Pentru o antropologie a monumentelor istorice şi a

patrimonializării. Cazul României după 1989

Introducere
Patrimonializarea, adică procesul de constituire în patrimoniu a diferite
tipuri de bunuri, poate fi urmărită în România încă de la sfârşitul secolului al
XIX-lea, odată cu apariţia primei legi privind inventarierea şi protejarea
monumentelor istorice. Aşadar, dintre diversele tipuri de patrimoniu care se
constituie astăzi în cursul acţiunilor şi interacţiunilor dintre diferiţii actori
instituţionali, colectivi sau individuali, monumentele istorice sunt primele
rezultate ale patrimonializării oficiale, cea care implică instituţii ale statului şi
reglementări juridice.
Cercetarea de faţă tratează patrimonializarea monumentelor istorice,
aceasta cunoscând o amploare crescândă în societatea actuală românească.
Presupoziţia primară a abordării monumentelor istorice şi patrimonializării acestora este aceea că
patrimoniul în general şi monumentele istorice în particular reprezintă un produs social, care este
constituit ca urmare a interacţiunilor şi negocierilor între actorii relevanţi, aceştia putând fi
instituţii, oameni politici, personalităţi ale vieţii publice, mass-media, asociaţii ale societăţii
civile, comunităţi locale sau organisme internaţionale. Dintre aceşti actori, instituţiile statului
reprezintă principalii actori care participă la constituirea monumentului istoric, prin faptul că au
un rol determinant în elaborarea şi impunerea unei anumite definiţii a noţiunii, a anumitor practici
de protejare şi, în general, a unei anumite atitudini faţă de monumentele istorice. Aşadar,
monumentul istoric nu este o noţiune dată în mod natural, chiar dacă unii actori par să îi acorde
acest statut.
 Prima întrebare care a orientat desfăşurarea cercetării a fost „Cine sunt
principalii actori ai patrimonializării monumentelor istorice?”, apărând ulterior
noi interogaţii precum:
- Care sunt semnificaţiile pe care fiecare din aceşti actori le acordă
monumentelor istorice?
- Care este rolul social pe care aceştia îl conferă monumentelor
istorice?
- Cum se raportează aceşti actori unii la alţii şi cum, prin interacţiuni,
este produsă o anumită concepţie, general asumată asupra monumentelor
istorice?
Demersul meu a urmărit aşadar să răspundă acestor întrebări esenţiale
pentru înţelegerea patrimonializării în România. Un prim pas necesar a fost
să definesc patrimonializarea ca procesul complex de producere socială a
patrimoniului care începe cu apariţia conştiinţei patrimoniale, se manifestă în
continuare prin reglementări specifice şi se finalizează în acţiunile concrete
de clasificare şi protejare. Dacă instituţiile centrale, naţionale, se ocupă de
reglementarea domeniului, instituţiile locale sunt responsabile de acţiunile
concrete. Descompunerea patrimonializării în etape a funcţionat ca un
instrument de lucru ce mi-a permis să rafinez înţelegerea procesului ca întreg
şi să abordez în mod nuanţat actorii relevanţi. Plecând de la prima ipoteză
expusă mai sus, conform căreia actorii care intervin în cursul patrimonializării
intervin îşi aduc fiecare propria înţelegere asupra monumentelor istorice, cea
de-a doua ipoteză a cercetării a fost cea conform căreia rolul şi ponderea
acestora variază în funcţie de etapele patrimonializării.
Pentru a întregi perspectiva asupra patrimonializării monumentelor
istorice în România de astăzi, am mutat ulterior privirea de la nivelul central,
naţional al procesului, acolo unde se elaborează legile şi reglementările în
domeniu la nivelul local, acolo unde edificiile sunt investite în mod concret cu
valoare patrimonială şi sunt puse în practică acţiunile de protejare şi de
punere în valoare ale acestora. În acest scop, am ales Timişoara, pentru a
identifica actorii la nivel local şi a urmări viziunile acestora asupra

2
monumentelor, asupra rolului social pe care îl îndeplinesc, dar şi asupra
propriului rol în derularea patrimonializării.
În ceea ce priveşte sursele cercetării, acestea sunt, pe de o parte,
scrise – documente de diferite tipuri emise de actorii studiaţi şi, pe de altă
parte, orale – interviurile luate persoanelor făcând parte din instituţii vizate.
Nu în ultimul rând, observaţia actorilor, atunci când a fost posibilă, şi a
situaţiei monumentelor istorice la nivel local, în Timişoara, mi-a furnizat date
importante în toate etapele cercetării, din faza exploratorie şi până la
interpretarea acţiunilor şi discursurilor actorilor.
Structurarea tezei urmăreşte parţial firul cronologic al cercetării pe care
am realizat-o. Astfel, o primă parte este dedicată „Perspectivelor în ştiinţele
socio-umane asupra patrimoniului şi patrimonializării”, a căror prezentare
selectivă delimitează sau, mai degrabă, deschide un vast câmp de cercetare
multidisciplinar. Dintre cele două teme pe care le-am distins, cea de-a doua,
referitoare la patrimonializarea ca proces social, constituie punctul de plecare
pentru cercetarea realizată asupra monumentelor istorice în România şi
expusă în cea de-a doua parte.
Intitulată „Monumentele istorice şi patrimonializarea în România”, cea
de-a doua parte este la rândul său dezvoltată pe două planuri. Primului dintre
acestea îi corespunde analiza actorilor patrimonializării la nivel naţional, iar
celui de-al doilea – un demers echivalent la nivel local, în oraşul Timişoara. În
cadrul primului nivel, Capitolul 3, “O perspectivă diacronică asupra
patrimonializării în România. Dezvoltare legislativă şi instituţională” prezintă
evoluţia domeniului monumentelor istorice în România, aşa cum este acesta
reflectat de textele juridice de-a lungul timpului. Capitolul următor tratează
“Actorii patrimonializării la nivel naţional”, în trei subcapitole. Primul se ocupă
de actorul central – ministerul Culturii, propunând o analiză care are ca punct
de plecare analiza documentelor emise după 1989 în domeniu, precum şi
interviurile realizate cu reprezentanţi ai acestei instituţii. Analiza ministerului
Culturii conduce la înţelegerea acestei instituţii ca actor heteroclit al
patrimonializării, care manifestă o concepţie particulară asupra

3
monumentelor istorice. Consacrat “Actorului ştiinţific al patrimonializării :
specialiştii”, cel de-al doilea subcapitol se referă, în principal, la istorici,
istorici de artă, arhitecţi şi arheologi care fac parte din principalul organism
ştiinţific, anume Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, dar şi din
Comisia Prezidenţială pentru Patrimoniul Construit, Situri Istorice şi Naturale.
Un ultim subcapitol este dedicat unui actor care nu are un rol decisiv în
patrimonializare, dar care nu trebuie cu toate acestea ignorat – organizaţiile
neguvernamentale. Cu această ocazie, urmăresc să schiţez principalele
trăsături specifice ale acestui actor şi logica sale dominantă, la nivel naţional.
În cele din urmă, nivelul local al patrimonializării monumentelor istorice
este abordat în Capitolul 6, în cadrul căruia cele două subcapitole prezintă
contextul istoric şi cultural în care se desfăşoară patrimonializarea în
Timişoara şi analizează actorii locali: Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte
şi Patrimoniul Cultural Naţional, specialiştii (în special cei care formează
Comisia Regională a Monumentelor Istorice) şi Primăria Timişoara.
Concluziile prezentate în final reiau principalele rezultate ale cercetării,
punând în lumină totodată ipotezele validate. Va rezulta o imagine de
ansamblu a patrimonializării ca proces social complex, ireductibil la voinţa
sau acţiunile unui singur actor, ci constituindu-se în permanentă mişcare şi
negociere între actorii instituţionali, colectivi şi individuali.

Prezentarea pe care o realizez în această primă parte nu are nici o clipă

pretenţia de a epuiza perspectivele asupra patrimoniului şi patrimonializării
în literatura ştiinţelor sociale. În primul rând, pentru că un astfel de demers
nu ar fi posibil, în al doilea rând pentru că nu urmăresc exhaustivitatea, ci
reprezentativitatea, pe care am încercat să o obţin printr-o selecţie a textelor
esenţiale pentru înţelegerea atât a cuplului patrimoniu – patrimonializare, cât
şi a metadiscursului patrimonial, adică a direcţiilor majore pe care le-au
urmat cercetările în domeniu. Pentru a avea o privire de ansamblu, dar în
acelaşi timp coerentă asupra fenomenului patrimonial, voi distinge între

4
perspectivele care sunt centrate pe descrierea şi înţelegerea patrimoniului, şi
cele care se ocupă preponderent de patrimonializare, adică de procesul prin
care anumite bunuri devin patrimoniu. În urma acestui demers,
complexitatea acestor teme, perspectivele multiple prin care pot fi abordate,
precum şi caracterul interdisciplinar al literaturii examinate vor fi puse în
evidenţă.

CAPITOLUL 1. Patrimoniul
1.1. Apariţia atitudinilor patrimoniale
Prima interogare abordată în special în cadrul ştiinţelor istorice se
referă la momentul în care a apărut în Europa noua atitudine patrimonială,
pentru care artefactele trecutului reprezintă o moştenire valoroasă, demnă
de a fi păstrată şi transmisă mai departe. Dintre numeroasele cercetări de
factură istorică care s-au întreprins şi care constituie corpul unei importante
literaturi, m-am referit în primul rând la Dominque Poulot, care identifică
momentul esenţial al apariţiei atitudinii patrimoniale ca fiind Revoluţia
franceză de la 1789, când distrugerile masive determină elitele intelectuale şi
politice să reflecteze la necesitatea de a păstra bunurile regimului anterior
dezavuat şi totodată de a le folosi pentru educarea poporului (Poulot, 1997).
Istoricul de artă Françoise Choay argumentează că monumentele sunt
prezente în aproape toate perioadele şi spaţiile geografice, în timp ce
monumentele istorice reprezintă o invenţie relativ târzie a occidentului
(Choay, 1992). Apariţia lor poate fi situată în Renaşterea secolului al XV-lea,
când se formează atitudinile patrimoniale simultan cu oferirea unui statut
privilegiat artei şi cu naşterea interesului pentru disciplina istoriei. Istoricul
Jean-Michel Leniaud susţine cu argumente ce aparţin domeniului arheologiei,
că monumentele istorice nu sunt o manifestare a modernităţii, ci reprezintă
un mod de a crea o legătură între prezent şi trecut, de a afirma originea şi
identitatea unei comunităţi, pe care îl putem regăsi încă de pe vremea
Greciei antice şi a Imperiului Roman (Leniaud, 2000). O altă perspectivă care
favorizează continuitatea conştiinţei patrimoniale în decursul istoriei, fără a

5
presupune însă universalitatea acesteia, este susţinută de Krzystof Pomian.
Istoricul încearcă să stabilească o continuitate în succedarea tipurilor de
atitudine patrimonială şi totodată o perspectivă geografică asupra propagării
acestora în Europa şi în lume, neignorând însă nici momentele de ruptură
care au instaurat noi semnificaţii ale patrimonializării (Pomian, 1990).
Punctul de convergenţă al diverselor teorii privind naşterea şi evoluţia
atitudinii patrimoniale, este constatarea faptului că interesul actual pentru
patrimoniu este de o intensitate nemaiîntâlnită în istorie, iar acest interes
este semnificativ pentru societatea în care trăim.

1.2. Perspective esenţialiste asupra patrimoniului. Cupluri de

noţiuni
1.2.1. Memorie socială şi patrimoniul construit
Lucrările sociologului Maurice Halbwachs (1925, 1950) impun şi
dezvoltă noţiunile de „memorie socială”, „memorie colectivă” sau „curent de
gândire/de memorie”, care vor avea . Ceea ce argumentează în mod esenţial
autorul este caracterul social al oricărui tip de memorie, fie ea individuală sau
colectivă. Caracterul social al memoriei este dat de imposibilitatea acesteia
de a exista în afara anumitor cadre sociale, adică structuri de gândire
construite pe baza amintirilor şi care asigură unitatea reprezentărilor
colective. Spaţiul, timpul, limbajul sunt astfel de structuri care fac posibilă
memoria. Dintre acestea, spaţiul conferă coerenţă vieţii sociale ca punct de
reper stabil, asigurând permanenţa în timp a identităţii colective graţie
imaginilor spaţiale care se găsesc la originea reprezentărilor unui grup
asupra sieşi. Ajungem astfel la a considera monumentele istorice ca
participând la memoria colectivă în două sensuri: ca incarnând o memorie
locală sau naţională şi ca obiecte remarcabile ale spaţiului construit.
Problematica timpului în calitate de cadru social al memoriei nuanţează
concluzia de mai sus, prin faptul că nu timpul istoric, impus la nivel naţional,
este cel care ordonează memoria colectivă. De aceea, monumentele istorice
care fac referire la o istorie naţională rămân să participe la memoria (şi

6
identitatea) colectivă doar prin caracterul lor material, de repere fizice,
spaţiale.

1.2.2. Memorie versus patrimoniu. Critici.

Lucrarea monumentala iniţiată şi dirijată de Pierre Nora – Lieux de
mémoire – reprezintă o încercare de a teoretiza şi de a dezvolta problematica
relaţiei dintre memorie şi istorie şi, implicit, a locului care le este conferit
monumentelor în cadrul acestui raport. Cele mai multe dintre argumentele
istoricului, susţinute prin numeroase studii punctuale‚ converg înspre ideea
opoziţiei ireductibile dintre „memorie” şi „istorie”. Astfel, dacă prima este vie,
în permanentă mişcare şi evoluţie, contradictorie şi supusă efectelor uitării,
cea de-a doua reprezintă consecinţa unei operaţii intelectuale care simplifică,
reduce, decupează şi împietreşte elemente ale trecutului, alese adeseori în
funcţie de interese politice. Societăţile contemporane, arată P. Nora, sunt
caracterizate de confiscarea memoriei de către istorie, în sensul în care avem
de-a face cu o memorie-datorie, o memorie-arhivă şi o memorie-distanţă. Din
această perspectivă a raportului dintre memorie şi istorie trebuie înţelese
„locurile memoriei” ca repere materiale sau imaterial ce permit memoriei să
se fixeze şi să se perpetueze. Cel de-al treilea volum al trilogiei „Locurile
memoriei” va aduce o nouă înţelegere a acestora ca fiind asimilate de
fenomenul recent al comemorării de tip istoric, ca fiind mai aproape de
demersul istoric, decât de cel memorial, „autentic”. În această ecuaţie,
practicile legate patrimoniul oficial, statuat ca atare de către autorităţi,
demonstrează exemplar instrumentalizarea acestuia şi caracterul său impus,
artificial.
Polarizarea memoriei şi istoriei ca aflate în opoziţie în mod fundamental
este o viziune împărtăşită şi de unii etnologi care manifestă un „sentiment al
doliului” (Augé, 1989), născut din observaţia faptului că societatea
contemporană a devenit incapabilă să mai exercite o memorie socială aşa
cum se întâmpla în societăţile tradiţionale, ceea ce a condus la o
patrimonializare excesivă, la înlocuirea memoriei de patrimoniu (Candau,

7
2006, Rautenberg, 2003, Guillaume, 1990). Acest sentiment este denumit şi
„etnostalgie” (Tornatore, 2000.)

1.2.3. Patrimoniu şi uitare

Evacuată din spaţiul public, uitarea îşi are în fapt un rol natural pe care
trebuie să i-l recunoaştem, argumentează unii autori (Gauthier, 1995,
Candau, 2006). Uitarea este o componentă a procesului memorial, iar
patrimonializarea excesivă conduce de fapt la negarea uitării, ceea ce este
nociv atât memoriei societăţii, cât şi identităţii ei.
O altă abordare a relaţiei dintre patrimoniu şi uitare este realizată într-o
logică inversă, căci patrimoniul este de fapt uitare. Selectând şi expunând
anumite bunuri ca obiecte muzeale înseamnă de fapt ştergerea întregii
memorii care stătea în spatele lor, înseamnă dezgolirea acestora de orice
sens şi nivelarea lor ca simple semne ale trecutului (Poulot, 1997).
Dacă contextul politic de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a
justificat noţiunea de „obligaţie la memorie”, astăzi se discută în principal
despre „abuzul memoriei” (Todorov, 1998, Terray, 2006). Privitor la întreaga
problematică a relaţiei dintre memorie şi uitare şi a uzului şi abuzului
acestora, lucrarea lui Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea este o sursă
deosebit de bogată de reflecţii. Dintre acestea, menţionez aici doar tipurile
de abuzuri pe care nu doar uitarea, dar şi exersarea memoriei le poate naşte:
memoria manipulată şi memoria obligată, împreună cu corelativele lor –
uitarea manipulată şi uitarea comandată (sau amnistia). Consecinţele etice
ale dezvoltării acestor concepte sunt importante, deoarece singura cale de a
integra evenimentele dureroase ale trecutului ca lecţie pentru viitor este,
pentru societate, pardonul, adică reconcilierea cu trecutul printr-o „memorie
fericită”. Aceste dezvoltări ale noţiunilor de memorie şi uitare pot fi
prelungite şi în cazul monumentelor în general sau monumentelor istorice în
particular, care nu trebuie înţeles ca obiecte care narează despre un trecut, ci
ca posibili declanşatori ai memoriei. Iar uitarea care îşi face loc inclusiv prin

8
selectarea patrimoniului poate fi pernicioasă unei societăţi care are nevoie să
reconcilieze cu trecutul său.

1.3. Perspective dinamice

1.3.1. Cauze ale amploarei fenomenului patrimonial
Dawid Lowenthal plasează începuturile expansiunii patrimoniale la
începuturile anilor 1980, când transformările sociale, politice, tehnologice la
nivel global, dar şi catastrofele umane precum Holocaustul conduc la
recunoaşterea şi asumarea fragilităţii vieţii şi a unui mod de a trăi
(Lowenthal, 2004). Robert Hewison face, pentru cazul Angliei, o analiză a
două momente importante ce, pe fundalul unei angoase generalizate, au
condus la dezvoltarea fără precedent a patrimoniului: declararea de către
Consiliul Europei a anului 1975 ca An al Patrimoniului şi o iniţiativă legislativă
privind impozitul pe avere, resimţit ca o periclitare a patrimoniului (Hewison,
1994). Yvon Lamy vorbeşte la rândul său despre „criza modernităţii” care
naşte sentimentul pierderii, al urgenţei şi al crizei, iar Michel Rautenberg
despre rezistenţa la uniformizare culturală (Rautenberg, 2003). Astfel, printr-
o privire asupra societăţii la nivel global, dar şi la nivel individual (Fabre,
2000a), istoricii şi antropologii pun în legătură intensitatea patrimonializării
actuale cu marile transformări sociale, politice, economice şi tehnologice ale
ultimelor decenii.

1.3.2. Patrimoniu şi patrimonii

Diferitele categorii patrimoniale, de la cel tradiţional (monumente
istorice, situri arheologice, bunuri mobile) până la patrimoniul industrial,
imaterial, arhivistic, peisagistic, natural sau chiar „uman” (zestrea genetică)
conferă noţiunii de patrimoniu un caracter heteroclit şi chiar contradictoriu.
Cercetători în ştiinţele sociale sau juridice arată astfel dificultăţile de a aplica
aceleaşi criterii sau aceleaşi principii mai multor tipuri de patrimoniu.
Patrimoniul natural, spre exemplu, se fundamentează pe valori specifice care
pot intra în contradicţie cu cele ale patrimoniului cultural, şi mai cu seamă ale

9
patrimoniului industrial care răspunde unor necesităţi particulare ale
societăţilor post-industriale (Palu, 1996, Jeudy, 1990). Noţiunea de
„patrimoniu” poate fi de aceea contestată în favoarea celei de „patrimonii”.

1.3.3. Patrimoniu şi temporalităţi

Lucrarea lui Alois Riegl „Cultul modern al monumentelor” publicată în
1905 este un reper în dezvoltarea ulterioară a problematicii patrimoniale.
Distingând între trei tipuri de monumente: intenţional, istoric şi vechi, Riegl
argumentează că monumentul vechi, bazat pe recunoaşterea valorii strict de
vechime, neasociată nici unei intenţii memoriale, nici unor calităţi
documentare, tinde să se impună ca dominant, dând seama de o nouă
sensibilitate care se năştea.
Patrimoniul poate fi înţeles şi ca o modalitate de a pune în relaţie cele
trei temporalităţi, a trecutului, prezentului şi viitorului. Una din perspectivele
din care este privită această relaţie este cea a rupturii dintre trecut şi
prezent. În acest sens, patrimoniul este o consecinţă a lipsei de continuitate
dintre trecut şi prezent, este o modalitate de a spune că „doliul este încheiat”
(Rautenberg, 2003, 152). Viitorul este de asemenea invocat, prin
responsabilitatea faţă de generaţiile care vor veni pe care o implică
conservarea patrimoniului.

1.3.4. Patrimoniul – un produs al prezentului

Patrimoniul nu este doar un bun creat în trecut pe care îl păstrăm
pentru generaţiile viitoare, este un produs încărcat cu mizele prezentului. În
primul rând, prin faptul că prezentul este cel care selectează ce anume este
valoros şi merită păstrat. În al doilea rând, deoarece investirea unor obiecte
cu valoare patrimonială înseamnă interpretarea de către actorii prezentului a
acestora, în funcţie de contextul actual (Laplantine, 1996, Rautenberg, 2003,
Candau, 2006). Patrimoniul este, cu alte cuvinte, o formă de „filiaţie inversă”
(Davallon, 2000).

10
 Capitolul 2: Patrimonializarea
2.1. Definirea şi înţelegerea patrimonializării
Patrimonializarea este abordată în ştiinţele socio-umane în cele două
forme posibile ale sale: pe de o parte ca proces prin care, în mod oficial,
anumite bunuri primesc calitatea de „patrimoniu” şi, pe de altă parte, ca
ansamblu de acţiuni prin care o comunitate investeşte anumite bunuri cu o
valoare de tip patrimonial, independent de patrimoniul oficial, reglementat
juridic şi recunoscut către autorităţile statului. Spre exemplu, astfel de acţiuni
de patrimonializare neoficială pot avea ca obiect limba sau obiceiuri culinare.
Deoarece cercetarea din partea a doua a tezei are ca obiect
patrimonializarea oficială, în cele ce urmează mă voi referi cu precădere la
studii de caz din această sferă.

2.1. Actorii patrimonializării

Procesul de constituire în patrimoniu a bunurilor trecutului poate fi
abordat în primul rând din prisma actorilor săi, instituţionali, colectivi sau
individuali, a semnificaţiilor pe care le poartă pentru aceştia, a modului în
care este produsă o anumită înţelegere a noţiunii de „monument istoric”.
Un prim actor esenţial în patrimonializarea oficială sunt autorităţile
publice centrale, adeseori ministerul Culturii sau un organism similar. Puţine
studii se ocupă de acest actor, dintre care amintesc o cercetare asupra
patrimoniului imaterial constituit prin voinţa guvernului mexican şi cu
sprijinul populaţiei vizate (De Vidas, 1994). Autoarea ajunge la constatarea că
mizele pe care le poartă patrimonializarea pentru fiecare dintre aceşti actori
sunt diferite, ceea ce nu împiedică ca dinamica relaţiei lor să fie una
favorabilă atingerii obiectivelor propuse de ambii actori. Actorul ştiinţific al
patrimonializării, specialiştii, au fost de asemenea investigaţi în câteva studii
de caz (spre exemplu Amiel, 2000, Jacquelin, Signoles, 2000), dar şi în mod
general, ca purtători ai unei memorii sociale şi a unor valori specifice pe care
le impun în cadrul patrimonializării materiale sau imateriale (Rautenberg,

11
2003, Fabre, 200b). Autorităţile locale sunt, la rândul lor, un actor important
al patrimonializării, în special în cea de-a treia etapă, a aplicării
reglementărilor în domeniu şi a protecţiei efective a monumentelor istorice.
Diferite cercetări focusate pe acest actor demonstrează că voinţa politică
locală şi consistenţa strategia administraţiei sunt motoare importante ale
patrimonializării (ca exemplu, Puccio-Den, 2003).
Dar nu doar la nivel local şi naţional putem vorbi despre actori ai
patrimonializării, ci şi la nivel internaţional, odată cu crearea unor organisme
precum UNESCO şi ICOMOS. Lista Patrimoniului Mondial sau Lista
Patrimoniului Cultural Imaterial reprezintă instrumente, mai mult sau mai
puţin eficiente (criticile cu privire la fundamentele şi valorile pe care se
bazează acestea nelipsind în literatura de specialitate, a se vedea Titchen,
1996, Cleere, 1996, Labadi, 2005) care au ca obiectiv recunoaşterea şi
protejarea bunurilor cu valoare deosebită la nivel mondial. Consiliul Europei şi
Uniunea Europeană plasează, dintr-o perspectivă proprie, patrimoniul printre
preocupările lor.
În ceea ce priveşte organizaţiile neguvernamentale sau comunităţile
locale, acestea deţin un loc central în special în cursul patrimonializării
neoficiale, dar pot aduce un aport important şi în prima etapă a
patrimonializării înţeleasă în sens larg – naşterea conştiinţei şi atitudinii
patrimoniale.
Ceea ce este esenţial în înţelegerea patrimonializării ca proces social
purtat de actori este faptul că fiecare dintre aceştia aduce în acest proces
propriile mize şi propria concepţie asupra patrimoniului, ceea ce poate
conduce la blocaje sau conflicte.

2.3. Mizele patrimonializării

Am menţionat deja termenul de „miză”, adică obiectivul, finalitatea
explicită sau implicită pe care o urmăresc actorii implicaţi în patrimonializare.
Cercetările care s-au preocupat în mod esenţial de această dimensiune a
procesului au demonstrat astfel diversitatea mizelor: economice, sociale,

12
politice, ideologice (Smith, 2004, Giguère, 2006, Menestrel, 1999). Indiferent
dacă folosim sau nu noţiunea de „instrumentalizare” atunci când vorbim
despre diferitele finalităţi urmărite în cursul patrimonializării, dimensiunea
practică, în sens larg, a patrimoniului este o certitudine pusă în evidenţă de
toate aceste studii. Deconstruirea patrimoniului ca bun având o valoare
obiectivă, recongnoscibilă de oricine şi demonstrabilă ştiinţific este astfel
dusă la capăt.

Capitolul 3: O perspectivă diacronică a patrimonializării în

România Dezvoltări legislative şi instituţionale.
Legislaţia română cu privire la recunoaşterea şi protejarea
monumentelor istoric datează de la 1892, când apare primul Decret pentru
conservarea şi restaurarea monumentelor publice, deşi putem constata că au
existat şi anterior eforturi de a reglementa acest domeniu la nivel naţional.
De atunci şi până în prezent, patrimonializarea monumentelor istorice a avut
un parcurs sinuos, marcat de marile evenimente sociale şi politice ale
secolului al XX-lea. Am distins aşadar patru perioade relativ unitare, fiecare
fiind caracterizată de o anumită înţeleg ere a monumentelor istorice şi a
rolului lor în societate.

3.1. Apariţia noţiunii de „monument istoric” în România.

Perioada 1874 – 1948.
Perioada 1874 – 1948 este perioada în care apar primele reglementări
în domeniu, când este creată Comisiunea Monumentelor Istorice având ca
principal scop inventarierea monumentelor istorice, când apar Buletinul
Monumentelor Istorice şi Anuarul Monumentelor Istorice, aşadar când
eforturile de a construi un spaţiu de acţiune al statului ca protector al acestor
valori patrimoniale capătă formă şi consistenţă. Dintre numeroasele
observaţii care pot fi făcute cu privire la specificul patrimonializării în această
perioadă, cele mai importante privesc selecţia riguroasă realizată conform

13
criteriilor vechimii şi sacralităţii, faptul că principala valoare atribuită
monumentelor este de „document” al epocilor trecute, precum şi observaţia
că specialiştii manifestă o puternică voinţă de a acţiona pentru protejarea
acestora, deşi responsabilitatea lor este una limitată, esenţială fiind decizia
Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

3.2. Perioada 1948 – 1977. Continuitate şi ruptură.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi instaurarea noului regim
politic aduc cu sine transformări esenţiale în cadrul legislativ şi instituţional al
patrimonializării, inclusiv desfiinţarea Comisiunii Monumentelor Istorice. În
anii 1950, numeroase acte normative încearcă să propună structuri noi, a
căror viaţă este însă efemeră. Cu toate că noua ordine politică pare
defavorabilă protejării monumentelor istorice, în special din raţiuni
ideologice, specialiştii, formaţi încă înainte de anii 1950, acţionează în spiritul
protejării patrimoniului, asigurând astfel o relativă continuitate cu perioada
anterioară. Aşa cum rezultă din analiza legislaţiei acestei epoci, dar şi a
interviurilor realizate cu unele dintre persoanele care au activat în acest
domeniu în anii 1970, interesul autorităţilor pentru patrimoniu este relativ şi
este influenţat în special de potenţialul său economic. Acesta este şi motivul
pentru care patrimoniului mobil i se acordă un loc central în reglementări şi în
publicaţiile vremii. De asemenea, mai putem remarca că finalul acestei
perioade este marcată şi de efortul racordării României la instituţiile
internaţionale active în domeniu.
În 1974 este elaborată prima lege vizând „patrimoniul cultural
naţional”, Legea 63. Aceasta aduce câteva premiere importante. În primul
rând va defini în mod consistent noţiunea de „patrimoniu” (cuprinzând
monumentele istorice, bunurile mobile şi patrimoniul natural). Trebuie
precizat în acest punct faptul că singurele tipuri de valoare recunoscute sunt
cea istorică şi cea artistică, toate celelalte aspecte ale patrimoniului
construit, precum dimensiunea tehnică, etnologică sau memorială nefiind
luate în considerare. În al doilea rând, Legea 63 reuşeşte să creeze un cadru

14
instituţional complet, atât la nivel naţional cât şi local, care să permită o bună
gestionare a bunurilor patrimoniale. Nu în ultimul rând, prevederile precise cu
privire la sancţiunile date în cazul nerespectării legislaţiei fac eficientă
protecţia patrimoniului.

3.2. Perioada 1977 – 1989. Sfârşitul unei epoci.

Cutremurul devastator din 1977 reprezintă ocazia şi pretextul
schimbării radicale a politicilor patrimoniale în sensul demolării a numeroase
centre urbane istorice şi a reconstruirii lor în spiritul ideologiei epocii. Prin
Decretul 442 din 1977 sunt desfiinţate, comasate şi subordonate o seamă de
organisme care aveau atribuţii în domeniu. Ca urmare, pe lângă demolările
frecvente, şantierele de restaurare deschise până atunci sunt în mare parte
blocate şi numeroase monumente istorice sunt abandonate. Legăturile cu
instituţii internaţionale precum UNESCO sau ICCROM (Centrul Internaţional
pentru Studiul Conservării şi Restaurării Proprietăţii Culturale) devin fragile şi
nefuncţionale.
Aşadar, până în anul 1989, când căderea regimului socialist va readuce
patrimoniul cultural în atenţia autorităţilor, monumentele istorice vor fi
evacuate din sfera de interes a statului român.

4.2. Anii 1990, reînceputurile.

O reacţie rapidă a câtorva specialişti la noile oportunităţi aduse de
schimbarea regimului politic o reprezintă Decretul 91 din 1990 privind
evidenţa, protecţia, conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a
monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice. Cu această ocazie,
specialiştii primesc rolul central în patrimonializare şi putere efectivă,
deciziile lor fiind necesare şi obligatorii în clasarea sau autorizarea
intervenţiilor făcute monumentelor istorice. Treptat, prin reglementările

15
ulterioare, preeminenţa ştiinţificului dispare, pentru ca în 1994, prin
Ordonanţa 68, avizele Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice sale să-şi
piardă caracterul obligatoriu, iar comisia să capete un simplu rol consultativ
în sprijinul ministerului Culturii, care devine astfel principalul actor al
patrimonializării. În ceea ce priveşte noţiunile de „patrimoniu” şi de
„monument istoric”, prin noile definiţii care le sunt date, sfera patrimonială
se lărgeşte către bunuri cu valoare tehnică, tehnologică şi memorială,
racordându-se astfel la concepţia internaţională asupra câmpului patrimonial.
Diverse instituţii şi instrumente legale sunt create, contribuind la
complexificarea domeniului şi la întărirea capacităţii administrative de a-l
gestiona.
Unele reglementări în domenii precum dezvoltarea teritorială şi
urbanismul vor atinge şi problematica patrimoniului construit, constituind o
probă a valenţelor multiple ale acestuia şi a creşterii interdependenţei dintre
sferele de acţiune ale statului.

4.3. Consolidarea protecţiei monumentelor istorice. Definiţii,

noi semnificaţii şi noi mize.
Legea 422 din 2001 privind protecţia monumentelor istorice reprezintă
principalul act normativ de după 1989 în domeniu, valabil (cu modificări
ulterioare) şi în prezent. Dintre inovaţiile pe care le aduce, sunt de menţionat
„integrarea socio-economică şi culturală în viaţa colectivităţilor locale”, semn
al ieşirii definitive a patrimoniului construit din sfera rarefiată a culturii şi
intrarea în cotidianul social. Mizele economice şi sociale ale monumentelor
istorice devin explicite, rolul acestora în societate fiind înţeles ca în sensul
„dezvoltării durabile”, concept nou în legislaţia românească a patrimoniului.
Ministerul Culturii rămâne principalul actor al patrimonializării, fiind
reprezentat în teritoriu de direcţiile judeţene de Cultură, Culte şi Patrimoniul
Cultural Naţional. Organisme precum Institutul Naţional al Monumentelor
Istorice, Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice sau Institutul de Memorie
Culturală sunt organizate, fiindu-le conferite diferite responsabilităţi, de

16
cercetare, inventariere şi finanţare a lucrărilor de restaurare. Autorităţile
locale figurează printre actorii patrimonializării, dar în mod marginal, nefiind
stipulate obligaţii, ci mai degrabă posibilităţi de a acţiona pentru protejarea
monumentelor. Organizaţiile neguvernamentale sunt de asemenea
menţionate, dar în mod marginal, ca potenţiali parteneri ai instituţiilor
statului. Analiza criteriilor de clasare a monumentelor istorice (nucleul dur al
patrimonializării) dezvoltate ulterior Legii 422, ne permite să constatăm
deschiderea patrimoniului, pe de o parte, către societate (prin recunoaşterea
valorii memorial-simbolice a monumentelor) şi, pe de altă parte, către noi
categorii de bunuri, precum arhitectura industrială, defavorizată până acum
de preeminenţa criteriilor istoric şi artistic.

5.2.1. Specialiştii – un actor al patrimonializării, mai multe discipline.

Diversitatea disciplinelor din care provin specialiştii – istorie, istoria
artei, arhitectură, urbanism, arheologie – nuanţează poziţiile acestora relativ
la monumentele istorice, pe două axe principale: vechi (favorizat de istorici şi
arheologi) – nou (privilegiat de arhitecţi şi urbanişti) şi obiect (susţinut de
istorici de artă) – ansamblu (privilegiat de arhitecţi). Cu toate acestea,
împărtăşirea principiilor fundamentale ale protecţiei monumentelor istorice şi
rolului lor în societate fac din specialişti un actor unitar al patrimonializării.

5.2.2. Monumentul istorice – obiect al cunoaşterii ştiinţifice.

Vehiculul principal prin care specialiştii participă la procesul
patrimonializării este Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, ale cărei
origini am constatat deja că pot fi trasate încă de la sfârşitul secolului al XIX-
lea. Am constatat cu acea ocazie voinţa specialiştilor de a deţine un rol
efectiv, de a avea putere de decizie. Am mai observat de asemenea că,
imediat după 1989, aceştia reuşesc să se impună, pentru puţină vreme, ca
actor central dotat cu capacitate decizională. Responsabilităţile importante

17
asumate de specialişti în această perioadă şi insatisfacţia resimţită în
momentul în care administraţia şi politicul au recăpătat controlul în domeniu
arată că aceştia îşi asumă un rol complex în procesul patrimonializării,
dincolo de simplul statut de consultanţi ştiinţifici.
Interviurile şi observaţia uneia dintre întâlnirile de lucru ale
specialiştilor au arătat că, pentru aceştia, monumentele nu sunt un simplu
obiect de activitate de tip administrativ. Mai mult decât atât, clădirile cu
valoare patrimonială sunt un obiect al cunoaşterii ştiinţifice, al cercetării şi al
descoperirii. Trecerea de la planul ştiinţific la cel administrativ presupune
adaptarea la o logică diferită, o logică plurivalentă care nu se raportează la
monumente ca obiecte în sine, ci le integrează într-o reţea complexă de
valori.
Constatând că, în cursul interviurilor, specialiştii menţionau frecvent
cazuri particulare de clădiri care nu fuseseră clasate deşi întruneau toate
calităţile necesare sau care, deşi erau monumente istorice, nu erau protejate
corespunzător, am înţeles că acesta este un indicator al faptului că
monumentele istorice nu sunt pentru aceştia o categorie de obiecte, ci un
ansamblu de obiecte. În virtutea profesiei lor, specialiştii poartă asupra
monumentelor o privire individualizantă, care se interesează de trăsăturile
specifice obiectului, de ceea ce îl distinge de un altul. Privirea lor nu este
generalizatoare şi nivelatoare, ceea ce nu exclude posibilitatea generalizării,
dar mută accentul dinspre categoria monumentelor istorice înspre corpusul
monumentelor istorice.
Această înţelegere specifică specialiştilor conduce la o viziune
intransigentă privind protejarea eficientă a acestora, care devine valoarea
ultimă a patrimonializării, căreia trebuie să-i fie subordonate toate acţiunile
instituţiilor cu atribuţii în domeniu.

5.2.3. Monumentele istorice – obiect al pasiunii.

Pornind de la o altă constatare făcută în cursul interviurilor privind
modul angajat, pasionat în se implicau în discuţie, am constatat că, prin

18
modul specific de abordare a monumentelor istorice ca obiecte ale
cunoaşterii şi ale privirii particularizante, specialiştii se raportează la acestea
ca la obiecte ale pasiunii. Gradul de entuziasm şi de devotament pe care îl
presupune abordarea monumentelor ca obiecte ale cunoaşterii este o
explicaţie a faptului că raţionalitatea implicată în activitatea ştiinţifică nu
exclude ataşamentul emoţional. De altfel, sintagma „pasiuni cognitive”
(Roux, 2009) s-a impus deja în abordarea antropologică a cunoaşterii de tip
ştiinţific, dând seama de existenţa simultană a unei logici a raţionalităţii şi a
unei logici a afectivităţii. Comunitatea ştiinţifică care se constituie în jurul
unei teme comune a cunoaşterii – şi a pasiunii – contribuie la consolidarea
angajamentului afectiv, creând astfel „comunităţi”. Putem afirma că o astfel
de „comunitate” este Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, unde
punerea în comun a expertizei şi experienţei fiecărui membru hrăneşte
pasiunea pentru monumentele istorice, pasiune care la rândul său
cimentează legăturile dintre specialişti.

5.2.4. Monumentele istorice nu sunt negociabile!

Confruntând cei doi actori principali ai patrimonializării, remarcăm că,
din perspectiva specialiştilor, logica ministerului Culturii este inadecvată. A
plasa monumentele istorice pe aceeaşi poziţie cu alte teme ale politicilor
publice este eronat, chiar imoral pentru o instituţie al cărei obiectiv este
tocmai protejarea culturii în general şi a patrimoniului în particular. Astfel,
compromisul este nociv şi nu poate fi considerat o soluţie viabilă.
Monumentele istorice, afirmă explicit specialiştii, sunt în mod esenţial bunuri
culturale, iar instrumentalizarea lor în scopuri economice este pernicioasă.
Decurge de aici necesitatea de a institui patrimoniul ca valoare
constituţională, precum şi importanţa elaborării unei strategii educaţionale
menite să construiască, pe termen lung, atitudini orientate către valorizarea
şi protejarea patrimoniului. O seamă de propuneri, rezultate în urma
diagnosticării situaţiei actuale a patrimoniului, sunt prezentate într-un volum

19
de 150 de pagini – Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniul
Construit, Situri Istorice şi Naturale, la care mă voi referi în continuare.

5.2.5. Cui aparţine Comisia Prezidenţială pentru Patrimoniul Construit,

Situri Istorice şi Naturale?
Înfiinţată în aprilie 2008 printr-o Decizie a Preşedintelui României,
Comisia Prezidenţială pentru Patrimoniul Construit, Situri Istorice şi Naturale
are obiective ambiţioase, dintre care menţionez dezvoltarea unei strategii pe
termen mediu şi lung privind modalităţile de protejare şi promovare a
patrimoniului, elaborarea unui Ghid al patrimoniului sau elaborarea unui
raport privind starea actuală a monumentelor.
Trebuie subliniat faptul că tonul general al rezultatului eforturilor
comisiei – Raportul din septembrie 2009 – este unul critic şi intransigent,
zugrăvind un tablou dezolant al patrimoniului construit din România şi a
sistemului său de protecţie, aşa cum o arată fraze precum: „potenţial de
nocivitate analog cu al unui incendiu devastator care nu lasă nimic în urma
sa”, „falşi profeţi ai dezvoltării economice”, „edili mediocri”, „oraş bolnav de
platitudini arhitecturale”. Ceea ce este fundamental criticat de-a lungul
Raportului, ca şi în interviurile realizate, este lipsa unei conştiinţe
patrimoniale, atât la nivelul decidenţilor cât şi al publicului larg. Pe acest
fundal proliferează acţiunile îndreptate împotriva monumentelor istorice.
Întrunirea Comisiei din august 2008 la care am asistat a fost o ocazie
de a observa modul în care specialiştii se raportează unii la ceilalţi, cum se
cristalizează comunitatea specialiştilor de care aminteam mai sus, cum este
construită viziunea acestora asupra situaţiei patrimoniului şi a măsurilor care
se impun. Fără a ignora diferenţele de opinie din interiorul său, Comisia
apare ca un organism dotat cu un discurs şi o logică proprie – logica
specialiştilor.
Deşi Comisia face parte în mod esenţial din actorul ştiinţific al
patrimonializării, nu trebuie uitat faptul că înfiinţarea ei reprezintă o iniţiativă
a Administraţiei Prezidenţiale. Împrumutând Comisiei forţa şi autoritatea vocii

20
sale, Preşedinţia câştigă legimitatea şi autoritatea discursului ştiinţific.
Sprijinul reciproc poate fi interpretat ca o tentativă a ambilor părţi de a se
impune în faţa actorului principal al patrimonializării – ministerul Culturii, care
face obiectul unor critici aspre în Raportul comisiei din 2009.

Am constatat aşadar că logica specifică specialiştilor este una a

pasiunii şi a intransigenţei, că aceştia poartă o privire particularizantă şi
afectivă totodată asupra monumentelor istorice. Astfel, raporturile adeseori
tensionate cu ministerul Culturii sunt clarificate, iar monumentele istorice
devin comprehensibile ca produs al interacţiunii între aceşti doi actori, care,
conform propriilor viziuni, modelează „realitatea” patrimonială pe care o
cunoaştem astăzi.

5.3. Un actor la marginea patrimonializării

Cercetarea pe care am întreprins-o a fost centrată pe principalii actori
ai patrimonializării şi pe două dintre etapele patrimonializării – elaborarea
legislaţiei şi implementarea ei (măsurile concrete de clasare şi protejare a
monumentelor istorice). Pentru a oferi o imagine cât mai completă a acestui
proces, am decis să tratez, sumar, un actor marginal – organizaţiile
guvernamentale, care însă poate avea un rol în special în prima etapă, cea a
dobândirii şi consolidării conştiinţei patrimoniale. În acest sens, am abordat
distins între două tipuri de organizaţii : cele al căror scop este unul „pozitiv”,
de protejare a patrimoniului şi de favorizare a cunoaşterii sale la nivel
naţional sau local şi cele constituite ca răspuns la o stare de lucruri percepută
ca inacceptabilă şi al căror scop este, aşadar, „critic”, ofensiv. Acestea din
urmă au apărut recent în spaţiul public românesc, aşa cum o arată interviul
realizat cu unul dintre preşedinţii unei astfel de asociaţii.
Una dintre observaţiile importante pe care le-am putut face cu privire la
organizaţiile ofensive, este că apariţia lor se datorează perceperii situaţiei
actuale a monumentelor istorice ca urgentă şi disperată. Această percepţie,
confirmată de altfel şi de interviuri cu specialişti, se înscrie într-o logică a

21
urgenţei şi are în corolar o viziune asupra monumentelor istorice ca bunuri
care participă în mod cotidian la viaţa locuitorilor. Pentru aceste organizaţii,
nu monumentele clasate sunt obiectivul principal, ci orice clădire cu valoare
de tip patrimonial. Astfel, miza principală a patrimonializării este calitatea
vieţii, determinată în mare măsură de calităţile estetice ale mediului
construit.
Pentru a rezuma, ONG-urile sunt posibili catalizatori ai conştiinţei
patrimoniale şi agenţi care au posibilitatea de a influenţa elaborarea legilor şi
aplicarea lor corectă. Lor le pot fi atribuite atât acţiuni orientate înspre
protecţia şi valorificarea patrimoniului dar şi reacţiile la abuzuri sau la
indiferenţa autorităţilor.

Concluzii
Plecând de la interogaţii cu caracter general privind patrimonializarea
monumentelor istorice, aceasta s-a dovedit un proces complex la care
participă actori aflaţi în diferite tipuri de relaţii, adeseori conflictuale.
Obiectivul cercetării a fost de a degaja sensul acestuia şi de a ordona în mod
inteligibil multitudinea de niveluri, de etape, de actori şi de reprezentări pe
care le implică.
Luând distanţă faţă de rezultatele cercetării pe care le-am prezentat
mai sus, putem privi patrimonializarea actuală în ansamblul său. Astfel,
constatăm că actorii patrimonializării conferă semnificaţii diferite
monumentelor istorice şi că relaţiile dintre ei devin comprehensibile doar
atunci când ajungem la o înţelegere a diferitelor logici care le fundamentează
discursurile şi acţiunile. Cursul ascendent al patrimonializării din ultimii
douăzeci de ani este prin urmare rezultatul interacţiunilor şi negocierilor
dintre actori, al presiunilor reciproce pe care le exercită.

22
 În cele din urmă, cercetarea a arătat că, pe termen lung, conştiinţa
patrimonială nu este un câştig definitiv. Patrimonializarea apare aşadar ca un
proces inegal, urmând interesele epocilor şi actorilor, iar monumentul istoric
– ca o noţiune în permanentă negociere şi redefinire.

23