.

- Ei bine! Nu va cer decât un lucru. Mergi la biserica spre seara, apropie-te cu încredere
de sfântul altar, tine copilul spre usa chivotului, zicând Domnului Iisus: „Daruieste, o,
Dumnezeule, nevinovatiei copilului ce nu daruiesti mamei”.
Mama urma întocmai sfaturile preotului. Acasa, dupa cuvintele aspre ale sotului, nu
spuse altceva decât;

- Tine un moment copilul, vin îndata.

Barbatul care aproape o lovise pe mama, lua copilul, îl privi prelung si merse sa se aseze
lânga vatra.

- Trebuie sa marturisesc ca acest copil nu-i ca ceilalti ai nostri.

Apoi tacu privind copilul.

În ziua urmatoare scena se repeta. De data aceasta, din ochii barbatului se furisara doua
lacrimi mari. Prin copil lucra Cineva.
Mama se întoarse a treia oara în biserica si, asezând copilul pe altar, rosti aceeasi
rugaciune.

Ce-o astepta acasa? De data aceasta nimic. Sotul se lasa asteptat; neobisnuita întârziere.
Intr-un târziu, intra în casa, si-si cuprinse sotia în brate:

- M-am spovedit.
Acest om sorbise din potirul de nevinovatie al copilului, darul lui Dumnezeu.

Întelegem de ce Pr. Lacordaire repeta: „Când s-a micsorat respectul aici pe pamânt sa
ramâna abia un dram, ultimul pe care trebuie sa-l pastram este pentru acest nevinovat
copil”. Poetul vechi, în mijlocul creatiei mutilate, nu gasea nimic demn de veneratie decât
pe copil: „Maxima debetur puero reventia”.
Poate nici nu ne dam seama ca fiecare copil e trimis aci pe pamânt spre apararea noastra,
cum odinioara erau trimisi îngerii Domnului. Cum se plutea Spiritul asupra apelor, asa
pluteste copilul asupra rautatii omenesti. El este nevinovatia ispasitoare si aparatoare.
În rugaciunile noastre rituale, adesea, Biserica aseaza între pacatele noastre si Dreptatea
divina copilul. „Îndura-te, iertatorule Domn, spre lacrimile si plângerile pruncilor si
opreste mânia ta cea dreapta care este asupra noastra, si sa înceteze sfarâmarea…”. Si nu
e de mirare, daca Iisus îi tinea mereu în bratele Sale. Când îi vezi, ti se pare ca auzi
cuvântul Domnului: „Nu Va temeti, Eu sunt”.

În viata sfântului Rege Ludovic al Frantei - întâmplare asemanatoare si cu viata marelui

navigator Albuquerque, - citim întâmplarea urmatoare: Nava care-l purta pe mare fii
surprinsa de o furtuna napraznica. Corabierii si calatorii îsi vedeau sfârsitul în
cimitirul acela fara cruci. Atunci, regele lua un copil care se afla pe nava si-l ridica
spre ceruri rugându-L pe Dumnezeu sa-i crute, nu pentru ei, nevrednicii, ci pentru
nevinovatia acelui copilas. Parca Iisus Si-ar fi întins bratul peste valurile în turbare,
caci se facu o liniste mare, iar firea îmblânzita la vederea acestei nevinovatii
marturisea respectul Domnului pentru puritatea copilului.

Orice copil care se naste este o reusita a vietii, o intentie divina împlinita, o garantie de
încredere si de optimism, este o ascensiune, o pace pentru constiinte, un „Amin” plin de
emotie creatoare pe care mama si sotul ei îl rostesc vointei lui Dumnezeu. Aceasta este
marea deosebire între ochii crestini care privesc copilul si între ochii pagâni: copilul este
o tinta spre care râvneste cu gemete adânci, sufletul creaturii. El deschide o nemurire,
angajeaza vesnicia, iar trecerea lui prin timp nu-i decât un mijloc.

Ochii pagâni destainuiau altceva: copilul e pentru parinti si pentru timp, pentru tara si
pentru familie, pentru ogor si pentru mostenire. Copilul în ochii pagâni este un mijloc.
Brat pentru plug si spada, numai pentru aceasta, sânge care sa dea belsug tarinei, sudoare
care sa cladeasca. în sine, copilul nu are nici un pret. De aceea, adesea fetitele, de cele
mai multe ori cei considerati prisositori, si totdeauna infirmii erau rapusi. Copiii erau ai
parintilor, nu ai lui Dumnezeu. Ei priveau trecutul. Nu e mirare ca oricare nou nascut era
supus aprecierii tatalui, ca sa se bucure sau nu de viata.

Ochii nostri vad în copil viitorul, viata, iar dincolo de mormânt un cetatean al cerului, pe
a carui nume s-a „intabulat” fericirea vesnica prin Taina sfântului Botez. Vad un fiu al
Celui Prea înalt, o icoana însufletita a lui Dumnezeu, o biserica a Domnului în care
salasluieste Cel peste vremi si peste fire.

Când batrânul, venerabilul tata al marelui Origene, Leonida, în miez de noapte, se

destepta sa se închine Domnului, se apropia de leaganul pruncului si-L adora pe
Dumnezeu ascuns în mica manastire din culcusul cald.

Fiinta sfânta, copilul este o proprietate a lui Dumnezeu încredintata parintilor, o comoara
care li se va cere cu dobânda. Parintii sunt pentru copii, „administratori ai vietii”, delegati
ai Vietii, vor avea de restituit Celui ce le-a daruit-o, caci pruncii se bucura de
independenta si autonomia de care se bucura orice persoana omeneasca. Res sacra puer.
Faptura sfânta copilul.

Ochii crestini vad în copil mai degraba o gurita care se roaga si când scânceste si
gângaveste sau plânge. Lacrimile si plânsul lui sunt auzite de Dumnezeu. Copilul e o
PUTERE RUGATOARE. Sf. Iosif Calasantiu, întemeietorul ordinului „Fratii scolilor
crestine” se gasea în Frascati. Tocmai atunci se întâmpla ca, o mama, alaptându-si copilul
în pat, adormi si înabusindu-l îl omorî. Disperata, alerga la omul lui Dumnezeu si-l ruga
sa-i învie copilul. „Eu nu sunt un sfânt, ci un biet pacatos care nu face minuni”. Totusi,
din mila, aduna în biserica pe cei mici dintre copii scolii, si le zise: „Sa-L rugam pe
Domnul ca sa dea copilasul înapoi mamei”.

Sfântul lua în brate copilasul mort, se ridica spre chivot si-l oferi Domnului. Copilul se
destepta din somnul mortii. A fost Sfânta Fecioara aceea care i-a dat viata, pentru
rugaciunile copiilor nevinovati, spunea omul lui Dumnezeu. Copilul nu-i numai un ochi
de lumina spre Paradisul lui Dumnezeu, sau edenul minuscul plin de miresme, insula
plutitoare de arome ceresti, nestirbita evocare a cerului, ci este si avocatul nostru la Inima
Dumnezeiescului Rascumparator. Când Dumnezeu îl daruieste, asa îl daruieste, asa si
trebuie sa-l primim.

Într-un sat, undeva în nordul Transilvaniei, unde un harnic preot lucreaza mângâietor cu
copiii parohiei, o taranca, iesind de la Sfânta Slujba, reflecta: Ii multumesc lui Dumnezeu
ca am fost azi din casa mea la Masa Domnului patru suflete, oare când vom fi noua sau
douasprezece? … Copii multi, împartasanii multe si cu ele daruri multe. Aceasta femeie
din popor a avut intuitia gândurilor divine asupra copiilor. Si a trebuit sa fie o taranca
aceasta mama!
Pagânismul are o vedere cantitativa a copilului, crestinismul calitativa. Pagânismul
priveste si contabilizeaza masura de energie musculara ce se daruieste prin copil familiei
sau statului; crestinismul priveste fiinta spirituala care începuta cu microscopicul embrion
din pântecele mamei, nu va avea capat, caci timpul este despicat, nu cu fiecare nastere
ci cu fiecare concepere si o prapastie spre vesnicie se deschide din micul punct
misterios din sânul femeii-mame.

Orice copil vine cu o enorma raspundere a noastra înaintea lui Dumnezeu si înaintea
oamenilor, dar, mai ales, înaintea lui Dumnezeu. Nu suntem liberi sa-l acceptam sau sa-l
refuzam, asa cum nu suntem liberi sa acceptam, sa respingem, sau sa scurtam darul vietii
proprii. Copilul este o încredintare uriasa a Creatorului. Nu este o întâmplatoare
inventie omeneasca, sau o ciudata si capricioasa nascocire a firii.

Cu fiecare concepere mama si sotul contracteaza o raspundere grava, printre cele

mai grave ale firii, fata de Creator. Fiecare concepere este si un act de mare
încredere si nadejde pe care Dumnezeu îl face fata de mama. El stie ce a depus în
inima mamei ca sa poata aseza alaturi o alta viata nemuritoare. El se poate încrede
în ceea ce e asezat în sufletul mamei.

O veche legenda orientala povesteste ca, pe când Dumnezeu plasmuia trupul

primului om, în faptul alcatuirii gingase si atente, s-a ranit la un deget al Mâinii Sale
Atotputernice si câtiva stropi de sânge au cazut pe lutul moale. „E frumos‖, si-a zis
Cel batrân de zile… Si, luând lutul, l-a amestecat cu stropii de sânge din sângele Sau
si a facut o inima de mama, inima femeii. De atunci în inima fiecarei femei-mame
circula sânge dumnezeiesc.

Daca nu întelegi aceasta încredintare a copilului din partea lui Dumnezeu care
împovareaza cu o grea raspundere, dar înalta la o vrednicie unica pe fiecare mama sau
tata, înseamna sa privesti copilul, ca este nascut sau numai conceput, cu ochi pagâni si
atunci nu stiu ce te-ar putea opri sa nu poti subscrie aceasta scrisoare trimisa de un taran
din Egipt - plecat departe la munca - sotiei sale ramase gravida acasa, prin anul 1 î.d.Hr.,
si gasita pe un papirus: „Dupa ce ai nascut copilul, daca e fecior alapteaza-l si-l creste,
daca este fetita, ucide-o” (Ricciotti „Vita di Gesu Cristo”, p. 572).
Nu se poate sa ucizi sau sa refuzi o speranta a lui Dumnezeu. În ce situatie s-a pus
Dumnezeu, vezi în ce stare s-a asezat, singulara si neînchipuita, sa aiba nevoie de
tine, mama, creatura a sa, ca sa-i împlinesti o asteptare, sa-i duci la capat o
speranta. îti pare ca Dumnezeu a abdicat în mâinile tale, s-a înlantuit de vointa ta de
fragila si nestatornica femeie, ca sa nu mai creeze fara tine, ci numai dependent de
tine, o noua faptura omeneasca!

Fiecare concepere si, mai ales, fiecare nastere, este „încununarea unei sperante a lui
Dumnezeu‖. Încrederea pe care a avut-o Dumnezeu încredintându-i unei femei pe Fiul
sau Unul nascut, o are - dar vai! de atâtea ori dezmintita, - în fiecare mama careia îi
încredinteaza un frate dupa har si natura pamânteasca a Unicului sau Fiu.

Cum tremura Inima lui Dumnezeu în aceasta asteptare a împlinirii sperantei sale!
Ar vrea sa poata spune: „Stiu cui m-am încrezut, stiu cui am încredintat puterea mea
creatoare: este o Mama!”

O buna si evlavioasa femeie a mers sa-si plânga necazurile la Sfântul Ioan Vianney. Avea
familie cu multi copii si abia razbea. Dar acum vine al saselea sau al optulea, nu-mi mai
amintesc, îi zise femeia, si va fi mai anevoioasa viata.

- Bucura-te, îi zise Sfântul, Dumnezeu are încredere în tine. Aceste cuvinte desteapta în
suflet o lume întreaga de gânduri, un alai întreg de sentimente luminoase pline de
cântece si vis, si gust de trai greu si plin: Dumnezeu are încredere în tine! Dumnezeu
si-a pus încrederea în tine! Cerul întreg, îngerii, sfintii adasta încoronarea asteptarii
lui Dumnezeu. Sângele Domnului asteapta în Sfânta Taina, tot fructul crucii atârna
zbârcit de lemn daca nu-s mânutele moi - ca laptele din „plosca dalba cu viata” a
mamei - ale pruncilor sa-l apuce si sa-si hraneasca sufletul cu el. Toate patimile
Domnului Iisus, toata lumina Sfintei Evanghelii ar fi zadarnicita daca mamele ar
însela încrederea lui Dumnezeu.

Si cum vine pruncul, Evanghelia îsi afla rostul, sfintele Taine se pun în lucrare, Vinerea
Mare se explica, iubirea Dumnezeului facut om nu-i dezmintita, sângele din potirele cu
aur nu a curs în zadar. O noua frunte se îmbie spre mântuire, si spre marirea lui
Dumnezeu s-a alcatuit un trup pentru un suflet.
Când vezi în copil numai povara si în mica samânta încoltita sub inima numai greul
lunilor si al anilor, judeci ca omul care din, sacul cu aur, nu simte decât greutatea si din
propriul lui cap numai nevoia blestemata de a-si cumpara o palarie. Nu sunt masuri de
micime pentru astfel de suflete, daca le-am putea numi suflete.

Copilul nu este un simplu nod de amintire a doua iubiri, o interferenta stângace a doua
instincte, o pomenire a unui spasm de legitima voluptate trupeasca, o dobânda pentru o
mostenire, sau simple brate pentru doua coarne de plug. Copilul este cea mai
binecuvântata inventie a iubirii lui Dumnezeu pentru cei care se iubesc si si-au
consacrat dragostea lor vietii, nu mortii.

În casa crestina, în casa sotilor care pasesc pe cararile firii, tot ceea ce se face, se face
pentru copil. Sunt copii care-l îndeamna pe om sa faca totul. „Ce am fi, ce am face, ce am
deveni o, Dumnezeule, fara copii?…” se întreaba G. Peguy. Sotii si-au întrupat iubirea.
Chiar daca inima nu le mai este neîntrerupt la îndemâna sa le serveasca sentimentele
dragostei, de fata este copilul care le-a furat o buna parte din inima, tocmai aceea care
cânta neobosita iubire.

Privind copilul iubirii, inima si sufletul lor trebuie sa revina la luna de miere.

Copilul le verifica iubirea, copilul le-o mentine, copilul le-o face vesnica, copilul nascut
nu atât din sângiuiri de femeie si vointa de barbat, cât dintr-o dragoste care s-a oferit si s-
a daruit. Dovada iubirii este copilul, iar pentru lumea de acum fiecare copil ce vine este o
predica a lui Dumnezeu despre raspunderile mari si sacre ale iubirii. Copilul dovedeste ca
Dumnezeu S-a angajat în destinul a doua iubiri; ele au sa-si citeasca în pupila ochilor ca
Cerul nu-i strain de iubirile pamântesti ale oamenilor.

Copilul umple casa, pâna atunci goala, si o întareste pe stânca prezentei lui. înger al
caminului când e de fata: absent, viata casnica si-a pierdut soarele. Câte femei nenorocite
nu ar putea sa spuna cu d-na Fraisne din „Le Roquevillard” a lui H. Bordeaux, plecata cu
un strain, lasând în camin aceste cuvinte pe un bilet; „Cine sa ma retina? La începutul
casatoriei îti era groaza de copii. Poate ar fi fost de ajuns o mânuta întinsa ca sa fiu
înlantuita acolo. Dar caminul nostru este gol si nimeni nu are nevoie de mine”.

„Caminul este gol si nimeni nu are nevoie de mine‖. Iata ce aduce lipsa voita a
copilului. E nevoie de copil ca sa nu se desparta ceea ce Dumnezeu a împreunat.
Peste binecuvântarea preotului, casnicia reclama binecuvântarea copilului ca sa nu
fie desarta si goala.

Este adevarat, copiii vin încarcati cu toate pacatele si defectele parintilor si ale
stramosilor, dar vin încarcati cu cele mai curate si miscatoare pagini ale Sfintei
Evanghelii. În ei si asupra lor putem citi cele dintâi învataturi ale Noului Testament.
Întoarcerea spre copil echivaleaza cu întoarcerea spre împaratia cerurilor, spre adevarata
întelepciune.

Odinioara s-a putut spune:

„Învata de la cei batrâni”, acum se spune: „învata de la copil”. Bunici si parinti, mosnegi
ai filozofiei pamântesti, doctori ai priceperii tuturor celor de sub soare si de prin stele,
daca vreti adevarata stiinta a vietii fara capat si a vesniciei, priviti copilul. Credinta si
încredere, simplitate lucida si curatie smerita, esenta morala a sfintelor propovaduiri
evanghelice sunt scrise în el cu degetul lui Dumnezeu, care a scris si în Sfânta Fecioara
Cuvântul Sau.

Dispozitiile sufletesti care ne fac mai receptivi fata de Dumnezeu si ne aseaza mai
aproape de Inima Lui, le gasim în copil. El este nevinovatia originara, neprihanirea cea
dintâi. Toti pacatosii, ca sa reînvie, trebuie sa se întoarca la aceasta nevinovatie. Sfintenia
omului matur este întoarcerea la nevinovatia copilului. Conversiunea la credinta în Iisus
este sinonima cu revenirea la copilarie, spune Rene Schwob în descrierea conversiunii
sale („Itineraire de l‟incredulite a la Foi”). Copilul este întruparea docilitatii, a lepadarii
încrezatoare, a iubirii, a ascultarii.

Oare am putea noi sa contemplam Fata vesnicului Tata, daca nu am fi niste vesnici copii
trecuti prin barbatie? În casa Tatalui numai copiii au loc… Ca o homilie cereasca, copilul
vine sa ne învete. Prin el, în fiecare familie Iisus ne predica si ne reciteste paginile
predicii de pe munte. îl înteleg pe Cardinalul de Berulle, care când întâlnea un copilas, se
aseza în genunchi si-i trasa pe frunte semnul sfintei Cruci.

Fiecare copil daruit parintilor este un delegat al cerului sa ne recheme gândurile la

împaratia lui Dumnezeu si la calea de nevinovatie, de smerenie si blândete prin care
izbândim în rostul nostru suprem. Aievea „Copilul este avangarda lui Dumnezeu”
(Lacordaire). Iata eu voi trimite pe îngerul meu si va gasi calea înaintea fetei mele, striga
prorocul Malahia. Cine-l primeste, îl primeste pe ambasadorul Celui Prea înalt. Cine-l
refuza, îl refuza pe Înaintemergatorul Evangheliei si, cu toata probabilitatea, nu-L va
primi pe Iisus, sau daca-l va primi, nu-l va întelege, sau, daca l-a înteles, îl va pierde.

Nu poti sa refuzi copilul si sa primesti Evanghelia, asta nu se poate întâlni într-o viata de
om. Ar fi bine sa se gândeasca la aceasta multe mame refractare darului ceresc al
copilului. Împaratia proprie a copilului, - ca si a tineretii, - este speranta, scria G. Peguy.
Iar ceea ce primeaza în viata noastra este tocmai speranta.

Sa spulberi sperantele, sa risipesti acesti sori care îndruma pasii oamenilor maturi,
înseamna sa pregatesti sicriu neamului.

Copiii înmultesc si întaresc sperantele. Sfânta propovaduitoare de sperante mari si

frumoase se arata mama datatoare de prunci. Fiecare copil este o aurora si fiecare aurora
profeteste soarele si ziua. Fiecare maternitate este o profetie de lucruri mult mai
importante decât poate sa ne dea sirul evenimentelor vazute ale zilei prevestite de zorii
însângerati.

Fiecare maternitate este actul viguros de credinta al femeii: „Cred în viata si în rosturile
ei sublime si sfinte”, „cred în viitorul fericit al creaturii mele!” Lânga o lehuza sau lânga
o femeie gravida trebuie sa fii optimist.

Toata viata se sprijina pe leaganele copiilor.

Ruskin a putut spune: „Bogatia unui neam nu sta în bumbac si în piei ci în carne si în
sânge”. Mai mult: pilonii care sustin bolta catedralei neamului se proptesc pe
leaganele jucatoare ale copiilor. Adevaratul, primul si nefatarnicul patriotism al
femeii este maternitatea (Al. Dumas). În istoria valorilor terestre ea are întâi cuvântul,
caci viitorul este tainuit în pântecele mamelor. De acolo, fiind înca acolo, Dumnezeu
alese oamenii care au creat epocile istoriei omenirii.

Am citit odinioara într-o carte despre Irlanda povestirea unui fapt care ar putea sa fie
scris în „Legenda de aur”.
În vremea prigoanei religioase, când bisericile catolice fura distruse sau închise,
preotii liturghiseau unde puteau, fie sub cerul liber, fie, mai ales în anotimpul friguros
sau neprielnic, într-un hambar disponibil. Într-o zi de iarna, se celebra Sfânta
Liturghie, într-o zidarie veche. Sub povara zapezii adunata deasupra, iata ca unul din
pereti începe sa se clatine si e gata sa cedeze. Taranii care auzira cum trosnesc bârnele,
facura zid cu umerii lor ca sa sustina grinzile tavanului si ramasera asa pâna ce
preotul termina Sfânta Slujba - zid viu si coloane însufletite care sustinura lacasul
înauntru caruia se împlineau Dumnezeiestile mistere16.

Astfel neamul nu va dura numai daca se priponeste pe ziduri vii si pe stâlpi însufletiti.
Daca o casa e zidita din piatra, o familie si un popor e cladit din „materie însufletita!”
Copiii tin locul blocurilor de ciment si piatra în cladirea neamului.

Leaganele pline cu copii sunt primul remediu împotriva mortii unui neam. O mama
care leagana copilul leagana istoria neamului sau, care poate sa înceapa astfel: „La
început au fost mamele care leganau copiii‖.

Quis puer iste erit?… Ce va putea sa devina acest copil? Un adorator al lui Dumnezeu, un
cetatean al cerului, un binefacator al omenirii, un gânditor înalt si adânc, o inima
înflacarata, un rascumparator al multora, un preot, un sfânt sau, la rându-i, o viitoare
mama? Din clipa în care ogorul matern a primit docil samânta vietii, poti sa pui
întrebarea: Ce va fi oare acest copil? Quis puer iste erit? Geniu, erou sau sfânt, toate sunt
cu putinta.

Toti parintii trebuie sa-si puna acea întrebare si sa se reculeaga cu evlavie în fata
minunii care „se joaca” în sânul mamei. Caci copilul nu este daruit spre vremelnicia si
egoista fericire a femeii. El este pentru întreg pamântul si pentru întreg cerul; nici o iubire
pamânteasca nu-l poate face prizonier, nici o menire îngusta nu-l poate sechestra.
Orizontul vietii femeii este mai vast decât visurile materne. Mamele nu poarta un sân
pentru ele; nu-l au ca sa se încalzeasca zgârcite sau sa se desfete pacatos în el.

Prin definitie, ceea ce-i mai altruist în femeie este sânul ei menit sa cuprinda o alta fiinta.
Ceea ce o formeaza pe femeie sa fie femeie este o însusire natural alcatuita sa nu fie
pentru ea, ci pentru altul. De aceea, mamele care refuza copii se îndeparteaza de
propria lor esenta, evita sa se asemene cu gândul-model dupa care Dumnezeu le-a
creat, se depersonalizeaza pierzând ceea ce-i mai caracteristic, mai feminin, mai
autentic si, prin urmare, mai divin în ele, fiind mai aproape si de ideea si de intentia
lui Dumnezeu asupra femeii.
Egoismul lor nu ramâne nepedepsit. Viata se retrage ca un val biruit chiar de acolo unde a
intrat. Matca vietii seaca si parca fluviul viu s-a mutat aiurea. Din izvor de apa vie, cum
era chemata sa fie, prin egoismul ei feminin devine o fântâna statuta, o mlastina,
apoi o cloaca noroioasa, ca sa sfârseasca printr-un cuib de infectie si de moarte,
alungând o data cu maternitatea refuzata surâsul copiilor, avântul tinerilor, si
umplând lumea de batrânete lipsite de binecuvântare.

Pe egoismul femeii este scris: „începutul întunecarii neamurilor‖, sau: „De aici
începe moartea‖. Toate ranile unui neam îsi au obârsia de aici.

Paul Bureau, în admirabila sa carte „L‟indiscipline des moeurs”11, capitolul IV, expune
amanuntit rezultatul dezastruos al „dramei leaganelor goale”, al absentei copilului, al
egoismului ucigas al mamelor, îndeosebi asupra tarii sale, asupra Frantei. Din regiunile
de unde au plecat cuceritori si colonisti, astazi nu mai pleaca nimeni. Dimpotriva, în 20
de ani pierd atâtia locuitori cât un judet întreg.

Aceasta lipsa de avânt, aceasta strângere tot mai simtita între propriile hotare, peste care
încep sa se infiltreze pe temeiul unei anumite legi de capilaritate sociala continentala,
strainii, creaza o mentalitate de oameni înfricati, coplesiti si buimaciti, inapti la lucruri
mari si la întreprinderi curajoase ca odinioara. Industria stagneaza din lipsa bratelor de
lucru. Din a doua natiune comerciala din lume, cum era în anul 1874, în 1911 ajunge sa
fie a 5-a.

Inventiile geniului francez, ca sa rodeasca, nu-si afla fabricantii decât în tari straine, fie
din cauza insuficientei consumatorilor, fie din lipsa bratelor de munca. Tot asa,
agricultura „celei mai frumoase împaratii de sub soare”, a devenit a 13-a din punct de
vedere al produsului pe hectar. Unde-s gurile care sa reclame mai mult?… Saracia
universala creste odata cu leaganele goale ramase prin suri si prin podurile caselor.

Talantul sanitar, rezistenta fizica, puterea trupului, sunt supuse declinului, iar bolile
molipsitoare ravasesc nealterate de efortul curativ vlastarele ce-au rasarit, poate dintr-o
biruinta involuntara a naturii asupra egoismului matern. Lipseste barbatia, calitatile de
energie care deosebesc un popor tânar de un popor ale carui extremitati sunt batute de
frig ca ale unui mort.
Leaganele sunt goale, sânii mamelor nu mai îngâna cântecul jertfei fecunde si, în
lipsa omului, ia-l de unde nu-l vrea mama, ia, daca ai de unde, creierul, inima si
bratele care sa sustina neamul, Biserica si mersul ascensiv al omenirii.

Orice copil este larga promulgare a reusitei vietii. Leaganul care ni-l da pe „tatal omului”,
copilul, daruieste omului tot atât de real si viu gustul de a trai, curajul de-a jertfi,
devotamentul în a nu se cruta, riscul pentru actiuni costisitoare; simti cu un cuvânt ca
pulsul vietii nu este anemic, ca poti sa-ti versi sângele deoarece esti înlocuit, ca
sinuciderea colectiva nu va avea loc, ca familia ta si neamul drag nu este o „insula de
zahar ce se dizolva” în marea egoismului femeii, care ar tagadui rodul pântecului.

Este o enorma si pacatoasa eroare din toate punctele de vedere sa crezi ca pruncii nu aduc
decât un confort statistic si un prilej cantitativ de lauda. Casa cu belsug de copii va lua în
chirie, mai apoi în mostenire casa cu leaganul gol. Nici îngerii, nici geniile, nici muzele
inspiratoare nu-si fac cuib în casele cu leagane încremenite în paienjenis, cu sânuri obeze
de pustiitoare desertaciuni.

Egoismul femeii este, prin urmare, cel mai antibiologic, antisocial si supremul act
antipatriotic pe care-l poate savârsi. Ca sa vorbesti de mesianismul cultural, moral, în
istorie, a unui neam, umple mai întâi toate leaganele care în cugetul si planul Providentei
au sa consteleze cu frumusetea lor pamântul, caci daca istoria luminoasa începe: „La
început au fost mamele care leganau copii”, tragedia oricarui declin va începe cu
propozitia crunta: „La începutul sfârsitului”: „Mamele s-au înfricat de leaganele pline”.
Sau: „La-nceput erau copiii leganati de mame bine”, si: „La-nceputul sfârsitului erau
leagane fara copii, iar alaturi femei cu papagali si cu catei în brate‖.

„Figlia del tuo figlio‖

Admirabil mister de bucurie pamanteasca

FIGLIA DEL TUO FIGLIO”

„Fiică a fiului tău” – (Dante)

Acest elogiu adus de Dante Sfintei Fecioare prin faptul că este fiica Fiului ei Dumnezeu îl
putem aplica fiecărei mame referitor la odrasla ei. Fiecare mamă este făptura fiului ei,
„fiică a fiului”. Copilul este sublimul dar al mamei, iar mama este marele dar al copilului.
Admirabil mister de bucurie pământească! Cea mai mare jertfa este răsplătită de
îndată: copilul dăruieşte mamei poate tot atâta, poate mai mult decât a primit el de la
mamă. Mama adevărată este un dar al copilului.

Ce ar face pământul în lipsa acestor mame? Sunt multe femei care, purtând pruncul, au
ţinuta unui preot purtând Sfânta Euharistie. Câtă reculegere, câtă sfială, câtă tandreţe, câtă
evlavie, câtă uimire amestecată cu sentimente de închinare în fata misterului, al cărui
sanctuar s-a făcut, nu citeai pe întreaga lor fiinţă ca să nu te mire gestul lui Ion din
romanul „Mamina” (p. 44) la vestea că musafirul cel drag este de faţă: „Ochii lui Ion se
deschid nemăsurat în flăcări de bucurie; chipul i se desface într-o înflorire nemaivăzută,
mâinile îi tremură ridicându-se ca într-o adorare; picioarele i se îndoaie şi Ion
îngenunchie plecând-şi capul în tăcere în faţa Irinucăi care-l cuprinde în palmele calde.
Amândoi plâng…”.

Cu nimic nu poţi asemui aici pe pământ pe o mamă plină de prezenţa pruncului ce

creşte în trupul ei. Perla în sânul unei stridii? Filoanele de aur din pântecul pământului?
Cristalul de diamant din afunzimile Transvalului? Ideile din creierul geniului? Un act de
iubire din inima seraficului Francisc din Assisi?…

Toate sunt umbre pe lângă sânul mamei, lucrând un fiu al pământului şi un

cetăţean al raiului, căci lucrează deopotrivă aici şi cerul şi pământul, voinţa lui
Dumnezeu şi voinţa omului şi iubirea femeii.

Copilul îi descoperă inima, copilul îi face revelaţia iubirii. Doar acest beneficiu al iubirii
dobândit pe urma maternităţii, îndeosebi repetate, ar trebui să silească fiecare suflet de
femeie saturat de nostalgia şi setea după Providenţă. Vrei să cunoşti uliţele de lumină ce
dau în pajiştile iubirii, unde cresc variate ca florile toate limbile de foc ce mistuie toate
petalele de aur ale dragostei fără de care orice femeie ar rămâne o hidoasă omidă? Este
copilul!

Nu-i o revelaţie mai zguduitoare, decât revelaţia iubirii prin copil. Revelaţia iubirii în
adolescenţă este dulce, în maternitate este adâncă şi dureroasă, dar plăcut dureroasă. „Ce
mare fericire e un copil, îmi scria o mamă. Eu cred că, după iubirea de Dumnezeu,
acesta este cel mai minunat, mai arzător şi mai grozav dar, dat de Dumnezeu
oamenilor: iubirea de mamă!…‖. Iubire minunată şi dureroasă, aşa cum sunt
iubirile nemincinoase aici pe pământ.

O adevărată minune de sentimente, un curcubeu afectiv, profund, se descoperă prin copil.

Altcumva îţi iubeşti soţul privind darul nepreţuit, altcumva Îl iubeşti pe Dumnezeu, altfel
copilul mai mare şi altfel pe cel mai mic.

O adevărată orchestraţie de farmece în faţa copilului care zace în leagăn sau începe să
stea în picioare şi să umble; în faţa băiatului muncind serios o pagină din istoria
neamului; alături de fetiţa de 16 ani, cu lumea nouă de miresme catifelate ce i se îmbie
inimii deschise vieţii ca o corolă de crin.
Iubire ce zâmbeşte, iubire care admiră, iubire grijulie şi veghetoare, iubire supusă,
iubire de regină, iubire de caritate consolatoare, iubire lucrătoare, iubire jucăuşă şi
matură, cu bobi de lacrimi şi aromă de surâs fericit, toată gama sacrului, sentiment
al dragostei îngână melodiile cele mai nevisate în viaţa unei mame.

„Inima în care se armonizează atâtea sentimente este cea mai bogată din câte ar
putea să fie pe pământ‖, spune doctorul R. Biot.

Niciodată femeia nu va ajunge la palatul fermecat pe care şi-l ţese în visul firesc al inimii,
decât prin copil, în afară doar dacă s-a consacrat maternităţii superioare a spiritului. Pe
măsură ce pruncul se pregăteşte să părăsească sânul mamei, inima mamei se pregăteşte
să-l primească. Inima mamei în care au intrat pruncii ei este în perpetuă înflorire, acolo se
face marea schimbare. Cu adevărat mama este „fiica pruncului sau!”.

Copilul îşi întoarce binefacerile de care s-a împărtăşit prin naştere şi în alt fel. Trupul
mamei, din care s-a desprins ca un fruct învoit, va primi întreit ceea ce a dăruit. Trupul ei
sfârtecat începe să înflorească într-o nouă tinereţe. El este încă îmbibat cu prezenţa
pruncului, nu-l uită şi lucrează pentru el. Mama trebuie sa verse încă din viaţa ei în
copilul firav ca un luger ce geme după lumină şi sevă. Şi trupul ei ştie aceasta odată cu
copilul care scânceşte şi caută să dea de izvorul laptelui.

Sănătatea mamelor cu copii mulţi este un fapt constatat. „Nu trebuie să spunem că
femeile care se bucură de o sănătate înfloritoare au copii mulţi, ci sunt dăruite cu o
bună sănătate deoarece au copii mulţi‖, scrie Dr. Pinard. „Departe de-a suferi
întotdeauna din pricina maternităţii declară, Dr. Deslaps, această maternitate este este
cauza unei dezvoltări plină de farmec, a cărui fruct de mânecare la tânăra femeie este
sarcina.

Astăzi, graţie ideilor noi asupra opoterapiei, sarcina poate să fie socotită ca o opoterapie
generală totală, Fătul nu este un simplu parazit agăţat de sânul mamei şi trăind prin ea ci
un comensal, un tovarăş la aceeaşi masă, care trăieşte în ea şi cu ea. El nu primeşte numai
materialul necesar dezvoltării proprii, ci aduce speciale stimulente ce vor deştepta în
mamă activităţile adormite, care vor fi cauza desăvârşirii fizice şi stârneşte
sentimentele care intră în alcătuirea perfecţiunii morale a femeii” Funcţii cu totul noi şi
latente intră în acţiune ca să poţi spune că trăieşte acolo, în ea, prin copil, o supra-femeie.

Aşa se explică afirmarea cunoscătoarei de mame, E. Burger: „Am cunoscut mame cu

şapte copii care arătau mai tinere decât fetiţele de astăzi”. Copilul vine ca o oază într-o
pustie, ca un izvor , într-un parc aţipit de lipsa apei. Organismul, întreg trupul femeii
organele cu funcţiile lui se adapă din copil. E bine spus: „femeia este însărcinata” dar şi
„femeia este în stare binecuvântată. Timp de nouă luni şi în anii care urmează,
copilul îşi binecuvântează mama.

Orice femeie, spun medicii, nu ajunge la plinătatea sănătăţii decât cu al treilea copil
şi poate într-o zi se va confirma cu mai deplină vigoare ştiinţifică faptul că pruncul
este doctoria cea mai sigură pentru multe infirmităţi, nu numai sufleteşti, ci şi
trupeşti.

Aşa bunăoară, boala diabetului, mama gravida o suportă cu mult mai uşor, în timp ce
după naştere se agravează, lăsând astfel loc unei presupuneri cu temei că funcţiile
pancreatice ale pruncului vin în ajutorul funcţiilor deficiente ale mamei. Binefacerile
copilului fac de cele mai multe ori din mamă mai degrabă o „binecuvântată” decât o
„însărcinată”.

Se cere deci mai mult decât un simplu omenesc respect pentru copil; după toate acestea ni
se cere credinţa în copil şi evlavia faţă de valorile pe care le cuprinde din prima clipă în
care a pus piciorul în lumea asta.

Păzeşte, Doamne, scria poetul, pe toţi cei dragi ai mei de-a vedea vreodată o primăvară
lipsită de flori, o colivie goală, un stup fără albine şi o casă fără prunci. Dăruieşte
fiecăruia să guste proverbul poporului nostru: „Mulţimea copiilor, fericirea
românului‖.
PARTEA II

Lupta Impotriva copilului

Nu numai civilizaţia, dar se pare că familia însăşi a devenit o organizaţie potrivnică

copiilor. Adulţii nu ştiu cum să se apere de copil, nu cumva să facă invazie în societăţile
egoiste ale vieţii lor şi să le strice. O mentalitate duşmănoasă copilului a invadat până în
apropierea leagănelor, aducând cu ea cele mai moderne născociri ale geniului rău, spre a
stăvili reuşita în a spori şi rodi.

O diabolică obsesie topeşte cele mai fireşti instincte şi denaturează cele mai sfinte funcţii
de viată omenească. Se dă astăzi cea mai universală şi cea mai deschisă luptă ce s-a dat
vreodată în istorie împotriva pruncului. O deviză, ca un refren de infern, sileşte ceea ce a
mai rămas din conştiinţa omenească a mamelor, a soţilor de căsătorie: „copilul, iată
duşmanul numărul unu!”

Multe căsătorii de astăzi pot să fie numite „Criptele pruncilor‖; dacă nu şi mai rău.

Mulţi dintre medici, aceşti avocaţi ai sănătăţii şi ai vieţii, trăiesc pe urma furnizării de
reţete împotriva pruncilor, nu cumva să intre prin surprindere, iată un număr ridicat de
moaşe îşi fac agoniseală din a scăpa mamele de un „balast” ce ar sta să le afunde corabia
vieţii păgâne. Ca o ştampilă de ceară şi ruşine, litere nevăzute plutesc tremurând, cum
văzu Dante pe porţile infernului, asupra multor soţii de astăzi: „Aici este groapa
pruncilor‖.

Sigur, dacă sfânta căsătorie a devenit o asociaţie de exploatare comună, în doi, a

produselor epidermice, ce mai caută un prunc în mijloc? În tumultul erotic erijat în religie
a vieţii, prezenţa pruncului se arată ca un mic Iisus cu biciul, sosit să azvârle pângăritorii
din templul adevărului şi al vieţii. Cine-l va dori? Care dintre închinătorii la idoli îl va
aştepta ca pe o binecuvântare a cerului?…

Frica de copil! Oare s-a văzut vreodată o epidemie morală atât de păcătoasă şi nebună?
Ce răsturnare de spaimă s-a întâmplat în inima femeii ca să se teamă de copil? Se începe
cu această frică şi se sfârşeşte cu uciderea aceluia de care îţi este frică. Sufletele femeilor
sunt negre. Stane de întuneric, sub povara cărora sucombă neamul şi lumea, au năpădit
pretutindenea şi veghează lângă leagăne, ca Parcele mitologiei să taie firul celei dintâi
abureli de răsuflare a vieţii ivite pe furiş, scăpate controlului desfrâului.

Frumoasele catedrale cu sânul ca un altar au devenit necropole în care avortează orice

pulsare de viată nouă. Inima este putredă şi copiii toţi sunt înmormântaţi acolo şi
ţipă,ţipă. În mormântul acela al inimii mamei ce luptă împotriva copiilor nu vor sfârşi
niciodată strigătele, ca strigătele lui Abel din pământul care l-a sorbit.

Otrăvită de ideile epocilor de decadenţă a societăţilor, femeile „avansate” din zilele de

astăzi au devenit ostile maternităţii. Aversiunea faţă de copil creşte deodată cu aversiunea
faţă de credinţa şi de realităţile ei, îndeosebi fată de existenta invizibilului şi a unei lumi
viitoare de răsplată şi pedeapsă. Când crucea a devenit cel mai mare duşman al vieţii, iar
jertfa şi-a pierdut orice sens şi devotament, orice orientare, atunci sigur cel mai mare
păcat sunt copiii, iar procreaţia a ajuns mai vinovată decât prostituţia (Dr. Drysdale).

„Teza că viaţa trebuie afirmată cu toată vigoarea instinctelor tămâiate şi zeificate a ajuns
să se impună. Beţi cât mai mult din simţurile voastre! Singure sunteţi stăpâne pe trupurile
voastre şi nu dăinuiţi decât viaţa lui”.

Antiteză a devenit în chipul acesta cuvântul Domnului „Creşteţi şi vă înmulţiţi”,

„Ia crucea ‚ şi-mi urmează!”. Nu este de mirare că procreaţia, sinonimă cu jertfa şi
abnegaţia, e combătută de „teza vieţii moderne”, până în ungherele sufletelor rămase încă
până mai alaltăieri virgine.

Prin noul „feminism” mama ajunge să se emancipeze de misiunea-i naturală. Se

desprinde de încredinţările sfinte care apasă nobil asupra fiinţei sale de iubire şi carne, ca
să se dedea unei vieţi fără temeri de urmări şi sarcini stânjenitoare.

Maimuţă a bărbatului, caricatură ridicolă a libertăţii, această femeie îţi face impresia că a
reuşit să se degradeze la rangul unui obiect. Bărbatul nu va putea purta în sân niciodată,
dar femeia poate munci.

Blestemului „în dureri vei naşte”, ea preferă blestemul „cu sudoarea frunţii vei câştiga
pâinea”, deoarece îi pare mai uşor de purtat această osândă. Cum însă aceasta nu este
firesc, o vezi că vrea să se scape şi de unul şi de altul din cele două blesteme, iar la urmă
sau va purta greutatea amândurora, sau va deveni cel mai rece şi mai crud dintre monştri.

Avalanşa de romane, de filme, de conversaţii acoperă şi îneacă ideile şi simţurile

drepte şi alese: „Să strângi femeia în limitele familiei şi ale maternităţii este atâta cât a
împiedica libera şi plina dezvoltare a maternităţii” (Welly Zepler), „Eliberarea de
maternitate, scrie o altă femeie, trebuie să fie ridicată la rangul de datorie morală” (Maria
Stritt). „Femeia gravidă nu-s două persoane, este una singură. Ea are dreptul să se
elibereze de făt aşa cum îşi taie părul sau unghiile, aşa cum se supune curei de îngrăşare
sau slăbire. Asupra trupului nostru, dreptul nostru este absolut, deoarece merge până la
dreptul de a te sinucide” (Madeleine Pelettier).

E un pas înainte, iar avalanşa nu se poate opri aci. „Trupul tău este al tău, se strigă femeii.
Eşti stăpână absolută a trupului tău. Ghemotocul roşu închis în pântecele tău îţi aparţine
cum ar fi un polip pe care îl poţi păstra sau extirpa, după bunul plac”. „Fătul nu-i decât o
porţiune din trupul femeii de care poate dispune după plac, cum dispune de păr, de unghii
şi de fecalele ei (!) şi numai tirania Domnitorilor a putut demânda altcum” (comanda în
alt fel, n. n.), (Robin).

Şi avalanşa continuă să răstoarne, să înăbuşe legile firii. Vă temeţi oare, ne asigură Dr.
Zanta, că privighetorile vor putea fi învăţate să nu cânte primăvara? Să se întrebe
conştiinţele mamelor. Unde-i privighetoarea care cântă în inima ei? Unde-s primăverile în
care le cântă privighetoarea? Unde-i cântecul ei de viaţă? Câte privighetori au amuţit sau
şi-au schimbat trilul într-un tropar de prohod, din care lipseşte liniştea conştiinţei: în toată
atmosfera vieţii de societate nu se mai respiră decât aversiune, ostilitate, duşmănie până
la lupta făţişă împotriva copilului.

Sentimentele cele mai naturale sunt suprimate, dorinţa naturală atât de firească de-a
dăinui a fost slăbită până la o apatie vecină cu moartea.

A devenit „o prostie” pentru femeie a avea mulţi prunci, iar pentru soţ, o brutalitate
bestială, şi pentru amândoi o tentativă criminală. Maternitatea este socotită o limitare, o
îngrădire, ba mai mult, o înlănţuire a expansiunii propriei individualităţi, o capitulare în
faţa fatalităţii şi o renunţare la deplina libertate individuală.

Oamenii şi-au pierdut răspunderile personale şi s-au topit într-o lume de anonimi. în
unele ţări sunt „maternităţi pline cu femei care şi-au ucis pruncii din sân, încât nu mai afli
paturi libere pentru acelea care au avut curajul să dea la lumină rodul pântecelui”. La
Londra mii de clinici „eugenice” sunt consultate aproape exclusiv asupra felului în care
sa se evite naşterea şi conceperea.

La urma urmei, una din marile propagatoare a luptei şi tehnicii potrivnice copilului,
îngrozită, fixă o condiţie pentru a putea beneficia de sfaturile medicale: să fi conceput cel
puţin o dată. Într-o clinică maternă, undeva şi nu demult, dintre 300 femei examinate în
cursul unei săptămâni, toate au declarat că au refuzat al treilea copil şi dintre ele numai
14 nu au reuşit.

În lipsa culturii sufleteşti, în greutatea de-a se reculege şi de-a înţelege profunzimile de

lumină şi de pace vie ale credinţei, în anemia şi, uneori, în incapacitatea de-a vedea
dincolo de orizontul imediatului şi al aparentului, femeia şi, cu ea, mama, au ajuns să se
complacă într-o viaţă de pură „coreografie” de sentimente în care vanitatea şi lăcomia
după plăceri ocupă locul de frunte.

Femeia a ajuns pe ring şi pe arenă, venere de vitrină şi privelişte împinsă şi de vanitate şi

de cultul puterii fizice. Vrea să fie robustă şi plină. Vulgaritatea e un obiectiv de toaletă,
iar gingăşia şi delicateţea o vignetă pentru fetele de salon. Rezultatul, scrie Dr. Fourier:
„Din patru femei sterile, trei sunt robuste; cele delicate şi gingaşe sunt extrem de
fecunde”. Iar Dr. Grillenzoni, anchetând raportul dintre eleganţă şi fecunditate la 1.500
cazuri, afirmă: „Categoria femeilor cu toalete la modă şi izbitoare este cea mai numeroasă
în cazuri de sterilitate”18.

Femeile robuste şi elegante sunt cele mai averse maternităţii, afirmă şi W. Foester.
Cultul configuraţiei anatomice, religia vanelor aparenţe alungă copilul, iar trupul astfel
alintat refuză primirea vieţii socotit fiind şi de natură, egoismul, ca o însuşire net
criminală, alături de care orice început şi creştere de viaţă se ţine departe sau stagnează.

După aproape 20 de veacuri, revine actuală poezia latină: ―Plânsul unui nuc bătrân‖.
Odinioara , spuse nucul, în vremuri mai bune , pomii se întreceau în a dărui rod cât mai
îmbelşugat, iar în vremea recoltei proprietarii aşezau pe fruntea zeilor câmpiei cununi de
recunoştinţă.

Astăzi este la modă paltinul cu frunza deasă dar steril. Iar eu, sărman nuc, plantat la
margine de drum, sunt tratat ca un răufăcător. Astăzi mă nimicesc, lovituri de topor îmi
rup ramurile mele. Ce am păcătuit, ce nelegiuiri am săvârşit? Iată: mă încăpăţânez să-mi
fac nucile mele.

Dar vai, în ora mâniei Stăpânului, vai de smochinul sterp!

Candelabrul care refuza sa se aprinda

Minusculi licurici sub bolta înstelată avem putinţa să devenim uriaşe candelabre în
Templul Dumnezeului măririi. Nimic mai vătămător la adresa Domnului ca refuzul de a
lua foc. Refuzul mamei la copii este refuzul sufletului la iubire. Candelabrul miraculos cu
atâtea braţe, mama, se aprinde cu fiecare maternitate. Candelabrul fără lumină, stâlp
înmărmurit de întuneric cu multe braţe - candelă plină cu ulei, - femeia care refuză
copilul, refuză lumina şi se complace în beznă.Candelabrul care refuză să se aprindă este
orice mamă care refuză copii.

În tehnica de apărare şi ofensivă, refuzul de a se aprinde, de-a accepta să prindă sămânţa

vieţii este primul gest criminal. Este un păcat de omisiune şi ca toate păcatele acestea,
nu se simte, nu apasă greu asupra conştiinţei: „N-am făcut nimic, n-am ucis‖. Nu
vezi nimic, nu pipăi nimic şi te amăgeşti în acest fel că nu săvârşeşti o crimă sau un păcat.
Ispita prinde lesne în conştiinţele neguroase, rătăcite într-o lume contrară copilului.

Dar acest păcat poartă un nume de oroare, de mii de ani şi e stigmatizat în prima parte a
Sfintei Scripturi (Facerea 38, 8-10). Onan este un personaj funebru. Îşi risipea pe pământ
„puterea de viaţă” nu cumva să se nască prunci. „Ci fapta pe care o făcea el, a fost urâtă
în ochii Domnului şi Domnul l-a ucis pe el!” Natura fărădelegii este indicată fără
echivoc: în actul conjugal evita ceea ce ar fi putut aduce conceperea.

Ne amintim parabola evanghelică a talanţilor. Slugilor li s-au dat: cinci talanţi,

altuia doi, şi altuia unu, fiecăruia după puterea lui. Iisus nu a mai găsit loc, nu a voit
să înţeleagă că ar mai putea să fie loc în parabolă încă pentru o slugă pe lângă
acelea care au primit un tot mai scăriţat dar. Această slugă care lipseşte din
parabolă, există: este sluga care tăgăduieşte talantul, nu vrea să-l primească, nu-l
acceptă: sluga aceea care-şi trage palmele în lături nu cumva să prindă darul, căci
nu vrea răspunderea talantului. Iar darul cade şi trece prin viaţa servitorului ca o
acuză şi-l pârăşte neîntrerupt înaintea împăratului. Ce nu-i în parabolă, este în
viaţă, şi ea-i mai mult decât o simplă, plină de învăţăminte parabolă.

Refuzul de-a primi sămânţa vieţii face din fiecare soţie un servitor care refuză talantul.
Cum putea Iisus să cuprindă în parabola Sa un astfel de servitor, fără ca să fi chemat la
judecată indignarea heruvimilor şi revolta tuturor elementelor naturii? Stelele au fost
chemate pe nume şi au venit: „Iată-ne!”

Dumnezeu vrea să prindă în chenar de carne în aula regală a sânului femeii propria
Sa icoană, mai strălucită decât toţi sorii firmamentului, iar femeia răspunde:
„Refuz, Doamne, nu-mi trebuie această sarcină, nu vreau să fiu binecuvântată‖.

Onan, asemenea lui Iuda, cu sărutu-i târgoveţ umple cu umbra lui hâdă miile de ani şi se
opreşte lângă atâtea foişoare conjugale, intră în iatacul creştin adumbrit de Agonia
Domnului Hristos.

Ceea ce nu cuprinde parabola cuprinde cuvântul de ameninţare: «Vai celui ce zice

Părintelui: „De ce ai adus copil pe lume?» şi către femeie: „De ce ai ajuns mamă?” (Isaia
45-10). Sunt daruri pe care nici-o soţie nu poate să le refuze: harul sfinţitor în lumea
supranaturală şi pruncii în lumea naturală. Vai celui ce zice: „De ce ai primit darul? şi vai
celui ce refuză darul, căci este „urâcioasă faptă înaintea Domnului”.

La Judecată se va încrimina acest refuz: „Duceţi-vă de la mine blestemaţilor în focul de

veci… căci străin am fost şi nu m-aţi primit, gol şi nu m-aţi îmbrăcat”… Şi cu aceste
cuvinte dezvăluie fărădelegea multora. Oare nu este cu mult mai mare fărădelegea aceleia
care refuză să primească în casă pe cel ce rămâne străin de viaţa pământească dacă mama
refuză să nască, căci e scris: „Cel ce primeşte pe un prunc în numele Meu, pe Mine Mă
primeşte!”

Oare nu fiecare copilaş ascuns în sân este un Emanuel-Dumnezeu cu noi?… „Gol şi nu

m-aţi îmbrăcat!” propoziţie ce cade ca un ciocan pe conştiinţa apăsată. „Gol am fost”,
adică: copilul este în gândul Meu, zice Domnul, în intenţia mea, gol, fără trup, fără
fiinţă pământească, gol şi nu l-aţi îmbrăcat în carne şi sânge, gol de omenime, a
rămas doar un gând al lui Dumnezeu prin refuzul mamei de-a îmbrăca acest gând
în trup omenesc, prin lucrarea funcţiei ei materne. Străin şi gol arată copilul în
gândul Creatorului, dacă mama nu-l prinde şi nu-l îmbracă în sângele său după
dorinţa lui Dumnezeu. Refuzi să îmbraci gândul, icoana şi dorinţa divină în trup
omenesc şi-n făptura aievea venită între noi. Refuzi sămânţa bărbătească, refuzi
copilul. Această „urâciune” a săvârşit-o Onan şi Domnul l-a ucis.
Profesorul Alfredo Cucco numeşte acest act de refuz al soţilor de căsătorie:
„contrabbando della natura”, mai este numit şi „frauda conjugală” pentru că
defraudează intenţia Creatorului şi a naturii când a creat organele materne şi funcţia lor,
căutând să rămână numai cu beneficiul plăcerii senzuale, a voluptăţii păcătoase, înşelând
firea în acţiunea şi efectul ei.

Soţii au sustras beneficiul şi câştigul naturii al lui Dumnezeu şi al omenirii rezervându-şi,

printr-o faptă criminală, plata anticipată pe opera de artă de la crearea căreia s-au tras
neîmplinind contractul firii, care a dat rost precis actului conjugal, nici contractul
matrimonial care nu îngăduie să se bucure de trup decât în legătură cu naştere de prunci.

Ce ar fi pe pământ dacă toate elementele menite să se întâlnească după planul Creatorului

ar refuza, ce ar fi în univers? Ce s-ar alege de noi dacă elementele din compoziţia apei şi
a aerului s-ar încăpăţâna în singurătate sau ar refuza întâlnirea spre a fi fecunde? Dacă
niciodată H2 nu ar întâlni O 1, ci numai H1 O1, nu am bea în veci apă de băut.

Dacă oxigenul ar refuza să întâlnească plămânul, am pieri. Un chimist şi un fizician

ar putea să ne descrie cataclismul la care am ajunge.

Orice minte omenească neîntunecată de patimi şi necredinţă va putea să ne spună în ce

catastrofa omenească sfârşesc sufletele soţilor, viaţa lor şi a societăţii din care fac parte,
când voit refuză să ducă la întâlnire cele două elemente generatoare de viaţă omenească.
E vorba să se creeze ceva nou aici, o lume nouă, un univers în miniatură, pentru care
universul cosmic este doar o grădină de locuit şi un prilej de rugăciune.

E vorba de întâlnirea femeii şi a bărbatului în puterea creatoare a lui Dumnezeu.

Este o întâlnire al cărei ecou răsună în veşnicie. Nimic nu se poate compara cu
această întâlnire intimă a celor două sarcini microscopice de viaţă omenească.
Conceperea unui copil nu este un fenomen limitat, nu se înscrie numai în timp şi în
spaţiu. Este un eveniment original, care purcede dintr-un act creativ şi se întipăreşte
în veşnicie.

Să dejoci firea care geme după această clipă, să iei în râs planul Creatorului pe care-l rupi
în două ca să alegi ceea ce-i în profitul simţurilor corupte şi-a inimii putrezite în egoism
asasin, înseamnă să comiţi un păcat care scârbeşte răbdarea lui Dumnezeu Însuşi.

Fraudă conjugală este să menţii în familie neîntrerupt groaza de copil, să te plângi de

greul sarcinii, de durerile facerii, de incomoditatea copiilor, de larma guriţelor sprintene
şi pretenţioase, de cârpe mereu la spălat şi la uscat, silind astfel soţul la fapta condamnată
de Dumnezeu Creatorul.

Fraudă conjugală este întreruperea actului consumării căsătoriei înainte de împlinirea

lui firească, cu intenţia de a face cu neputinţă conceperea.

Fraudă conjugală este izolarea artificială, prin obiecte a organelor materne sau paterne
ca să se evite întâlnirea substanţelor dătătoare de viaţă nouă.
Fraudă conjugală este, dacă înainte sau după actul conjugal se folosesc antiseptice
menite să nimicească vitalitatea „seminţei de viaţă”.

Cauţi plăcerea, te lăcomeşti la spasmul trupului, dai frâu liber instinctului, dar refuzi şi
opăceşti ceea ce-l justifică. Orice păcat de onanie conjugală este un pact cu desfrâul şi o
acceptare a idolului plăcerii păcătoase deasupra oricărei orânduiri divine. Supremul
egoism al cărnii, actul de sabotare a lucrărilor imense ale naturii, onania, înseamnă să faci
o zi de prohod anticipat din cea mai frumoasă zi a creaţiei, când un suflet nemuritor ar
trebui să se ivească pe pământ: un fiu al regelui creaţiunii.

Orice femeie-soţie care acceptă şi practică frauda conjugală este mai prejos decât o
fecioară care acceptă să fie deflorată, deoarece onania este un păcat împotriva
naturii, adică a rosturilor fireşti a organelor şi respectivelor funcţii pe care le
dejoacă „contrabandistul‖.

Pe drept spunea o soţie: „Simt că mă vând propriului meu soţ şi mă cuprind fiorii care-mi
paralizează orice bucurie şi plăcere”. Tâlharul şi furul propriilor bunuri, ar zice Sfântul
Ioan Gură de Aur.

Ce este în realitate o astfel de căsătorie dacă nu „o formă legală a prostituţiei, o

asociaţie a două pofte trupeşti înhămate ca să se desfete sub onorabile aparenţe,
într-un fel de desfrâu regulat şi îngăduit de lume?‖19.

Iubirea, care trebuia să fie temelia familiei şi a căsătoriei, a fost coborâtă la treaptă de
patimă şi, din actul care putea să fie atât de pur având în ochi un surâs dulce de copil, -
drept ce o Sfântă Elisabeta de Turingia păşea veselă, ca o regină a unei lumi deja
zămislite, înspre patul nupţial, - au săvârşit cea mai ruşinoasă capitulare şi cea mai
josnică degradare.

Este spovedania că instinctul a biruit virtutea şi e mai tare decât legăturile inimii şi
realităţile credinţei.

Iar familia nu mai are mireasma de patriarhală mulţumire sub binecuvântări

divine, ci a devenit tot mai mult o formă de prostituţie, un abator omenesc.

Cum va putea să stea credinţa lângă egoismul cărnii? Va putea oare să se închine
Creatorului femeia care refuză procreaţia şi ocazia însăşi a unui act creator?

Cum va putea să-L iubească pe Dumnezeu ca Tată, când refuză să devină mamă?

Cum va crede în Iubire, când îşi petrece zilele şi nopţile în excitări trupeşti?

Cum va sfinţi viaţa conjugală când petrec într-o neîntreruptă profanare a harului
căsătoriei?
Credinţa se îneacă în egoismul trupului, cum se cufundă toate valorile de mare preţ ale
spiritului.

Omul a devenit neguţătorul de carne vie a propriei soţii, iar soţia, de după
paravanul căsătoriei sfinte, un trup ce se vinde în patul familial ca un obiect pe
tarabă.

Sfântul Augustin are cuvinte scrise foarte aspre la adresa acestei tovărăşii a egoismului
carnal20. El numeşte acest păcat „fraudă reciprocă”, iar pe complici refuză să-i numească
soţi, deoarece căsătoria însăşi nu mai păstrează nimic din adevărata ei menire, ci, mai
degrabă, soţii tăinuiesc sub un nume de cinste o neruşinare ce nu cutează să se arate
la lumină. Doar cruzimea externă destăinuie ascunsa desfrânare, căci urăsc pe copii şi
dacă cumva au vreunul, îl tratează cu nepărintească vitregie.

„Până acolo ajunge uneori această cruzime destrăbălată sau destrăbălare crudă, încât
caută doctorii pentru sterilitate, şi dacă nu reuşesc, caută să ucidă fătul fiind încă în
pântece, dorind să-şi vadă pruncul mort înainte de-al vedea viu… Dacă ambii sunt aşa,
atunci nu sunt soţi. Şi dacă de la început au fost aşa, nu s-au legat prin căsătorie, ci,
mai degrabă, prin pângărire. Iar dacă nu amândoi sunt aşa, îndrăznesc să spun: sau
soţia este oarecum prostituata soţului, sau el adulterul soţiei“.

Şi altundeva scrie despre frauda conjugală: „Faptă blestemată dacă se împlineşte cu o

„femeie publică”, dar execrabilă dacă se săvârşeşte asupra soţiei”. Nu mai ştii ce
deosebire este între o soţie adevărată, o concubină şi o prostituată. Fiecare, în cazul dat,
se regăsesc în definiţie comună: o fiinţă rezervată unor manifestări zoologice, simplă
fabrică de plăcere trupească, unealtă vremelnică a unor desfătări şi mai vremelnice,
potrivnice orînduirii firii.

In jurul tau

În jurul de tău viaţa cântă belşugul nestingherit. Ciripesc păsărelele, cântă micuţii
rândunelei şi mii de insecte se desfată în molaticele raze solare de parcă îţi zic: Unde
sunt puişorii tăi, mamă a oamenilor?Lângă leagănul tău azvârlit în şură, albinele şi-au
lucrat fagurele şi o puzderie de puişori sunt ascunşi şi hrăniţi în alveole. Unde sunt
odraslele tale, murmură zumzetul lor? Cuiburile lor sunt pline şi cuibul tău e gol, sau
poate este gol de sufletele pe care le aşteaptă Dumnezeu.

Ieşi pe pajişte în grădină, în iarba cea înspicată ca o frunză diademată şi fiecare floare îţi
va arunca în faţă: de ce ţi-e leagănul gol?

De ce nu odihneşte viaţa pe braţele tale?

În fundul dumbrăvii este o tufâ. Pe ea se tânguie ciripind o păsărică. Cuibul îi este fără
puişori. Un şarpe s-a strecurat până acolo şi i-a înghiţit. Şi păsărică boceşte amar, de te
cuprinde mila. Ce fericită ar fi ea să aibă lacrimi, şi mult mai fericită dacă nu ar fi silită să
aştepte până la primăvara viitoare ca să-şi umple din nou cuibul cu puişori. Ea plânge în
ciripit că nu poate da viaţă ca tine, în orice lună, în orice anotimp, pentru că altfel este
scrisă viaţa ei.

Se tânguie amar, un cântec fără lacrimi, păsărică fără puişori. Iară tu, mamă străjuieşti
leagănul gol. Ce şarpe a trecut pe acolo de ţi-a furat copilul? Cine ţi l-a ucis, poate, mai
înainte de a ajunge în leagăn? Tu nu plângi, tu nu cânţi cu lacrimi, lacrimile ţi-ar fi cântul
durerii, dar cine ţi-a furat puişorul din leagănul sânului cald şi curat?

Tu, tu nu plângi?…

Şarpele! Şarpele! Scârboasă făptură cu solzii de frig şi ochii de păcat! Spune, femeie cu
sânul fără rod, ce şarpe ţi-a furat din leagăn micile frânturi de paradis cu tiparul
unui surâs de serafim în jurul icoanei lui Dumnezeu? Cine ţi-a furat pruncii, ce şarpe?

Poate tu eşti şarpele propriului tău cuib, al propriului tău leagăn, tu ţi l-ai prăpădit cum
şi-a prăpădit Saturn pruncii săi. Şi plânsul păsărelei te dojeneşte, te înfruntă. Viaţa
tremură nerăbdătoare să răsară şi din tine, iar tu o îneci în sânul tău, cu aceleaşi mâini
albe şi fine pe care ţi le-a dat Domnul ca să mângâi o frunte transparentă de copil, să
orânduieşti buclele de aur sau şuviţele ca abanosul, căzute pe fruntea lui.

Iară acum, în inimă, îngropi vieţile atâtor prunci, sicriele copiilor tăi în inima ta se
lucrează. Inima ta, inima ta, inima adâncă s-a făcut dulgherul sicrielor fiilor neamului şi
a nădejdilor lui Dumnezeu. în jurul tău toate te învaţă care este rostul iubirii tale: „creşteţi
şi vă înmulţiţi” şi imnul împlinirii se ridică spre cupola cerului.

Numai tu zici, încremenită în egoismul tău: „Nu va răsări din mine viaţă în veci!” Şi
astfel făcutu-s-a fiinţa ta de carne o cariolă funebră care-şi poartă copii spre noaptea
mormântului, mai înainte de a le fi dat viaţă şi de-a se fi bucurat de surâsul ochilor curaţi
veniţi din lumi de nevinovăţie, şi căsnicia devenit-a o întreprindere de pompe funebre
pentru membrii familiei.

Ogoarele pustii

Am văzut câmpiile bătute de arşiţă, porumbul cu foaia răsucită, pitic şi fără nici o
făgăduinţă.

Am văzut ogoare inundate de ape şi paiul grâului mic şi îngălbenit.

Am văzut ogoare scormonite de şoareci cu spicele grâului trase sub pământ.

Am văzut ogoare cu chip de pustie nisipoasă, cu sămânţa rămasă stearpă, cine ştie unde a
mai putrezit…

Şi nu m-a mirat, căci firea îl urmează pe om.

Spinii şi pălămida au răsărit în calea omului imediat după păcat, ca să-l întoarcă spre
inima lui.

Pustiul ogoarelor va răsări în viaţa noastră ca să întoarcă gândurile spre ogorul

pustiu al sânului mamei.

Pustiul începe în sânul mamelor. Sânii ei ca două fântâni nu vor să astâmpere

foamea micuţului pe care ar trebui să-l aibă pe pământ şi să-l hrănească. Nici
fântânile la care oamenii îşi adapă pe pământ setea nu-şi vor da apa lor, şi vezi
oraşe, care mai până ieri aveau cişmeaua în casă cu omul, că rămân zile în şir fără
de apă. Fântânile nu se îmbie acolo unde focul mistuie.

Ce am spune noi de sluga trimisă la semănat, de sluga legată de noi cu sâmbrie grea, că
aruncă sămânţa alături nu pe ogor, ci pe cale, sau o dă pasărilor trecătoare, sau o varsă
între spini şi o aşează pe pietre, nu cumva să aducă rod? Că-i va veni greu seceratul,
legatul snopilor, îmblătitul şi treieratul, că-i va da nopţi nedormite aşteptatul prelung la
moară şi în urmă câtă sudoare la frământat şi câtă oboseală la coptul aluatului în cuptor!

Nu, el nu vrea ca ogorul să rodească, nici sămânţa să apuce sub glie… Ce ai zice de sluga
aceasta rea şi vicleană, leneşă şi cu suflet de tâlhar? Iar dacă ogorul s-ar însufleţi şi ar
refuza sămânţa soră, ce am spune noi, oamenii, în faţa neputinţei de a-i impune voinţa
noastră?

Sânul femeii este faţă de „sămânţa bărbătească‖ cum sunt ogoarele cu glia întoarsă
faţă de seminţele cerealelor.

Dacă într-un singur an ogoarele de pe întreg pământul s-ar răzvrăti şi nu ar voi să

primească sămânţa semănătorului, sau, dacă ar primi-o, să-i nimicească puterea de
viaţă, ce s-ar alege cu viaţa de pe pământ?

Dumnezeu a legat de munca ta o glie care nu se refuză şi nu se răzvrăteşte decât la

îngăduinţa Lui, o glie în care să-ţi aşterni şi visurile de viitor şi nădejdea de viaţă şi
puterea de muncă.

Dar Dumnezeu a legat de puterea lui creatoare făptura ta care este liberă.

Te vrea colaboratoare conştientă, şi aceasta îţi dă putinţa să te poţi refuza puterii

creatoare de oameni, ca în veac din tine om să nu răsară.

Întoarce-te la Dumnezeu cu ceea ce eşti, de teamă să nu-ţi înlăture ceea ce ţi-a dăruit.
Primeşte să fii ogor binecuvântat, şi nu pustii sămânţa vieţii ce cade după
rânduielile Domnului asupra ta.

Tagada ucigasa ...?!

Las să apese aceste gânduri pe conştiinţa şi pe inima ta. Este adevărat: copilul nu trăieşte
în tine, tu nu i-ai curmat viaţa, nu l-ai ucis, sângele lui nu poate să strige asupra ta; căci
nu l-ai smuls din trupul tău, unde nu-şi înfiripase vinele şi nervii, oasele şi carnea. Este
adevărat: nu ai comis un omor în sensul strict, pentru că n-ai vărsat sânge şi nu ai curmat
o viaţă începută. însă ai ucis un prunc în inima ta, unde trebuie să existe înainte de-a fi în
trup, adică ai refuzat gândul unui copil care ar vrea să ţi se aşeze în trup. L-ai ucis în
gândul tău, l-ai ucis în inima ta, l-ai omorât în sufletul tău. Şi odată asasinat acolo
pruncul, nimeni nu-i va putea da viaţă, pentru că uliţa lui spre viaţă în trup trece numai
pe acolo, prin dorinţa ta, prin voinţa ta, prin dragostea ta. Iar acolo erau numai
prunci morţi. Intenţia ta, voinţa ta, întregul tău suflet era o tăgadă înverşunată a
copilului, un refuz de a-l avea în sânul iubirii ca de acolo să-l aşezi în iubirea trupului, în
dragostea sânului. Iuda era vânzător din clipa în care era hotărât să-L vândă pe Isus;
de-atunci Satana era în el. Toate relele ies din inimă. în inima ta era refuzul unei
vieţi de om.

Şi a zis îngerul Domnului: „Iată, vei lua în pântece şi vei naşte prunc…”.
Şi a răspuns femeia: „Să nu fie mie această ocară! Iată-mă: refuz! Să nu-mi fie mie după
cuvântul tău!” Aceasta este parodia ironică şi păgână a Buneivestiri din viaţa mamelor
care tăgăduiesc viaţa pruncului.

Este ucigaşa tăgadă! Copilul are drept la viaţă în clipa în care soţii s-au întâlnit după
orânduiala divină. Să frângi rânduiala, nu cumva să capete viaţa la care are drept, căci
aşa cum plămânul e făcut să respire, întâlnirea intimă a soţilor e făcută de acelaşi Creator
ca să aducă o nouă răsuflare de viaţă - înseamnă să încalci viaţa însăşi.

A lua din braţe omului pâinea cu care se nutrea sau a-i nimici putinţa de a şi-o câştiga
este acelaşi lucru, acelaşi păcat, aceeaşi neomenie, acelaşi furt. A lua omului oxigenul pe
care-l are, sau a nu i-l da pe acela ce-i revine de drept, este una şi aceeaşi faptă păcătoasă.
A vărsa apa din olul florilor ca să se usuce, sau a nu stropi florile cu apa necesară, este
una şi aceeaşi acţiune de stârpire a florilor.

A înlătura viaţa unui prunc conceput sau născut, sau a-i tăgădui viaţa la care are drept
prin consumarea căsătoriei, este una şi aceeaşi acţiune cu acelaşi efect, fiind deosebită
numai în aparenţă. Dacă fapta dintâi o numim omor, nu-i de ce să refuzi acelaşi cuvânt
faptei din urmă, identică şi în intenţie şi-n obiect, şi în efectul la care ţinteşte.

Ba, îndrăznesc să afirm că „uciderea preventivă‖, „omorul prin anticipare‖, cum

este numită frauda conjugală a păcatului onaniei, este mult mai răutăcioasă decât
omorul de rând, din motivul că în crima prin acţiune violentă nimiceşti temporar
împreunarea doar a trupului cu sufletul, înlături trupul de sub însufleţirea
spiritului şi dărâmi viaţa trupească, rămâne însă sufletul pe care nimeni nu-l va
ucide.

Orice omor e o crimă parţială, un fel de amputare a întregului trup de suflet, nu a unei
părţi de-a lui. Viaţa rămâne şi viaţa care rămâne va redobândi ce a pierdut, la înviere,
viaţa care rămâne va izbândi şi omorul nu va intra în veşnicie. Pe când onania este
prevenirea unei existenţe printr-un refuz. Nu-i o simplă sau radicală amputare aici,
dimpotrivă, este despărţirea unui om în puterea de-a fi de însăşi existenţa. Nu tăgăduieşti
trupul, nu i-l desparţi de suflet, ci-i tăgăduieşti şi trupul şi sufletul.

Orice alt omor lasă neatinsă existenţa sufletului, „omorul prin anticipare” face cu
neputinţă existenţa şi a trupului şi a sufletului. Omul întreg carne şi spirit, este dărâmat în
neant din putinţa imediată de-a fi şi din voinţa Domnului de a fi. Onania este tot atât cât
a opri glasul Domnului să răsune peste nimic ca să-l cheme la existenţă şi încă la
existenţa în care El Insuşi, Domnul şi Dumnezeul firii, vrea să-şi întipărească solemn
chipul şi asemănarea Sa.

Orice crimă de omucidere atacă trupul, păcatul fraudei conjugale atacă şi trupul şi
sufletul. Este un asasinat radical, unic în felul lui, singurul în care se năruie deopotrivă
trup şi suflet. E mult să lipseşti pe cineva de viaţa trupului, dar mult mai mult este să-l
lipseşti de viaţa sufletului şi a trupului.

Fătul din trupul mamei, chiar şi numai de o zi, odată conceput, are viaţă de om, are
sufletul neamurilor în el. Această existenţă chiar şi numai de o zi, aici pe pământ, este
nespus mai scumpă decât inexistenţa celui neconceput prin refuzul părinţilor.

Iată, deci, de ce tăgada prin frauda conjugală a onaniei este o tăgadă ucigaşă, a cărei
culpabilitate nu o va înregistra decât conştiinţa soţilor de căsătorie şi Dreptatea lui
Dumnezeu.

Acest păcat, pe care atâţia soţi şi soţii îl privesc cu ochii blajini ai celui ce vrea să-şi
justifice fărădelegea, este un multiplu refuz. Mai întâi de toate este înnoirea refuzului de a
servi scopurilor lui Dumnezeu, cu care Lucifer dintru început se făcu potrivnicul lui
Dumnezeu: „Nu slujesc!” Refuză să pună în lucrare sânul chemat la aceasta prin căsătoria
contractată şi prin legitima apropiere de bărbat. Refuză legătura cu râul vieţii care vrea să
facă popas în sânul ei, chemat prin săvârşirea unei acţiuni hărăzite de natură spre aceasta.

Refuză legăturile cele mai misterioase în ordinea naturală cu Autorul vieţii, care, în prima
clipă a conceperii - acum evitată fraudulos - ar fi creat sufletul nemuritor în sânul mamei.
Zădărniceşte astfel o aşteptare divină, o speranţă dumnezeiască, un prilej de creaţie oferit
Atotputernicului.

Refuză misiunea ce i-a fost încredinţată în ora în care s-a apropiat prin binecuvântare de
viaţa bărbatului. Dezertează fraudulos de la îndatoriri mari, lipseşte cerul de un cetăţean,
pe Dumnezeu de un adorator şi pământul de prezenţa neînlocuibilă a unui fiu al
împăratului veşnic.

Refuză să dureze în timp prin fiii pe care îi dăruieşte lumii şi neamului; îşi limitează
existenţa multor însuşiri la răstimpul scurt al unei vieţi de om, tăgăduind să fie continuat
prin odraslele ei.

Refuză să biruie moartea prin împrospătarea vieţii; refuză să întinerească, refuză să

devină veşnică de mai multe ori, cu fiecare prunc al ei. Refuză ofranda bărbatului, făcând
sterp darul pe care natura l-a creat şi rezervat sânului ei de soţie legitimă; refuză imensul
dar ce vrea să i-l facă de a deveni mamă.

În schimb, renunţând în acest act la prestigiul ei de persoană, de făptură raţională

cu chip dumnezeiesc, primeşte să fie socotită un simplu şi josnic obiect de plăcere, o
roabă a poftei trupeşti, hrană proaspătă pentru o destrăbălare care a ucis Sodoma şi
Gomora, a pustiit pământul cu diluviu de ape pe vremea lui Noe, şi de atâtea ori
atrage după sine tot prăpădul de foc ale mistuitoarelor guri de tun şi bombe…

Refuză să se renască din copil, care aduce mamei frumosul dar al unei vieţi neştiute,
proaspete şi pline de bucurii şi valori care-i sunt străine fără copil. Refuzând sporul vieţii,
ea invită sicriele să vină şi cimitirul să se apropie. înmulţeşte morţii, care vor dobândi
întâietatea asupra celor nou născuţi, şi, cât o priveşte, lipseşte viaţa de anotimpul
primăverii cu prospeţimi şi al toamnei cu roduri.

Acest refuz şi împotrivire puterii creatoare a lui Dumnezeu, acest dispreţ faţă de rosturile
organelor proprii a căror funcţiune o începe, întrerupând-o apoi violent şi păcătos, nu
cumva să ajungă la deznodământul firesc, această pângărire a unei alese funcţii trupeşti,
fiind totodată şi o profanare a membrelor devenite Biserica Spiritului Mângâietor,
dătător de viaţă şi a toate plinitor.

„Tehnica preventiva‖

S-a inventat acest cuvânt ca să dea o nuanţă superioară acţiunii prin care se evită
conceperea. Magica cuvântului este chemată să parfumeze atmosfera de moarte în care
azvârle „frauda conjugală‖. Se schiţează o explicaţie, o apărare şi o justificare.

Tehnica preventivă care împiedică conceperea ar reprezenta una din formele de

subjugare şi stăpânire a puterilor naturii şi de reglare a ei după planurile superioare ale
omului, este munca şi reuşita civilizaţiei în a supune minţii omeneşti toate lucrurile
naturii.

Nu îngăduie naturii să-şi urmeze cursul, fie din motive de igienă a rasei, fie din motive de
apărare a mamei, fie din motive economice, fie din hotărârea de a raţionaliza conceperea
şi, prin ea, naşterile. Totuşi, nu renunţi la plăcerea acţiunii a cărui efect îl împiedici
printr-o aplicare tehnică, cu scule născocite de mintea omenească.

Se aplică oare acest principiu de netăgăduit aici? Oare puterile naturale, reprezentate
acum prin instinctul sexual, sunt aievea subjugate şi disciplinate, în urmă orânduite spre
scopuri superioare prin tehnica şi practica anticoncepţională? Nu, nici un dram de
stăpânire asupra instinctului şi forţelor naturii nu s-a dobândit aici; nici o lărgire a
libertăţii faţă de aceste surde şi violente porniri ale firii nu s-a câştigat. Instinctul a rămas
nealterat, viguros, fără margini chiar fără îngrădiri.

Nu instinctul a fost îngrădit, nici violenţa lui alterată, nici exigenţele lui potolite, ci a fost
înlăturată o urmare exterioară puterii lui, o urmare hărăzită tocmai să-l îmblânzească, sa-l
justifice, să-l spiritualizeze, adică conceperea unei noi vieţi omeneşti. Instinctul sexual
rămâne în întreaga lui brutalitate, se impune şi stăpâneşte. Iar mintea subjugată îl slujeşte
în acest fel, că-i înlătură măsura, limita şi obiectul pe care natura i l-a fixat: noua viaţă de
om.

Rezultatul este tocmai contrariul: dai la o parte frânele naturale ale instinctului, care sunt
consecinţele şi împlinirea lui. Nici femeia, nici bărbatul nu mai cunosc perioada de
odihnă, de continenţă, de adevărată înfrânare a instinctului pe care o impun lunile
din vremea sarcinii şi a lehuziei femeii.

Mijloacele anticoncepţionale dau la o parte orice baraj, iar instinctul, simţindu-se stăpân
în exigenţe, va deveni o adevărată obsesie, deoarece toată preocuparea, întotdeauna, în
momentele intimei întâlniri cade asupra plăcerii instinctului, asupra lui şi asupra felului în
care să-i fie înşelat rostul. Nimic nu mai poate opri instinctul de la excese şi de la josnicii.
In faţa lui, soţii se comportă cu gestul unei capitulări radicale şi definitive21.

Urmările morale ale fraudei conjugale sunt imense, o adevărată lume de

imponderabile pe care, uneori, nu le poţi strânge în formule precise, dialectice. Aci ne
mărginim doar la atât: - restul într-un capitol ce va urma, - pretutindeni unde se apără, se
afişează şi se propovăduieşte legitimitatea practicii fraudei conjugale şi a mijloacelor
„tehnice” şi netehnice anticoncepţionale, „preventive”, se simte o predispoziţie vie la
apărarea şi îndreptăţirea avortului22.

O predispoziţie născută din temeiurile judecăţii lipsită de vederi dincolo de sensibil şi de

imediat. O „logică internă” înfrăţeşte crima cu crimă, omorul cu omor.
Urmele faradelegii

„Tu ai plănuit ruşinea casei tale când ai nimicit atâtea

popoare. De aceea vei ispăşi cu viaţa ta”.
(Avacum 2,10).

Nici un atentat împotriva copilului nu rămâne nepedepsit. In cazul „asasinatului

preventiv” al „omuciderii prin anticipare”, urmele fărădelegii, ca atâtea răzbunări ale firii,
se vădesc grave şi dureroase.

Violarea legii naturale prin practica anticoncepţională, scrie Dr. Guchteneere,

înseamnă expunerea la sancţiuni implacabile pe care natura le rezervă transgresorilor
legilor ei.

„În ceea ce priveşte actul generator, orice intervenţie care cotrariază împlinirea lui
după cerinţele firii, atrage cu sine în chip fatal primejdii pentru defraudatori‖,
spune Dr. A. Anderson. Acelaşi lucru l-a proclamat cu puternic accent profesorul
Sellheim din Leipzig la un congres de ginecologie: „Natura nu se lasă înşelată fără ca
sănătatea, a femeii mai cu seamă, să nu resimtă loviturile răzbunătoare ale ei‖.

Vei plati cu viata trupul

În zilele consultaţiei gratuite, nouăzeci la sută, mărturiseşte un medic, dintre femeile care
intră în cabinetul meu, vin să-şi tămăduiască relele trupeşti moştenite de pe urma fraudei
conjugale.Odată o viaţă concepută, ovarele mamei odihnesc timp de nouă luni. Această
odihnă fiziologică este prevăzută de natură spre normala lor funcţionare. Ovarele femeii
care evită conceperea vor lucra şi în răstimpul celor nouă luni, înmulţite cu alte luni,
câte conceperi ar fi putut avea, dar, prin fraudă, au fost întrerupte sau evitate;
ţesuturile lor vor resimţi lună de lună o rană şi o cicatrice nouă care, înmulţite, fac
tot mai grea şi mai dureroasă funcţionarea ovarelor. Este începutul degenerării, a
îmbătrânirii înainte de vreme a numitelor organe, iar somnolenţa lor se răsfrânge asupra
întregului organism feminin.

Frauda anticoncepţională, această sterilitate calculată, aduce adesea sterilitatea

definitivă. Iritaţia repetată vreme de ani şi ani, la care este supusă mucoasa mitrei, o
poate aduce în starea de-a nu mai fi aptă să primească ouşorul fecundat sau dacă-l
primeşte, cuibul natural să îi fie inapt, alterat şi nepotrivit hrănirii şi dezvoltării.
Organismul va elimina printr-un avort spontan copilul pe care nu-l poate întreţine.
Experienţele săvârşite în Rusia, unde se îngăduia legal practica avortului, se încuraja cu
„amorul liber” şi practica anticoncepţională; experienţe confirmate în alte părţi de
observaţiile medicilor, constată o seamă de conceperi extrauterine, atât de
primejdioase femeii, datorită îngroşării oviductelor în urma repetatelor congestii ale
organelor în timpul abuzului matrimonial.

Degenerarea fibromatică a organului matern urmează adesea păcatului menţionat. „Am

operat zilele trecute, scrie Dr. R, Schokaert23, o femeie de 33 ani, care, de la 22 ani, din
prima oră a căsniciei a refuzat să devină mamă. Sigur, dacă de-atunci nu ar fi practicat
manevra frauduloasă nu ar fi trebuit să-i înlătur organul şi, împreună cu el, speranţa de-a
mai ajunge vreodată mamă. precum şi binefacerile funcţiilor ovariene şi uterine asupra
întregului organism”.

Alţi autori de studii asupra efectelor practicii păcătoase - Frankel, Bossi, Kihis,
Valenţa - afirmă că o mulţime de tumori se ivesc ca efect al excitărilor şi
congestionărilor organelor păcălite prin tehnica preventivă. în ambele sexe se arată o
bătrâneţe precoce, ca pentru a indica răzbunarea naturii acolo unde se evitau poverile
îmbătrânitoare.

În ultima vreme s-au observat o mulţime de alterări olfactice precum şi tulburări asupra
ochilor, culminând până la orbire şi fotofobie, adică neputinţa de-a suporta lumina.
Utilizarea substanţelor antiseptice iritând organele, produc tulburări locale care duc la
clinică. Tratarea prin raze X poate avea ca efect atrofierea foliculelor ovariene şi
suprimarea timpurie a secreţiilor acestor organe atât de binefăcătoare femeii.

Recentele studii aduc tot mai mult în evidentă influenţa binefăcătoare a celulelor
masculine asupra organismului matern. Acestea au un rol „dinamogenic important”
(Aragon), fiind absorbite de organele materne şi vărsate în curentul sanguin, stimulând
acţiunile vitale ale organismului. Aşa se explică, în bună parte, modificările organice şi
sufleteşti ale noii căsătorite…

Prin frauda anticoncepţională aceste substanţe furnizate de soţ sunt împiedicate să

ajungă în organismul femeii, care le reclamă oarecum, în urma excitării la care este supus
prin întâlnirea intimă conjugală. Dr. Sedillot şi Laffont au constatat că, în cele mai
multe boli nervoase şi psihice ale femeii căsătorite, substratul dezechilibrului îi
formează lipsa substanţele masculine datorite manevrelor preventive.

Dacă ginecologul Havelock Ellis atribuie 70% din tulburările uterine practicii
onanismului conjugal, în urma congestiei organelor mereu frustate, Fere şi Freud îi
atribuie cele mai multe neuroastenii şi nevroze.

Nervii, iată victimele acestui păcat! Multe filamente nervoase ale vieţii vegetative
pleacă din organele materne şi se pun în legătură, prin „marele simpatic”, cu alte organe
şi cu sistemul cerebro-spinal. Congestia organelor femeii în timpul actului conjugal nu
este potolită, ci se menţine, apoi se repetă adesea şi pe durată de ani în practica
maltusiană, ceea ce crează o sensibilitate şi o iritabilitate dureroasă, o greutate şi o
oboseală însoţită de tulburări viscerale şi nervoase care ajung uneori până la ideea de
sinucidere.

Adesea, o tristeţe apăsătoare face viaţa greu de suportat şi un gol mare împovărează
zilele. Tristeţe, iritabilitate, emotivitate, lipsă de energie şi altele se adaugă schimbând
până şi caracterul firesc al femeii. Ceea ce este dureros în aceste tulburări e persistenţa lor
adesea până după menopauză. Medicii Krafft şi Ebing au dovedit dese cazuri de
neuroastenie, de stări frenetice, de leşinuri şi insomnii, de abulie şi în urmă, după
constatările alienistului Sir Ahmstrong, un număr impresionant de nebune la aceste
contrabandiste ale naturii.

Cineva mai înlătura urmele crimei? Ele s-au întipărit în ceara moale a vieţii lor. Urmările
morale sunt incalculabile. Căsătoria pierde orice armătură morală, orice rost spiritual nu-
şi mai găseşte loc aci. Cum virtuţile ar mai putea să-şi găsească sălaş într-un ambient
viciat până în măduvă de neputinţa unei înfrânări, de refuzul abnegaţiei şi de sistematică
capitulare în faţa exigenţelor trupului?

Suprimarea oricărei frâne în viaţa instinctului sexual aduce cu sine imboldul fatal la o cât
mai intensă şi rafinată satisfacere a lui. Şi dacă, pentru femeie, urmările trupeşti şi psihice
ale practicii onaniste sunt dezastruoase, pentru bărbat cele morale, sufleteşti, sunt
catastrofale. Ce este femeia în ochii lui şi ce valoare spirituală, valoare de persoană poate
să mai aibă?

Ce deosebire mai poate să fie între femeia lui şi altă femeie, când nu mai caută ce nu
găseşte în alta, adică însuşirile care i-au legat inima, ci este adusă la numitorul comun de
obiect dezmierdător al poftelor, faţă de care nu-şi impune nici o consideraţie de respect,
de măsură, de liberate, de independenţă şi nu-i mai apreciază decât putinţa carnală de a-i
oferi un profit carnal?

De aici infidelitatea, de aici certurile, de aici divorţurile, iar la femeie saturaţia până
la aversiune faţă de viaţa intimă conjugală. O şcoală mai radicală de aţipire a
conştiinţei şi demoralizare nu mai afli asemenea onanismului.

Amestecul tehnicii în cele spontane şi necalculate relaţii dintre bărbat şi femeie,

„comercializarea” celei mai ample acţiuni, care depăşeşte prin rostul ei interesele
imediate sau personale ale părinţilor, înlătură cu vremea puţina pudoare care a mai rămas
în sufletul omului, tocmai ca un instinct de prezervare şi tăinuire a jocului misterios al
forţelor dătătoare de viaţă omenească, iar „dispariţia pudorii în această materie, nu-i deloc
un semn de ascensiune a vieţii ci mai devreme un semn de decadenţă şi degenerare” (W.
Foerster).

Urmare finală a lăcomiei după plăcerea intimei legături matrimoniale, care duce la
frauda anticoncepţională, sfârşeşte printr-o saturaţie şi dezgust de plăcerea gustată
fără măsură. Iar drumurile largi care, prin lumea acestor plăceri, sfârşesc în piaţa
azilelor de nervoşi, în desfrâul şi anestezia morală.
„O, ce pustiu intins!‖

Pe când era vicar la biserica din Saint-Roch, Părintele Loutil, cunoscut în literatură sub
numele de Pierre l‟Ermite, primeşte vizita unei tinere femei care-i pune o problemă de
conştiinţă: e vorba de cunoscuta fraudă sau profitul plăcerii în actul procreator şi refuzul
consecinţelor lui nobile: conceperea, copilul. Se putea oare, fără a vătăma legile firii şi a-
L înfrunta pe Dumnezeu? Preotul îi aminti cerinţele orânduirii morale.- „Dar ce va zice
soţul meu…”.

- „Ce va vrea!…”

- „Şi dacă vom ajunge săraci?”

- „Dumnezeu se îngrijeşte de ai Săi…”

- „Şi dacă rămân victimă?…”

- „Ţi-ai împlinit datoria! De altfel natura nu se va lăsa înşelată până la urmă şi toţi
contrabandiştii îi vor simţi pintenul răzbunării”.

Femeia ieşi hotărâtă. Cu douăzeci de ani în urmă, la acelaşi preot intrară trei persoane:
părinţii şi un minunat flăcău, pe pieptul căruia străluceau două distincţii militare de
seamă. „Este fiul meu”, rosti cu mândrie mama, privindu-l ţintă pe Părintele, ca pentru a-i
spune: „Vă amintiţi de acum douăzeci de ani?…”

„Da, îmi amintesc, o, femeie, de ceea ce era să faci! Dar vai! în locul uneia care se
smuceşte şi-şi revine biruind abominabila ispită, câte nu sucombă înfrânte…! Şi peste
umărul fiului ei unic vedeam armata splendidă rămasă în fundul leagănelor goale…”.

Şi ce armată de genii, de talente, de oameni de bine, de suflete strălucitoare prin

virtute, de preoţi şi călugări şi sfinţi nu stă îngropată în fundul leagănelor goale, în
mormântul sânului mamei? Şi de-acolo nu-i va mai învia - căci nu mai sunt - nici
trâmbiţa Arhanghelului în ziua din urmă. „O, ce pustiu întins!”…

Dincolo de copilul pe care-l alintă, o astfel de mamă trebuie să vadă umbrele acelora
pe care nu i-a chemat la viaţă, trebuie să audă glasul lor din „pustiul întins‖. Câte
familii, câte cetăţi, cât norod a fost îngropat în golul pântece care s-a împotrivit
Providenţei!

Aşa s-au preschimbat cetăţile în mormane, aşa au dispărut neamurile! Frica de copil este
renunţarea la viaţă, este complotul fatal împotriva neamului. Polibiu scrie că Grecia
suferă de lipsa oamenilor. „Nu mai sunt oameni! S-au oprit naşterile. Oamenii iubesc
luxul şi banii şi au duh leneş care nu-i împinge la căsătorie şi, dacă se căsătoresc, se
îngrozesc de copii. In curând vor rămânea cetăţile deşarte ca fagurul fără albine”.
În Sparta, teama de copii era atât de mare încât mai mulţi fraţi se mulţumeau cu o soţie
comună. Iar Sparta a şi pierit din lipsa de copii. Roma a pierdut puterea pe măsura ce-i
descreştea numărul naşterilor. Ea care a putut pierde la Canne şaptezeci de mii de soldaţi
fără să se clatine, în 378, sub Valenţe, a fost înfrântă de cincisprezece mii de Vizigoţi.

S-au topit vieţile în leagăn, s-au topit biruinţele pe câmpurile de onoare. Nu cheile
de oţel zăvorăsc cetăţile, nici cazematele de beton nu apără ţările, ci piepturile fiilor.
Şi, dacă acestea sunt îngropate în sânul mamelor, în frica lor de viaţă, în teama
ucigătoare a lor, acolo este prohodită şi istoria şi gloria şi viata de libertate a tării.

Generalul Moltke spunea despre Franţa după 1870 că pierdea în fiecare zi o bătălie.
Teutonul înţelegea că bătăliile mari se dau în jurul leagănelor şi, poate, soarta neamurilor
nu se decide pe câmpul de bătaie, cu hărţi în mână, ci în alcovul familial cu credinţa vieţii
în suflet, sau cu frica de copil la inimă.

S-a strigat cu groază şi uimire privind o regiune bogată a ţării unde femeile şi familiile
fug de copii ca de ciumă: „Se întinde cimitirul, o, ce pustietate!” In Banat, în 1935, în
primele trei luni ale anului au fost cu 1302 morţi mai mult decât născuţi, adică atâţia cât
două cătune, cât un sat mare. Adică mor şi se prăpădesc patru sate într-un an, patruzeci în
zece ani. Ce prăpăd, ce ciumă a trecut pe-acolo?

Blestemată făţărnicie să ne plângem de-atâţia morţi, prin sabie şi prin glonţ, de-atâtea
vieţi ucise de hatârul lăcomiei bunurilor pământeşti, când mamele afundă în moarte, în
nimicnicie mulţimi şi mulţimi de oameni! „Mame pustiite, inimi golite” - ţări vânturate
de oameni, de bărbaţi, de flăcăi şi taţi. Lipsesc gurile mici şi ochii mari, lipsesc vorbele
de argint din casă, lipseşte râsul de la masă.

Ţi-a fost groază de-o foame lângă farfurie, de-o guriţă la buza sânului, de
întrebările multe, de ciripitul des, de nopţile cu opaiţ aprins? Dar acum lipsesc braţe
la glie, arcuri şi ziduri de muşchi la hotar, creiere la cărţi, suflete în durere şi
potolire în conştiinţă, inimă la necaz şi oameni în har care să proptească nădejdile
lui Dumnezeu pe pământ.

„O, ce pustiu întins!”… În frica de copii a mamelor se lucrează cimitirele neamurilor.

Fiecare leagăn gol ce trebuia împlinit e o cavernă în plămânul familiei, al cetăţii, al
neamului. Viaţa acestor mame inumane, viaţa neamului blestemat de mame şi părinţi
este mai degrabă o prelungire a morţii decât o biruinţă asupra pământului”… „quaedam
prolixitas mortis…”. „O, ce pustiu întins!”

Ce vei putea răspunde Dumnezeului vieţii la ora întrebărilor şi răspunsurilor fără

tocmeală şi fără echivoc, la ora în care Acel ce s-a numit Viata te va ţine în faţă-I cu
tot norodul tău de morţi îngropaţi în inimă, în pântece, în neîncredere, în
necredinţa, în egoismul şi lăcomia după libera şi neîmpovărătoarea plăcere?

Când Domnul, cel drept Judecător, îţi va arăta tronuri, cinci sau şapte în ceruri, din veac
gătite fiilor tăi, goale în aşteptare, cu îngerii plângând jalea unui „pustiu” în paradis din
vina păcătoşeniei tale, îţi va zice: „Iată locul gătit fiilor tăi! Unde sunt femeie? Unde-s
copiii pe care i-am gândit şi i-am iubit mai înainte de a fi? Au rămas în sânul gândului
meu, căci le-ai refuzat sălăsluire în sânul trupului tău.

Icoana lor din mine uite-o! te va osândi. Unde sunt pruncii pe care i-am voit? Pentru ce
mi-ai legat şi înşelat atotputernicia cu socotelile tale gemene cu moartea şi păcatul
uciderii? De ce m-ai îngrădit, de ce mi-ai pus hotar şi când am zis râului vieţii: „înfloreşte
în acel sân un suflet”, ai răspuns: „Vreau să rămân stearpă ca pustia dogorită de arşiţă!”

Când am zis sufletului: „Vei fi viu din mamă”, ai răspuns: „Din mine rod nu va ieşi”.
Câte planuri mi-ai nimicit, câte fapte ai estompat în timp şi-n veac prin gestul tău de
criminală tăgadă! Cine le va mai izvodi din arhivele nimicniciei, doar erau scrise să
mânece din tine şi tu nu ai vrut. Ai ales partea „tatălui morţii!”… Ce priveşti îngrozită
spre chipuri de copii care nu-s decât în mine şi-n viermele conştiinţei tale? Din tine nu-i
va mai dezgropa nimeni, nu poţi întoarce vremea şi tinereţea pântecelui…”.

Şi altele va grăi Domnul Dumnezeu pe care noi nu le putem gândi şi suntem gângavi a le
rosti. Multe lacrimi de mamă am văzut şi multe suspinuri am auzit ca psalmi de pocăinţă
şi spovadă de neputinţe! „Ce am făcut în anii tinereţii când zburda viaţa în mădulare şi
fiecare joc al pulsului era ca un cântec de leagăn ce se auzea tare, tare în inima şi sânul
meu? De ce am oprit copiii? Cine m-a înnebunit?…

De-acum pot să-i strig prin somn, ei nu mai vin decât în vis şi în chin. Sunt trecută de
vreme. Mi s-a întors vrerea, dar mi s-a dus putinţa. Aş vrea, însă nu se mai poate, a
amorţit mândra orgă a vieţii mele şi stau ca o păpădie căreia vremea i-a furat prospeţimea
şi boarea i-a risipit puful. Nu mai pot să cânt nici o melodie sfântă cu orga primită de la
Domnul”… Plâns, plâns care nu mai e în putere să dea rod pustiei.

Leşinată, mama avea comprese reci în dreptul inimii, iar medicul îi înmuia fruntea cu apă
şi oţet. În odăiţa de alături, într-un pătuc alb ca zorile împlinite, un copilaş cu ochii
închişi, cu respiraţia grea şi iuţită, se împotrivea morţii. Jocul inimii îi era numărat.
Numai o minune l-ar mai reda sănătăţii, să-l deştepte din amorţirea agoniei. Mama ar vrea
minunea.

„Dumnezeu are destui îngeri în ceruri. Vreau să mă bucur de copilul meu. Cu sărutul meu
l-am încălzit, cu privegherile mele i-am dat somnul şi s-a hrănit din mine să-l fac alb şi
rumen. La ce mi-l ia? eu nu mai am alţii…”. Copilaşul a murit şi la prohod preotul tot
cânta şi strana repeta: „Lăsaţi copiii să vină la mine!”

- Doamnă, îi zice preotul după câteva zile, matematica noastră greşeşte. Când
facem socoteli pe numărul copiilor, Dumnezeu trage cu buretele peste cifrele noastre
şi ni se ia ceea ce pare că am avut, şi rămânem deşarţi întru păcatele noastre. Cine e
de vină? Cine şi-a ales singurătatea plină de vorbe la care n-a chibzuit? Ţi-a fost
frică de copii? Dumnezeu îl ia la Sine nu cumva să-l strice inima, care atâţia a
împiedicat să vină la viaţă…‖.
- „Ai dreptate, părinte, eu sunt vinovata, eu şi soţul meu. Am uitat porunca Celui prea
înalt, şi acum iată-ne pedepsiţi… Adu-i Doamne ciorchină la sânul meu, gemeni şi
gemeni la inima mea… ca odrasle tinere de măslin în jurul mesei”.

Amin! Şi s-a luminat casa de sfinţi mici şi de candele vii. Dar unde luminile însufleţite nu
vor să mai vină?…

Un caz de constiinta

Soţul meu nu vrea copii; prea ţipă toată ziua micuţii, şi prea îl trezesc noaptea. Vrea
odihnă desăvârşită; copiii îl fac nervos şi-i fură răbdarea. Mi-a zis: „In ziua în care
primeşti să fii mamă şi vei lua în pântece, vei pleca de la mine”. Aceasta o repetă cu furie
deseori în timpul săptămânii. Eu stăteam albă şi mută…

Femeia a şi murit mistuită de durerea sufletului şi de aşteptările zădărnicite.

- „Ce să fac, ce pot să fac? Accept chinul, dar nu vreau să-L vatăm pe Dumnezeu. Dacă-l
resping pe soţ, dărâm căsnicia, îl îndepărtez; dăcă-i primesc apropierea conjugală; mă fac
părtaşă păcatului fraudei criminale”.

Dacă soţul nu se învoieşte la contenirea virtuoasă, la înfrânarea nobilă, soţia poate tolera
relaţiile intime ştiind că soţul va abuza de ele prin cunoscuta fraudă, dacă sunt motivele
de mai sus, sau alte temeri de aceeaşi natură.

Şi de ce? Mai întâi, pentru că acţiunea în sine este legitimă, iar abuzul nu este din partea
ei; în al doilea rând, pentru că motivele grave îndreptăţesc o silită cooperare materială,
lipsită de voinţa păcatului, la o faptă în sine bună şi la care au drept reciproc soţii. E
nevoie de motive grave pentru a tolera o acţiune onanistică începută nu numai cu intenţia
păcătoasă, dar şi cu fapta, viciind de la început acţiunea prin aplicarea tehnicii
prezervative. În acest caz: femeia trebuie să stea în deplină pasivitate. Sufletul şi
conştiinţa îi cer să-l mustre după cuviinţă pe soţ şi, pe cât îi este cu putinţă, să împiedice
păcatul.

Soţia însăşi poate să ceară de la soţ împlinirea îndatoririi conjugale, deşi îl ştie onanist,
când contenirea prea îndelungată îi primejduieşti sufletul prin grele şi nesuportabile ispite
împotriva curătiei. În acest caz ea nu cere decât un drept, iar abuzul este din partea
soţului.

Dragostea faţă de soţ, faţă de familie o sileşte pe soţie să încerce a-l îndupleca pe bărbatul
ei la renunţarea practicii de contrabandă împotriva naturii, sau la înfrânarea conjugală,
împărtăşind deopotrivă lupta şi vredniciile mari impuse de împrejurări sau de planurile
lor justificate. Este bine ca soţii să cugete şi să mediteze îndelung la obiectul contractului
matrimonial înainte de căsătorie, iar mirii să-şi pună lămurit problema copiilor înainte de
cununie. Odinioară era jenant şi prisositor aceasta. Astăzi, în faţa atâtor drame ivite la
surpriza unei împotriviri drastice a soţilor, se impune această prudenţă. Se evită astfel
multe necazuri şi se scurtează şi mai multe chinuri.

De altfel, în aceste delicate chestiuni e recomandabil să se consulte un preot cucernic şi

priceput.

Cel mai rece dintre monstri

„Nu-ţi întinde mâna ta asupra copilului”

(Facere: 22, 12).

Sultanul Soliman, ca să-şi întărească puterea, voia să-l suprime pe fratele său Baiazid şi
pe copilul acestuia. Ienicerul însărcinat cu executarea planului criminal ajunse la copil.
Micuţul stătea în leagăn scâncind şi gângăvind. Ienicerul îi atârnă de gât o sfoară ca să-l
gâtuie. Copilul, neştiutor, începu să surâdă. Fu atât de mişcat ostaşul în faţa acestui surâs
de copil, îi deşteptă atâtea gânduri şi-i lovi atât de aspru conştiinţa încât, încremenit, nu
mai avu bărbăţia ticăloasă ca să ucidă pruncul şi se îndepărtă.

Câte mame de acum, - dacă putem să le numim mame, - s-au tras îndărăt când erau pe
cale să gâtuie propriul făt în leagănul sânului lor? Soliman ar putea - dacă ar trăi astăzi, -
să o ia cu simbrie pe una dintre atâtea femei, să ducă la împlinire ceea ce ienicerul nu avu
puterea să săvârşească.

„Mamă‖? sau „Cel mai rece dintre monştri?‖ Ce s-a ales de conştiinţa ei? Dacă copiii
nu mai sunt siguri în sânul mamelor, unde vor fi siguri? Dacă sânul mamei nu-i leagăn ci
ghilotină, ce alt sân îi va cuprinde? Unde-l mai poate ascunde Dumnezeu, dacă nu-i
ascuns bine sub inima mamei?

Am citit în cărţile de ştiinţe naturale că unele femele, după fecundaţie, îşi omoară şi-şi
mănâncă bărbătuşii; am citit şi faptul că unii bărbătuşi pier îndată după ce s-au dăruit
sporului de viaţă, fiind asigurată reuşita vieţii; am citit apoi că unele fiare aduse din
sălbăticie şi crescute lângă casă mănâncă feţii noi născuţi, dar nu am citit că vreo
sălbăticiune a codrilor, a mărilor sau pustiurilor să facă război pruncului din pântecele lor
şi să-l ucidă acolo unde-l ascunse Dumnezeu de frig şi de soare, de foame şi de sete, de
vrăşmaşi şi de moarte.

Am citit despre cimitirele marine, despre cimitirele colinelor adumbrite de cireşi, dar nu
am auzit de cimitirele vii, în care ucid şi se-ngroapă sicrie din carne vie…! Să duci până
aici lupta împotriva copilului, ca să-l smulgi din sân, că e de-o lună, că e de şase luni, şi
de ura lui să te urăşti şi pe tine, aceasta este o invenţie de infern, brevetată de Prinţul
beznelor, tatăl minciunii şi al morţii.

Cu adevărat, indiferenţa şi teama de copil s-a preschimbat în ură ucigătoare, în „moarte

albă”. Ce eufemism pe care nu-l găseşti decât în dicţionarele blestemelor şi a ironiilor
sadice. „Moarte albă” în sânul mamei, de nişte „făcătoare de îngeri”, când e cea mai
neagră dintre negrele morţi ce se pot închipui. Sfântul Colomban auzea ţipătul de
deznădejde şi strigătul de ajutor al copiilor din sânul mamei, măcelăriţi de măicuţele lor,
şi nu era cine să le vină în ajutor.

Am recitit nu o dată, cu groază, cap. VIII, Liber, VII al cărţii lui Iosif Flaviu: „De Bello
Judaico”, - „Războiul Judaic”, despre femeia care, în timpul asediului Ierusalimului de
către Romanii lui Titus, şi-a fript copilul şi l-a mâncat. Era o femeie nobilă cu numele
Maria, fiica lui Eleazar din Vetezobra. Mai înainte de a-l frige a zis: „Fie-mi mie hrană,
răzvrătitorilor furie şi vieţii omeneşti poveste; fii ceea ce mai lipseşte nenorocirilor
Judeilor”.

Şi zicând, îl ucise, îl fripse şi-l mânca pe jumătate, acoperind restul. Răzvrătitorii cetăţii
atraşi de miros, au venit şi, sub ameninţare cu moartea, îi cerură hrana ce-şi pregăti. Ea
le-o arătă bucuros, iar ei au fost cuprinşi de oroare şi nebunie. „Mâncaţi, le zise, este fiul
meu, mâncaţi, eu încă am mâncat. Nu fiţi mai slabi de înger decât o femeie, nici mai
milostivi decât o mamă!”

Toată cetatea s-a îngrozit de fapta aceea. De grabă adusă la cunoştinţa Romanilor, unii nu
au crezut, alţii compătimeau, mulţi s-au înfierbântat de ură împotriva unui astfel de neam.
Titus îl ruga pe Dumnezeu; el voise pacea şi uitarea tuturor vrăşmaşilor, dar ei, evreii, au
ales răscoala şi războiul, lipsa şi foamea, vrednici sunt deci de astfel de alimente. Soarele
nu va mai putea privi un oraş în care mamele săvârşesc astfel de crime… exclamă
istoricul.

Ce este această crimă pe lângă prăpădirea copiilor din sânul mamei, că-i prin raclaj, că-i
prin avort? O, de i-ar fi mâncat şi pe aceştia, s-ar fi întors în trupul din care au fost luaţi!
Dar aşa, unde sunt aruncaţi, cine le va fi mormânt, ce glie şi ţărână îi va acoperi?

Când, cu atâta nepăsare, sunt daţi hrană porcilor, îngropaţi în grădină, sau azvârliţi în
gârlă, unde apoi dau de ei copiii când fac baie, după cum scrie cunoscuta Elisabeta
Burger.

Nu-i tot atât de sălbatică mama care se aruncă cu pântecele-i sporit în coarnele
furcii să piardă copilul, sau că aceea ce ia doctorii care o pot duce şi pe ea în
mormânt deodată cu fătul, sau, care, fără ruşine, îşi plăteşete omorâtoarea odraslei
sale ce nu se poate nici cum apăra? Acestea sunt „basmul negru” al lumii, şi te întrebi
cu păgânii cum mai poate lumina soarele o cetate cu astfel de mame?

Este adevărat că în Fenicia, era „evlavia” de a se închina zeului Moloch arzând de vii în
pântecele lui de aramă copiii, că acest fel de jertfa a reînviat sub năvălirile vandalilor în
Africa căci s-a răspândit până şi în Cartagina; este adevărat că legile vechi admiteau
expunerea, vinderea şi părăsirea copiilor, iar spartanii sacrificau pe muntele Taiget copiii
diformi, lucru pe care-l făceau, în simţirea lor, numai după ce au constatat diformitatea
copiilor. Sunt adevărate şi te îngrozesc, dar ei au lăsat, în aceste cazuri, să se nască copiii
şi ei nu au cunoscut Evanghelia, această divină apologie a copilului, cum o cunoaştem
noi.

Nici nu e nevoie de lumina credinţei ca să ne dăm seama că se săvârşeşte un omor, care

umple de sânge o viaţă întreagă şi, uneori, o veşnicie, şi toate oceanele nu ar răzbi să-l
mai şteargă de pe mâini şi din suflet. „ Voi aveţi pe diavolul de tată şi ţineţi să faceţi
poftele tatălui vostru. El, de la început a fost omorător de oameni”4, a zis Iisus Domnul.
Mamele de demult au apărat copiii împotriva lui Irod. Iar azi multe mame au
sufletul şi fapta lui Irod. Locul mamelor de odinioară îl ţine Biserica cea adevărată a
lui Isus, care apără pruncii şi repetă în nesfârşit: „Să nu ucizi!‖

În unul din romanele sale cu subiect tineresc, scriitorul comunist Plotochkine o

înfăţişează pe eroina Pania în conflictul dintre datorie şi iubire, dintre muncitoare şi
femeie. Ea concepe, dar tânărul Komsomol o părăseşte. Singură, îşi închipuie cât de greu
îi va fi: şi mamă şi lucrătoare. în pofida pildei atâtor prietene ale ei, decide să poarte
pruncul. Ascultaţi judecata firească a comunistei: „Eu nu vreau să-mi asasinez copilul,
căci el trăieşte‟1.

Nu îi îngădui „conştiinţa” destăinui ea mai târziu unei prietene, sa întindă mâna asupra
copilului. Aici nu a fost decât conştiinţa, nu credinţa nici glasul Evangheliei n-au venit să
confirme sentimentul natural al inimii şi sentinţa precisă a conştiinţei: „Nu vreau să-mi
asasinez copilul!”

Cum e cu putinţă atunci „cel mai rece dintre monştrii?”

Unde este conştiinţa mamelor?

Unde este nobleţea femeii?

În capitolul IX pe care-l consacră „Criminalităţii feminine” din cartea sa ,,Le crime”,

studiu social, Henri Joly, documentat, dovedeşte că, acolo unde ocaziile se oferă, femeia
săvârşeşte mai multe delicte şi crime decât bărbaţii, îndeosebi mai multe crime de
otrăvire (70% faţă de 30%), mai multe atentate la viaţa copiilor, avorturi, infaticide etc.

În toate crimele ei i se vădeşte slăbiciunea: este dominată de pasiune. De aceea

ferocitatea ei o depăşeşte pe aceea a bărbatului (pag. 265). „Ceea ce apare caracteristic în
cauzele criminale este rafinamentul cruzimii şi perfidia cu care savurează lent
răzbunarea… E feroce, e cinică dar şi sofistă. Perversiunea conştiinţei este mult mai
sensibilă la femeie decât la bărbat. Aproape toate se cred nevinovate. Mint mai îndrăzneţ
şi mai stăruitor şi joacă mai făţarnic în dramele fărădelegii”.

Prăbuşirea morală a femeii nu ştii în ce afunzimi de rău şi întuneric se opreşte. Crima de

ucidere este păcatul ei. Mai simţitoare decât bărbatul, conştiinţa ei, dacă văzul nu o ajută,
îşi pierde inflexibilitatea caracteristică fiinţelor de caracter şi voinţă. „Nu mă pot dumiri,
nu mă pot convinge că am săvârşit păcat mare, că aş fi consimţit la o ucidere şi aş fi
cerut-o. Măcar de aş fi văzut o formă de om, un chip de copil; era doar o mogâldeaţă de
sânge închegat şi nimic mai mult”.

Aşa răspunse o mamă la îndemnul preotului să judece asupra faptei şi să vadă unde îşi
aruncă conştiinţa, sufletul şi viaţa întreagă. Altele, îmbuibate de învăţăturile lumii sorbite
zi de zi, la toate întâlnirile, din publicaţii şi de la prietene, acceptă „norma socială” cu o
linişte care derutează şi socotesc avortul ca o necesitate familială şi socială.

Această slăbire a conştiinţei femeii, care merge până la justificarea crimei, este cel
mai primejdios lucru, mai primejdios chiar decât un omor ici-colo, pentru că nu mai
ştii la ce să revii când vrei îndreptarea răului. Conştiinţa femeii pierdută, totul este
ameninţat şi puţine speranţe de restaurare morală şi socială mai rămân.

Părerile lumii, ironia suratelor, cicălelile soacrelor, dispreţul prietenelor sterpe se

pot uita, se pot chiar birui cu o conştiinţă luminată şi hotărâtă. Odată pierdută conştiinţa,
s-a pierdut azilul şi refugiul tuturor principiilor, s-a prăbuşit orice rezistenţă, a amuţit
orice glas de împotrivire răului. Şi este ştiut că, după prima fărădelege, după cea dintâi
crimă, femeia şi-a croit alvia şi se va ridica foarte anevoie, sau nu se va mai ridica de loc.

Alieniştii spun că în institutele lor intră mai mulţi bărbaţi decât femei, însă acestea rămân
un timp mai îndelungat. Mis Carpenter afirmă, după studii serioase, că nu s-a văzut vreo
femeie să se fi îndreptat din patima beţiei, în timp ce atâţia bărbaţi au reuşit să biruiască
funestul obicei. Ba un Matt Talbot s-a ridicat până la sfinţenie, trăind, după conversiune,
în lumea virtuţilor eroice, pildă muncitorilor de pe şantiere şi patronilor din saloane.

Când ai ajuns să crezi că fundul puţului răutăţii a fost atins, când un munte de noroi mai
uriaş nu mai găseşti să te adânceşti în el, când toate marginile socotite de netrecut ale
răutăţii omeneşti au fost răzbite, când inima nu ar putea simţi o revoltă mai aprinsă şi nu
ştii cum ai putea să dai curs indignării care te munceşte în faţa josniciei şi a cruzimii,
atunci îţi vei putea da seama că răutatea femeii găseşte mijlocul să facă un pas şi mai
mulţi înainte24.

Te întrebi astfel ce ar mai putea-o ridica din hăuri le răului?

Maternitatea, numai maternitatea! Rar găseşti vreun osândit care să refuze sfintele
Taine în ora morţii, înduioşat de amintirea mamei sale. Când cuvântul „Mamă” -
mărturiseşte Pr. Faure, după o experienţă de 30 ani în închisorile Parisului - nu a stors
lacrimile osânditului, nu mai ai ce să speri, totul este mort. Foarte des nu-şi are efectul
acest cuvânt.

Timp de 30 de ani, un singur osândit din toate închisorile capitalei Franţei l-a respins pe
preot în ora execuţiei şi-a rămas surd la acest apel. Unul din marii bandiţi ai Bucureştiului
moare cu gândul la maica, singura făptură în care a recunoscut puterea de a-l reţine de la
fărădelegi şi mai crunte.

Pe femeia căzută nădăjduieşti s-o mai ridice gândul şi faptul maternităţii. Ea simte că prin
aceasta numai câştiga poate. Decăzută, ea găseşte salvare în copil. Când tata e
necunoscut, ea-şi dublează munca printr-o generozitate îndoită ca să ţină locul
amândurora şi să compenseze oarecum rătăcirea ei personală. Este o constatare universală
că un foarte mare număr de prostituate, dacă au ajuns însărcinate fără să caute să ajungă,
acceptă cu bucurie vestea şi cu precauţii de neînchipuit străduiesc să ducă la bun sfârşit
sarcina. Deţinute în penitenciare sunt cuprinse de indignare la auzul achitării vreunei
infanticide, faţă de care, ele, decăzutele, se arată a fi crude.

Acum să revenim la întrebarea de mai sus:

Ce mai poate salva sufletul unei femei care preschimbă maternitatea într-o cinică
asasinare de prunci?

Ce farmec lăuntric mai poate să-i dea credit în ochii ei şi-n aprecierile lumii?

Ce izvoare de tărie o vor mântui din inferioritatea în care a căzut?

Şi-a tăiat puterea de înălţare şi, fără o minune a harului, va rămâne înfierată cu
numele:

„Cel mai rece dintre monştri!‖

Această femeie a pângărit şi nimicit în făptura ei icoana înspre care se închină lumea şi
se-ntorc rătăciţii, izvorul vredniciei sale, puterea răscumpărării sale după sfântul Apostol
Pavel, - a nimicit puntea care o lega de ceruri.
Lupta împotriva copilului se sfârşeşte cu asasinarea sufletului, şi, adesea, şi a
trupului mamei.

Sunt aici, mama!

„înainte de-a te fi urzit în pântecele maicii şi înainte

ca să fi ieşit din pântecele mamei tale,
te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc”.
(Ieremia 1, 5).

Aşa sună glasul lui Dumnezeu către tânărul profet Ieremia, Şi păcatul onaniei şi
fărădelegea avortului nimicesc un om în toată realitatea lui sufletească, nemuritoare.

Din om numai trupul creşte, îşi formează părţile şi se alcătuieşte prin încheieturi, sufletul
este, din clipa în care poţi zice: aici e viaţă de om; sufletul nu se alcătuieşte, ci se
manifestă alcătuind trupul şi lucrând prin el. Din ora întâlnirii elementelor de viaţă în
sânul mamei, sufletul creat de Dumnezeu este de faţă şi pruncul poate să spună, ceea ce
spune conştiinţei omeneşti: sunt aici, Mamă! Mai înainte ca să fi ieşit din leagănul de
carne şi de sânge al mamei, Ieremia era prooroc sfinţit.

Când Fecioara neprihănită din Nazaret cercetează pe sfânta Elisabeta în munţii Efraim,
Ioan, după spusele îngerului, în a şasea lună conceput, tresaltă de bucurie. El de-acum
este Înaintemergător al „Bunei Vestiri” evanghelice, de-acum nedeplin alcătuit în sânul
mamei. Se bucură de prezenţa lui Iisus în sânul Fecioarei sfinte, de Hristos Domnul care
intrase în Palatul său abia de-o lună. Iisus şi Ioan erau de faţă, erau de-acum acei care vor
să fie, iar Ieremia era investit cu înalta menire de prooroc şi sfinţit.

Cine s-ar fi atins de ei în orice timp din durata petrecerii lor în sânul mamei, ar fi ucis pe
Înaintemergătorul Ioan sau pe Ieremia profetul, sau pe Iisus Domnul. Cu acelaşi drept şi
fără teamă de a greşi spunem despre fiecare făt conceput: cine-l pierde, asasinează; cine
întinde mâna asupra lui îl omoară, prăpădeşte o viaţă de om şi va răspunde înaintea
Dreptului Judecător mai mult decât va răspunde ucigaşul din drumul mare. „Un copil de-
o zi nu-i mai puţin om decât este tatăl său”4, scrie Bossuet în meditaţii. Nu-i lipseşte
decât numele.

Din momentul întâlnirii celor două celule vitale, fătul, care s-a format sunt omeneşti. Nu
este doar o viată omenească, aşa cum ar fi într-o altă parte a organismului mamei, ci un
principiu de viaţă de sine stătător, de esenţă spirituală, - fiind izvor de viaţă omenească şi
de acţiuni omeneşti - care investeşte cu însuşiri de persoană distinctă de a mamei - deşi
nu separată - căsuţa de carne ce se alcătuieşte treptat în sânul mamei.

Odată fecundat, ovulul în tăcerea adâncă a pântecului, o activitate organică, o muncă

celulară uimitoare, se desfăşoară înlăuntrul lui. Ceva din interiorul micului corp conduce
jocul fenomenenlor chimice şi biologice în favoarea tinerei vieţi. Aşa cum nevăzutele
unde luminoase sau sonore stau nebănuite până ce un aparat de radio sau candelabru
receptor nu le dovedeşte prezenţa prin efectul lor, aşa cum sufletul spiritual de faţă
nevăzut în oul fecundat, îşi arată prezenţa treptat după cum se formează embrionul, prin
efectele lui, mai întâi biologice, vegetale, animale şi în urmă de tot intelectuale şi volitive,
când instrumentul este împlinit şi asta, o ştim, mult timp încă după ce s-a născut.

Şi acum, de faţă în sânul mamei, sufletul, care peste atâţia ani poate va săvârşi minuni de
virtute şi uimitoare avânturi de gândire, guvernează substanţele materiale împrumutate
din lumea ce-l înconjoară - trupul mamei - ca să ajungă la ţinta finală, la fătul viabil, - cu
putere de-a trăi şi în afara sânului matern, - aşa cum şi în noi, acum, sufletul dăruieşte şi
menţine viaţa în trup. Iată de ce profesorul Pinard spune că nici mama, nici tata, nici
medicul nu pot să suprime ceea ce se găseşte în sânul mamei, pentru că suprimă un
copil25.

În dezvoltarea lentă, sigură, precisă, după un plan dinainte stabilit, grupul de celule nu
cunoaşte popasuri, limite, întreruperi şi reîntreruperi pe alt plan, ca să fii ispitit să spui:
aici începe viaţa vegetativă aici viaţa senzitivă, viaţa omenească raţională, acum e
momentul, ba acum în care sufletul spiritual este creat şi vărsat în noua făptură.

Sufletul nu este legat de vreun organ. în unele îşi exercită puterea vegetativă, printre
altele, cea senzitivă şi prin mijlocirea altora, cum este a creierului, îşi manifestă
facultăţile spirituale, fără să le fie organul, ci doar instrumentul, aşa cum nu poţi afirma
că vioara Stradivarius este organul muzicii alese şi nu instrumentul însufleţit de talentul
sau geniul virtuosului. Am putea spune: pe măsură ce vioarei i se alătură câte o coardă,
până la deplina ei alcătuire, pe aceeaşi măsură sunetele devin muzică, melodie şi
desăvârşită cântare instrumentală.

Asemănarea este pentru trupul care se formează în sânul mamei: pe măsură ce cresc
organele, aceste strune ale sufletului, viaţa lui se manifestă tot mai desăvârşită, până ce
ajunge la puterea de a-şi arăta puterile spirituale. Talentul autentic al muzicantului, deşi
de faţă în vioara strânsă sub bărbie, dar lipsită de unele coarde, totuşi nu se dă pe faţă
decât cu instrumentul desăvârşit desăvârşit lucrat şi bine încordat.

Sufletul spiritual, deşi de faţă în familia celulelor din sânul mamei, nu se poate vădi în
specificul lui: gândirea, voinţa, cu un cuvânt conştiinţa şi personalitatea, decât în ora în
care „instrumentul” căruia îi este strâns unit formând un singur tot şi-o singură făptură,
ajunge la împlinirea necesară. Nu sufletul lipseşte, ci exerciţiul facultăţilor lui spirituale.
Iar ghemul cald de viaţă în prodigioasă fermentaţie, că este în prima zi sau a şaptea lună a
conceperii, este însufleţit de spiritul lui Ieremia ales profet încă de atunci, sau de al lui
Ioan Botezătorul tresărind de bucurie în prezenţa lui Iisus distinct de Sfânta Fecioară, dar
încă nedespărţit de ea şi ascuns în ea, sau de un alt suflet omenesc căruia încă nu i s-a dat
pe pământ un nume, dar în ceruri i s-a hărăzit un înger păzitor şi i s-a scris numele în
destinul celor ce nu pot să aibă capăt. Iată de ce mama, prin sânu-i binecuvântat, cuprinde
două nemuriri a pruncului şi a ei.

Pe cale de a deveni om deplin, fătul legat de interiorul mamei este însufleţit de un identic
principiu şi izvor de viaţă care însufleţeşte pe părinţi. Eul conştiinţei este de faţă, aşa cum
este de faţă la pruncul neajuns la anii priceperii, cum e de faţă la omul matur în somn sau
într-o stare de vremelnică sau perpetuă alienare.

În sânul mamei este o adevărată viaţă omenească ce se dezvoltă deosebit de a mamei, cu

altă ţintă, spre alt rost: o viaţă cu o natură omenească identică cu aceea a părinţilor. Prin
urmare: independent de orice consideraţie din afară, de orice apreciere a Statului care
încă nu recunoaşte pruncului o „existenţă oficială”, fătul din pântecele mamei are
însuşirile unei persoane omeneşti, cu toate drepturile ce îi revin unei fiinţă spirituale, cu
toate privilegiile pe care nimeni, niciunde, nici o lege şi nici o putere legiuitoare nu i le
poate viola fără a viola totodată şi legea morală şi orânduirea juridică întemeiată pe firea
lucrurilor.

Ce poate să modifice aici consideraţia unor „specialişti”, ochii unor femei interesate şi
voturile unor parlamentari? Oare existenţa lui Dumnezeu a depins de numărul voturilor în
Asamblarea Legiuitoare de pe vremea revoluţiei franceze? Oare dreptul natural al
pruncului la viaţă depinde de prezenţa sau absenţa deputaţilor într-o sesiune
parlamentară, de fluctuaţiile opiniei publice, de interesele anumitor profesionişti, de
părerea anumitor „savanţi”, sau de voinţa anumitor femei care ar putea decide nuanţa
legii în Codul Penal, cum de fapt s-a întâmplat în unele locuri?

Dacă fătul cuprins de mamă este aevea o persoană omenească, atunci orice atentat la
viaţa lui este un atentat la o persoană, care este scop în sine, care nu poate să fie folosită
de mijloc, care se bucură de drepturi a căror violare au ecou în eternitate şi în adâncul
conştiinţei vinovatului. Chiar lovit de îndoială că aici este sau nu ceva nemuritor, întreb
cu Dr. Clement, oare ai putea fără păcat grav şi vină mare să atentezi la viaţa pruncului?
Oare vânătorului, îndoindu-se că în tufa e o fiară sau un copilaş, trage şi ucide, i se va
primi justificarea: nu eram sigur dacă este un om sau o fiară, de aceea am tras? Nu, ci va
fi socotit vinovat, tocmai pentru că a tras în nesiguranţă. Şi mamei să-i fie îndreptăţită o
atare motivare?

Să ne formăm bine conştiinţa: omul nu este om prin faptul că se naşte, ci prin faptul că
este conceput în sânul unei mame. Aceasta, independent de orice legislaţie pozitivă
omenească. Dacă încă nu este printre noi, nu înseamnă că nu este dintre noi. Are, din
prima clipă a conceperii lui, natură omenească, principiu de viaţă omenească, adică suflet
omenesc, acel izvor al faptelor spirituale, acel eu care-l constituie icoana imortală a lui
Dumnezeu, acea „suflare de viaţă” care-l face distinct şi deosebit de mamă, corp aparte
cu viaţă proprie, a cărui sânge vărsat nu este mai puţin decât sângele lui Abel sau decât
sângele copilaşilor ucişi de Irod. Acesta este ecoul în ceruri şi pe pământ al întâlnirii
fecunde a celor două iubiri părinteşti.

Care este locul şi rolul mamei în această dramă începută, în această viaţă care a prins
rădăcini de i se duce vestea până în cele mai tainice ascunzişuri ale trupului ei,
mobilizând totul pentru noua făptură? De netăgăduit, este strânsă dependenţa
organismului în dezvoltare de acela al mamei precum şi acela al mamei, de al fătului
cuprins în ea. Funcţii cu totul noi se deşteaptă în ea şi somnolenţele atâtor puteri aţipite se
trezesc nu numai în organele strict feminine, ci în sânge, în echilibrul hormonal, în psihic.
Dar micul ouşor desprins de ovar s-a separat oarecum de interesele colectivităţii materne,
căreia nu i se va mai integra şi efemera lui existenţă va sfârşi prin înrădăcinarea în
substanţele pântecelui unde va creşte, se va organiza ca un oaspete la masa trupului
mamei. Intre cele două organisme nu va mai fi continuitate de ţesături, ci doar o alipire
strânsă, iar mama nu va mai fi pentru mica făptură decât ministrul economiei şi, deodată,
şi grânarul -biologic.

De la prima schiţare a vieţii, embrionul uman îşi organizează sistemul circular

independent de-al mamei, aşa că între vasele sanguine ale lui şi ale mamei nu există nici
o comunicare directă şi nici sîngele ei nu se amestecă cu sângele lui. Este atât de
accentuată această individualitate şi independenţă sanguină încât agentul patogen al unor
stări de boală cuprins în sângele mamei, nu poate să treacă bariera placentei ca să
invadeze pe al fătului.

Aşa, de pildă „anemia pernicioasă” care alterează profund aspectul microscopic al

elementelor ce constituie sângele matern, lasă neştirbită compoziţia celulară a sângelui
micului om26. El îşi are propriile contracţii vasculare, inima lui bate într-un ritm mult
mai accelerat decât acela al mamei, aşa şi pulsul. Toate acestea ne dovedesc existenţa
anterioară din alt început a unui principiu unificator, organizator, independent de-al
mamei, urmărind scopuri proprii.

Mama nu poate să-l socoată ca un element al ei, propriu, alcătuire a corpului ei, fiindcă e
legat de ea. Noi suntem legaţi şi de ambientul în care trăim, de aer, de oxigen, de hrană,
tară să formăm cu ele un trup, un tot organic, o fiinţă, ci ne păstrăm viaţa noastră
organizată autarhic, într-un anumit sens.

Copilul din sânul mamei, în orice clipă, nu poate fi considerat nici ca un organ al trupului
ei de care să dispună după bunul plac, din moment ce noua fiinţă nu e produsul unic al ei,
nici nu se integrează definitiv în ea, nici nu are continuitate de ţesături sau vase de sânge,
cât de fine pot fi ele, cu a trupului mamei.

Parazit încă nu este cum sunt polipii şi tumorile care se operează, deoarece are vase
sanguine, sânge şi inimă proprie şi nu soarbe sângele şi limfa mamei, cum fac paraziţii.
De altfel paraziţii totdeauna se impun cu violenţă tiranică şi sunt din fire potrivnici
organismului pe cheltuiala căruia trăiesc şi pe care-l subestimează lent. Sunt o anomalie
şi niciodată o accesiune firească la organism. Până ce fătul este aşteptarea solemnă,
vitală, sărbătorească a întregului organism matern, este oaspetele pentru care s-a gătit
patul de marmoră albă şi porfir, el este găzduit aici ca un chiriaş iubit şi visat.

Dacă vederi cu desăvârşire uşuratice ar sprijini faptele mamei ucigaşe, mă întreb: oare
pruncul nou născut ştie ceva despre lumea din jur, judecă, reacţionează? Oare nu este
tocmai ca cel din sân? Că este independent de mamă prin naştere, nu-i schimbă valoarea,
deoarece şi în pântecele mamei fiind, cu multe săptămâni înainte de naştere este viabil şi
poate trăi de sine stătător, şi, dacă totuşi, trăieşte în intimă legătură cu mama, nu
înseamnă că este o parte a ei, ci doar că ambientul sânului îi este încă priicios dezvoltării.
De altfel nici naşterea, prin care s-ar părea că se stabileşte definitiv independenţa
copilului de mamă, nu este o separare definitivă, pentru că întreg organismul mamei
lucrează pentru copil şi copilul influenţează organismul matern făcându-l să elaboreze
laptele ce-l nutreşte şi a cărui compoziţie chimică se modifică potrivindu-se treptatei
creşteri a copilului. Mama, şi după naşterea copilului, este floarea-soarelui; se întoarce
întreagă spre el, iar copilul rămâne atârnat de izvorul laptelui.

În regiunile în care mersul civilizaţiei nu a denaturat firea lucrurilor, mamele fac un

popas firesc cât durează alăptarea, încetând darea pe care o plăteau lunar naturii, încât
eventualul nou oaspete zăboveşte nu cumva să împovăreze mama şi s-o lipsească în
dragoste faţă de cel mai înainte născut. Multă vreme după naştere, mama simte în întreg
organismul ei că nu s-a despărţit de copil şi, totuşi, copilul este de sine stătător, persoană
omenească cu drepturile şi privilegiile ei, aşa precum şi în sân, legată de ea, cum suntem
noi de hrană, de aer, de casă, de pat, era o astfel de făptură prin sufletul lui nemuritor şi
organizaţia-i proprie trupească, cu drepturile pe care le deţine orice persoană omenească
oficial recunoscută de stat.

Independenţa copilului, în organizarea lui intimă, de viaţa şi organismul mamei, reiese şi

din faptul constatat că pruncul mai trăieşte după moartea mamei gravide, care, operată 25
minute cel mult după expirare, naşte postum în aproape cincizeci de cazuri copii vii, care
au continuat să trăiască. Ce să spunem despre cazurile excepţionale?

Trupul neînsufleţit al mamei sfântului Raimundus Nonnatus ar fi aşteptat trei zile,

până când o rudă mai curajoasă a satisfăcut dorinţa exprimată de moartă înainte de
expirare, de-a i se deschide sânul şi aduce la lumină pe acela care ajunse un mare
apostol al celor robiţi.

Paulina de Schwarzenbourg, cumnata ambasadorului Austriei, pieri într-un

incendiu izbucnit cu ocazia ospăţului lui Napoleon, 10 decembrie 1810. în ziua
următoare a fost eliberat din sânul ei un copil viu. După un naufragiu care înghiţi
patruzeci persoane înecate în Sarra din Lorena, în 28 martie 1846, s-a găsit copilul
viu în cadavrul unei femei pescuite în 31 martie, deci cu patru zile în urma
nenorocirii27.

„Cu acelaşi drept cu care se favorizează avortul - scrie Dr. Freunenberg - se poate
favoriza şi pretinde uciderea pruncilor născuţi; şi tot aşa se va putea ajunge la obiceiul -
pe alocurea actual - al anumitor populaţii sălbatice, să suprime pe cei bătrâni în timpul
foametei ca să reducă numărul celor ce mănâncă. Motivul care te-ar face să distingi
aceste două ordine, că anume omul este prin naştere, iar embrionul este doar o parte a
trupului mamei, cu anevoie s-ar putea susţine de cine are formaţie ştiinţifică.

Din clipa fecundării a luat naştere o persoană… şi faptul că embrionul nu-i capabil încă
de-o viaţă autonomă, nu constitue încă o diferenţă fundamentală, deoarece capacitatea
aceasta nu se dezvoltă dintr-o dată, ci creşte cantitativ, gradat. Nu se poate afirma, prin
urmare, că embrionul într-un moment oarecare al dezvoltării să fie de-o natură esenţial
diversă de aceea a omului ivit la lumină28.
Mamă, mamă, sunt aici!

Aşa glăsuieşte credinţa, aşa confirmă ştiinţa, aşa mărturiseşte conştiinţa.

Strigat din strafunduri

„ Ce ai făcut? Glasul sângelui strigă

către mine din pământ’4
(Facere 4, 10).

În zadar te ascunzi, în zadar omori tăcerile grăitoare, în zadar fugi de tine, glasul sângelui
strigă: „Mamă, mamă!” In noapte, în febră, cu ochii aţintiţi pe alţi copii, acelaşi glas îţi
răsună: „Mamă, mamă!” Ce ai făcut cu mine?…

Suflet trimis în nemurire necurăţit prin apa botezului.

Ţi-ai omorât copilul, şi ai mai săvârşit ceva ce numai cu hohote de plâns se poate spune:
Ţi l-ai osândit!

Suferinţa veşnică nu este pentru el, dar nu va avea parte în veac de fericirea cerească.
Până mai trăieşti pluteşte în jurul tău în trezire şi în vis, în bucurie şi în durere; până mai
ai un fir de păr neatins de paloarea bătrâneţii te mustră, te strigă pe nume, se jeleşte.

El, în conştiinţa ta, îţi este cel dintâi călău.

El nu-ţi va dărui o clipă de răgaz în timp, şi în veşnicie va fi cel dintâi de faţă să te acuze
înaintea dreptului Judecător.

Şi el cântă un sfanţ, sfânt, sfânt în nevăzut, dar el sună aşa: „Până când, Stăpâne sfinte
şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru‖ faţă de mamele
noastre? Până când, până când?…

Şi, în aşteptare, el te pândeşte, te urmăreşte, te chinuieşte şi-ţi fură conştiinţa să vorbească

prin ea. Aici zăreşti o mamă care-şi îmbrăţişează pruncul, ba poate tu ţi-l strângi în braţe
pe-al tău, şi atunci, din străfunduri, străbate un vaiet, un plâns de să topească oţelul şi
granitul.

„Mamă, eu pe tine nu pot să te sărut niciodată. Unde mi-s buzele roşii ca cireşele din
grădină? Aş vrea să te cuprind de gât, dar mânuţele nu mi se-ntind. Dă-mi mâinile,
mamă! Unde mi-ai ascuns mâinile cu care să-mi fac cruce, mâinile pe care să le
împreunez la rugă, mânuţele cu care să mă joc, mânuţele mele cu care să te cuprind
şi să te dezmierd, unde mi le-ai ascuns, mamă?
„Mamă, tu pe mine nu mă poţi săruta; eu n-am nici frunte, nici obrăjori. Tu mă
chemi, eu tac, n-am gură; tu vrei să mă cuprinzi, eu pier ca o evaporare. Unde mi-e
trupuşorul meu, mamă, acela ca al copilaşilor pe care Iisus îi strângea în braţe? Ei,
cei cu bune mame, nu ca a mea, - o, eu cel nenorocit, - îşi reazemă căpşorul cu bucle
ca mănunchiuri de roze, ca buchetele de mure, de sânul Maicii Sfinte, iar mie, acolo
unde sunt, mi-e
frig, mi-e foame şi mi-e sete.

„Plânsul m-ar uşura, dar nu mi-ai dat ochi. A

şa aş plânge să mă mângâi, dar lacrimile n-au fântână.

Ah! ochişorii mei! Mamă, unde mi-s mărgeluşele acestea minunate? Unde mi le-ai
ascuns? O, cum s-ar oglindi lumea în ei, cum s-ar desfată îngerii lui Dumnezeu în
pajiştea de rai a ochilor mei nepătaţi! Dar tu nu mi i-ai dat.

„Aş alerga la tine. E cald lângă inima ta.

Vai, unde mi-s picioruşele? Mămică, dă-mi picioruşele! Aş vrea să sărut icoana
Maicii Sfinte de pe perete şi icoana cerului de pe faţa ta… Mămică, unde mi-s
picioruşele ca să mă ridic? Unde mi le-ai ascuns? De ce mi le-ai ascuns? Pentru ce
mi le-ai furat? Ce ai făcut cu ele? Cui le-ai dat, unde le-ai azvârlit? Ah! de ce mă
chinuieşti mămico?…

Să nu crezi că acel copil uită de tine pentru că ai uitat de el. Când te vei simţi mai sigură
îţi va ţine mai multă tovărăşie; iar când nu te vei mai putea apăra cu nici o amăgire
ţi se va arăta cu mai neînduplecată cruzime.

Privesc scaunul din fata biroului meu la care scriu acum, în fapt de seară. Pe el a şezut nu
de mult o mamă a mai mulţi copii. Era palidă, cu ochii îndoliaţi şi lărgiţi de spaimă.

- A venit! Iarăşi a venit!

- Cine, Doamnă?

- El, copilul, ba ea, hârca bătrână, cu copilul.

- Explicaţi-mi, vă rog.

Şi, în spasmuri de plâns şi fiori de groază, mama îmi istorisi un vechi avort. Lumea rea
care o lua în râs, lipsa ei de curaj să înfrunte cascada râsului diabolic o înduplecară la
nenorocitul fapt. De atunci. De atunci, la anumite intervale, îndeosebi când o macină
febra sau vreo boală mai grea, vede venind spre ea o babă bătrână, o mama-pădurii, urâtă
ca în basm, purtând pe-o tavă copilul ucis şi fript. „Ia-l, e al tău! Uite-l! Ce ai făcut? Ţi-l
îngrijesc eu, îl am eu în pază…”. „Şi ţip şi urlu! în cele din urmă pleacă anevoie bătrâna,
ca să revină peste câteva ore. Şi acesta îmi este chinul. Infernul cu ce este mai rău? Ce
vierme mai crunt ne va putea roade măruntaiele nepieritoare şi inima stricată?…” Ce mai
puteau face lacrimile în faţa sângelui dacă nu ieşeau dintr-o inimă înfrântă şi întoarsă?

Venerabilul preot, canonicul on. Graţian Flonta, pe când era paroh în Căţălul-Român, a
fost martorul unor vexiaţii de natură răzbunătoare, de care suferea o femeie care, în
tinereţe, săvârşise un avort, aruncând câinilor rodul neîmplinit al pântecelui. Ea şi fusese
pedepsită de lege pentru această crimă, dar cu ani în urmă casa ei nu mai avea pace,
sufletul ei nu mai avea odihnă.

Mâini şi puteri nevăzute aruncau în ea cu pietre, cu coceni de porumb. În casa cu

geamurile şi uşile închise nimereau dintr-o dată pietre, bolovani, iar farfuriile cădeau de
pe masă fără să se spargă. Când preotul a făcut sfeştania casei, fenomenele nenaturale
pricinuite de puteri nevăzute îşi urmau cursul. Femeia şi preotul aveau convingerea că
sufletul pruncului violent azvârlit din sânu-i pe când era fată, aruncă cu pietre, ca şi cum
ar avea să lapideze pe criminala-i maică.

Când Dumnezeu îngăduie aceste lucruri, îngăduie semne pământeşti care ne dezvălue
urâciunea faptei şi pedeapsa pe care o va avea de suportat mama în veşnicie. Parcă văd
copiii fără trupuri întregi întâmpinând mama lor cu bulgări de foc şi cu pietre de jăratec,
azvârlind în ele şi muşcând, de unde trebuiau să sugă lapte, carnea care le lipseşte, nu mai
puţin înfiorător de cum descria Dante în cântul 33 al Infernului lui Ugolino din ceafa lui
Ruggieri… „Mamă, mamă, ce ai făcut cu noi?…‖.

Ce va stoarce plânsul dacă aceasta nu-l va stoarce? „E se non piangi, di che pianger
suoli?” (Dante, ibid., v. 42).

„Ucigasele!‖

Copiii se vor ridica la judecata impotriva mamelor

„UCIGAŞULE!‖

Acesta este titlul paginilor pe care le traduc din admirabila carte scrisă de Lisbeth Burger
„Fulg alb” - Memoriile unei moaşe”29.

Micul nostru spital condus de surori de caritate, Maici călugăriţe, are şi două camere cu
câte două paturi pentru femeile care nasc… Totdeauna sunt chemată când se naşte vreun
copil.

Într-o noapte maicile trimiseră în grabă după mine. Medicul nu era acasă şi în orice
împrejurare puteam da ajutoarele de urgenţă. La spital a fost adusă soţia unui ospătar.
Febra ridicată, leşinuri, delir, hemoragie.
- Necazuri de-ale femeilor, rosti maica. După regula comunităţii, maicile nu puteau lua
parte la naşteri. Da, necazuri de-ale femeilor! Din nenorocire de-acelea care se întâmplă
în vremea din urmă. Condiţiile generale indică aici complicaţii grave. Nu e un avort de
rând. Cuget de unde poate să vină o astfel de febră.

E o femeie aciuată în comună la-nceputul războiului, împreună cu soţul ei. Au deschis o

cantină, o „casină”, apoi un cinematograf cu reprezentaţiile cele mai obscene, pentru
„educaţia poporului”. Sigur că făcură bani, însă nu înţeleg cum de nu s-a răsplătit altfel
această şcoală de depravare. Se povestesc atâtea! De nopţi vesele şi secrete, cu obIoane
trase; de colţuri ascunse de ochii lumii, de oaspeţi străini… Se vorbesc multe, dar nici un
lucru bun. Femeia aceasta n-a fost văzută niciodată în biserică, nici la cea catolică, nici în
capela protestantă, nici în comunitatea evreiască.

Atunci cui să aduc la cunoştinţă: parohului, pastorului, sau rabinului? Pacienta nu are nici
un semn care să-i vădească vreun interes religios. Pudră, creion de buze, picături pentru
ochi, forfecuţe pentru unghii, un pieptene, o oglindă şi o duzină de obiecte de nimica. Un
bileţel, un nume: „Infirmieră şi maseuză” şi dedesubt, cu creionul: urmaşă a lui Marx
(medic urmărit pentru provocări de avorturi).
Am ajuns! Am înţeles!

Într-un mare cheag de sânge negru se arată mânuţa unui copilaş conceput de cinci luni.

- Maică, să ai la îndemână toate pentru o intervenţie, de-ndată ce va sosi medicul. Dacă

se va mai putea face ceva aici, e doar o operaţie.
Petrecui o noapte teribilă, cea mai fioroasă din întreagă viaţa mea, căruia i-au urmat nopţi
şi zile de groază. Aş fi dorit să fie de faţă toate acelea pe care diavolul, vreodată, le-ar
sfătui la avort!

O moaşă este obişnuită la multe lucruri: la ţipete, la urlete, la temeri, la dureri, la sânge şi
spaimă. Acolo unde orice femeie ar cădea în leşin, noi trebuie să rămânem nemişcate,
stăpâne, liniştite, uneori aspre, de parcă nu am avea în mâini o fiinţă vie, o inimă ce bate
şi sângerează. Dar o întâmplare ca aceasta niciodată nu aş dori să mai retrăiesc.

Ornicul turnului bătu cele douăsprezece lovituri în tăcuta şi molcoma noapte de vară.
Peste zi dogorise din greu. Geamurile erau încă deschise să intre răcoarea nopţii. De
obicei, bolnavii ascultă numărul bătăilor din turn. Bolnava se ridică acum: îşi aţinteşte
spre uşă ochii lărgiţi de-o spaimă fioroasă, privirea i se aţinteşte tot mai vie, groaza şi
delirul cresc… cu o săritură vrea să se dea jos din pat… spre geamul larg deschis.

- Plecaţi, plecaţi! rosteşte gura lividă. Sudoarea îi stă broboane pe frunte; abia
răzbim s-o reţinem. Cade pe pernă: geme de spaimă şi tulburare. Ce putea să fie în
cameră? Nimic! Nici o umbră, nici o rază de lumină. Bolnava strigă înfricată. Vrem să
facem întuneric de-a binelea. Spaima ţâşneşte iarăşi.

Vreau să apuc siringa - puteam face aşa ceva în vreme de război. Nu am ce face, bolnava
nu poate să rămână pradă unei astfel de exaltări care ar putea să ţină ore de-a rândul. Şi
noi suntem epuizate. Cum am putea împiedica halucinaţiile? Nu ştiu cine le căşună. Parcă
bolnava nici nu înţelege cuvintele noastre.

Câteva clipe stă pierdută şi sfârşeşte să cadă pe perne. E galbenă ca ceara şi pare grozav
de îmbătrânită. Apoi spaima revine şi femeia începe să vorbească.

- Iată-i, iarăşi vin… unul după altul, unu, doi, trei… acesta este mare, aproape la
termen… patru, cinci, acesta a rămas mititel…şase, şapte, opt acesta-i fără cap, uite că-l
ţine în mâini… nouă, zece… acesta nu mai are picioare… şi totuşi merge… e tăiat în
două şi sângerează, unsprezece, doisprezece… Şi acum o altă mână… şi un picior…
Unde ţi-e capul? Şi celelate membre? De ce nu aveţi ochi?… Ochii… Şi deodată apucă
plapuma şi şi-o apăsă pe faţă. Nu! … nu … nu, plecaţi! nu aveţi dreptul să trăiţi! Şi
recade mistuită de puteri.

Abia se scurg câteva clipe şi începe din nou.

- Îi auziţi vorbind? Ii auziţi? Nu pot să vadă lumina cea veşnică… dă-ne ochii tăi,
mamă!… Ne-ai luat ochii… dăni-i pe-ai tăi… acolo, acolo, nu vedeţi… unu…
doi…trei… Şi iarăşi teribilul număr până la treisprezece.

Parcă mi s-a oprit inima în piept alături de un gând ce se ivi în mine. Dar nu, nu se poate,
este delirul febrei! Însă gândul nu vrea să mă părăsească. În cuvintele ei era un înţeles: un
picioruş şi un braţ al copilului sfâşiat cu atâta cruzime în sânul mamei, au ieşit. Să fie al
treisprezecelea?…

- Ce vreţi acum… aici… astăzi? Sunteţi morţi… nu aţi trăit niciodată… eu nu am copii…
cine v-a trimis?… Iată-i, iată-i, se-ntorc… unu… doi… trei… Ii auziţi cum strigă? Ii
auziţi cum mă cheamă? îi auziţi? Noi nu putem să ajungem la veşnica pace… nu putem…
ne-ai furat pacea… suntem fără patrie… ne-ai azvârlit din sânul mamei… ne-ai furat
pacea… întoarce-ne liniştea… şi ochii… grozavele scobituri fără ochi!

Degetele subţiri ale bolnavei arată pe perete şi numără doi… patru… şase… plecaţi!
plecaţi!…

Întinde mâinile, le-nvârte în jur parcă ar vrea să se apere şi să îndepărteze vedeniile, şi aşa
până ce se prăbuşeşte pe perne. Dar nu află linişte. Un nou asalt de groază începe.

- Uite-i, acolo… unu… doi… trei… treisprezece… urâţi mai sunteţi, plini de sânge,
sfârtecaţi, tăiaţi în bucăţi, goi… şi se smuceşte parcă ar fi copleşită de-o greaţă fără
seamăn: Nu vă atingeţi de mine, duceţi-vă, plecaţi… plecaţi… Nu-i vedeţi cum se zbat,
cum gem, cum plâng, cum ţipă… şi iarăşi. Nu avem apa cea sfântă să spălăm pata
păcatului originar… nu avem haine să ne acoperim goliciunea… nu avem haina de
sărbătoare pentru praznicul ospăţului nostru veşnic… suntem alungaţi… îngheţăm de
frig… ni-e foame… dă-ne lumină, lumină… spală-ne! Nu auziţi?

Priviţi acolo, unu… doi… trei..,

În sfârşit cuprinsă de un acces de furie, strigă;
- Plecaţi… plecaţi… vreau să-mi ia ochii… inima… lăsaţi-mă! Plecaţi… plecaţi!…

Şi o împinge cu violenţă la o parte pe maică. Din fericire, în acea clipă intră medicul. într-
un val de sânge a fost dat afară capul copilului. Hotărâre rapidă: operaţie imediată.
- Totul e gata, zice maica.

- Credeam, răspunsei.

- Rămân şi eu se ajut, zisei, maicile fiind risipite pe la atâtea spitale; sunt puţine.

Medicul întări bănuiala mea. Copilul era tăiat în bucăţi de-o sculă de fier, sânul rănit în
mai multe părţi; bolnava dădu în peritonită. Cum sângele curgea de mai multe ore,
credeam că victima va sfârşi înspre dimineaţă.

S-a adus la cunoştinţa soţului. Primi vestea cu sânge rece până ce nu i se spuse că-l
aşteaptă închisoarea. Atunci izbucni în toate furiile blestemând avocaţii care-şi bagă nasul
în treburile altora.

În vreme ce ţipa şi blestema, sărmana femeie, pe jumătate narcotizată începu să numere

din nou.

- Unu… doi… trei… patru… cinci… şase… opt. Cuprins de spaimă, omul fugi.

Biata nefericită plânse şi se zbuciumă strigând încă trei zile şi trei nopţi în şir. Cele mai
tari doze de narcotice nu ajungeau s-o liniştească. Avea priveliştea neîntreruptă a celor
treisprezece copii ucişi în sânul său şi venind spre ea cu jalea lor, cu acuzele lor, cu rugile
lor.

Nu a fost deloc în stare să primească un îndemn la căinţă, să i se poată vorbi de bunătatea

şi îndurarea lui Dumnezeu, de întoarcerea sufletului. Totuşi, nu o puteam lăsa să
sfârşească aşa. Maicile, bolnavii, medicul însuşi, nu ştiau ce să mai facă. Nici preotul nu a
putut face nimic.
În ziua a patra, păru că-şi revine. Am chemat preotul şi am înştiinţat soţul.

Preotul veni în grabă. După cele dintâi cuvinte, femeia spuse:

- Au fost treisprezece; treisprezece. Nu mă întreba altceva. Şi în vreme ce îi vorbea de
mila cea fără de margini a lui Dumnezeu, nenorocita, adunându-şi ultimele puteri zise: -
Lăsaţi-mă să plec… vreau să ajung în iad şi să plătesc în veşnicie omorul acela. Şi
când îşi văzu soţul intrând, rosti ultimul cuvânt: „Ucigaşule!” şi muri.

Copiii se vor ridica la judecată împotriva mamelor şi vor striga mai tare asupra lor de
cum au să strige micii Viflaimiţi împotriva lui Irod. Şi până atunci, pe neaşteptate răzbat
din străfundurile inimii şi-ale conştiinţei glasurile celor ucişi cu un îndoit omor, după cum
spune Sfântul Leonardo de Porto Maurizio, omorul trupului şi omorul sufletului. Fericit
călătorul asasinat în miez de noapte în pădure! Acela poate stârni încă un act de căinţă.
Dar pruncul răpus în pântecele mamei nu va avea nici o nădejde de mântuire.
Măcar de l-ar fi crescut cum îl cresc mâncătorii de oameni ca să-şi hrănească pântecele cu
el şi să răpună foamea. Nu, această crimă nu are asemănare. Şi nici pedeapsa ei nu-şi va
găsi pereche. Ar putea merita oare altceva „cel mai rece dintre monştri?” Glasul atâtui
sânge strigă împotriva lor: „Până când, Doamne, nu vei răzbuna sângele nostru?…”.

Muscatura pacatului

Nu numai sufletul tău, nici singurul copil pierdut vor striga împotriva ta, ci trupul însuşi
pe care l-ai silit să-ţi împărtăşească păcatul, va resimţi prezenţa neîntreruptă a tristei
fărădelegi. Când conştiinţa va tăcea, trupul va vorbi; o cicatrice sensibilă va rămâne
să-ţi amintească păcatul; o mână străină te va strânge, te va apăsa, te va împunge cu
ghimpele durerii. Absenţa copilului ucis este mult mai chinuitoare decât prezenţa lui.

Într-o zi, o femeie intră în cabinetul medicului şi, cu un surâs, îl rugă să fie atât de
înţelegător şi s-o scape de povara ce-i îmbucă din viaţă.

- Aveţi copii acasă, doamnă?

- Am, domnule doctor, şi-mi ajung!

- Ei bine, atunci vă dau sfat. Mergeţi acasă, luaţi un cuţit de la bucătărie şi ucideţi-l pe
cel mai mic şi mai nevinovat dintre copilaşi. Nu veţi face nici un păcat atât de mare, nici
un rău atât de simţit, ca în cazul consimţirii mele de-a elimina fătul din sânul
dumneavoastră. Aţi ucide, în primul caz, un copil botezat, care va ajunge, nevinovat cum
este, în fericirea cerească, iar trupul mamei rămâne nevătămat. Iar ceea ce mi-aţi cere v-ar
răni grav şi aţi pierde, pe lângă viaţa trupească a pruncului, şi pe cea sufletească. Eu nu
mă leg în tovărăşie cu nimeni, pentru nici un scop, cu nici un preţ, ca să comit o atare
crimă.

Aşa s-au înfruntat două convingeri: a unei mame „nebune” şi a unui medic conştient de
menirea ce o are ca paznic al vieţii, nu de asasin. Medicii de seamă, nu samsarii de
meserie, susţin cu Prof. Dr. C. Daniel, directorul Clinicii de Ginecologie din Bucureşti:
„Nimeni nu are dreptul să distrugă un ou uman, cu atât mai puţin să sacrifice un fetus
viabil.

Ideea sacrificării copilului este o crimă care nu are ce căuta în societatea modernă”… sau
cu Prof. Dr. Ion Jianu: „Omul nu poate să creeze viaţa şi, ca atare, n-are dreptul să
suprime o viaţă, mai ales că produsul concepţional poate să devină un geniu, un
inventator, un binefăcător al omenirii31. Până şi în marile şi gravele conflicte ale celor
două vieţi, medicii caută să salveze ambele vieţi. Dacă această idee nu ar fi dominat,
astăzi am fi, ca acum atâtea decenii, la reţeta cea mai costisitoare şi ruşinoasă: avortul,
care a degradat într-atâta pe unii partizani ai independenţei medicinii de morală.

Experienţele medicilor, statisticele sociale au dat în vileag urmările „muşcăturii

păcatului”, şi sunt grozave. Mai întâi „mortalitatea” directă şi globală derivată pe urma
avortului medical este mai mare decât mortalitatea imputabilă continuării sarcinii” (Prof.
Winter-De Suoo). Oricâtă grijă ar purta medicii şi „specialiştii”, avortul provocat poate
sfârşi cu moartea mamei, pe lângă aceea a copilului.

După Liepmann, mortalitatea globală de pe urma avortului este de 5 ori mai

ridicată decât aceea de pe urma naşterilor. Intr-o ţară oarecare, după date statistice
precise, mor 6000 femei anual pe urma naşterilor, iar 44.000 pe urma avorturilor, adică
de şapte ori mai multe. în Berlin, între anii 1922-1923, deci în interval de trei ani, febra
puerperală urmând naşterilor a mistuit 312 vieţi de mame, a mistuit în schimb 1348 femei
în urma avortului32.

Ce să spunem despre ceea ce se întâmplă în familiile muncitoreşti şi ţărăneşti, având

putinţa, pe urma secretului profesional, să se ascundă pricina morţii atâtor mame?
Heynemann nu se sfieşte să afirme, ca un bun cunoscător în cauză, că: „Avortul criminal
infectat este astăzi cea mai de rând cauză a morţii, în clinicile ginecologice a marilor
oraşe”. într-o petiţie din anul 1930 a mai multor doctoriţe berlineze se scrie: „Astăzi nici
o boală, nici chiar tuberculoza nu răpune atâtea vieţi omeneşti”.

Unele morţi sânt neaşteptate şi imediate, în urma unui „şoc” fără să se poată constata vreo
leziune, sau prin embolie gazoasă sau embolie pulmonară, prin septicemie acută,
perforaţie a uterului şi nu arareori prin chinurile tetanosului.

Dacă moartea nu urmează criminalei practici, urmează în cele mai multe cazuri moartea
capacităţii de-a avea copii. Femeia devine stearpă. îmi amintesc „povestea” unei eleve
care petrecea verile la o soră de-a ei măritată, dar fără copii. Seara, se aşezase în pat, şi,
fără s-o poată prinde somnul, părea totuşi că doarme. Sora stătea de vorbă în cameră cu
cineva din familie despre situaţia intimă a familiei. îşi povesti între altele nenorocirea.

Avortul sfătuit în primul an de căsătorie, blestemul ce căzu asupra ei, muşcătura

nevindecabilă a păcatului de-a mai putea concepe. De atunci nu mai are parfum floarea
trupului ei, nici viaţa ei nu mai sună ca un clopot de argint, nici surâsul nu-i mai adie
nestingherit pe faţa-i mâhnită. Golul nu-l va putea umple niciodată cu nimic, nimeni. în
urmă a ajuns să se mângâie cu adoptarea copilului altuia.

Ne închipuim impresia ce a putut-o produce în sufletul curat al tinerei eleve istorisirea

auzită din întâmplare. Cu o astfel de muşcătură a păcatului care te întovărăşeşte întreagă
viaţa, poţi rosti: „Păcatul meu înaintea mea este pururea”.

În lipsa copilului înlăturat în acest fel criminal, mama va putea să ajungă o obsedată de
ideea copilului ei şi chiar să sfârşească în „mania maternităţii” care o împinge la
sinucidere sau la deplina pierdere a gustului de-a trăi şi a curajului de-a purta poverile
vieţii. Dezechilibrul sufletesc în urma întreruperii sarcinii are totdeauna un caracter
depresiv.

Alte nenumărate urmări ale avortului asupra mamei se arată atât de grave şi
compromiţătoare, încât până şi în Rusia, unde orice avort este apărat de lege, se fac
eforturi mari să se revină, dacă nu legal, prin tot felul de influenţe ca să se curme acest fel
de crimă, dăunătoare atât criminalei cât şi victimei, încât îţi vine să crezi că victima,
micul copil, murind, împlântă un pumnal adânc în trupul mamei şi rugineşte acolo şi
nimeni nu-l va mai scoate.

Nu sunt „făcători de îngeri” avortorii, ci „hienele sânului” mamelor, cum îi numeşte

Stumpf. Mai mult decât jumătate dintre aceste femei rămân cu urme adânci pe toată viaţa,
altele cu urme mai blânde. Oricum, însuşi faptul suspendării violente a unui proces
fiziologic normal, atât de strâns legat cu organismul mamei, care s-a adaptat noii meniri,
aduce asupra femeii o lovitură gravă, ce nu se poate asemăna nici în pagubă, nici în
violenţă, nici în durere şi urmări cu un proces normal al sarcinii şi cu naşterea însăşi.
Pentru organism este o adevărată catastrofa.

Când norocul va face cu putinţă naşterea altor prunci, se va vedea câtă durere se va
adăuga celei normale, organele materne rămânând cu cicatrice; s-a văzut chiar că pruncii
se nasc mai puţin plini la trup, mai uşori la greutate, şi naşterea însăşi va putea avea
complicaţii în urma unor aderenţe anormale, ceea ce provoacă hemoragii, uneori de-a
dreptul grave, în ora naşterii. Iar cu efect mai îndepărtat va veni neurastenia,
nervosismul, isteria, o sensibilitate la infecţii în organele femeii, până la rinichi.

Ajunge să citeşti datele statisticienilor ruşi ca să te îngrozeşti de-o acţiune care muşcă
prin păcătoşenia ei, atât de adânc şi ca durată şi ca seriozitate, din trupul însuşi al mamei.

Se pare că sângele copilului din trupul mamei strigă spre ceruri şi arde acolo unde
este fiindcă e sânge furat, sânge şi carne ce trebuiau dăruite şi nu au fost dăruite. Nu
sunt ale ei şi această mamă va rămâne pururi datoare cu o dajdie de sânge şi de
carne pe care, dacă nu o va plăti ea personal, o va plăti prin copiii ei, sau prin fiii
neamului ei măcelăriţi în războaie.

Pentru ce ai facut aceasta?

„PENTRU CE AI FĂCUT ACEASTA?…‖

(Facere 3, 13),

…«Iar femeia a răspuns: „Şarpele m-a amăgit”»… într-adevăr, îngrozit, te întrebi: cum se
poate răsturna această orânduire a firii? Dintr-un cuib de rândunică, un puişor cade şi
ţipă; aleargă copiii, aleargă şi mamele şi-l compătimesc. Cum nu ar dori să-l aşeze la loc!
Ţi-e milă de puişorul scăpat din cuibul cald părintesc, de unde frăţiorii, muţi, îl privesc cu
spaimă: „Ce este? Ce este?” Ne mişcă citirea nuvelei „Puiul” a lui Brătescu-Voineşti; ne
îngrozeşte crima lui Machbet şi ne încântă mama Florentină care şi-a scos copilul viu din
ghearele şi fălcile unui tigru scăpat din cuşcă; dar atâtea femei, atâtea mame rătăcite, bete
şi orbite nu ştiu nici măcar să răspundă ca Eva la întrebarea Domnului: „Pentru ce ai făcut
aceasta?” cu: „Şarpele m-a amăgit!”
Ia-ţi mamă creştină, capul în palme şi închipue-ţi că eşti în faţa Tribunalului
Dumnezeiesc, ca să răspunzi la întrebarea de mai sus, să vezi dacă, în faţa conştiinţei tale
şi-a dreptului Judecător, ai putea să te îndreptăţeşti,

să vezi care au fost motivele ce te-au împins să te împotriveşti firii,

să calci legământul sfânt al căsătoriei,

să-ţi împrumuţi trupul aceluia pe care l-ai luat de soţ, nu ca soţie, pentru rosturile sfinte
ale familiei, ci pentru dezmierdări desfrânate asemenea femeii care se vinde,

să dezertezi cu laşitate de la datoria faţă de Patria cerească şi faţă de cea pământească,

să pierzi sufletul unui copil, după ce trupuşorul lui nealcătuit încă, l-ai scos cu puterea din
leagănul de sub inima ta şi-ai făcut hrană fiarelor şi gâzelor negre ale pământului.

Cotropită de privirea ochiului inimii tale şi al lui Dumnezeu, vei încerca să îngâni:

„Imi era viata in primejdie‖

Viaţa poate să-ţi fie în primejdie când îţi este atacată pe nedrept, cu voia, de-o persoană
străină. Atunci poţi să te aperi şi, apărându-te să ajungi a-l răpune pe agresor, căci
nedreptul atacator a ieşit de sub ocrotirea legii.Viaţa poate să-ţi fie în primejdie din cauza
unei împrejurări în care te afli cu aproapele tău, însă independent de voinţa cuiva. Astfel
socoteşti că poţi, într-un incendiu, fiind mai tare să arunci în flăcări pe cel mai slab ca să
scapi? Sau într-un naufragiu să smulgi din mâna unuia mai mic colacul de salvare, din
motivul că eşti mai folositor societăţii? Sau în pustiurile de gheaţă să-ţi mănânci tovarăşul
pentru că eşti tată de familie? Sau în vreme de foamete să răpeşti bucata de pâine de la
gura nepoţelului s-o dai copilului şi, astfel, să alegi care să moară?

În 1884, Tribunalul din Falmouth a condamnat după o dreaptă judecată doi marinari
englezi care au ucis şi mâncat un tânăr de 18 ani, ca să nu moară ei de foame, după ce au
rămas 17 zile pe-o barcă fără să mănânce şi cinci zile fără să bea, socotind că este mai
preţioasă viaţa lor de taţi susţinători de familie.

În 1928 guvernul italian l-a degradat pe generalul Nobile, curajosul explorator al Polului
Nord, deoarece, în urma naufragiului aerian al dirijabilului în drum spre Pol, s-a salvat
mai întâi pe sine, deşi rănit, ca să poată dirija salvarea celorlalţi. Ce să mai spunem dacă
i-ar fi dat morţii ca să se salveze? Ar fi fost de ocara lumii, deşi nimeni din caravană nu-i
egala darurile de constructor de nave aeriene.

Ne dăm seama că în conflictul involuntar ivit între două vieţi de om, nici una nu o poate
răpune pe cealaltă ca să se salveze pe sine, cum din barca plină nu pot azvârli pe nimeni
ca să intru eu în ea, sau ca să fiu mai sigur că scap cu viaţa, fără a mă face vinovat de
păcatul omuciderii.
Astfel, nu se poate ucide cu voia fătul din sânul mamei, sigur în viaţă, ori să fie scos
din sân când nu poate trăi în exterior, chiar şi cu intenţia de-a salva mama, precum
nu putem nici scurta viaţa mamei ca să asigurăm existenţa fiului. Nu putem săvârşi o
acţiune rea în sine ca să urmeze ceva bun: scopul nu justifica mijloacele.

Nu poţi să minţi ca să scapi de pedeapsă; nu poţi falsifica acte ca să câştigi, nici nu ţi-e
îngăduit să juri strâmb ca să scoţi vreun profit personal din acest act rău.

«VIAŢA MEA ERA MAI SCUMPĂ DECÂT A

COPILULUI; DIN DOUĂ RELE AM ALES PE CEL
MAI MIC»
Copilul este o persoană omenească care nu poate să fie jertfită pentru a salva viaţa
nimănui. Dreptul la viaţă este egal pentru toate persoanele omeneşti inocente, că e rege
sau cerşetor, tânăr sau bătrân, mamă sau fiu. Chiar dacă pentru un tată sau o mamă nu ar
fi alt mijloc de scăpare decât - să zicem - să aibă o transfuzie de sânge de-a copilului care,
prin aceasta sigur ar muri, sau să omoare copilul ca să-i bea sângele, chiar dacă aceasta i-
ar fi singura salvare, nu poate s-o facă fără a comite o crimă. Cine va zice că ar putea s-o
facă? Oare nu a devenit prin aceasta „basmul negru” al lumii şi semnul blestemului
dumnezeiesc, sărmana mamă, Maria lui Eleazar, din vremea asediului Ierusalimului? Şi,
dacă nu îndrăznim, să ducem la împlinire acest lucru la lumina zilei în salonaşul nostru cu
geamuri mari, pline de soare, îndrăznim să-l săvârşim asupra copilului din sânul matern,
pentru că este o acţiune cu geamurile şi uşile încuiate, „pe întuneric”, astfel că nici o
compătimire nu ne zguduie şi nici o privelişte nu ne cotropeşte?

Dar crima este şi mai mare şi mai gravă prin premeditarea cu care s-a făcut, prin felul în
care s-a executat, prin roadele blestemate care l-au urmat, prin viclenia cu care s-a pus la
cale, ca victima să fie lovită pe neaşteptate, în casa mamei, în locul cel mai sigur de pe
pământ, fără să i se lase puterea unui act de căinţă, a unei lacrimi, a unui ţipăt, a unui gest
de legitimă apărare, a unei încercări de-a scăpa cel puţin prin rugă spre compătimire.

Din două rele ce ţi se impun poţi să-l alegi pe cel mai mic, dacă cel mai mic nu este
săvârşirea unei acţiuni păcătoase în sine şi, cu atât mai puţin, dacă e vorba de o
viaţă omenească. Intre două vieţi omeneşti nici una nu este mai puţin scumpă ca
valoare, considerată în sine, dacă sunt vieţi de om liber şi nevinovat.

Nu odată, mame şi medici pun în cumpănă „valoarea socială” a celor două fiinţe,
socotind că mama este om întreg, cu copii de care trebuie să aibă grijă, cu o menire
hotărâtă, încât ar fi păcat pierderea ei. „Nu ştiţi ce este dragostea de mamă”, îmi spunea o
astfel de femeie, deoarece nu înţelegeam să-şi ucidă fătul ca să rămână în viaţă pentru
ceilalţi copii. S-a putut răspunde: „Nu cunoaşteţi dragostea de mamă când vă ucideţi
copilul. Nu-i iubire acolo; este egoism păcătos şi criminal”. Şi de unde am putea şti dacă
acel copil nu o va întrece pe mamă în valoare socială? Dacă nu va fi un binefăcător al
colectivităţii?
Scriitorul antic Pliniu scrie că e o credinţă comună şi un semn prevestitor, că va fi un
mare om acel născut cu riscul morţii mamei. Naşterile nenormale erau nişte profeţii de
bine şi asigurări a valorii celui nou născut. Matroana Aurelia Julia, din Roma, trebui să
nască înainte de vreme şi nu după rânduiala oricărei femei, pe fiul său Iulius Caesar, care
drept amintire primi numele de la caedere, „a tăia”.

Tot în acest fel au fost născuţi Scipio Africanul şi Manlius, şi, după cum am amintit mai
sus, Sf. Raimondus Nonnatus, care porni mişcarea eroică pentru răscumpărarea sclavilor.
Mulţi dintre aceşti bărbaţi, care au onorat civilizaţia şi cultura, s-au născut cu riscul
mamei, poate cu moartea ei, sigur cu jertfa la care nu ar vrea să se supună multe
dintre femeile de azi, îndeosebi acelea înclinate să găsească imediat în avort singura
şi ultima încercare serioasă de scăpare cu viaţa.

Nimeni nu este în situaţia de a pune în cumpănă valoarea celor două vieţi, fiindcă nimeni
nu ştie viitorul pruncului plăsmuit în pântecele mamei, mai ales când ştim ce au dat copiii
familiilor numeroase şi ce a ieşit din umilii păstoraşi din regiuni necunoscute şi neluate în
seamă, ca de exemplu sfântul Papa Pius al V-lea şi savantul matematician Abel, ambii
copii din familii sărace şi ciobăneşti la câmp.

Oare nu cele mai bune mame se cred mai puţin decât copilul şi cele mai rele socotesc
copilul o nimica toată faţă de eul lor minuscul şi egoismul lor neîncăpător şi respingător?
Putem să spunem atunci că viaţa unei astfel de mame e mai scumpă decât a copilului?
Reflexia aceasta mi-o făcu o tânără studentă în medicină, tocmai pe când se întorcea de la
institutul obstetric: „Cele mai multe din femeile acelea nu preţuiesc nimic”.

Prin faptul ca o femeie mamă acceptă, se oferă, unelteşte la săvârşirea unei crime
atât de odioase, îşi pierde orice prestigiu moral şi cade pe planul unei vulgarităţi, nu
de penitenciar, ci a unei josnicii de abator omenesc.

Este un alt fapt pe care trebuie să-l reamintim: capacitatea de-a salva mama şi copilul.
Sunt atât de rare cazurile extreme în care moartea copilului şi eliminarea lui violentă din
sânul mamei ar fi condiţii pentru salvarea mamei, încât nu ar trebui luate în seamă. Dacă
se observă bine, nu copilul este primejdia, ci o altă împrejurare ce ţine de organismul
mamei, şi adesea, sacrificat copilul, mama nu va profita de pe urma acestei omucideri.

În împărăţia vieţuitoarelor domină o notă caracteristică, tot mai vădită până ce te opreşti
la om, fără totuşi ca omul să facă contrast, deşi astăzi atâta i se împotriveşte:
subordonarea mamei intereselor odraslelor.

„Părinţii sunt pentru copii, nu copiii pentru părinţi‖. Totul în mamă este pentru copil,
încă înainte de naşterea lui. Cum se apleacă ele grijulii asupra leagănului, cum îi pândesc
respiraţiile şi tremură îngândurate lângă oftatul micuţilor şi cum ar don sa pătimească şi
să moară în locul lor! Semne mari şi tari că mama este pentru copil şi viaţa ei nu poate să
mistuie viata copilului ca să trăiască.
Ce să spunem despre puterea acestui instinct intre animalele inferioare? De la aligatorul
care-şi scoate puii cu privirea, căci supraveghează ouăle aşezate în nisip cu ochii aţintiţi
neîntrerupt asupra lor, până la cangurul care-şi poartă puişorii in punga naturală,
identificându-se cu soarta lor toate mărturisesc că viaţa odraslelor este mai scumpă decât
a părinţilor, nevoie trebuie să-şi sacrifice viaţa pentru a mântui pe cel mărunţel al ei.

Fără să fac un apel la sentimentele fireşti în fata unei mişcătoare drame, spun că există o
lege a sacrificiului vieţii, care obligă sau ne îndeamnă sub formă de virtute şi act eroic ce
se oferă, pe temeiul căreia se ridică tot ce este mare în omenire însăşi mântuirea noastră
prin Domnul Iisus. Această lege este în favoarea celor mici şi slabi, a celor ce trebuie
ocrotiţi şi adăpostiţi, a celor a căror viaţă ne este încredinţată.

Câţi preoţi nu au pierit Turmei fiindcă au fost găsiţi alături de popor, când fără mare efort
ar fi putut să scape cu viaţa chiar şi în afară de primejdia de-a expune viaţa altuia.
Căpitanul de pe bordul vasului, a cărui viaţă este mai preţioasă decât a altora, rămâne cel
din urmă pe vas în naufragiu. Se vede chiar cum bărbaţii cedează locul femeilor şi
copiilor.

În tragicul sfârşit al transatlanticului Titanic, luntriţele de salvare au fost rezervate celor

mici şi slabi, iar milionarii cedară locul lor unor emigranţi de rând, în virtutea aceleiaşi
legi de sacrificiu. În timp de epidemie de holeră sau ciumă, ce să spunem despre acei
medici şi infirmieri, despre acele maici minunate care nu cunosc egoismul şi judecata
mamelor înnebunite după avort, ci se expun la moarte sigură spre a salva pe cei loviţi de
boală?

Cine ar mai susţine leproseriile, cine ar mai îndrăzni să ceară jertfa vieţii de la soldaţii de
pe câmpurile de bătălie, dacă legea apărării celui slab şi nevinovat nu este luată în seamă?
Întâietatea celui mai viguros şi mai muscular, dreptul celui mai tare şi viclean este o
morală retrogradă, un pas mare înapoi spre primitivitatea decăzută. Până şi omul
cavernelor este imaginat luptând cu fiarele, riscându-şi astfel viaţa, ca să-şi apere soţia şi
copilul legaţi de îndeletnicirile casnice.

Îl aplauzi pe înotătorul care se aruncă în valuri să salveze un copilaş, cu primejdia

vieţii, dar îi stigmatizezi laşitatea dacă îl vezi timid şi se codeşte să facă ceea ce ar
putea pentru a mântui copilaşul. Ce să mai spunem despre aceia al căror eroism
menţine în picioare vrednicia omului şi-i exaltă nobleţea, că sunt preoţi şi misionari,
medici şi maici de la căpătâiul ciumaţilor, că sunt călători şi exploratori, că sunt soldaţi şi
luptători? Ei sunt vrednici de cinste, căci au socotit viaţa lor pământească un lucru fără
mare preţ, în faţa datoriei care trebuia îndeplinită.

In consimţirea de a renunţa la viaţa proprie pentru a salva pe aceea a pruncului este

eroismul mamei, răscumpărarea ei, virtutea la care îi este dat să ajungă, fiindu-i
înlăturate atâtea altele pe care le are la îndemână bărbatul. Maternitatea poate să fie
nu numai patriotismul femeii, ci un act de adâncă şi nebănuită religiozitate.
„Femeilor, scria Ovidiu, de ce necinstiţi sânul vostru cu fierul ucigaş? Pentru ce
întindeţi otravă crudă copilaşului care încă nu s-a născut?… De ce despuiaţi viaţa
fecundă de ciorchina care se coace? De ce, cu o mână sălbatică, smulgeţi rodul
înainte de-a fi matur? învoit, el va cădea de la sine; născut, îngăduie-i să crească:
este atât de scumpă viaţa ca să merite răbdarea câtorva luni“.

Onoarea de a fi mamă şi de-a aduce un om nou pe lume este mai preţioasă decât
cinstea de a fi soldat sau medic, un explorator de pământuri sau un născocitor de
lucruri ciudate pentru care atâţia şi-au oferit viaţa.

„AM FOST ATACATĂ ŞI M-AM APĂRAT…‖

O mamă poate să spună acest cuvânt, desprins poate ca o justificare de pe buzele vreunui
medic: „Am fost atacată de copilul meu şi l-am ucis ca să mă apăr!” Cine l-ar putea numi
agresor injust pe un copilaş mic, se întreabă Preasfântul Părinte Papa Pius XI, în
Enciclica sa „Casti connubii” şi cine ar putea numi mamă o astfel de femeie? Te gândeşti
fără să vrei la mama lui Nero, care nu se apără nici chiar de sicarul trimis de fiul ei s-o
ucidă, ci-i zise: „Să mor, dar el să împărătească; loveşte în pântece”, sau de mama
celuilalt domnitor care, ucisă de mâna mişelească a fiului, avu puterea să se ridice din
aşternut cu pumnalul în piept, să strige, îndurerată, fiului care se împletici şi căzu din
cauza emoţiei şi groazei crimei săvârşite: „Te-ai lovit, fiul meu?”

Mama ucigaşă crede că se va putea apăra cu acest cuvânt înaintea judecăţii iui
Dumnezeu? Copilul nu-i un atacator, nu-i un răufăcător. El a venit la o chemare sfântă, ca
o împlinire a unor funcţii normale a mamei, precum este iubirea pentru inimă şi gândul
pentru inteligenţa omului, atât de firesc cum este parfumul din corola florilor.

Copilul nu săvârşeşte nimic nedrept când stă acolo unde este natural să stea, iar dacă nu
creşte acolo unde trebuie să-i fie leagănul firesc, sau prezenţa lui stânjeneşte grav anumite
funcţii necesare ale organismului mamei, nu pruncul este de vină, ci, mai degrabă, mama
prin neconformarea la regula sănătăţii sau a structurii ca să poată duce la termen
conceperea acceptată prin angajamentul căsătoriei.

Dacă s-ar putea vorbi de o vină, aceasta trebuie pusă în sarcina mamei mai degrabă decât
a copilului, răspundere nu întrucât mama nu este normal dezvoltată, ci întrucât s-a angajat
în căsătorie fiind aşa; restul intră în ordinea întâmplărilor de sub înţeleaptă Providenţă
divină.

„AŞA-MI CERE SĂNĂTATEA…‖

… Dar nu tot aşa reclamă sănătatea sufletului. Nu poţi să ucizi pe nimeni şi să faci din
acea crimă un act terapeutic. Omor vindecător! O mamă poate să se apere cu aceste
cuvinte? E de netăgăduit că uneori, la anumite boli grave din timpul sarcinii, avortul este
cel mai expedient mijloc de-a ieşi din impas, sau frauda conjugală un „compromis
idienic”.
Am înaintea mea, în cartea Dr. Clement, o adevărată bogăţie de documente referitoare la
bolile din timpul sarcinii. Au trecut vremurile în care pentru cutare sau cutare boală se
făcea „o indicaţie terapeutică”, o hotărâre medicală ca să extirpe copilul din sânul mamei,
în interesul sănătăţii ei.

Intoxicaţiile sarcinii, intoleranţele gastrice, vomitările sunt astăzi vindecabile; acelea care
odinioară „impuneau întreruperea sarcinii”, astăzi se fac suportabile cu reuşita deplină a
sarcinii (Dr. Leven). Pentru îngustarea scheletică a bazinului, chirurgia are la îndemână
intervenţii fără primejdii şi deplin satisfăcătoare. Afecţiunile rinichilor se înlătură fie prin
regim, fie prin operaţie, fie prin naştere prematură, provocată.

În ceea ce priveşte bolile mintale, s-a observat că multe sfaturi urgente la executare de-
ale alieniştilor, neaplicate de ginecologi, au avut drept rezultat o sarcină fericit
terminată. În cazuri de alienaţie incurabilă, avortul nu aduce nici un rezultat vrednic de
luat în seamă. Multe dintre bolile mintale s-au agravat în urma „întreruperii artificiale” a
sarcinii. De altfel, împotriva oricărei prevederi, noul născut poate să fie foarte normal, ba
un foarte dotat copilaş.

Împotriva anemiilor este la îndemână transfuzia de sânge, care s-a arătat mai folositoare
în timpul sarcinii decât în afara ei. Pentru bolile de inimă, odinioară circula aforismul:
„Dacă eşti fecioară nu te căsători; dacă eşti femeie, nu avea prunci”. Astăzi, cu tratament
de odihnă, regim, izolare, au ajuns mame la 14 naşteri.

Între bolile cele mai curente care par a satisface conştiinţa şi-a mamelor şi-a unor medici,
figurează tuberculoza. Sunt nenumărate cazuri când sarcina a influenţat binefăcător
asupra procesului tuberculotic; foarte multe, când se socotesc drept afecţiuni
tuberculotice pulmonare diverse nereguli pricinuite de starea femeii.

Se cunoaşte cazul a două femei cărora le-a sfătuit avortul din motive de „tuberculoză”
pulmonară gravă. Ambele muriră: necropsia nu găsi nici o urmă de tuberculoză. După un
avort, adesea acţiunea baccilului se manifestă cu mai mare virulenţă. Dr. Desmaret afirmă
că, în cazurile uşoare, avortul este nefolositor; în cazuri grave vor fi două victime: mama
şi copilul.

Forssner alcătui o statistică între femei tuberculoase negravide şi gravide; concluzia i-a
fost că această boală nu constituie, în ansamblul cazurilor, un pericol real. Comparând
femeile tuberculoase gravide care au dus la capăt naşterea, cu acelea care s-au supus
avortului, a ajuns la rezultatul că, din 100 de avorturi provocate, supravieţuiesc 17 mame.
Deci un sacrificiu de 100 copii pentru a „salva” 17 mame, care nu s-au vindecat, doar nu
au pierit atunci.

Să nu credem că pruncul femeii tuberculotice va fi un tuberculos. Nu, poate să fie cel mai
sănătos copil; ba nici nu e predispus la tuberculoză, dimpotrivă moşteneşte un fel de
imunitate, însă trebuie scos din ambientul viciat. Statistic, din 1017 bolnavi de
tuberculoză, 82% s-au aflat provenind din familii sănătoase şi numai 19% din familii
bolnave.
Copiii născuţi din mame tuberculotice sunt „agenţi de imunizare progresivă a rasei”. Se
arată mai rezistenţi decât copiii familiilor sănătoase, iar căzuţi în tuberculoză, o au sub
formă blândă, tolerabilă şi neprimejdioasă.

„CINE A CREZUT CUVÂNTULUI TĂU?‖

Mamele sunt gata-gata să creadă unuia sau altuia dintre medici şi se arată satisfăcute cu
sfaturile primejdioase pe care le primesc. Puţine sunt cele care cred cuvântului
dumnezeiesc, mai puţine care se încredinţează Providenţei, acceptând dinainte hotărârile
de sus, decât să îngăduie o crimă asupra copilului lor.

Nu este medic, nu-i moaşă care să nu spună câte naşteri prevestite fatale au ajuns la ora
lor surprinzător de norocoase. Nu de mult îmi povestea un tată încercat: Când soţia mea
era în pragul naşterii am dus-o la părinţi. Medicul a fost de faţă odată cu declararea
durerilor naşterii; se prevăzuse anumite greutăţi. Durerile se ţin lanţ o zi, două, trei, chin
grozav pentru mamă şi pentru cei din jur. Copilul refuza să-şi părăsească pătucul cald.

Un medic spune: copilul este un hidrocefal, capul mare nu-i permite să iasă. Mama este
aşezată pe căruţă între perne şi dusă în starea aceasta la spitalul apropiat. Medicul
specialist sentenţiază: copilul este un monstru, să-l sfârtecăm în sânul mamei, -
craniatomie - numai aşa vom putea salva mama.

Tata se opune şi vrea copilul cu orice preţ. Haide la un alt spital, într-un oraş vecin. Este a
cincea zi de durere. Aici se constată îngustimea bazinului mamei, intervine operaţia şi
mama binecuvântată dă la lumină un copil minunat de şase kilograme, sănătos şi zdravăn.
Acum îi privesc fotografia făcută la trei luni după naştere.

Un alt caz: într-o familie oarecare, toţi trei nou născuţii ajunseră la lumina zilei
strangulaţi de „sforicică ombilicală”. In loc de trei botezuri, trei înmormântări. Copiii se
năşteau spânzuraţi. Părinţii erau îngroziţi, nici nu mai aveau curajul să mai viseze naştere
de prunc. Tristeţea se abătu asupra soţilor. Ca să schimbe puţin atmosfera, făcură o vizită
unui preot, rudă de-a soţului.

Vorbind despre situaţia dezolată a familiei, preotul îi zise: „Îţi dau un sfat pe care l-am
dat şi altora cu bun rezultat. Copiii, din prima clipă a conceperii lor, au un înger păzitor,
mereu alături de ei până la sfârşitul vieţii. Rugaţi-l amândoi pe acest înger păzitor, cu
credinţă, şi vă va asculta. Copilul, nu după multă vreme, dădu semne că este în sânul
mamei. Pe măsură ce se apropia ora, mama era foarte fericită şi încrezătoare, doar moaşa
neliniştită nu-i împărtăşea nădejdile. Copilul veni sănătos şi tare. I se dădu numele de
Mihai.

«În ziua următoare, povesteşte El. Burger, avurăm o întrunire a moaşelor. Acolo povestii
faptul. De faţă era una mai tânără dintr-un sat vecin, care aştepta copilul, dar avea o faţă
muncită şi părea preocupată, căci avusese o naştere precedentă foarte grea şi medicul îi
spusese să nu mai aibă un altul, prea multe sfârtecări îndurase şi cicatricele ar putea să
împiedice venirea lui la lumină.

Avea o conştiinţă prea creştină ca să-şi îngăduie un avort. „Nu pot să-l ucid pe fiul meu”.
Mă gândesc mereu: dacă copilul meu ar zace în leagăn bolnav şi cineva ar spune: „Dacă
vrei să trăiască, mori pentru el”, aş răspunde ca orice mamă: „Fie, mă-nvoiesc!” Aşa
cuget şi la fiul meu din sân: „E o viaţă de om, cu un suflet destinat cerului şi care trebuie
să-şi împlinească menirea ce o are pe pământ. Nu se spune oare: „Numai o viaţă avem?
Socot că lipseşte o stea pe bolta cerului cu fiecare creatură pe care o împiedicăm să
intre în viaţă‖.

Tânăra femeie împărtăşi soţului „reţeta îngerului păzitor” şi împreună rugăciuni calde
care le înseninară inimile şi-i umplură de încredere. În ultimele clipe, mama trebui să
meargă la clinică unde i se făcuse operaţia cu ocazia naşterii primului copil.

- Acuma se vine? îi spuse medicul şef. Ştii prea bine că pentru astfel de cazuri copiii
trebuie „născuţi” înaintea de vreme.

- Eu vreau să nasc copilul.

- Cred, însă vei vedea acum, cugetă până mâine, lasă fanatismul religios.

Mama nu cedă. În aceeaşi seară începură durerile naşterii. Spre dimineaţă, îngerul păzitor
făcu să răzbească spre viaţa luminii solare un mic băieţaş.

Asemenea Cărturarilor din Evanghelie cu orbul din naştere medicul şef întreba şi iarăşi
întreba cum s-a făcut aceasta, nu e posibil… dar este adevărat!

Mamelor, aveţi încredere în îngerul păzitor!

„COPIII CEREAU PÂINE‖…

Aceasta este ultima încercare de apărare serioasă. Însă este atât de şubredă, atât de
dezminţită de fapte, încât te cruceşti cum se mai apără mamele cu această nevoie a pâinii.
încă nu s-a văzut un neam şi o familie sărăcind fiindcă au avut copii mulţi. Ce nu s-a dat
copiilor s-a dat luxului, ce nu s-a dat copilului şi risipei luxului s-a dat medicilor şi
farmaciilor.

Familiile în care sporeşte averea sunt familiile cu numeroase odrasle. Cu fiecare copil
vine în lume un creier şi două braţe, care produc în timpul vieţii mai multă bogăţie decât
consumă - după cum arată socotelile bine alcătuite. Aşa se explică agoniseala averii şi
capitalurile din zilele de astăzi. Altfel, economiştii constată un număr mai mare de copii
în familiile mai sărace. „Deşi sărăcia descurajează căsătoria, totuşi nu o împiedică;
dimpotrivă, pare a fi favorabilă naşterii” (Adam Smith).
„Fecunditatea popoarelor descreşte în proporţia progresului bogăţiilor sale, a bunei stări
şi a civilizaţiei lor” (Moreau de Jonnes). Aversiunea faţă de copil, duşmănia faţă de
maternitate creşte odată cu avutul, care aţâţă nevoile, interesul şi lăcomia după
plăceri, mai mult decât instinctele nobile şi vrednice consfinţite de Creator.
Multiplele egoisme omeneşti răzbat la suprafaţa fiinţei noastre pe măsură ce se pot
satisface şi se impun sufletelor necontrolate de voinţă.

Anglia cea „sportivă şi igienică” are o natalitate îngrijorătoare; Franţa, cel mai
binecuvântat pământ din Europa, declină pe urma lipsei de copii. Socotind clasele
sociale, nu ţările, ca să restrângem obiectul, s-a constatat că „natalitatea claselor
economiceşte înstărite, nu este cât jumătate natalitatea claselor sărace”. Creşterea
bunăstării economice este însoţită de-o descreştere a numărului fiilor (Dott. Ugo Giusti).
Cu cât afli mult loc pentru copii într-o locuinţă, cu atâta copiii lipsesc (Mombert). Nu
mai are valoare cuvântul spus odinioară; „Unde creşte un fir de grâu, se naşte un prunc”,
nici optimismul lui Taine: „Un om devine tată de îndată ce-şi poate hrăni copiii”.

Coborând din clasele sociale la familiile singuratice, găseşti verificat că „bunăstarea, nu

sărăcia, este duşmanul copilului‖. Familiile bogaţilor sunt sterpe şi lipsite de grădiniţa
minunată a surâsurilor de prunci. Într-unul din cele mai bogate cartiere din New-York s-
au numărat 17 copii în 45 case, în care s-a îngrămădit confortul şi luxul cel mai
neînchipuit.

Şi ţările şi clasele sociale şi familiile bogate destăinuie o voinţă care se împotriveşte

naşterii de prunci. Socotelile soţilor, sufletul părinţilor, egoismul mamei iau exemplu de
urmat dintr-o anumită stare economică şi îmbătrânesc în neant sau în moarte copiii. De
cele mai multe ori nu mijloacele lipsesc ci contabilitatea creştinească. S-ar putea reduce o
seamă de rubrici şi capitole din pasivul micului buget familial.

Să punem numai faţă în faţă copiii şi vanităţile, copiii şi capriciile luxului, copiii şi
nevoile pasiunilor, ce mai rămâne pentru ei? Numai ceea ce scapă risipei plăcerilor
priveşte spre copil ca să-l cheme. Toate cheltuielile cu care nutrim pasiunile, aţâţăm
instinctele crude şi ne alintăm în dezmierdări ale simţurilor, răpesc din patrimoniul
economic rezervat copilului şi risipesc capitaluri puse de Dumnezeu la îndemâna
părinţilor pentru copii.

Părinţii se arată pur şi simplu nişte administratori nedrepţi ai bunurilor încredinţate lor de
Providenţă în vederea creşterii pruncilor. Aşa zisele „nevoi a vremurilor de civilizaţie”,
„exigenţele sociale” de cele mai multe ori se arată nişte simple forme rafinate ale
egoismului lacom după plăceri. Cantitatea nevoilor creşte pe măsură ce descreşte
înfrânarea, pe măsură ce laşi să fii dominat de obsesia că-ţi trebuie cutare obiect şi cutare
acţiune din lumea în care te mişti.

Strâmtorarea economică, de cele mai multe ori, se arată a fi o deficienţă morală.

„Zgârciţii vieţii” sunt nişte minori morali, nişte laşi egoişti. Nu cămăruţa cu alimente şi
grânarele casei sunt goale, ci inima şi voinţa. Refuzul pruncilor, în fiecare familie nu se
arată a fi un fenomen de natură economică, ci de natură spirituală; inima este putredă,
sufletul este decăzut. Ceea ce lipseşte este dragostea faţă de copil; ceea ce prisoseşte este
duşmănia faţă de-o creatură ce stânjeneşte calculul păcătos a iubirii de sine.

Acest egoism sălbatic, care azi porneşte lupta împotriva pruncilor, singurii noştri
apărători înaintea dreptăţii dumnezeieşti, lărgit între clasele sociale şi între
neamuri, aduce războaiele şi concurentele economice dezastruoase.

Te simţi încremenit când te gândeşti că, în 1929, Statele Unite Americane trebuiră să
cheltuiască cinci miliarde dolari ca să lupte împotriva abundenţei, în timp ce Roosevelt
declară că, din trei americani, unul era rău hrănit şi rău adăpostit; şi, în timp ce se distruge
intenţionat cafeaua în Brazilia, grâul în Canada, carnea în Argentina, iar în Constanţa se
aruncă în mare lăzi cu portocale importate, milioane de indieni şi chinezi mor de
foame33.

Aici se poate aminti plânsul poetului Hebbel la pierderea copilului, pe care nu-l putea
privi fără să tresalte de bucurie. „O, Dumnezeule, Dumnezeule, tu ai aşezat îngerul la
pragul casei mele, mi-a surâs şi mi-a zis: mă vrei? Dar arareori aveam un alt gând
în afară de aceasta; cum îl voi nutri? Şi în lipsa mea de energie, mă descopeream
stupid şi nesimţitor în faţa fericirii care-mi dădea târcoale şi pe care nu aveam decât
s-o strâng în braţe. Ar fi trebuit să mă hotărăsc să-mi cresc copilul cerşind şi să-i las
drept moştenire cârja de cerşetor. Aşa mi-aş fi făcut datoria. Atunci nu aş rosti când
întâlnesc vreun muncitor cu fruntea brobonită de sudoare… O, dacă nu m-aş fi
născut‖.

La pragul atâtor cămine calde stă îngerul unui copil. O mânuţă albă vrea să
deschidă, vrea să ocupe un loc alături de părinţi, în leagănul potolit şi moale. „Mă
doriţi?‖ întreabă micuţul, ba cere cu dor aprins: „Primiţi-mă!‖… iar soţii să nu-şi
tulbure prânzul vieţii şi ospăţul de la mesele plăcerilor, răspund: „N-avem pâine
pentru tine‖, aşa cum obişnuiesc să răspundă oricărui cerşetor care bate la uşa casei
lor. Ecou în veşnicie, în urechile noastre de la Cel ce va judeca faptele şi lipsa de
încredere în Providenţă, va răsuna cuvântul: „De câte ori nu aţi primit pe unul din
aceşti mici ai mei, pe mine nu m-aţi primit‖… Mergeţi blestemaţilor‖…

„…ŞARPELE M-A AMĂGIT‖

Cu atâta calm şi rece, fata de 17 ani îmi spunea: „Nu m-ar mai angaja nimeni cu un copil,
şi apoi nu m-ar mai fi luat nimeni în căsătorie, de aceea am făcut avort”. îşi ucise fătul în
a şasea lună, fiindcă îi împiedica mersul în viaţă.

Văd în faţă fata-mamă povestind cu „gesturi nevinovate”, şi văd în faţă un tâlhar care,
dând să iasă din casa jefuită de el, întâlneşte un copil ce ţipă, sau o femeie ce i-ar ţine
calea şi-o ucide pentru că îl încurcă, sau îl aruncă, eventual, în mâna poliţiei. Este aceeaşi
crimă. Ce vină poartă copilul?

Nici atunci când conceperea este rodul unei violenţe, lovitura criminală nu trebuie
dată împotriva copilului; el este nevinovat, el nu poate să cadă victimă… Nu poţi să
înlături o greşală cu o crimă, sau să astupi un păcat trupesc gâtuind martorul fără
voie, nici să te răzbuni pe cine nu poartă vina pentru sila înfăptuită de un al treilea.

Nu vezi că în aceste cazuri vinovatul nu-i atins, ci răzbunarea cade pe cel fără prihană,
care nu are altă vină decât că poate să fie o greutate şi o amintire neplăcută. Sângele lui
va fi şi va rămâne un martor teribil pe care nu va ajunge nimeni să-l mituiască.

„…MI-A FOST RUŞINE: ERAM BĂTRÂNĂ‖

Cu un suspin pudic rosteşte această propoziţie de scuză. Nu este niciodată bătrână femeia
care poate să poarte în sân un copil. Cu fiecare copil tinereţea se revarsă asupra ei, o
înconjoară, o pătrunde, îi colorează gândurile şi-i parfumează inima. Bătrâneţea vine
odată cu refuzul sau neputinţa de-a mai avea copii. Femeia se simte bătrână, ca un pom
scorburos şi plin cu licheni, când nu mai ştie sau nu mai poate să-şi înflorească sânul.

Ce vor spune cei mici, dar fetele mari de măritat, copiii cum mă vor privi? „La vârsta
aceasta?” să zâmbească suratele si vecinele? Mai întâi previi curat şi grav pe cei mai
mici. „Vă mai vine un frăţior. Este între noi, însă nu-l veţi putea vedea încă. Dumnezeu
l-a creat şi i-a pregătit un leagăn mic şi cald sub inima mamei. Când Dumnezeu vrea
să vă mai dea un frate, trimite un suflet în mama, iar mămica îl ascunde şi-l lasă să
doarmă lângă inima ei. Aici îşi ia un trup şi creşte. Când nu va mai încăpea, vine
îngeraşul şi-l scoate şi-l aşează în pătuc…“.

Şi de ce nu-l aşază dintr-odată? Ştiţi voi că floricelele mai întâi sunt o sămânţă mică în
pământ. Aşa e şi copilul, iar mama este grădina în care l-a semănat bunul Dumnezeu.
Şi voi aţi fost în mine, ca într-o grădină şi, fiindcă v-am iubit mult împreună cu tăticul,
ne-am rugat lui Isus să vă aducă. Şi v-a adus...”.

Adesea, ba aproape totdeauna, cei mai mici, cei din urmă sunt cei mai dragi, mângâietorii
şi lumina ochilor, ţinta nădejdilor şi propteala bătrâneţii. Nu am văzut niciodată o familie
în care mama să se căiască de ultimul născut, sosit după o pauză mai lungă, sau după
planuri demult încheiate.

NU AM VRUT SĂ MI-L FAC CARNE DE TUN

Orice muritor născut pe aceste meleaguri va avea un sfârşit şi pe cei mai mulţi îi vor
mânca, sub ţărâna mormântului, viermii pământului. Că înaintea viermelui va mai roade
din noi ceva: boala, caznele, datoria, munca grea, cuţitul sau glontele ucigător, asta este
soarta comună. Oamenii vor muri de ceva, şi înainte de moarte greul vieţii va mânca din
fiecare. Dar „nu vă temeţi de acei care ucid trupurile” iar sufletului nu pot să-i facă nimic.

Tocmai asta este una din slujbele trupului: să stea la-ndemână sufletului în muncă, în
suferinţă ispăşitoare, în pocăinţă, în mărturie a nobleţei lui. „Carne pentru tun”, „carne
pentru viermi”, „carne pentru cruce”, pentru plug şi pentru carte, pretutindeni unde se
munceşte anevoios se macină trupul, însă nu spre pieire, ci spre înviere. Fiecare viaţă este
un destin şi o veşnicie, pe care nimenia nu o poate înlocui. Moartea nu-i nici
deznodământ, nici termen, nici încheiere a procesului vieţii. Tot ce moare învie.

Conştiinţa şi ţinta vieţii nu pot să fie roase de vremuri sau răpuse de tunuri. Iar mama nu
este doar gingaşa urzitoare a unui trup plăpând, ci purtătoarea şi născătoarea unui
suflet de om, a unei conştiinţe şi a unei meniri. Născând mama nu trebuie să se
gândească la moartea trupului pe care l-a adus la viaţă, ci la viaţa veşnică deschisă
asupra noii odrasle.

„VOIAM UNUL, DAR BUN‖

Acesta-i „eugenismul” în floare; nu cantitatea numerică trebuie luată în seamă, ci
calitatea: mai bine unul sau doi, sănătoşi şi valoroşi, decât mulţi dar slabi şi inferiori, mai
puţin dotaţi şi mai fără preţ.Am auzit nu odată reflexii de natura aceasta de la mama, a
unul sau doi copii. Mai bine, este o eroare grosolană că pruncii unici sunt mai sănătoşi
trupeşte. Dr. Biot în „Corps et âme” (p. 180) arată că această părere nu corespunde
realităţii, ci e o simplă prejudecată interesată.

Dr. Gini, susţinut de Antonini, îşi formulează părerea controlată că, pe măsură ce
creşte numărul în ordinea naşterilor, creşte şi greutatea, puterea şi energia vitală a
nou născuţilor.

În casele de alienaţi au loc privilegiat copiii familiilor puţin numeroase. Profesorul Guido
Lami afirmă cu probe, că: „Fiul unic este de foarte multe ori un individ sub mediocru şi
fiziceşte şi moraliceşte” aşa încât „reducerea numărului copiilor coincide cu micşorarea
fizică şi psihică a neamului”34.

Cum creşte apoi fiul unic sau cum cresc cei doi sau trei copii, este un fapt vădit. Şi copiii
şi părinţii, pe măsură ce sunt mai puţini aceia, exercită unii asupra altora o adevărată
tiranie. Iubire tiranică, pretenţii categorice şi excesive, teamă iritantă şi iritabilă.
Copiii devin impertinenţi şi capricioşi, părinţii slabi şi totuşi uneori cruzi în
„iubirea‖ lor nefirească faţă de copil.

„Cu un singur copil părinţii sunt robi, cu şase sunt stăpâni” scrie M. Dumont. În ce
atmosferă morală va creşte apoi copilul, este de asemenea vădit. Egoismul părinţilor va
trece moştenirea asupra copilului şi, chiar dacă părinţii vor ajunge să dea o creştere
morală pruncului lor, voinţa îi va fi lipsită de energia care zace în sufletele copiilor
crescuţi în disciplina familiei numeroase.

Un mare sociolog german, cred că Sombart, prevestea ruina şi declinul intelectual al

ţărilor cu familii zgârcite în copii, deoarece oamenii mari, naturile dotate încep abia
de la al treilea copil născut.

În schimb, cât de mare este fericirea în familiile numeroase! Nu numai că mulţi copii sunt
multe guri care cer pâine, dar sunt multe rugi „Tatăl Nostru” în familie. Numai în
familiile noastre există o coeducaţie adevărată. Aici băieţii au ce învăţa de la fete şi fetele
de la băieţi. Aici şcoala vieţii este deplină. Spiritul de jertfa, de răspundere, de renunţare,
devotamentul şi dragostea reală aici se descoperă, aici se desfăşoară, iar virtuţile răbdării
şi ale dreptăţii sunt la şcoala lor firească în lumea celor mulţi.

Jovialitatea şi buna dispoziţie se găsesc în casele populate cu odrasle. „Mulţimea

pruncilor, bucuria românului” spune proverbul. Familia este o minusculă societate
desăvârşită, o miniatură perfectă a societăţii perfecte.

Copiii nu suspină după vecinii găsiţi cine ştie unde ca să se joace sau să vorbească cu
ei; îşi ajung loruşi şi supravegherea se îndeplineşte fără lipsuri.

Ca o prisacă, cu reginile sale, familia cu copii numeroşi, strânge mierea vieţii pentru
fiecare prunc, ca o rezervă pentru zilele ce vor veni. Spunea un scriitor mai vechi: „Tota
illa domus dicitur imperfecta ubi non este pullulatio filiorum”. „Orice casă fără multe
vlăstare este o casa neîmplinită”.

Dacă mamele rămân pe lângă această eroare pe care vor să-şi clădească îndreptăţirea
păcatului, că numai în fiii puţini omenirea îşi va afla conducătorii ei, să ştie că acelea care
s-ar fi oprit la doi copii, ar fi refuzat omenirii pe Montaigne, pe Descartes, pe Richelieu;
dacă ar fi refuzat pe al treilea nu ar fi fost Michelangelo,
dincolo de al patrulea nu am fi avut pe Mozart,

iar Franklin a fost cel puţin al patrusprezecelea din familie (H. Joly).

Rembrand a fost al şaselea, Wagner al şaptelea, Schubert al treisprezecelea, Sfântul

Bernard era al treilea din şapte, Sf. Toma de Aquino al şaselea, Sf. Ignaţiu de Loyola al
treisprezecelea, Sf. Benedict Labre al cincisprezecelea.

Ce să mai zicem de faptul că Dumnezeu alege sfinţii săi din familiile numeroase! Sf.
Ecaterina de Siena avea 22 fraţi de la aceeaşi mamă, Sf. Tereza de Avila 11, Sf. Tereza a
Pruncului Isus 9, iar ea era cea mai mică. Pildă frumoasă dau chiar sfintele căsătorite: Sf.
Felicia avu şapte fii, regele Ludovic al Franţei avu unsprezece, Sfânta Ioana de Chantal
şase: Fericita Ana Maria Taigi avu şapte copii, şi, Doamne, săracă mai era cu un soţ
hamal în Roma.

Pentru vremurile de acum, Dumnezeu prin Sfânta Fecioară, a voit să confirme

preferinţele Sale pentru familiile cu vlăstare multe, alegând martorii de la Fatima din
astfel de familii. Lucia era a şasea, iar Francisc şi Iacinta al zecelea si unsprezecelea din
familie. Pe „unicii” fără păcat Domnul îi iubeşte, dar iubeşte şi ciorchina de vieţi scumpă
crescută sub inima mamei creştine.

Copiii sunt o binecuvântare de la Domnul iar mamele care refuză această

binecuvântare lăcomesc după blestemul dumnezeiesc: „în veci rod din tine să nu
iasă‖, nici pentru timp, poate nici pentru veşnicie.

Niciunde ca aici pare că nu se aplică vorba Mântuitorului: „Celui ce are puţin şi ce pare
că are se va iua de la dânsul”. Se va lua sufletul pentru a cărui păcătoasă iubire s-a
muncit, se vor lua vieţile omeneşti. Sfânta Francisca Romana, mamă a mulţi copii,
dusă de îngerul ei păzitor în adâncimile iadului, vede chinul sufletelor care au
abuzat de taina Sf. căsătorii, mamele care au abuzat de menirea trupului lor.
Iar puţinii oameni, vlăstare numărate cu zgârcită şi ucigaşă iubire de sine, se vor încolţi
unii pe alţii, hămesiţi într-o lume cu belşug, spre jalea fără consolare a mamelor, spre
priveliştea de groază a pământului, drept plată prin moarte la lumina soarelui a ceea ce
era omor în întunecatul pântece de mamă.

Pentru că s-au pângărit căsătoriile este războiul acesta, a spus Domnul Iisus
sfântului său preot Lamy, mort în 1 decembrie 1913.

Sfânta vizionară Maria Rafols, supranumită Ioana d‟Arc a Spaniei, ne-a lăsat prin 1815
descoperirile profetice asupra timpurilor de acum. Viziunile ei, scrise la dorinţa
Mântuitorului, au fost aflate abia acum vreo zece ani - tocmai după prevederile ei - şi
cuprind precis prevestirea războiului civil Spaniol, iar în urma lui, noul război mondial
care face să sufere toată Europa. Şi destăinuie omenirii motivul uriaşului cataclism:
păcatele împotriva căsătoriei; păcate împotriva fidelităţii, păcate împotriva fecundităţii,
alături de toate fărădelegile necurăţiei care au reclamat ca, pe vremea Sodomei şi-a lui
Noe, prăbuşirea peste lume a cataractelor dreptăţii dumnezeieşti.

Mântuirea ni se arată cu degetul: Sfânta Fecioară Maria. Ea este fecunditatea desăvârşită

în puritatea imaculată, căci viaţa, şi vremelnică şi veşnică, cu întreaga-i trenă de
binecuvântări, răsare viguroasă, deplină şi fericită numai din curăţie. Leagănul vieţii este
ţesut din corole de crini.

Femeile şi mamele creştine să privească spre Fecioara Mamă ca să poată răzbate cu

inima tare o lume în care reînvie păgânismul.

EPILOG
Un episcop englez, Mgr. Hinsley, ca să lege tot mai mult inimile soţilor de marea menire
la care s-au angajat prin sfânta căsătorie, a împreunat un har de iertare următoarei
rugăciuni, dacă e rostită cu suflet căit, de unul dintre soţi, sărutând inelul nupţial al
celuilalt: „Dăruieşte-ne, Dumnezeule, ca, iubindu-te să ne iubim şi să vieţuim întru
sfântă Legea Ta “.

Frumuseţea gestului idilic vărsat într-o rugă stă tocmai în conţinutul lui religios. Sărutând
inelul înseamnă că revii la fagăduiala făcută, că revii la legământul semnat şi aminteşti lui
Dumnezeu promisiunea Lui de a dărui harul tainei în orice împrejurare a vieţii. Căsnicia
este târnosită Domnului prin originea ei, prin menirea ei şi prin binecuvântarea preotului
asupra consimţământului soţilor.

Maternitatea şi paternitatea nu trebuie socotite în primul rând nişte fapte fiziologice, ci

mai degrabă vrednicii, îndatoriri şi funcţii spirituale. Dacă mucenicia trupului intră atât de
mult în constitutivul maternităţii, aceasta reclamă nu mai puţin prezenţa sufletului şi-a
inimii femeii.

Este atât de strânsă viaţa familială şi îndatorirea maternităţii de valorile spirituale, morale
şi religioase, încât se înalţă şi se răstoarnă deodată cu încetarea şi stingerea lor. F. de
Coulange putea să scrie în celebra sa carte: „Cetatea antică”: „Prima instituţie pe care a
stabilit-o religia a fost cu drept cuvânt căsătoria‖ (p. 14). Acelaşi cuvânt care,
odinioară, exprima reverinţa faţă de Dumnezeu, exprima şi cinstea copiilor faţă de părinţi
şi a părinţilor faţă de copii, - cuvântul: „pietas”, evlavie.

Tot ceea ce e natural în familie, este oarecum şi religios: şi sentimentul fidelităţii, şi

sentimentul dragostei, şi îndatoririle a căror împlinire fac să curgă izvoarele vieţii
omeneşti. Scăzând religiozitatea familiei, micşorându-se credinţa şi evlavia în
sufletul femeii, se va denatura tot ceea ce este firesc în familie. Iar dacă o femeie cu o
viată străbătută de credinţă este capabilă să facă orice jertfe numai să aibă copii,
cealaltă femeie, lipsită de credinţă şi virtute, este capabilă să comită orice fărădelege
numai să nu aibă copii, căci femeile, constată De Lee,. sacrifică totul ca să aibă sau
să nu aibă odrasle.

Ajunşi la punctul acesta te întrebi ce poate să renască în femeie o conştiinţă

favorabilă vieţii?

Va trebui să revii atunci neapărat la ceea ce este vădit astăzi: Biserica, cea calomniată că
umileşte viaţa şi i se împotriveşte, rămâne singură neînduplecata apărătoare a vieţii şi a
izvoarelor ei, revii la principiile Evangheliei în străfundurile cărora zace făgăduinţa de
viaţă, nu numai pentru suflete ci şi pentru popoare; revii la adevărurile Bisericii, - care nu
a adăugat nimic Cuvântului întrupat - care propovăduind religia, răspândeşte energii bio-
politice pe care să crezi că le afli aiurea te-ai minţi păgubitor.

Enormul capital bio-politic, zăcămintele abundente de viaţă plină sunt ascunse în filele
Sfintelor Scripturi, îndeosebi ale Sfintei Evanghelii şi le reînvie credinţa caldă, şi
lucrătoare prin iubire. Oamenii vremii de acum, femeile mânate de vârtejul feminismului
şi de mincinoasele vrăji ale unei lumi de voluptăţi fără risc şi fără răzbunare, nu pot să
stea indiferenţi în faţa lui Iisus şi a învăţăturilor Lui. Sau Il aleg”sau Il resping.

Din inima şi sufletul Neamului nostru a muşcat Lumina Evangheliei; oricât ne-am spăla,
chiar şi în sânge de taur, ca oarecare împărat apostat de la credinţă, nu vom putea şterge
urmele botezului; oricât ne-am păgâniza moravurile, - ca să ajungem până la a crea acele
femei monştri, care, cu „sânge rece”, ucid trei-patru copii în sân, sau împiedică venirea
lor din nefiinţă la fiinţă, în timp ce simţirea lor nu suportă să vadă că loveşte un copil ca
să-l dojeneşti şi să-l corectezi, - nu ne putem „tămădui de virusul” Evangheliei vărsat de
veacuri în arterele Neamului.

Până şi-n păgânismul moravurilor noastre purtăm ceva ce a deşteptat în noi Evanghelia
lui Iisus: Setea şi foamea după ceva absolut; sau absolutul dumnezeiesc sau absolutul
diabolic şi, prin el nimicirea. Între aceste două va trebui să alegem.

Stăm în nădejdea că „aluatul” Evangheliei va ajunge să dospească din nou sufletele

noastre, că pe măsură ce lumea se păgânizează, creştinii se apropie de izvoarele
LUMINII şi ale VIEŢII. Astfel, teama de viaţă, atât de crud vădită in femeile de acum, va
lăsa loc trăirii eroice creştine, care este cea mai puternică pledoarie a Vieţii şi a căilor de
jertfa ce duc la ea. Iar femeia, care în „Cetatea antică” avea menirea să privegheze nu
cumva să se stingă focul sacru, în „Cetatea lui Dumnezeu” va fi paznica sfintelor izvoare
ale vieţii omeneşti.

NOTE
1) Peter Wust: „La mission metaphisique de lafemme”, trad. fr.
Art. în cartea „Problemes de la Sexualite” - de mai mulţi
autori. Presences. Pion. v. p. 219 ssqu.
2) La Congresul Ed. Morale ţinut la Geneva în 1921. Cf. „Le
sentiment maternei chez la jeunefille”\
3) N. Berdiaeff: „De la destination de l’homme”, p. 306 şi 314.
4) „Pages choisies”, p. 17l-l81, 198, 205.
5) Dr. Maragnon, op. cit, p. 110.
6) cf. Gertrud von Le Fort: „La donna eterna”, p. 95 ssqui. Trad.
italiană. 7)M 18,5 8)Samuil, 1, 19
9) „La croisee des chemins”, Ed. Nelson p. 31.
10) De Nuptiis et concupiscentia. Liber Sec. C. IV.
11) „Morale et pedagogie sexuelles”. p. 102-l03, nota 1.
12) „Mariage et sterilite”, p. 138 ssqu. 1938. Cartea este strâns combătută de J. E.
Georg în: „ Vie conjugale, fecondite et agenese” scrisă în 1940. Aceasta din urmă, cu
nuanţe de strictă observare ştiinţifică, expune concluziile pe care le crede decisive din
punct de vedere al ştiinţei. Are şi o înaltă ţinută morală.
13) „11 problema demografico dai punto de vista biologico”, în Quaderni „Studium”, 2,
p. 67, 1938.
14) Alice Descoeudres: „Le sentiment maternei chez la jeune fille”, Ed. Forum, Geneve,
1925.
15) Act. UU Se I, p- 104.
16) H. Bordeaux, „Le Foyer”, p. 34.
17) p. 175-248, Ed. 1931.
18) Federico Marconcini: „Culle vuote”. p. 180, 341.
19) Jean Dermine: „La doctrine du mariage chretien”, p. 249.
20) „De nuptiis et concupiscentia” ad Valerium. - Liber I. c. XV
21) W. Foerster, op. cit, p., 123-l38.
22) Luigi Scremin „Appunti di morale professionale per i medici”, p., 64.
23) „hes dangers de Vavortement et du Neo-Malthusianisme pour l’organisme feminin”,
p., 32.
24) Jolly, op. cit., p. 275.
25) Dr. Georges Surbled: „La morale dans ses rapports avec la medicine et Vhygiene”.
Tome second. Livre V. C. I., p. 259-265.
26) G. Clement: Jl diritto alia nascita”, p. 23. Toată cartea capitole din „Mama”.
27) Dr. Clement, op. cit., p. 98, notele cu petite.
28) Vezi şi frumoasa broşură de aproape 80 pagini: „Avortul”, scrisă de dr. Nicolae
Popa, asist. univ. Bucureşti, 1934. Tip! Bucovina.
29) Ed. italiană. Sales. - Ed. III. 1940, „Fiocco bianco”, p. 243.
30) în aceste capitole rezum mai multe pagini din op. cit. a Dr. Clement.
31) Dr. Nicolae Popa, op. cit. p. 64-65.
32) Dr. R. Schockaert, op. cit. p. 14-l5.
33) Daniel-Rops: „Par delâ notre nuit”, cap. Technique et chretiente, p. 175-l78.
34) „Studium ” Quaderno: 2, p. 67.

Cauza dezastrului din lume

Sfânta vizionară Maria Rafols, supranumită Ioana d‟Arc a Spaniei, ne-a lăsat prin 1815
descoperirile profetice asupra timpurilor de acum.

Viziunile ei, scrise la dorinţa Mântuitorului, au fost aflate abia acum vreo zece ani -
tocmai după prevederile ei - şi cuprind precis prevestirea războiului civil Spaniol, iar în
urma lui, noul război mondial care face să sufere toată Europa.

Şi destăinuie omenirii motivul uriaşului cataclism:

păcatele împotriva căsătoriei;

păcate împotriva fidelităţii,

păcate împotriva fecundităţii,

alături de toate fărădelegile necurăţiei care au reclamat ca, pe vremea Sodomei şi-a lui
Noe, prăbuşirea peste lume a cataractelor dreptăţii dumnezeieşti.
Cuvânt către soţ

Nu-ti striga niciodata sotia doar pe nume, ci insoteste-l pe acesta cu cuvinte de alint, de
cinstire, cu multa dragoste…

Prefer-o pe ea inaintea celorlalti in orice imprejurare, atat pentru frumusetea, cat si

pentru dicernamantul ei, si laud-o - SFANTUL IOAN GURA DE AUR

Despre comunicare
A comunica inseamna mai mult decat a vorbi.

Pentru a comunica intr-adevar, trebuie mai mult decat sa ne miscam buzele

incontinuu.

Comunicarea inseamna sa asculti, sa intelegi, sa impartasesti.

Ea implica cuvinte, dar trece dincolo de ele , spre inima

DUMNEZEU doreste ca voi doi sa impartasiti toate

unul cu celalalt
Cand va casatoriti, DUMNEZEU doreste ca voi doi sa impartasiti toate unul cu
celalalt.

Casatoria, din perspectiva ortodoxa, inseamna impartasirea a tot ce sunt eu cu tot ceea ce
este sotia mea.

Casatoria nu este doar unirea a doua trupuri in timpul actului sexual, ci si unirea a doua
vointe , a doua inimi si a doua vieti.

Aceasta este planul si dorinta lui DUMNEZEU pentru casatorie: doi indivizi de
formatie si personalitati diferite, traiesc impreuna o noua viata si devin astfel, o singura
fiinta.